liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Nicolae Manolescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 469. Sâmbătă 14 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (20) Revista ”Scriptor” și păcatele benefice (pentru viitor) ale celor care o scot pe piață.


În dialogul Pleșu-Liiceanu, amintit în episoade anterioare (cu link ul aferent), Pleșu decela, pe bună dreptate, o nouă categorie de intelectuali, generic numită ”intelectualul analfabet”. Eu numisem această categorie, în episoadele de început ale acestui serial infinit, ”prostul cu diplomă”. Pleșu îl descrie cam la fel: ”are diplomă, dar e prost”. Iar prostul se definește, invariabil, ca fiind ”unul care se crede deștept”. Mi se pare că această categorie umple masiv cam tot ce se numește, autoemfatic, ”intelectual” pe la noi. Coana Lenuța, în decembrie 1989, la simulacrul de proces intentat de vechea-noua intelectualitate politico-juridică de rit sovietic, le atrăgea, dojenitor, atenția: ”poate vă aud colegii mei, intelectualii”. Scriitorii români actuali – peste 2600, adică mult prea mulți – , venerați în virtutea (de fapt în viciul) asocierii oricărui membru al Uniunii Scriitorilor cu un potențial Eminescu, Creangă, Caragiale au (îndeosebi cei care se fac foarte vizibili) acest nărav de a se crede deștepți, infailibili, greu de prins cu ocaua mică. Ei sunt colegii coanei Lenuța. Desigur, o diplomă de scriitor (carnet de membru USR) nu se obține chiar așa ușor, la fel cum nici doctoratele plagiate nu se obțin cu una cu două. Nici cărțile scrise în pușcării și girate ”științific” de ”oameni de știință” cu (puțină) frică de Dumnezeu nu sunt o bagatelă. Îmi imaginez ce lanț de șpăgari se întinde de la momentul începerii ”scrierii” cărții și până la eliberarea (nemeritată) pe bază de ”studiu științific scris în detenție”. Dacă amintești cumva asta unei persoane care a girat ”științific” o lucrare ”științifică” a unui pușcăriaș (întâmplător tot ”om de știință”) atunci supărarea este, inevitabil, uriașă. De unde și aerul de martiri pe care îl (i)au, de regulă, cei criticați. Ofuscarea și ura abia stăpânite îi îndeamnă să-și imagineze scenarii conspiraționiste legate de ”dușmanul scriitorilor”, ”criticul aflător în treabă” sau ”impostorul fără studii filologice”. Nu cred că un om de bună credință (nu neapărat credincios ortodoxist) poate accepta în continuare bătaia de joc și simularea actului literar-artistic de către veleitari bolnavi de ei înșiși, inși care își aureolează minciuna scriiturii lor ”oneste” cu afirmația fals modestă: ”tocmai mi-a mai apărut o carte…”. Da, cărțile sunt profesori tăcuți (Libri muti magistri sunt), căci dacă ar avea gură, câte adevăruri ar putea spune! Dar, simpla comparare a unor texte din reviste cu cele din cărți poate devoala minciuna, falsul, lipsa de onestitate. Mai afirm o dată: aproape tot ce se scrie în jurul ”eminiscianismului”, ”eminescologiei” sunt, în esență, eminescopatii și prezintă diverse forme de eminiscianită. Mai pe scurt, este vorba despre golănii intelectuale bolnăvicioase cu ștaif/ iz/ față de operă savantă. Esența acestui diagnostic este că scriitura provine dintr-o ”șmecherie” proastă, din convingerea că nimeni nu citește, iar dacă cumva citește, nu pricepe, și dacă, eventual, cineva pricepe atunci nu se mai obosește să scoată în băț impostura, zicând: ”La ce bun? Doar n-o să schimb eu cursul lumii!”. Remediul la eminescopatiile și eminescianita care tind să se endemizeze este cel sugerat de regretatul Andrei Gheorghe: citiți-l pe Eminescu! Doar citiți-l!

În numărul 1-2/ 2018 al revistei Scriptor am depistat plagiatul și autoplagiatul profesorului latinist Traian Diaconescu din articolul ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” (pp. 50-51). Articolul este publicat la rubrica ”Eminesciana” (care mai conține, pe lângă articolul semnat de Traian Diaconescu și cel semnat de Valentin Coșereanu, alte două articole semnate de Teresa Kortusova și Nicolae Mareș). Recunosc, având deja în minte corelația eminescolog – olog la capitolele demnitate și onestitate, mi-a trecut prin minte: oare nu cumva..?. Am citit atunci, cu atenție, articolul lui Valentin Coșereanu intitulat ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”. În afară de un ”din” în loc de ”dintre”, de senzația că este destulă (auto)laudă în aceste două zile (2 octombrie 1984 și 1 octombrie 1987) de Jurnal al lui V. Coșereanu,  că unele afirmații mi s-au părut de-a dreptul curajoase (știut fiind, acum, că Securitatea citea Jurnalele), că autorul a scris despre ”o veleitară botoșeneană”, dar fără să o numească – alte lucruri nu mi s-au părut în neordine… (Despre ”veleitara botoșeneană” aș putea doar presupune că este vorba despre Lucia Olaru Nenati, mare iubitoare de Eminescu, eminescolog la fel de mare ca și V.C., cea care și-a propus să facă o teză de doctorat pe Eminescu, dar a fost stopată de profesorul Ciopraga cu argumentul: ”lasă că despre Eminescu are cine să scrie...” cu sensul, probabil, că sunt suficienți alți veleitari care trăiesc și se împăuneasză cu titlul de eminescologi). Acum, constat o altă golănie scriitoricească. Titlul articolului este ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne…” urmat de un Motto semnat C. Noica. Evident, orice cititor înțelege că titlul aparține lui V.C., iar motto-ul lui Noica. Dar în carte apare altfel: ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne”. Semnat C. Noica. Las cititorii să judece atât autorul cât și editorii.

Din păcate, atât pentru V.C., cât și pentru revista ”Scriptor” care a publicat în numărul următor (3-4/ 2018) o recenzie a cărții (cu alt titlu decât cel anunțat în numărul anterior) din care fusese extras, lucrurile s-au clarificat și mă văd obligat să semnalez că recenzia/ prezentarea cărții lui V.C. de căre Bogdan Mihai Mandache (BMM) este una ”de serviciu”, cu ipoteza, deloc absurdă că BMM nu a citit nici textul din revista Scriptor nr 1-2/2018 și nici cartea. Nu aș exlude nici ipoteza că textul acestei prezentări îi aparține chiar lui V.C. și doar semnătura este a lui BMM. Mai multe inadvertențe și ciudățenii morale apar citind cartea lui V.C. – una care se dorește a fi crezută ca fiind un Jurnal scris chiar în anii 80 ai secolului trecut. Ca transcriptor de Jurnal (al meu) din anii de liceu (1963 – 1967) nu mi-a trecut deloc prin cap să modific textul, să adaug fraze inexistente sau să omit unele zile și întâmplări. Inițial am copiat chiar greșelile de ortografie, apoi am considerat că tinerii ar putea considera că așa este forma corectă, și, în consecință, am pus virgulele și literele (mâncate) la locul lor. Dar nu am adăugat texte care să mă facă mai curajos și mai deștept decât eram atunci. Din păcate, în cartea lui V.C. apărută la Editura Junimea, există modificări ale textului Jurnalului față de extrasul din Scriptor nr 1-2/ 2018, ceea ce îmi permite să avansez ipoteza că V.C. a operat modificări mult mai mari inclusiv față de manuscrisul său din anii 80, ba chiar îmi permite să cred că nici nu a existat un Jurnal, ci există doar amintiri datate ale unor evenimente care au fost redate, mai corect sau nu, și în presa vremii. Oare Lucian Vasiliu de la Scriptor și de la Junimea a văzut cu ochii proprii acest Jurnal? L-a confruntat cu ceea ce a prezentat V.C. drept extrase din Jurnal? Ar fi interesant de știut. În preambulul la cartea sa ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Valentin Coșereanu se simte dator să garanteze că cele notate atunci (anii 80) în Jurnalul său este 100% conform realităților trăite atunci, afirmație nu doar hazarda(n)tă, ci și imposibil de probat. Scrie Coșereanu: ”… n-am ”corectat” nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate…” (p. 8). Pun sub semnul întrebării această afirmație prin simpla comparare a textului din ”Scriptor” cu cel publicat în carte, la Junimea (în episodul viitor). Notez aici, en passant, ciudățenia anunțării cărții cu un titlu și apariția acesteia cu un totul alt titlu. Astfel, titlul inițial anunțat era ”Eminescu și Constantin Noica”, iar cel apărut în editură este ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (un titlu mai comercial și mai în acord cu conținutul diaristic al cărții).

În încheierea acestui (trist) episod aduc la cunoștința cititorilor mei că Editura Junimea se află într-un mare impas moral prin faptul că un autor (V.C.) își publică o cărțulie într-o colecție coordonată chiar de el însuși. Iată componența echipei care coordonează colecția Eminesciana a editurii Junimea: acad. Mihai Cimpoi (Chișinău), acad Eugen Simion, Theodor Codreanu și (last but not least) Valentin Coșereanu. Îmi permit să afirm că niciunul dintre acești ”coordonatori” nu a citit vreo carte publicată în colecția Eminesciana (în afară de propriile cărți publicate în această colecție – serie nouă, mai exact seria a IV-a începută în 2014). Dintre membrii echipei coordonatoare, Valentin Coșereanu a publicat deja trei cărți (aceasta din urmă fiind a patra), iar Theodor Codreanu una (Fragmente despre Eminescu). Seniorii  Cimpoi și Simion nu mai au chef și putere de scris în edituri obscure, așa că ei au aura de membri foarte corecți ai acestei echipe coordonatoare… nemaipublicând nimic aici.

Despre conținutul propriu-zis al cărții lui V. Coșereanu – în episodul următor. Dar nu înainte de a atrage atenția cititorilor mei că sus amintita ”colecție” are și un redactor colaborator în persoana doamnei Simona Modreanu, membră a Colegiului editorial al revistei Scriptor, revistă care este un proiect al Editurii Junimea. Astfel, cercul este închis, sistemul integrat funcționează fără niciun fel de control extern, fără critică din partea ”criticilor”, cu alte cuvinte… trai neneacă!

Dat fiind că în aceste zile se alege noua conducere a USR (Uniunea Scriitorilor din România), iar meciul final se dă între actualul președinte Nicolae Manolescu și sociologul scriitor ieșean Dan Lungu (senator din partea Uniunii Salvați România) nu-mi rămâne decât să fiu sceptic în privința viitorului acestui sindicat scriitoricesc și a stării de lucruri din cultura română. În cazul în care iese Manolescu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece dacă era ceva de schimbat se putea schimba până acum; în cazul în care iese Lungu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece această stare de lucruri nu putea fi ignorată de scriitorul ieșean, dar nu am cunoștință de vreo atitudine critică față de confrații junimiști de la care așteaptă, nerăbdător, votul. Pentru delectare de week end recomand vizionarea acestui material despre scriitorimea română din ultimii 70 de ani: ba bolșevizată, ba libertinizată… https://www.scena9.ro/article/uniunea-scriitorilor-romania-istoric-alegeri

Închei cu evocarea unei incredibile declarații făcute la Radio Iași în seara zilei de 13 aprilie 2018 la ora 19.25 de către Cristian Stanciu, un reprezentant al PSD Iași: ”Un popor fără cultură este un popor greu de manipulat”! Popor fără (prea multă) cultură avem (o dovedesc aleșii poporului!), de unde rezultă cât de ”greu” le vine celor de la PSD să-l manipuleze…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 353 Marți 19  decembrie 2017. Jurnal de licean prostuț (82).


Trimestrul III din clasa a IX-a (1965) – 15 ani

Luni 5 aprilie 1965. M-am sculat dimineața și-am așteptat la poartă. M-am întîlnit cu Romică Butnaru care pleca la armată la Constanța. (L.D. Romică Butnaru – absolvent de liceu, mi-a fost profesor (suplinitor) de fizică la Școala din Grămești. El m-a inițiat în jocul de tenis de masă și mi-a rămas în minte stupoarea de pe fața lui cînd, după cca o oră de tenis în premieră absolută pentru mine, nu a mai reușit să-mi ia nici un set…). Cu greu am ajuns la Rădăuți la internat. Mi-am ales alt pat și un dulap apoi am plătit la casierie 225 lei. Am fost prin oraș, mi-am mai cumpărat cîte ceva și un ”Daily Worker” și-am avut de citit și tradus. De dimineață a bătut vîntul și era frig. Apoi s-a muiat un pic, ca apoi să înceapă să ningă. S-a înălbit totul, apoi zăpada a dispărut. Pînă acum (11.30 dimineața) au venit puțini elevi la internat. Am văzut filmul ”Cine-i criminalul?”.

Marți 6 aprilie 1965. Cam frig. La școală a fost normal, ca-n mijloc de trimestru, într-o luni. La internat a mai venit unul și-au plecat cinci.

Miercuri 7 aprilie 1965. De azi s-a încălzit. N-am stat la cor. S-au împărțit ziarele de pe vacanță. Am fost pînă la hipodrom, apoi m-am apucat de învățat. Am început să prind bine la tennis table (L.D.: = tenis de masă). Prandea elimină ”toți tîmpiții de la Medie 2”.

Joi 8 aprilie 1965. Zi frumoasă, călduroasă. Am lăsat paltonul și flaneaua pentru la anul. Facem fizica cu Drancă. În pauza de 8 merg 30 min. prin oraș. (ca un glob de aur luna strălucea). Mulți au mers la ”Atelier” (adică la film la Cartouche). Profesoara Bondor către Gherasim: Fumezi? El: Nu! Ea: ”Dar tu jignești oamenii!”.

Vineri 9 aprilie 1965. De dimineață cam înnourat și răcoare. Am avut oră liberă la istorie (a murit mama profesorului Kamil). După masă am fost și eu la ”atelier”. Am revăzut ”Cartouche” prod franco-italiană. Cînd am ieșit de la film ploua zdravăn și restul zilei a fost urîcios.

Sîmbătă 10 aprilie 1965. Trimestrul acesta m-am obișnuit să mă scol cu jumătate de oră mai devreme (înainte de a suna deșteptarea la 6). Azi, cînd m-am sculat, afară ningea serios și totul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Pînă seara s-a ridicat la 9 cm. Am luat un 10 la ext. la zoologie. Am fost invitat la reuniunea organizației de Comitetul UTM Șc.Medie 2 (un leu), dar n-am fost.

Duminecă 11 aprilie 1965. Iarna s-a instalat serios. Noaptea a nins. Pînă la 12 am învățat la engleză (”How got England its name”) și-am mai încercat să traduc. După masă nu m-am dus nicăieri  că era frig. Mi-am cusut buzunarele și am învățat să joc 21.

Luni 12 aprilie 1965. Ziua cosmonauticii. Patru ani de la Gagarin. Ziua a fost înnourat și zăpada a început să se topească pe neobservate. Am dat ext. la engleză: au fost trei întrebări. Posibil 9 sau 10. Am cumpărat revista ”Urzica” (L.D.: revistă de satiră și umor). La internat a fost Galan, locțiitor de secretar UTM pe Medie 2.

Marți 13 aprilie 1965. De dimineață ziua se anunța frumoasă și sperăm într-o primăvară frumoasă și timpurie. Am luat un 7 la fizică (I. Drancă), un 8 la chimie și un 6 la algebră. După masă s-a înnorat.

Miercuri 14 aprilie 1965. M-am sculat la 5. Am făcut 4 ore și-am făcut 2 ori 1 = 2 (Țopa, bucătarul). Tot timpul  a fost înnourat, dar drumurile s-au uscat. Numai pe acoperișurile mai dosnice stăruie un strat de zăpadă.

Joi 15 aprilie 1965. Timpul se menține ca și ieri. În ora de muzică am făcut algebră, iar în ora de diriginție am mers la ”Expoziția realizărilor economiei raionului Rădăuți”. Am scris în Cartea de impresii: ”Mi-a plăcut totul în afară de harta raionului care nu corespunde realității. În loc de satul Grămești este scris Grănicești. Rog să se rectifice”. În ora de engleză l-am întrebat pe Pop cîteva expresii. Am mers în sediu (UTM) și mi le-a explicat. Azi am primit scrisoare de la Radu Stelian. Mi-a trimis și fotografia sa.. După masă (5-7) am mers la Biblioteca raională cu Petru Hudema și-am citit colecția ”Scînteia” pe 1964. Am completat foaia de concurs ”R.P.R. – factor activ în lupta pentru pace” (am 10 răspunsuri). Seara la luat pe Costea pentru un fleac (căpit. de sec.). Zăpada nu mai este, însă primăvara nu se simte. Aerul e mereu rece și culoarea cerului e mereu cenușie. A fost o zi plină însă n-am prea învățat.

Vineri 16 aprilie 1965. Toată ziua (all day long) a fost foarte mohorîtă. Azi dimineață m-am sculat la 5. Am dat ext. la latină (prost). După masă am jucat fotbal.

Sîmbătă 17 aprilie 1965. M-am sculat trezit la 5 fără 10 însă nu m-am îndurat să mă scol. M-am sculat la 5.30 și-am învățat la geografie și rusă. După masă a încercat să se mai însenineze după atîtea zile mohorîte. Am început să citesc ”Bîrlogul lupilor”.

Duminecă 18 aprilie 1965. M-am sculat la 7.30. O zi senină, călduroasă, minunată. Dimineața a fost Mircea la mine (5 lei). După 12 am fost prin oraș, apoi am stat în dormitor și-am citit. Seara a fost ședință pe internat (proteste împotriva agresiunii din Vietnam) și Serată literară (Luceafărul).

Luni 19 aprilie 1965. Zi minunată. Am lăsat fular, mănuși, palton…. Am luat un 8 la zoologie. ”Robin Hood”. Am terminat de citit ”Bîrlogul lupilor” de C. Bărbuceanu.

Marți 20 aprilie 1965. M-am sculat la 5 și era tot cerul acoperit. După amiază a fost cald, dar a bătut tare vîntul. Am dat extemporal la fizică (două probleme și teorie). După masă am fost la film: ”Spărgătorul” – comedie engleză. Mi-a fost freza în pericol. (L.D.: adică era cît pe ce să mă prindă fără bilet de voie și să mă trimită la tuns). Acum sînt 9 becuri în meditație. Seara am fost în oraș (tot periculos) am cumpărat o c.p. și am văzut la televizor o emisiune de la Chișinău (pentru prima oară!). Am scris la ”Cartea prin poștă” și la Dorna Candreni (Radu Stelian).

Miercuri 21 aprilie 1965.  M-am sculat la 5 și-am mai învățat. Mohorît toată ziua. A încercat să ploaie (L.D. să plouă). De azi sînt de serviciu pe coridor cu Hudema Petru. Am stat 4 ore. După masă m-am mai uitat prin ”engleze”. Seara ploua încet. Totuși, după masă (19.30) am plecat 6 de la internat la televizor. Am văzut un film documentar despre Lenin. Cînd am venit înapoi ploua cu găleata și ne-a murat binișor. Am făcut 4 minute din oraș pînă la internat. Am schimat porecla (pedagogului Prandea ) ”Hamza” în renume (”Hamlet”).

Joi 22 aprilie 1965. După vremea de ieri, azi e ”o zi minunat de minunată”. Am dat ext. la rusă (bunișor). La diriginție am văzut un diafilm despre ”Rolul lui Lenin în M.R.S.O” (L.D.: M.R.S.O. = Marea revoluție socialistă din octombrie)

(Comentariu L.D.: MRSO a fost modelul leninist după care Gorbaciov a vrut să revigoreze comunismul sovietic bolșevic rus prin întoarcerea la origini. Lovitura de stat de la Palatul de iarnă al țarului a fost numită Revoluție. La fel s-a întîmplat și cu ”Marea Revoluție Kaghebisto-Securistă din Decembrie”, cînd lovitura de stat a fost botezată (cu anticipație de cca un an) ”Revoluție”. Ieșirea din marasmul fără sfârșit al minciunilor ”științifice” este împiedicată tocmai de ”propagandiștii” fără simbrie care, din comoditate, preferă să numească Revoluție actul de la 22 dec 1989 împiedecînd revenirea la normalitate și sprijinind regimurile autocarte/ iliberale care sunt un fel de comunism fără partid unic și fără conducători pe viață).

După masă am primit prin tov. Marianciuc (L.D. profesorul meu de limba rusă de la Școala din Grămești) o scrisoare de acasă și de la Radio Moscova. Mi-au trimis fotografia lui Șolohov. După cina pe care n-am mai luat-o m-am dus la poștă. Am primit un pachet de la bunița ”pentru mine, de Paști”.

Vineri 23 IV 1965. M-am sculat la 5.30 și-am învățat la istorie. M-a ascultat la istorie – 9. După masă am mers la atelier. Profesorul mi-a iscălit biletul de voie (L.D. pe care adăugam eu, ullterior, ora de plecare) și am mers la film: ”Mofturi 1900”. După ce am fost la Baie n-am mai învățat nimic.

Sîmbătă 24 IV 1965. M-am sculat la 5 și am învățat la geografie. M-a ascultat la rusă: 8. După masă, la internat a fost program special. Am jucat fotbal și handbal. De la 6.30 la 10 am fost la filmul ”Soții în oraș” – producție italiană. Au venit handbaliștii de la Siret și s-au culcat în dormitorul 5, iar eu m-am culcat în 11.

Duminecă 25 IV 1965. Prima zi de paști. M-am sculat la 6.45. Aproape toți ai plecat acasă; au mai rămas vreo 14 băieți. Ni s-a dat mîncare rece pe toată ziua. Pînă la 10 am jucat handbal și fotbal. Pe la 10 a venit Mircea. Mi-a adus 10 lei și ”Paști”. La amiază am mers la baza sportivă unde s-au desfășurat meciuri de handbal. La băieți, Siret – Medie 1: 16-7; la fete Vicov- Medie 2: 7-2. Spre seară am jucat fotbal. La 8 am mers la dormitor și am citit Daily Worker.

Luni 26 IV 1965. Vreme frumoasă ca și ieri. Am 9 în extemporal la algebră (au mai fost doi de 9 și trei de 8). După masă a venit Mircea și mi-a adus canadiana, sandalele și ”Istoria literaturii engleze”  by A. Anixt și ”Humour in Englis” by Dan Duțescu, venite de la Librăria ”Cartea prin poștă”.  (L.D.: Despre cartea lui Anixt, vezi opinia (nefericită) lui Nicolae Manolescu. Sunt de acord cu comentariul semnat de InimăRea: http://adevarul.ro/cultura/carti/istoria-literaturii-engleze-tradusa-ruseste-1_53f762950d133766a87db2d1/index.html) În pauză băieții de la medie 2 au pus cîte un leu ca să cumpărăm o minge de 13 lei. Am cumpărat-o, dar am jucat cu alta pe care ne-a confiscat-o pedagogul Țopa. Seara am primit o scrisoare de al Radu Stelian care-mi comunică doar adresa sa de la gazdă: Str Dobrogeanu Gherea, nr 7, Vatra Dornei.

Marți 27 IV 1965. The third day of Easter (L.D.: A treia zi de Paști). M-am sculat la 5.30. M-a ascultat la limba română: 9. Azi fetele au stropit cu parfum băieții. Am ”confiscat” o jumate de sticluță de parfum. După masă am jucat fotbal.

Miercuri 28 IV 1965. Am făcut o nouă colectă de bani (13 lei) pentru mingea de fotbal. Today is a wonderful day. (Azi – o zi minunată). Atănăsoae a cumpărat mingea. (pentru Medie 2). Am luat un 10 la geografie. N-am stat la cor. Ziua nu învăț niciodată, ci doar de la 5 la 7.30. După masă a plouat bine.

Joi 29 IV 1965.  La muzică, diriginta mi-a făcut observație pentru cor și pt că azi m-a prins la geam cu o haină fără matricolă. La diriginție a vorbit despre 1 și 2 Mai. Azi a venit Teleagă la fizică. M-a ascultat la engleză: 10! – ”for example, Drugush”. După masă am fost la film: ”Djura” – sovietic (Kașgaria). Djura era căpitanul basmacilor. A fost vreme frumoasă pînă la amiază. După masă s-a înnourat și chiar a început să bureze. Pedagogul Țopa face dimineața înviorare, dar Hamlet nu.

Vineri 30 IV 1965. Înnourat, ploios. M-am sculat cu greu și mi-am învățat. Am 6 în ext la latină. Am dat extemporal la limba română (Ciocoii vechi). Am scris binișor. La amiază a fost Mircea cu bicicleta. La 17.30 m-am hotărît să plec acasă. După aproape două ore de întîrziere am ajuns acasă. În Siret m-am întîlnit cu Bida Ioan. Am primit o felicitare de la Moscova.

Sîmbătă 1 Mai 1965. Al 20-lea 1 Mai liber. N-a plouat însă a fost vînt. Am ascultat un pic (oleacă, nițel!) demonstrația de la București. M-am odihnit bine acasă. Am citit ”Magazin”-ul. Seara, mama și tata au plecat la reuniune.

Duminică 2 mai 1965. Ziua tineretului din R.P.R. A fost o zi mai mult senină, răcită de un vînt repede. Mircea mi-a făcut o fotografie (și eu una lui). Spre seară mi-am mai învățat lecțiile. Seara Mircea a plecat la film. Zilele acestea au fost lungi cît două săptămîni de învățămînt. Spre seară a tras cîteva ropote de ploaie. Vreme se menține rece și e rău!

Luni 3 mai 1965. M-am sculat la 5 și-am plecat cu tata la cursă. După multe rugi și o înghesuială destul de mare am luat loc în picioare pînă la Dornești. Am ajuns la Rădăuți la 7.40, dar nu m-am dus la prima oră (zoologia). M-am tîrguit cu Ciupic și Păturică (dom Florea) pentru pontaj dar a trebuit să plătesc întreg. Prima oră – ”de serviciu la cantină”. Am luat un 6 la geometrie. După masă am jucat fotbal și am citit din ”Istoria literaturii engleze”. Spre seară a burezat, apoi a nins vreo cinci minute. Astă seară n-am halit.

Marți 4 mai 1965. Zi minunată cu un cer albastru curat. Nu m-am dus la școală fiind de serviciu la bucătărie. Am lucrat destul de mult. Cei de la Medie 1 au spart mingea noastră (Medie 2). Am jucat fotbal. Seara n-am halit. Au plecat încă zece elevi de la internat.

Miercuri 5 mai 1965. S-a înnourat. Am 5 în ext. la limba rusă. Am dat extemporal la geografie (”Condițiile naturale ale Africii”). În ora de cor m-a chemat la direcțiune și m-a întrebat: ”Vrei să mergi la Liceul Militar?”. Eu: ”Nu știu. Nu m-am gîndit”. M-am hotărît să merg acasă să mă consult. Am plecat cu 5.30 și cînd am ajuns acasă părinții s-au speriat de sosirea mea în timpul săptămînii. După păreri și sugestii și îndrumări s-a dat o decizie favorabilă. Seara am mai învățat un pic apoi m-am culcat. 147 de ani de la nașterea lui K. Marx.

Joi 6 mai 1965. Zi destul de frumoasă. Dimineața m-am sculat la 5. Am așteptat un pic la cursă apoi am venit la Rădăuți și n-m întîrziat la ora de rusă. La fizică am dat extemporal (prost). A mai venit o dată tov. maior (de armată) la școală și i-a scris pe toți amatorii (de Liceu Militar) din clasa IX-a și a X-a. Pop: ”Și tu Druguș te faci ofițer…?”. După masă am fost la ”meditație la matematică” la Cinema ”Unirea” – ”Lege și forță” – polonez (doctorul, profesorul etc. La internat n-a venit pedagogul Țopa (zis Haiuță). Diriginta: ”pînă te-i face ofițer poți să mai scrii cîntece la cor”. Merge și Gherasim la L.M.

Vineri 7 mai 1965. La 8 am fost împreună cu alți 12 elevi la Comisariatul militar unde am semnat cererea și angajamentul. Apoi ne-au cîntărit. Gr. = 57 kg. Î = 1, 67. Am făcut apoi, rînd pe rînd, vizite la O.R.L., oculistică (cifre și litere), stomatologie, sînge, tensiune, chirurgie și radioscopie. Am ieșit bine la toate. Gherasim, Beldian și Vișan au căzut din cauza tensiunii. Am lipsit toată ziua de la școală. După masă am fost la film: ”Parisul vesel” – USA. Gherasim e tare supărat din cauză că n-a reușit. Eu n-aș fi așa de supărat… Am scris la Radio Moscova, dar n-am trimis-o încă. Zi caldă.

Sîmbătă 8 mai 1965.  44 de ani de la înființarea partidului. Ziua se anunța mohorîtă încă de dimineață, dar în restul zilei a fost frumos și cald. Gherasim și Vișan au mai dat o dată examenul la inimă și au reușit. Am dat acasă, prin Truță, rugămintea să-mi trimită actele pentru L.M. Mi-am cumpărat un ”D.W” (Daily Worker).

Duminecă 9 mai 1965. Dublu eveniment. 88 de ani de la 1877 și 20 de ani de la 1945. În oraș a cîntat fanfara și la cimitir au fost depuse coroane de flori. Ziua a fost însorită. După masă am stat tot timpul la internat. Am scris (L.D.: probabil ”am primit”) o scrisoare de la Michael Lindsay, a vistor in Moldavia. Radiodifuziunea și Televiziunea Romînă, București, Rumania. Am așteptat pe cineva de-acasă dar n-au venit.

Luni 10 mai 1965. Am strîns lenjeria în dormitorul 5. De dimineață s-a înnourat grozav. În timpul zilei a fost călduț, Spre seară a plouat cu soare apoi s-a înseninant. Au înflorit merii, au îmbobocit cireșii și vișinii. Sălciile, răchițile, plopii sînt verzi. În parcuri iarba a crescut mare. Am 6 în ext la fizică. Bondor: ”Și eu care te vedeam ambasador la Londra… Ce te-a determinat?”. Eu: ”Îmi place!”. Despre Gherasim a spus că nu-l vede în uniformă militară. A fost cineva (?) și mi-a adus actele! La 4 și 15 am făcut autobiografia (L.D.?) părinților și-am plecat cu Lungu Arcadie la Comisariat să depunem actele. Apoi am mai mers prin oraș și ne-a prins ploaia.  A tunat și a fulgerat (pentru prima dată în acest an). Seara, i-am scris lui Radu, buniței și ”a letter in English for Radiodifuziunea și Televiziunea Română, București, rn 16 februarie, Str Nuferilor nr 62”.

Marți 11 mai 1965. Am dat ext. la chimie. M-am scuzat la l latină. Azi m-am sculat la 5, afară era frig, dar soarele strălucea în toată splendoarea lui și era o plăcere să admiri iarba spălată de ploaie. După amiază însă s-a înnourat și a plouat. Am început să citesc ”Djura” de Ghorghi Tușkan.

Miercuri 12 mai 1965. M-am sculat la 5. L-am legat pe Zamfir, Sima, popoc de pat și…. Toată noaptea a plouat și plouă și acuma încontinuu. Am dat extempral la geometrie (cam slab). Am 8 în ext. la geografie. Am stat ambele ore la cor și în ora a doua am făcut audiții muzicale. (Balade de ?). După masă a plouat grozav cu f multe descărcări electrice. S-a stins lumina de cîteva ori. Hamlet era speriat la culme. Ne-am făcut din nou cu minge.

Joi 13 mai 1965. Mohorît. A plouat aproape tot timpul. Apele s-au umflat și au ieșit din albii. Prima oră – teză la rusă (5 întrebări și o frază de tradus). Ora a doua a fost mama la mine (11 lei) deoarece i s-a telefonat că trebuie rectificată autobiografia. A vorbit cu diriginta care a fost foarte amabilă și cu Galan (120 lei). Am luat 5 în ext. la istorie. La diriginție am făcut audiție muzicală (Simfonia a 3-a opus 21 de Enescu, partea a doua). La engleză Pop a spus clasei: ”Druguș is going very well and if he will go on he will have a great succes” (”Druguș merge foarte bine, și dacă o va ține tot așa va avea mari succese”). După masă am fost de două ori la comisariat, dar degeaba. Seara am jucat mingea pe terenul ud și ”Dinu Păturică” (L.D.: dom Florea) s-a supărat. Hamlet a venit beat și cu toane. Ne-a pus să ne descălțăm la ușă și să urcăm treptele în șosete: ”Se murdărește parchetul”!?!? J

Vineri 14 mai 1965. A plouat și azi. M-am sculat de dimineață și am învățat la latină. Am 6 în ext. la chimie, 5 în ext la algebră, 5 la istorie. La romînă am făcut recapitulare pt teză. După masă s-a mai liniștit ploaia, dar nu s-a înseninat. Am fost la Baie. A fost Mircea pe aici cu butelia.

Sîmbătă 15 mai 1965.  Întreaga zi a fost minunată cu un cer de un albastru curat. Prima oră am dat teză la limba română: ”Critica socială în ”Istoria unui galbîn și a unei parale” de Vasile Alecsandri”. După masă am jucat fotbal și-am citit (”Djura”). Seara la Medie 2 a avut loc o serată literară urmată de reuniune. A mai rămas o lună pînă la mult așteptatul sfîrșit de an (școlar).

Duminecă 16 mai 1965.   Zi de asemenea minunată. La 7.30 cînd încă dormeam a fost Mircea pe la mine. Aseară am jucat fotbal cu cei de la Medie 1 (1-2 la pauză, 6-4 la final). Mircea a fost la meditații. La amiază a venit și i-am dat 2 lei pentru film. Cînd a plecat a început să plouă.

Luni 17 mai 1965. Dimineața – destul de frumos și cald. M-a ascultat la istorie. Am motivat ceva în legătură cu faptul că nu prea învățasem. Profesoara a făcut aluzie la faptul că am ales între a deveni general și profesor de engleză: ”Un general n-are voie să mintă”. Nu mi-a pus notă. A venit Molocea Vasile la internat (d5). Seara am fost cu el la gazdă (Calea prieteniei nr 1) – o cameră.

Marți 18 mai 1965. Dimineața – minunat. La amiază – înnourat. Pînă seara – zăpușeală. Am luat un 10 la algebră (recuperare) și un 3 la limba latină (nu mi-am scris un exercițiu). La amiază am primit o c.p. de la Librăria ”Cartea prin poștă” (”Lucrările comandate și neexpediate nu se găsec”). Și una de la bunița. Seara (la 18) n-am ce face și-l scriu pe Prandea pe un perete (Hamza). M-a prins și m-a dus la direcțiune, dar nu era directorul acolo. S curios ce pedeapsă mi-o da.

Miercuri 19 mai 1965. De cîteva zile s-a statornicit o regulă. Dimineața – răcoare și însorit. Dup masă – se înnourează și pînă seara este o căldură înnăbușitoare. Am fost la cor și diriginta a pus note. La ora 5, Prandea m-a dus la direcțiune. Viforul (L.D. este vorba despre directorul Liceului 1, Viforeanu) m-a pălmuit și: vei fi eliminat din internat și exmatriculat”. (L.D. Completez acum, din memorie. Prandea către director: ”L-am ppprins! L-am ppprins! Scria Hhhhhamza pppe pppereți!”. La palmele puternice date de Viforeanu n-am schițat niciun gest. Ajuns afară, îndreptîndu-mă spre internat, mă întîlnesc cu Neculai Popoovici, coleg: ”Da ce ești așa de îmbujorat?”. Eu, foarte vioi îi explic tărășenia, dar cînd am ajuns la povestea cu palmele primite abia atunci le-am simțit și-am izbucnit în plîns…).  La ora 6 am fost la directorul adjunct Botez care, după o mică discuție, m-a iertat (a rămas să mai primesc ”felicitări” de la școală (Medie 2) și de acasă). Seara am jucat fotbal.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mîine!

Andrei Pleșu despre dreptul inalienabil de a avea drepturi și despre libertatea de a gândi liber și responsabil


Îmi asum riscul de a fi considerat un cârcotaș de dragul de a mă (auto)băga în seamă, de a lăsa impresia că nu am altă treabă decât să strig lumii că exist și că am opinii,  sau că vreau să impun, cu orice preț, un punct de vedere, o ideologie, un mod de gândire. Fiind un risc asumat, orice încercare de ”dezvinovățire” este, așadar, superfluă. Nu contest însă faptul că încerc să promovez ideea că dialogul liber, necenzurat și neafectat de false pudori este preferabil tăcerii și, chiar mai mult, este preferabil laudelor goale (de genul ”Sublim articol, maestre!”) fără să comunici autorului ce anume ți-a plăcut în articolul său. Doamne ferește să ai curajul să arăți ”maestrului” o eventuală eroare de limbă (confundarea lui ”dintre” cu ”din” este la fel de frecventă ca și pleonasmul ”mijloace (mass) media”, oficializat academic cu câțiva ani în urmă…).  Am făcut aceste precizări preliminare deoarece abia s-au mai liniștit apele în urma publicării articolului dlui N. Manolescu pe blogul adevărul.ro, ocazie cu care am intervenit de cca patru ori, plus am postat un contra-articol pe blogul meu de recenzii www.liviudrugus.wordpress.com și pe FB (liviu.drugus), că, iată, apare, un articol al domnului Andrei Pleșu, articol care a stârnit și mai multe comentarii, multe dintre ele cu tentă critică. Urmează oare articole semnate de domnii Marga și Liiceanu, sau de Eugen Simion și Alex Ștefănescu?…

Să se fi trezit oare spiritul critic al românilor (din somnul cel de moarte) sau este doar o luare de puls pe o temă sensibilă? Trecerea de la democrație la dictatură se face, adesea, cu consultarea ”maselor largi populare”, cărora li se tot oferă teme delicate, cu dirijări subtile din partea unor comentatori foarte anonimi… După care, noua ideologie dulce-amăruie, oferită pe post de medicament la o criză prea lungă, se instaurează ferm și fără cale de întoarcere. Punerea sub semnul întrebării a dreptului de a gândi liber și de a fi responsabil și răspunzător pentru faptele tale ar putea fi un asemenea exercițiu de tranziție spre un regim cu o tentă cât mai fermă și intransigentă față de abaterile de la noua corectitudine politică. Încerc să alung acest gând urât…

Blogul adevărul.ro pare a fi un loc în care opiniile chiar circulă necenzurat, argumentele sunt acceptate sau contraargumentate, desigur, cu excepția celor neaprobate… Nu pot trece sub tăcere nemulțumirea mea referitoare la faptul că neaprobarea unor comentarii nu se face cu justificare, cu precizarea motivului pentru care  cenzura bloggeriană a gândit, simțit și acționat/ decis într-un anumit fel în privința publicării unei opinii. În schimb, sunt lăsate la vedere atacurile la persoană, criticile adresate omului public, funcției sau poziției sale în societate. Spre exemplu, la articolul domnului Nicolae Manolescu ”Preauman, subuman” din 3 mai 2013 (http://adevarul.ro/cultura/carti/preauman-subuman-1_51824e2f053c7dd83f684ddd/index.html?science=51849a9287f86#_=_) au fost publicate mai multe critici, scrise la modul general, fără argumentare și fără rost, iar unul dintre comentarii a ținut să exceleze prin ironii gratuite la adresa persoanei publice (nu a autorului) Nicolae Manolescu. În schimb, publicarea de către subsemnatul a adresei/ link ului (www.liviudrugus.wordpress.com) respectiv: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/05/06/nicolae-manolescu-antirelativistul-relativizant-sustine-ideea-excluderii-din-specia-umana-a-celor-care-au-opinii-crezuri-si-comportamente-contrarii-presupusului-universalism-axiologic-dominant/ , la care am publicat un articol de răspuns la opinia manolesciană susamintită a fost cenzurată, cu precizarea comună ”comentariu neaprobat”. Acum aflu că adevărul.ro nu acceptă ca cineva să-și facă ”publicitate” prin comunicarea – pe post de comentariu – a unui link. Am revenit, ulterior, cu postarea întregului articol pe post de comentariu și se pare că nu a mai fost cenzurat. Desigur, învățăm din experiențe, dar oare toți cititorii blogului vor înțelege că neaprobarea nu a fost datorată, spre exemplu, proferării de înjurături sau de obscenități maladive?

Știu că este o caracteristică a bloggingului mondial, aceea de a scrie și de a comenta sub pseudonim, dar cultivarea, în continuare, a neasumării răspunderii comentatorilor mi se pare nu doar un fapt needucativ și nebenefic ideii de dialog, ci și contrar ideii de dialog interuman concret. Am, adesea, impresia că dialoghez cu un calculator, cu un robot și nu cu o persoană responsabilă. Momentul în care vreun blog din România sau de aiurea va condiționa publicarea opiniei de identificarea cu un cont de FB măcar, unul cu biografie și cu adrese de comunicare, cu fotografie și cu sublinierea, implicită, a faptului că Era informației nu duce neapărat la depersonalizare, la aneantizare caracterială și la completă lipsă de responsabilitate din partea emitenților de opinii, în acel moment se va înregistra o cotitură majoră în istoria bloggingului. Nu mai este niciun secret că orice comentator este, finalmente, identificabil și localizabil de către proprietarii blogului, dar asta nu atenuează cu nimic negativitatea generată de anonimatul comentatorilor și de lipsa de responsabilizare a opiniilor formulate. Am convingerea că majoritatea celor care consumă timp cu citirea și comentarea articolelor face un exercițiu de gândire foarte necesar autodepășirii propriilor limite sau neclarități.

La doar câteva ore după publicarea (pe adevărul.ro) a acestui articol de răspuns al meu la ”Preauman, subuman”, apare un alt articol, (aparent) consonant cu ideile avansate de mine pe parcursul celor trei zile de dialog pe blogul adevărul.ro pe tema opiniei manolesciene despre drepturile omului, articol semnat de un nume mai mult decât bine cunoscut în România: Andrei Pleșu (http://adevarul.ro/news/societate/dreptul-drepturi-1_51874a46053c7dd83f75d149/index.html). Desigur, nu vreau să insinuez că dl Andrei Pleșu vine, cu grăbire, și apasă cu genunchii pe grumazul academicianului Manolescu, din eventuale motive personale. Este însă remarcabilă reluarea, insistentă, a discuției despre drepturile omului, relativitate (nu relativism!), dreptate, adevăr, libertate, în fine despre toate aceste fleacuri care compun substanța democrației, cu portița lăsată deschisă spre întrebarea: oare ne sunt necesare toate aceste complicații? Oare o redefinire/ restrângere a unor drepturi nu ar fi benefică poporului care și așa votează, în cele mai multe cazuri, în necunoștință de cauză? Pentru a ajuta cititorul să nu mai consume timp cu accesarea articolului de pe pagina de bloguri a Adevărului (deși acest lucru este util, pentru a vede și alte opinii formulate) redau mai jos, integral, articolul domnului Pleșu publicat în dimineața zilei de 6 mai 2013..

Andrei Pleșu

Dreptul de a avea drepturi

6 mai 2013

Helmut Schmidt a fost unul din semnatarii Actului Final de la Helsinki (1975), un document care, între altele, acorda o importanţă specială obligaţiei de a respecta drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.

 

În 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptase deja o Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, insistînd asupra legitimităţii ei planetare. Am fost cu atît mai surprins să-l aud acum cîteva zile pe nonagenarul ex-cancelar al Germaniei (pe care îl admir de aproape patru decenii) proclamînd, pe primul program al televiziunii federale, relativitatea unui concept la care aderase ferm în 1975. Se vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în China, dar Helmut Schmidt era de părere că a obliga o ţară şi o cultură cu totul străine de istoria europeană să importe valori ale acestei istorii e un act de aroganţă. Nici măcar în Europa – argumenta fostul cancelar – „drepturile omului” nu sunt un tabu constitutiv. Nici în Biblie, nici în Grecia Antică, problema nu apare în mod expres. Cu atît mai puţin în Islam, în civilizaţiile maiaşe sau extrem orientale. Pe scurt, tema drepturilor omului e o invenţie modernă, post-iluministă şi legată strict de o forma mentis „provincială”. Am propriile mele rezerve faţă de idolatrizarea „umanistă” a unui concept care tinde să se dezvolte inflaţionar, suspendînd, sau, în orice caz, marginalizînd conceptul complementar al „obligaţiilor omului”. Devenită, uneori, ideologie, slogan electoral, ornament retoric, problematica drepturilor omului riscă să-şi piardă prestigiul şi eficienţa. Pot fi de acord şi că păcătuim adesea prin excese didactice şi pretenţii „universaliste”, cînd vrem cu orice preţ să exportăm propriile noastre experienţe şi propria noastră mentalitate în teritorii care au alte tradiţii, alte cutume, alte trasee istorice. Şi totuşi…”Echilibrul” deja proverbial al afirmaţiilor lui Helmut Schmidt simplifică lucrurile, în numele unei (pripite) rezonabilităţi. E drept că formula „drepturile omului” are o istorie recentă, de sursă europeană. Dar nu ne e îngăduit să minimalizăm formula, lăsînd la o parte substanţa ei reală. Da, cuvintele cu pricina nu apar explicit în textele sacre, care, de altfel, se ocupă mai cu seamă de „drepturile lui Dumnezeu”. Dar în nici un spaţiu religios şi cultural al lumii, asasinatul, nedreptatea, persecuţia şi minciuna nu sunt tolerate şi, cu atît mai puţin, încununate ca virtuţi. În Vechiul Testament, demnitatea omului e calificată superlativ prin sintagma asemănării sale cu Cel care l-a creat, iar teologia Noului Testament e de negîndit fără spectaculoasa ei miză pe tematica libertăţii persoanei. Şi tocmai datorită demnităţii sale originare şi a libertăţii care o exprimă şi pe care a primit-o în dar, omul are dreptul de a avea drepturi. (Amintesc, în treacăt, că pe Actul Final de la Helsinki stă şi semnătura Sf. Scaun). A observa că „drepturile omului” nu au nici o referinţă „tradiţională” în civilizaţia chineză şi că deci nu putem judeca abuzurile politice şi juridice ale statului chinez de azi după criterii care îi sunt exterioare e a ceda unui sofism riscant. Majoritatea beneficiilor – materiale sau spirituale – pe care le-a adus cu sine modernitatea nu au „temeiuri” străvechi şi universale. Nu ne putem bloca în „specificitate” locală pentru a refuza democraţia, liberalismul, statul de drept, electronica şi apa curentă… Nu putem privi cu superioară înţelegere catastrofa umană din Coreea de Nord şi nici arbitrarul puterii din China contemporană. Nu e nevoie de „principii general valabile”, de o teorie „iluministă” a drepturilor omului, pentru a constata şi condamna suspendarea dreptului la opinie, privarea de libertate, tortura şi, la limită, crima. Suferinţa şi sîngele nu au altă culoare la Bruxelles şi la Beijing. Iar a sta liniştit şi nobil în ograda proprie, contemplînd înţelept disperarea celor „de departe” ca pe o fatalitate şi încă una „îndreptăţită” istoric nu mi se pare tocmai o virtute. Oricum, ultimul lucru la care mă aşteptam e să-l aud pe Helmut Schmidt dezvoltînd, între două fumuri de ţigară, obosita doctrină a „neamestecului în treburile interne”. Apropo: nu pot să nu amintesc, în plină Săptămînă Luminată, o contribuţie esenţială a creştinismului la capitolul drepturilor omului. Nu e, în definitiv, puţin lucru, să oferi fiecărui muritor dreptul de a sfida moartea, dreptul la înviere!”

Acesta este articolul  semnat de dl A. Pleșu în adevărul.ro. Esența eseului de mai sus este supralicitarea ideii că drepturile omului nu pot fi relativizate, diminuate, aplicate parțial sau conform specificului local. Cu alte cuvinte, fostul ministru de externe al României îl combate pe fostul cancelar al Germaniei pe o temă crucială pentru democrație și statul de drept: respectarea drepturilor omului. Interesantă este similitudinea constructivă a acestui eseu cu cea a eseului dlui Manolescu, ambii abordând teme asemănătoare. Ambii autori iau câte un gânditor european recunoscut și renumit, îi critică poziția ”șubredă” pe o temă dată (pluralismul lui Isaiah Berlin și riscul de a accepta atentatelele teroriste ca formă a pluralismului firesc – la N. Manolescu, și relativismul lui Helmuth Schmidt și riscul de a accepta slăbirea poziției României de apărătoare neabătută a drepturilor omului, pereat mundus – la A. Pleșu) și își afirmă cu maximă putere crezul democratic european. Deși pare un fapt minor, ambii autori utilizează ”din” în loc de ”dintre”, sugerând că uzul este mai puternic decât regula gramaticală. Ambii autori fac recurs la istorie, la evoluția unor concepte, mentalități sau ideologii (drepturile omului, libertatea de opinie etc.). Ambii autori iau poziție de atac la adresa relativizării și a relativismului, modern sau postmodern. Aceste poziții sunt similare poziției lui Ceaușescu față de  Moscova și doctrina marxist-stalinistă: nici o abatere, nici o relativizare nu vor fi acceptate la București și orice deviere ideologică va fi pedepsită! Poziția României față de Germania, apare ca una în oglindă: doctrina drepturilor omului nu va cunoaște nici o abatere la București (char dacă Berlinul își mai permite opinii mai relaxate, gen H. Schmidt). Poziția dlui Pleșu este una dogmatică, rigidă și neabătută. Poziția dlui Manolescu este una care  vrea să fie mai americană decât cea a americanilor, dar, din dorința de a atinge maximum ul de dogmatism, cade în extremism, în patologic și în ridicol. Dialogul N.Manolescu – I. Berlin și dialogul A.Pleșu –  H.Schmidt (de la Berlin!) au, ambele, caracter programatic, sunt un fel de declarații de politică externă, în lipsa unui ministeriat cât de cât vizibil și eficient (ca să nu spun unul foarte slab). Dacă ar fi să dau drumul speculațiilor, aș spune/ scrie că declarația lui H.Schmidt este una ce poate da un semnal de încălcare a drepturilor omului, ale oamenilor, respectiv ale țărilor de a se ghida după propriile interese. Povestea cu doctrina obosită a ”neamestecul în treburile interne”  (neclar prezentată de dl Pleșu) readusă în discuție de ex-cancelarul german poate fi tradusă și prin rediscutarea rolului Germaniei în noua Europă ce ar putea deveni un stat federal unitar.

Neclar este termenul de ”modern”, utilizat de dl Pleșu în descrierea obârșiei teoriei drepturilor omului, mai ales când este echivalat cu post-iluminismul. La fel cum dl Manolescu discută despre valoare fără să ne spună ce înțelege domnia sa prin acest concept, la fel procedează și dl Pleșu utilizând două concepte cu granițe extrem de labile. Spre exemplu, eu prin modernitate înțeleg istoria Europei până la 1950, dată după care vorbim despre postmodernitate. Postiluminismul este un termen extrem de vag, atât timp cât iluminismul nu este bine fixat și delimitat temporal.

O (singură) concesie face dl A. Pleșu ex-cancelarului german, fiind de acord cu acesta că prea multă afișare și clamare a drepturilor (omului) duce la o punere în umbră a obligațiilor cetățenești, observație la care subscriu.

Parcă continuând (și contrzicând) tema dlui Manolescu despre restrângerea libertăților de gândire și de acțiune ale dușmanilor democrației, A. Pleșu marșează și susține că nu avem nevoie de teorii savante care să condamne suspendarea ”dreptului” la opinie, privarea de libertate, tortură și crimă.

Graba cu care pare a fi scris articolul a făcut posibilă o construcție gramaticală eronată: ”ultimul lucru la care mă aşteptam e să-l aud pe Helmut Schmidt dezvoltînd…”.

 

Liviu Drugus, Miroslava, 7 mai 2013

Nicolae Manolescu – antirelativistul relativizant, susține ideea excluderii din specia umană a celor care au opinii, crezuri și comportamente contrarii presupusului universalism axiologic dominant


 

În seara zilei de 3 mai 2013, domnul Nicolae Manolescu publică pe blogul adevărul.ro un articol de opinie intitulat ”Preauman, subuman” (vezi http://adevarul.ro/cultura/carti/preauman-subuman-1_51824e2f053c7dd83f684ddd/index.html?science=51849a9287f86#_=_), (vezi varianta pdf la: http://adevarul.ro/cultura/carti/preauman-subuman-1_51824e2f053c7dd83f684ddd/index.pdf). Pentru a facilita o lectură comparată a articolului domniei sale cu opiniile subsemnatului redau, mai jos, și textul integral al op-ului manolescian de ultimă oră. Construcția articolului este una ingenioasă, invocându-se ideile formulate de gânditorul Isaiah Berlin, și publicate și în traducere românească, în 2012, idei puse imediat în antiteză cu ideile care au generat recentul atac terorist de la Boston. (Originalul cărții lui I.B. a apărut postmortem, în anul 2000, la trei ani după moartea gânditorului britanic: The Power of Ideas, Chatto & Windus, 2000. Pimlico. ISBN 0-7126-6554-4.) Urmând filiera Berlin vs. Boston, autorul devine deopotrivă un critic al ideologiei pluraliste promovate de I. Berlin, dar și un executor (la propriu!) al autorilor atentatului, precum și al oricăror altor abateri de la corectitudinea politică actuală, toate aceste în numele unor valori umane presupuse a fi perene și universale. Iată textul domnului Manolescu, secondat imediat de o opinie a mea formulată, a doua zi după apariția textului publicat de N.M., chiar la rubrica de Comentarii a blogului adevărul.ro:

Articolul domnului Nicolae Manolescu din 3 mai 2012: ”Nu las din mână culegerea de articole „Puterea ideilor“ a lui Isaiah Berlin, apărută la Humanitas, în 2012, în traducerea Danei Ligia Ilin, decât ca să urmăresc pe CNN ce s-a întâmplat la Boston ca urmare a atentatului recent. În prima clipă, nu fac legătura între carte şi realitate. Abia mai apoi îmi dau seama că eseul autobiografic, care deschide culegerea, al filosofului englez (născut la Riga în 1909 şi emigrat din Rusia Sovietică în 1921) vorbeşte despre monismul enciclopediştilor francezi din secolul al XVIII-lea ca despre una din rădăcinile acelei forme de fanatism ideologic sau religios care stă la baza actelor de terorism precum acela de la Boston. Simplificând puţin, să spunem că moniştii consideră că valorile ştiinţifice, morale, culturale sau religioase sunt răspunsuri unice la provocările realităţii. Isaiah Berlin este, el, adeptul pluralismului lui Herder şi al romanticilor. „Duşmanul pluralismului, scrie filosoful liberal, este (tocmai) monismul, vechea credinţă că există o singură armonie a adevărurilor în care, dacă este autentică, trebuie să se încadreze totul în cele din urmă.“ Biblia cruciaţilor de ieri sau Coranul teroriştilor de azi este această gândire unică şi nenegociabilă, aceea produsă în sânul unei anumite comunităţi religioase, politice sau morale. Nu poţi să nu vezi că atentatul de la finişul maratonului bostonian, operă a doi tineri musulmani, unul de 19, altul de 26 de ani, ceceni de origine, dar mutaţi  în SUA, are o explicaţie perfect întemeiată în educaţia monistă pe care, cu siguranţă, au primit-o şi care nu acceptă decât un unic răspuns valabil la fiecare din întrebările pe care e firesc ca omul să şi le pună. Şcolile coranice de astăzi, ca şi acelea mănăstireşti din Evul Mediu au avut şi au ca menire spălarea creierelor. Cruciadele şi Jihadul nu şi-au propus scopuri diferite. Şi nici mijloace. Fiind prin excelenţă dialog, gândirea implică varietate, opoziţie, contradicţie. Cele sfinte fiind indiscutabile, credinţa preferă gândirii libere rugăciunea, care e un monolog pios. E o iluzie că fanaticul religios stă de vorbă cu Dumnezeul lui, că meditează la răspunsul acestuia. În fond, el repetă comandamentele Celui de Sus ca încredinţare absolută că-i vor salva sufletul. Valori diferite Ca orice liberal, ca Popper sau Aron, Berlin are grijă să distingă pluralismul de relativism. Iată ce spune el: „Am ajuns la concluzia că există mai multe idealuri, aşa cum există mai multe culturi şi temperamente. Nu sunt relativist. Nu zic: «îmi place cafeaua cu lapte, iar ţie îţi place fără; eu prefer bunătatea, tu preferi lagărele de concentrare» – fiecare dintre noi are deci propriile valori care nu pot fi depăşite sau integrate. Cred că asta e fals. Dar cred că există mai multe valori pe care omul le poate căuta, şi le caută, iar aceste valori sunt diferite“. Şi fac totodată parte din esenţa umanităţii, după părerea lui Berlin. Ele definesc, altfel spus, condiţia umană. Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare. Mai mult: „Toate fiinţele omeneşti tebuie să aibă unele valori comune, altfel încetează să mai fie umane“. Această necesară comunitate a valorilor ne cruţă de pariul pe relativitatea care ne-ar conduce inevitabil la arbitrar. Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare. Berlin are, aşadar, o problemă: existenţa unor valori comune presupune, pe de o parte, că nu ajunge ca acestea să fie pur şi simplu diferite, cum pretind deopotrivă relativiştii şi pluraliştii, iar, pe de altă parte, că nu ne putem lipsi fără riscuri majore de criteriul de universalitate al moniştilor de ieri sau de azi. Jihadul, bazat pe uciderea celor străini de dreapta credinţă, a lui Allah, se înţelege, pleacă tocmai de la respingerea universalităţii valorilor iudeo-creştine. Dacă am considera că islamiştii fanatici au dreptul de a ucide, acesta fiind nimic mai mult decât o valoare diferită de a noastră, ar trebui să tolerăm terorismul şi să-i socotim nevinovaţi pe fraţii Ţarnaev de la Boston. Berlin afirmă însă el însuşi nu doar că valorile sunt multiple, dar şi că fac parte din esenţa umanităţii. Sunt valori pe care nu le admitem, ne războim cu ele, dar pe care, precizează el, „continui să le recunosc ca obiect al căutării omeneşti“. Fanatism şi boală Exemplu frapant: „Consider că valorile naziştilor sunt detestabile, dar pot să înţeleg cum cineva poate să creadă că ele sunt singura salvare“. Dar valorile cu pricina nu sunt doar detestabile, ci şi criminale. Ca şi cele ale lui Ben Laden. Nu e destul să le refuzăm, fie şi pe calea armelor, cum sugerează Berlin, nu numai pe aceea a ideilor: trebuie să le scoatem din rândul valorilor care constituie fiinţa umană. Prin prisma valorilor în numele cărora au rănit şi ucis semeni ai noştri nevinovaţi, cei doi fraţi de la Boston nu pot fi consideraţi fiinţe umane. Nici Ben Laden, nici francezul Merah, care a împuşcat cu sânge rece şapte persoane, între care o fetiţă de 12 ani, apucând-o de codiţe, în timp ce-i punea pistolul la tâmplă. Împotriva tezei lui Berlin, ei sunt „literalmente cazuri patologice“. A invoca drepturile omului, în cazul lor, nu este altceva decât una din costisitoarele slăbiciuni ale democraţiilor contemporane. A fi preauman conduce,  iată, la a da câştig de cauză subumanului. Sau, în definitiv, la a accepta că din esenţa omului face parte crima. Sunt pentru pluralism, dar nu pot renunţa la ideea că există şi valori universale şi că aceia care nu le respectă nu pot pretinde să fie consideraţi fiinţe umane şi să beneficieze de drepturile cuvenite acestora. Copilul de 5 ani ucis la Boston sau fetiţa de 12 ucisă de Merah n-aveau, ei, dreptul la viaţă? O viaţă pe care le-au luat-o nişte fanatici bolnavi incurabil”.

Așadar, acesta este textul manolescian publicat pe 3 mai. La acest text, am avut următoarea reacție la rubrica de Comentarii a blogului adevărul.ro, unde am promis și o revenire mai în detaliu pe acest blog (găzduit de wordpres.com) în dimineața zilei de 4 mai 2013:

Domnul Manolescu alege să înlocuiască un/ niște monism/e cu altul/ altele, decretând că criminalii de la Boston nu sunt ființe umane. Dar ce sunt ei? Draci? Extratereștri? Animale? Acest mod de gândire este, cred, unul periculos și neargumentat. Este oare firesc să scoatem din cadrul speciei umane pe aceia dintre noi care nu ne plac sau ne deranjează acut? Este firesc să-i condamnăm la moarte doar pentru că sunt inumani/ subumani? Condamnarea oricărui criminal se face pentru crima comisă și nu pentru disprețul pe care îl pot stârni semenilor pentru metodele/ mijloacele alese întru apărarea unor idei sau atingerea unor scopuri, indiferent care ar fi acestea. Conform raționamentului domnului Manolescu promotorii altor idei decât cele plăcute nouă (eventual decretate de către o entitate oarecare drept ”valori universale”) merită scoși (inclusiv fizic) din specia umană, striviți la primele semne de abatere de la universalitatea presupusă a unor valori nedefinite sau oricum neclare pentru mulți semeni. În numele unui presupus universalism axiologic vom continua să dăm verdicte aberante (excluderea din specie, din regn…) unor indivizi ale căror mecanisme logice și ideologice ne sunt nu doar neclare, ci chiar necunoscute. Domnul Manolescu respinge relativismul cu un joc de-a exemplele care nu permit niciun fel de respingere. Personal sunt relativist și pe baza acestei ipoteze (aceea că toate sunt relative) am construit Metodologia Scop Mijloc, contribuție modestă care mi-a interzis susținerea tezei de doctorat în 1984 și mi-a adus propunerea excluderii din universitate și din învățământ în 1987 (este prima oară când amintesc aceste lucruri, fiindcă nu am vrut să mă alătur batalioanelor de disidenți fabricați ad hoc înainte și după 1989, și fiindcă nu am făcut nicio disidență: mi-am exprimat doar un punct de vedere). Așadar, relativismul meu se opune antirelativismului domnului Manolescu, și nu cred că relativiștii sunt cei care acceptă (eventual, promovează!) exterminarea în masă sau crime împotriva umanității așa cum, subtil, sugerează dl Manolescu. Pericolul acestei logici șchioape constă tocmai în facilitarea a ceea ce domnia sa presupune că stopează: eliminarea relativismului din gândirea umană și a relativiștilor din cadrul speciei umane… Voi detalia (contra)argumentele mele pe blogul meu de pe wordpress. Închei aici cu precizarea că dl Manolescu promovează, și în acest artricol, confuzia/ indistincția dintre ”din” și ”dintre”. Este dl Manolescu adeptul unui relativism lingvistic sau oferă tinerilor care îl citesc un exemplu de inconsecvență care, preluat de liceeni, ar putea obține o notă mică la examenul de limba română de la Bacalaureat?

Revin, acum, cu o discuție de fond a ideilor promovate, apărate și avansate de dl N. Manolescu în articolul său publicat de blogul adevărul.ro.  În primul rând, N. Manolescu nu avansează vreo definiție sau descriere a conceptului de valoare, (ne)alegând fie una dintre multele sute de definiții ale valorii vehiculate pe mapamond, fie oferind una personală propusă spre validare cititorilor și criticilor contemporani lor, sau de peste veac(uri). În ultimă instanță, toată discuția inițiată de I. Berlin, continuată de N. Manolescu și reluată acum de mine are în miezul acesteia idea de valoare și unele concretizări ale acesteia: libertate, democrație, drepturi ale omului, relativitate, arbitrar, liber arbitru, relativism, ideologie, universalitate axiologică etc.  Meritoriu pentru I. Berlin (și foarte util pentru urmași) este preocuparea acestuia pentru sensurile conceptelor, pentru clarificarea conținutului acestora și nu pentru ațâțarea ideilor și genitorilor acestora unele/ unii împotriva altora, complicând inutil lucrurile. Iată cum descrie un biograf al luiI.Berlin această preocupare a britanicului de a lămuri cât mai bine cum stau lucrurile:

” Berlin is popularly known for his essay „Two Concepts of Liberty„, delivered in 1958 as his inaugural lecture as Chichele Professor of Social and Political Theory at Oxford. The essay, with its analytical approach to the definition of political concepts, re-introduced the methods of analytic philosophy to the study of political philosophy. Spurred by his background in the philosophy of language, Berlin argued for a nuanced and subtle understanding of our political terminology, where what was superficially understood as a single concept could mask a plurality of different uses and therefore meanings. Berlin argued that these multiple and differing concepts, otherwise masked by rhetorical conflations, showed the plurality and incompatibility of human values, and the need for us to distinguish and trade off analytically between, rather than conflate, them, if we are to avoid disguising underlying value-conflicts. The two concepts are ‘negative freedom’, or freedom from interference, which Berlin derived from the British tradition, and ‘positive freedom’, or freedom as self-mastery, which asks not what we are free from, but what we are free to do. Berlin points out that these two different conceptions of liberty can clash with each other.”  (Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin).

La fel procedeazăI.Berlin și în privința definirii conceptului de valoare, pe care îl asemuiește cu cel de importanță (relativă, desigur). Redau și acest pasaj referitor la grija gânditorului britanic pentru analiza conceptuală, preocupare pe care o am și eu de mai multe decenii (cu precizarea că nu am citit opera lui Berlin, scurtele descrieri de pe Wikipedia sugerându-mi o surprinzătoare apropiere intelectuală față de modul meu de gândire):

” Value pluralism

Main article: value pluralism

”For Berlin, values are creations of mankind, rather than products of nature waiting to be discovered. He argued, on the basis of the epistemic and empathetic access we have to other cultures across history, that the nature of mankind is such that certain values – the importance of individual liberty, for instance – will hold true across cultures, and this is what he meant by objective pluralism. Berlin’s argument was partly grounded in Wittgenstein‘s later theory of language, which argued that inter-translatability was supervenient on a similarity in forms of life, with the inverse implication that our epistemic access to other cultures entails an ontologically contiguous value-structure. With his account of value pluralism, he proposed the view that moral values may be equally, or rather incommensurably, valid and yet incompatible, and may therefore come into conflict with one another in a way that admits of no resolution without reference to particular contexts of decision. When values clash, it may not be that one is more important than the other. Keeping a promise may conflict with the pursuit of truth; liberty may clash with social justice. Moral conflicts are „an intrinsic, irremovable element in human life”. „These collisions of values are of the essence of what they are and what we are.”[14] For Berlin, this clashing of incommensurate values within, no less than between individuals constitutes the tragedy of human life. Alan Brown suggests, however, that Berlin ignores the fact that values are commensurable in the extent to which they contribute to the human good.[15] (Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Isaiah_Berlin) .

În pofida faptului că N. Manolescu a avut acces la opera scrisă a luiI.Berlin (fie și sub forma unei traduceri) și nu la descrieri gen Wikipedia, modul în care domnia-sa selectează exemplele oferite de I. Berlin pentru a sugera distanțarea acestuia față de relativism  este unul care sugerează clasica teorie a lui Lenin despre ”jocul de-a exemplele”. Dar și mai grav este faptul că pe baza unor simple exemple extrase din contexte nespecificate, N. Manolescu generalizează și și-l ia, nepermis, pe gânditorul britanic drept argument și pavăză la unele concluzii pripite ale domniei sale și care nu consună cu ideile berliniene. Astfel, pentru N.M. relativitatea duce la arbitrariu, iar lipsa unor valori cadru/ ghid duce la anomie și conflict interuman: ” Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare. Berlin are, aşadar, o problemă: existenţa unor valori comune presupune, pe de o parte, că nu ajunge ca acestea să fie pur şi simplu diferite, cum pretind deopotrivă relativiştii şi pluraliştii, iar, pe de altă parte, că nu ne putem lipsi fără riscuri majore de criteriul de universalitate al moniştilor de ieri sau de azi. Jihadul, bazat pe uciderea celor străini de dreapta credinţă, a lui Allah, se înţelege, pleacă tocmai de la respingerea universalităţii valorilor iudeo-creştine. Dacă am considera că islamiştii fanatici au dreptul de a ucide, acesta fiind nimic mai mult decât o valoare diferită de a noastră, ar trebui să tolerăm terorismul şi să-i socotim nevinovaţi pe fraţii Ţarnaev de la Boston”.  Pentru mine – autorul rândurilor de față – libertatea  chiar înseamnă că putem alege orice valoare. Dar ce semnificație accord eu conceptului de valoare? Una foarte apropiată de cea conferită de I. Berlin și anume: valoros este un fapt important pentru subiectul evaluator. Dar importanța de unde provine? Din INTERES, cred eu Mai exact, din scopurile față de care un subiect uman manifestă interes (în sensul că ar fi interesat ca acele scopuri/ idealuri/ dorințe să fie atinse cât mai repede și, eventual, cu mijloace cât mai puține). Din acest context am extras o definiție proprie (și lucrativă) a conceptului de valoare: valoarea este conjuncția dintre intensitatea intereselor urmărite și posibilitatea de alocare a mijloacelor necesare satisfacerii acelor interese. Astfel, chiar dacă interesul de a deveni bogat este foarte intens, valoarea bogăției viitoare a unui sărac actual este cvasinulă dacă mijloacele de ieșire din sărăcie sunt cvasinule. (Notez, în treacăt, că posibilitatea ieșirii din sărăcie sau, în general, a ieșirii dintr-o stare de fapt nedorită, neplăcută și/ sau nesuportabilă rezidă în mijloace non-materiale, de regulă idei, creativitate, inovații etc. De aici am conchis că sărăcia și prostia sunt surorile gemene ale unei stări de fapt inexplicabile sau greu de explicat de către săraci/ proști. De asemenea, este foarte important de reținut că un om cu venituri medii poate fi fericit și mulțumit dacă nu își propune să devină mai bogat, mai ales în lipsa oricăror mijloace de a parveni în planul avuției, iar un bogat poate deveni foarte nefericit neavând mijloacele necesare de a deveni și mai bogat. Pentru fiecare dintre cei doi unul și același mijloc de parvenire în planul bogăției materiale va avea importanțe/ valori foarte diferite). Conchid aici că în orice discuție axiologică definirea cu claritate a conceptului central – valoare – este o problemă ce ține de abc – ul oricărei cercetări sau expuneri de opinii pe o temă dată. Probabil (sau, alternativ, puțin probabil…) că dl Manolescu va reveni cu o precizare pe tema definirii valorii, fie și, eventual, într-un eseu viitor.

Revin acum la conținutul articolului domnului Nicolae Manolescu și îmi mărturisesc surprinderea față de legăturile de cauzalitate făcute de domnia sa între actul terorist de la Boston și … monismul enciclopediștilor francezi din secolul 18. Înțeleg, în continuare, că dl N.M. nu mai suportă niciun fel de monism, dată fiind legătura (logică?) dintre moniști și teroriști. Alternativa la monism este pluralismul, I. Berlin, fiind un pluralist declarat. Mai mult, britanicul pune monismul și pluralismul într-o antiteză directă, decretând (ah, modernismul cu logica sa de tip ori – ori!) că ”Dușmanul pluralismului este tocmai monismul”. Preluând ideea berliniană, dl. N.M. se autodeclară antimonist (recte antiterorist) incluzând în lista monismelor păguboase creștinismul militant/ cruciat și islamismul jihadist. Aparent, dl N.M. susține că doar creștinismul intolerant/ cruciat este monist, fiind demn de dispreț, în timp ce creștinismul contemporan (ortodox, catolic, greco-catolic, protestant, neoprotestant etc.) este un model viu de dialog intraconfesional. OK, dar de ce ecumenismul s-ar opri la marginile unei confesiuni și nu vizează promovarea toleranței între toate confesiunile religioase, generând o frăție ideo-creștino-musulmano-budisto-etc, cu un Dumnezeu unic și atotiubitor. O fi concurența acerbă dintre religii o formă a concurenței economice? Iată o temă ce merită atenție. În context, nu pot să nu atrag atenția asupra demersului unificator încercat de Basarab Nicolescu atât în plan religios cât și în planul cunoașterii, în general. Nu am motive să ascund faptul că susțin acest demers pluralist și convergist deopotrivă, Metodologia Scop Mijloc (vezi mai multe despre MSM pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com) fiind un exemplu de convergism/ integr(ation)ism/ holism epistemologic benefic nu doar comunității de cercetători și iubitori de cunoaștere, ci și păcii mondiale. Modernul I. Berlin distinge între pluralism și relativism, opunându-le și negând relativismul. Postmodernul relativist – care sunt eu – se revoltă la o asemenea contrarietate artificială, propunând și promovând în continuare atât postmodernismul ca mod de gândire, cât și relativismul ca esență a acestuia și logica terțului inclus ca model nou de logică (bazat pe concomitența de tip și-și. Consider că pluralismul fără relativism este la fel de nociv ca si monismul, deoarece – astfel văzut – pluralismul nu este decât o colecție de monisme aflate în conflict și confruntare perpetue. Concluzia dlui N.M. este că ”toți liberalii disting pluralismul de relativism”, referindu-se, desigur, la liberalii moderni, nu la cei postmoderni printre care mă consider și eu (înțelegând prin liberalism libertate de gândire și acțiune a oricărui individ până la limita în care acest mod de gândire și acțiune afectează libertatea altor indivizi).  În esență, eseul manolescian vizează nu atât relativismul (pe care îl consideră nociv), ci liberalismul postmodern, concretizat în sintagma ”drepturile omului”. Aplicarea acestei concepții liberale postmoderne (drepturile omului) la explicarea terorismului contemporan (cel din Bosto în cazul de față) îl conduce pe reputatul critic literar la concluzia, stupefiantă, că drepturile omului nu pot fi aplicate tuturor (inclusiv criminalilor teroriști) deoarece asta ar însemna un exces de generozitate umană, cei care ar practica acest mod de gândire liberal (drepturile omului) dând dovadă de slăbiciune tratând teroriștii drept oameni (cu drepturile aferente). Pe acești adepți ai aplicării teoriei drepturilor omului dl N.M. îi numește ”preaumani”, spre deosebire de teroriștii care se (auto)exclud de la orice tratament uman, fiind clasificați în categoria ”subumani”. Deduc de aici că oamenii se împart în trei categorii: preaumani, umani și subumani. Evident, dl Manolescu joacă la echipa ”umanilor”, adică de partea acelor cetățeni ai Planetei care trebuie să lase deoparte menajamentele gen ”drepturile omului” și să stârpească fără cruțare orice deviație de la calea dreaptă a ”umanilor”. Asta amintește perfect de sloganul stalinist care circula pe vremea ceușismului: ”ăștia trebuie omorâți de mici!”, dar și de sloganul ideologic geamăn (cel național socialist) care condamna ”preaumanii” care îi adăposteau pe evrei, comuniști, antifasciști etc. și sugera exterminarea în masă a celor care nu acceptau sau nu se încadrau corectitudinii politice naziste. Ce să înțeleagă cititorul onest și de bună credință. doritor de pace și bunăvoire? Ar putea înțelege că ”subumani” ca frații Țarnaev trebuiau lichidați înainte ca ei să poată acționa. Sau ar putea înțelege că autoritățile americane sunt în culpă nefiind în stare să prevină și să împiedice atacul terorist. În ambele cazuri, orice prezumție de nevinovăție dispare, arbitrariul și legea bunului plac înlocuind ”preaumana” legislație bazată pe drepturile omului. În numele unui presupus umanism, N.M. sugerează apelul la forță și la duritate maximă în raport cu orice alt model cultural în afara celui decretat ca fiind corect politic.  Mai pe scurt spus, doar cei corecți politic ar putea beneficia de prezumția de vinovăție și de drepturile omului. Și ca lucrurile să cadă pe deplin în grotescul nedemocratic al unor vremuri pe care le credeam apuse, dl N.M. îi încadrează pe cei doi frați musulmani teroriști și ”subumani” în larga categorie a ”fanaticilor bolnavi incurabili”.  A uitat dl Manolescu vremurile tinereții sale când spitalele de psihiatrie din România aveau internați oameni care ”fluierau în biserica” ideologiei totalitare și se ”bucurau” de tratamente ”adecvate” unor ”fanatici bolnavi incurabili”?

După ce s-a tot perorat, în ultimele două decenii, că ideologia nu mai joacă niciun rol în noile treburi politice românești, iată avem acum, un ideolog al urii și al distrugerii ”subumanilor” înainte ca aceștia să fie clasificați ca dușmani ai umanității de vreun tribunal oarecare…  Va rămâne oare la latitudinea psihiatrilor verdictul referitor la faptul dacă gândim corect politic sau nu?  La această întrebare încearcă să răspundă și A. J. MacDonald, jr. pe blogul său de pe wordpress. Cei interesați pot lectura cu folos câteva ipoteze care au în centrul lor ideea de sănătate mintală a celor care gândesc altfel sau au idei noi:
http://ajmacdonaldjr.wordpress.com/2013/05/04/those-against-the-regime-must-be-mentally-ill-and-disarmed/?blogsub=confirming#subscribe-blog  Cei care sunt de alta părere sunt nebuni, nu-i așa?

Iată și un alt articol care a fost scris pornind tot de la discuția dacă cazul Boston este unul fanatic religios sau nu: http://openparachute.wordpress.com/2013/05/06/interfaith-delusions/

PS. Crinaa comentat acum 10 ore

Relativistii au un singur absolut: ca totul inafara de aceasta afirmatie e relativ

Iată și răspunsul meu, pe blogul adevarul.ro, la acest mic ”ghiont” ideologic:

5 mai 2013 Liviu Drugus: ”Daca tot ne jucam cu cuvintele as adauga ca ”relativistii au un singur (adevar) absolut: absolut totul este relativ”. Inclusiv afirmatia ta, inclusiv afirmatia mea… Conceptele de relatie, relativ (la), relativitate, relativism – unele dintre ele neavand nicio legatura cu absolutul (cel mult cu vodka Absolut).  Exemplul de relativism (relativitate?) oferit de N. Manolescu prin preluare selectivă dintr-un text al lui Isaiah Berlin este, cred, contestabil, fiind mai mult o ironie la adresa a ceea ce (nu) poate fi acceptat ca adevar peren. Relativismul, asa cum il vad eu, nu este altceva decat sublinierea adevarului elementar ca realitatea este alcatuita din elemente interconectate. Tocmai imposibilitatea eliminarii interconectivitatii a generat teoria relativitatii (Einstein), teoria complexitatii si teoria transdisciplinaritatii (Basarab Nicolescu). Marx a fost un relativist (teoria relatiilor de productie), absolutizat aiuristic de epigonii care i-au folosit doar numele și renumele pentru a convinge ”masele largi populare” ca schimbarea politica este ”absolut” necesara… In rest, toata discutia starnita de Nicolae Manolescu despre inutilitatea acceptarii relativismului – discurs utilizat in taxarea teroristilor de la Boston drept fiinte subumane – este de o inutilitate frapanta si chiar riscanta. Este oare necesar sa invoci marii ganditori ai lumii pentru a demonstra un fapt juridic elementar, acela ca criminalii trebuie pedepsiti (eventual exemplar)? Pastrand proportiile, N.M. foloseste un tun cu laser de mare putere pentru a distruge o musca sacaitoare. Sau, referindu-ma la meandrele recente ale concretului politic contemporan, demersul manolescian impotriva a doua fiinte umane vinovate de faptul de a nu respecta dreptul la viata a altor fiinte umane nevinovate seamana cu atacul miltar rus ultradisproportionat impotriva Georgiei care gandea altfel decat centrul de putere de la Moscova.  Nu pot incheia aceste mici consideratii fara a observa ca un critic literar (N.M.) si un critic de vocatie (L.D.) sunt singurele personaje reale (cu identitate cunoscuta, adica) intr-un dialog cu anonimi care isi afirma, cu curaj, opiniile… Desigur, sper ca dl N.M. sa (mai) intervina cu raspunsuri sau aprecieri la aceste dialoguri starnite (involuntar) de domnia sa”.

Liviu Drugus

Miroslava, 6 mai 2013

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români


Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români

Liviu Druguș
http://www.liviudrugus.wordpress.ro

http://www.liviudrugus.ro

 

Acest pamflet este aproape un pamflet. Cititorii să mă judece.

Sarcina de serviciu primită și acceptată de noul redactor șef al prestigioasei reviste românești de cultură de la Cluj, ”Tribuna”, din partea secretarului cu propaganda al celulei comuniste din USL Cluj Napoca, a rezultat din discursul ținut de acesta în fața activiștilor din presa proaspăt recucerită. Iată discursul:

”Tovarăși! Capitalismul este dușmanul socialismului. Misiunea noastră este să distrugem capitalismul muribund, aflat în ultimul său stadiu de putrefacție morală și de criză financiar-economică fără ieșire. Adevărații intelectuali patrioți ai națiunii române trebuie să militeze activ pe frontul anticapitalist, antiglobalist, antiamerican și antieconomist. Noi știm că între spiritul teoretic (filozofie) și acțiunea practică (economie) este o contradicție ireconciliabilă, antagonistă și antiumanistă. Socialismul va rezolva această contradicție măturând falșii intelectuali și falșii patrioți lichelizați și patapizați din străbuna cultură română. Homo sovieticus a fost doborât de homo economicus. Dar nu pentru mult timp. Doar prin distrugerea lui Homo economicus amfibolia dintre cine a fost mai întâi: ”oul dogmatic sau găina cu ouă de aur” va fi definitiv și deplin eradicată. Moarte găinilor trădătoare! Trăiască oul național român! Jos practica economică, sus teoria filozofardă! Tovarășe Mircea, mă adresez acum dumneavoastră, aveți misiunea de a conduce tribuna luptei revoluționare radicale împotriva burgheziei exploatatoare de pretutindeni, dar veți începe cu Clujul – această pretendentă bocciotă la binefacerile financiar-bancare ale ideii de capitală europeană. Nu avem nevoie de banii burgheziei europene compradore și trădătoare! Mulți așa ziși intelectuali au contribuit, în ultimile decenii, la ”întinarea mărețelor idealuri ale socialismului și comunismului” ca să-l citez pe tovarășul Iliescu atunci când a preluat puterea, prin mijloace specifice, de la predecesorul său Ceaușescu. Tovarășul Marga va fi studiat și publicat în tribunele muncii noastre de propagandă anticapitalistă. Filozofia salvează România. Dar nu orice filozofie, ci doar cea adevărată, cea care face profeții profunde și adevărate, nu cea care confundă veridicul cu adevărul. Chiar, tovarășe Mircea, oare de ce uneori suntem așa de obtuzi în a sesiza autenticul și de a ne lăsa conduși de aparențe. Dacă reforma educației inițiată de tovarășul Marga ar fi reușit, nu am fi ajuns să nu mai putem decela acum între gîndirea augurală a înaintașilor săi întru filozofie adevărată, numiții Kant, Bergson, Spengler sau Heidegger (cam mulți nemți, nu vi se pare?). De aceia va trebui să milităm susținut împotriva falșilor profeți care se prezintă sub pseudonimul ”maeștrii gândirii economice”. Nu am să-i nominalizez aici, pentru că ei chiar trebuie dați uitării, nu amintiți în articolele noastre de propagandă. Chiar vă rog să nu-i pomeniți în articol, ei nefiind altceva decât niște lăutari ai globalismului economic pe care doar niște universitari debilizați îi mai predau prin universitățile noastre pline de profeți ai nihilismului spiritual. Vă atrag foarte serios atenția asupra faptului că pentru acești imbecili profesorali cu diplomă orice valoare națională – fie ea filozofică, istorică, literară sau de altă natură – este topită în creuzetul neetnic indeterminat și indeterminabil ca urmare a lipsei de identitate a acestor valori etnico-naționale scumpe nouă. Degeaba avem în rândurile noastre un partid național dacă el nu este și suficient de liberal în afirmarea valorilor noastre intrinseci, socialiste ca formă, dar comuniste în conținut. Puteți apela cu încredere la sociologul Bodea Dorin care să scrie articole și cărți despre spiritul autoflagelator al unor români care par a fi lipsiți complet de încărcătură valorică și valorizatoare (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/) . Nu toți românii sunt ca Meșterul Manole, adică niște indolenți care nu-și duc treaba la bun sfârșit și apelează la ajutor extern pentru a termina o simplă construcție. Nu trebuie, oricum, să recunoaștem caracteristicile negative ale națiunii noastre. Românii nu au defecte morale, ci ei sunt harnici, primitori, ospitalieri și creștini, ctitori de mânăstiri, ei înșiși fiind uși de biserică, eufemistic vorbind. Totuși, românii au un uriaș defect: ei au, nu știu de ce, o falsã raportare la valoare, au o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã a meleagurilor noastre mioritice dragi, dar și de la cea imediat existențialã prin care nenumiții falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare etnică românească pură și consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar făurar al limbii românești, la clujeanul Blaga, la olteanul Brâncuși, la marele Arghezi, matematicianul Barbu, la tizul dumneavoastră Mircea Eliade sau la prea logicul Anton Dumitriu. Așadar, în afara acestui uriaș defect, românii nu au niciun fel de defecte. Defecți sunt doar nenumiții gînditori economici care au defectat cauza noastră și slujesc alte interese, motivați fiind arghirofilic. Chiar vă rog să insistați mereu asupra arghirofiliei în fiecare editorial și articol magistral, călăuză în lupta împotriva obsurantismului falșilor profeți. Cuvinte ca arghirofilie, amfibolie, autoflagelare, augural, apocaliptic etc. etc. trebuie folosite cât mai des deoarece ele conferă articolelor voastre adevărata lor esență culturală și intelectuală, etnică și națională autentică, veridică și nemimată așa cum fac falșii profeți. Pentru acești nenumiți, cultura noastră națională strămoșească – caracterizată prin puritatea etnică daco-turcică, slavo-mongolă, cumano-croată, tătaro-polonă și megleno-română – nu există. Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Despre falsa gândire economică a lui Eminescu au scris deja destui. Unii l-au făcut pe Eminescu economist, alții îl consideră și pe Hesiod ca fiind primul economist libertarian al lumii (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/28/hesiod-primul-economist-politic-si-etic-libertarian-interdisciplinar-al-lumii-sau-despre-dreptate-ordine-rost-destin-si-munca/). Poate libertin da, dar liberal nu. Eminescu și Hesiod sunt filosofi, nu homo-economiști. Musai să scrieți asta, că altfel… Cum spuneam, acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a filosofiei. Poate ați auzit de economistul ieșean Tiberiu Brăilean care chiar se crede filosof (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/). Alt ieșean, de data asta chiar filosof, Valeriu Gherghel
(vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/01/15/valeriu-gherghel-povesteste-in-stil-propriu-despre-scriere-citire-si-interpretare-de-la-facere-pana-in-prezent-adica-gherghelizeaza/) învață lumea să scrie economic. Ptiu, drace! Rău am mai ajuns. Aceastã idee a primatului economicului asupra filosoficului care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul. Ce rușine! Economiștii se strecoară printre noi îmbrăcați în mantia atot acoperitoare a filosofiei. Așa ceva partidul nostru nu va permite să se repete. Trebuie să scrieți în tribunele noastre că economiștii nu sunt intelectuali. Premiul Nobel pentru economie ar trebui să se numească Premiul Nobel pentru arghirofilie! Economiștii nu au patrie, pentru ei patria este piața globală! Ei ar fi în stare să-și extindă afacerile lor murdare și arghiro-filozofice în întregul univers. Nu le mai ajunge lumea noastră românească cu trei dimensiuni, trei culori și trei ciobănei. Ei vor să treacă la spațiul cu patru dimensiuni, iată unde duce lăcomia lor neocapitalistă, globalistă și universalistă! Și copii de la grădiniță știu că infrastructura este doar un simplu mijloc. Sper ca tovarășul ministru de la infrastructuri să nu se simtă lezat, dar așa este: infrastructura trebuie să stea la locul ei, acolo jos, in mocirlă și să nu pretindă a se urca înspre aerul rarefiat al suprastructurii filozofice. Dacă vom mai da nas homo-economicoșilor (auziți, puteți băga și o glumiță cu economicoșii homo, hi-hi-hi!) atunci să nu vă mai mirați că idealurile clasei muncitoare vor fi din nou intinate cu structuri infra. Suprastructura e totul, știm asta de la Marx. Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale naționale și etnice pur românești. De mituri ne arde nouă acuma când acuși bat din nou alegerile la ușă? Cum adică? Infrastructură să fie deasupra suprastructurii? Poate vă aud colegii de la Academie… Băgați-vă mințile în cap și calculatoarele în priză și apucați-vă de scris. Aceasta este cea mai nobilă și intelectual-culturală ocupație, nu afacerile economiștilor homo. Este unul de la liberali la Sănătate, un homoeconomist sau contabil, nu vă luați de el cât încă suntem în coaliție cu ei. Înțelesu-m-ați? Ăștia sunt niște așa-ziși intelectuali, fie ei epigoni ai penibililui Noica, fie autori ai unor cãrticele (bune pentru cuiburi) care mai curînd sunt forme fãrã fond, sau structuri fără conținuturi, ca să mă înțelegeți. Am spus structuri! Nici infrastructuri, nici suprastructuri! Homunculuii ăștia economicoși sunt doar slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic. Vedeți să nu încurcați arhanghelii cu arghirofilii, că ați fi în stare să compromiteți campania noastră de reeducare a maselor largi populiste. Bine că mi-am adus aminte de arghirofili (în treacăt fie spus, îmi place acest cuvânt, cum sună, ușor metalic…). Să fim vigilenți cu pretinșii homointelectuali. Generația noastrã tânără este strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele (vă aduceți aminte de bătrânul Gabriel Liicheanu; vedeți să nu-l confundați cu Gabriel Andreescu, că ăsta-i de-al nostru) Acești licheni de tip nou se uitau la portretul lor și se regãseau ei înșiși în el. De aceea, trebuie sã luptăm feroce și frenetic pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã (nu sterilă) a spiritului pro-creator, un spirit autentic național adică unul scãpat din mlaștina stãtutã a arghirofiliei românești pre și postdecembriste. Fiți atenți, vă repet ca să vă intre bine în cap: existã, la noi așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul. Adică noi intelectualii autentici românești să fim numărați de homocontabilii lu Pește? Never! Never ever! Sper că vorbesc clar românește! Cum putem accepta ca iepoca noastrã să fi ridicat aceastã idee la rang de dogmã? Ce dogmă, axiomă! Și acuma fiți atenți cum o-ntorc ca la Ploieștii lui Caragiale. Voi folosi metoda contrapunctică, luată din muzică. Voi contrapune (ah, încinge-i drace!) pe contabili muzicienilor. Ați văzut voi vreun contabil homo care să ne încânte cu ceva? Aș! Dar filozofii și filologii da! Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevãrat valoros s-a creat în iepocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvinte încrucișate, pe culoarele Parlamentului sau cioplește în piatrã seacă. Dumnezeu a creat lumea cântând. Voi ați auzit de muzica sferelor? Asta e muzica divină a creatorilor. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dragi dar și al urâtei neființe, al suprafizicii vieții dar și al marii morți. Vedeți să nu scrieți cumva marilor morți, că noi nu ne amestecăm în problemele mortuare ale bisericii strămoșești creștine avant la lettre. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. (vedeți voi cum e cu acordurile astea: unii spune că corect ar fi ”lumea și viața devin artă”. Mofturi contabilicești, adică au făcut economie de o literă. Etete…). Noi suntem intelectuali, noi știm limbi multe. Ce ziceți de un citat din preferatul lui Hitler, unul Nietzsche, da nu-l dați in germană, că n-are șarm. Mai bine în franceză (această lingua franca a Franței). Vedeți? Adică, auziți?  E e cu totul altceva. I-auziți: „Chante-moi un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme”. Ați auzit? Da fiți atenți să nu vă-ncurcați cu rejuisările și cu ce fut mon terme, ca să n-avem vorbe! De aici pornind, de la aceastã preamãrire a Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche, pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale autentice este mai puțin decît un pas. Nțeles? Nu că noi am contabiliza pașii până la negarea valorilor spirituale, dar când avem de-a face un un suprahomo, un superintelectual, l-am numit pe marele autentic filozof germanic Nietzsche, niciun efort nu este prea mare. Când e vorba de filozofie, noi nu facem economie! La cuvinte mă refer! Să nu vă speriați că îl veți invoca de acum încolo mai mult pe Nietzsche decât pe Lenin. Noi vrem să distrugem occidentul, dar dacă îi lăudăm pe niște unii de-ai lor, atunci nu se mai prinde nici dreacu de ce operă măreață facem noi. Vreau să fim bine înțeleși: desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Rețineți deci, noi, spre deosebire de falșii intelectuali nu confundăm utilitatea cu absolutizarea ei. Noi suntem utilitariști, dar nu absolutiști. Clar? Deci noi nu suntem absolutiși, dar pentru noi valorile spirituale sunt absolute! Valorile spirituale sunt independente și, de aceea, absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizații nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Ce frumos am spus, nu? Îhî…. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Sper că ați remarcat expresia ”atitudine păstoasă”… Vedeți, aveți grijă să nu confundați sinteticul cu sistemicul, că s-a mai întâmplat….Hai să nu fim exclusiviști. Nu doar nemții au avut filosofi mari, la vreme de războaie. Și italienii au hegelienii lor. Să vă dau un exemplu. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune (intelectualii contabili homo ar spune însuși Croce. Fals! Incorect! Greșit!). Deci, așa cum însăși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din (contabilii ar spune ”una dintre”. E greșit…) formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în ea la modul implicit. Vedeți să nu încurcați implicitul cu explicitul, așa cum au făcut ăia de au înlocuit infrastructura cu suprastructura, că am ajuns acu de n-avem nici infrastructură ca lumea, dar mite suprastructura… Fiți atenți și la dialectica teoretico-practică. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. Nu confundați estetismul cu festivismul și feminismul. Despre ele am să vă spun cum să scrieți data viitoare. Acum rețineți doar că în ceea ce privește forma practicã, aceasta cuprinde atît gândirea economicã cît și cea eticã. Unii economiști falși intelectuali homo pun semnul egal între economic, politic și etic. (A se vedea: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/). Niciodată nu voi putea înțelege așa ceva. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cât și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Nu mă întrebați cu a putut neamțul ăla de Hegel s-o îmbârlige așa de rău? Cum adică ”raporturi de relație”? Poate a vrut să zică ”relații de rapoarte”, sau chiar ”relații de relații” sau ”rapoarte de raporturi”. Deci, Hegel e tare greu, de aia e bine să-l citați ori de câte ori vi se ivește ocazia. Gândirea mea este una postmodernă, eu aplic logica de gândire de tip și-și. De aceea eu văd și absolutul acolo unde alții văd doar relativul și invers. Ați înțeles? Adică absolutul și relativul sunt complementare, ele se complimentează precum bărbatul pe femeie. Da? Bine. Ei bine, atunci aceste forme organice (nu orgasmice) se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp. Cum vă ziceam cu bărbatul și femeia care se întrupează reciproc, evident pentru un scurt răstimp. Ca să fiți mai convingători, băgați și un citat din alt neamț: „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Doar la colegul nostru Marga, am întâlnit atâta profunzime filozofică. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. Aveti grijă, nu confundați E. Spranger cu O. Spengler și lebensformen cu lebensraum că dăm cu toții de dracu… În ceea ce privește afirmarea spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Nu confundați eternitatea cu infinitul că e diferite! Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul nostru etern creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Noi nu ignorăm și nu iertăm nimic! Aveți mare mare grijă, Omul economic, economicosul adică, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. De ce oare? Pentru că fiecare ignoră ceea ce nu cunoaște, n-așa? Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. E treaba lor, dar și a noastră! Nu știm dacã de aceastã datã adevãrul se aflã prins undeva la mijloc. E bine ca la urma articolelor pe care le veți scrie prin tribunele noastre să băgați mereu poanta cu ”falșii profeți”. E tare, nu? Mie mi-a plăcut enorm! Așadar le-o trageți spre final cam așa: Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Rimează bine filo-sofie cu filo-arghirie. Acești profeți mincinoși sunt cei care au drept Zeu BMW-ul german, ei sunt cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea. Ați băgat de seamă, cum am concentrat și eu esența filosofică a discursului meu într-o singură frază? Așa să faceți și voi în scris. Deci, nu uitați: profeți mincinoși, arghirofili, dezintegratori, economicoși homo. Ei, nenumiții nevrednici trebuie dați uitării, dar nu mă-ntrebați de ce. Cred că dușmanul trebuie distrus și uitat. Apoi din nou distrus. Cam atât pentru astăzi. Vă doresc spor la muncă, că lupta e grea și dezintegratorii nu dorm, homo mamii lor de economiști care ați adus criza în casele poporului nostru etern și invincibil. La revedere!”
Cam ăsta a fost discursul înregistrat pe bandă, după care Mircea Arman (probabil un pseudo nume) a scris un editorial care îl reprezintă pe deplin, pentru care va primi și drepturi de autor și spor de management performant. Că altfel nu se explică cum naiba ne-am trezit cu 70% de-alde ei în parlamentul patriei… Iată textul armanian publicat în revista Tribuna nr 250 din februarie 2013:

Homo Oeconomicus sau despre amfibolia spiritului practic

de Mircea Arman

Existã douã feluri de profeții: unele profunde și adevãrate, altele superficiale și mincinoase însã care au capacitatea intrinsecã de a mima veridicul, de a disimula adevãrul. Nu de puține ori suntem obtuzi la a sesiza autenticul, în așa fel încît, dincolo de aparențe, sã putem decela între gîndirea auguralã a unui Kant, H. Bergson, O. Spengler sau Heidegger și falșii profeți ai „lumii noastre”, „maeștrii gîndirii economice” (foarte la modã în ultimul timp), cîntãreți ai globalismului economic și universitari debilizați, profeți ai nihilismului spiritual, pentru care orice valoare naționalã, fie ea filosoficã, istoricã, literarã sau de altã naturã trebuie topitã în creuzetul indeterminat al lipsei de identitate, al vidului etnic.
Desigur, avem noi românii un mod de a fi oarecum autoflagelator care vede în mod detașat, lipsit parcã de orice încãrcãturã valoricã și valorizatoare toate defectele morale,
caracteriologice, ale națiunii, într-un soi de film alb–negru, impersonal, caracteristicile negative ale ființei naționale. Este, în mod vãdit, un uriaș defect, o falsã raportare la valoare, o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã dar și cea imediat existențialã prin care acești falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar al limbii românești, la Blaga, Brâncuși, Arghezi, Barbu, Mircea Eliade sau Anton Dumitriu.
Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de
valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale
dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana
stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a
filosofiei. Aceastã idee care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul.
Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul
superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale. Așa-zișii intelectuali, fie ei epigonii penibili ai lui Noica, autori ai unor cãrticele care mai curînd sunt
forme fãrã fond, Siegfrizii care cãlãresc puternicele motoare bavareze în fața cãrora cad
muți de admirație, nu sunt altceva decît „potentați ai zilei” slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic.
Generația noastrã, strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele ți în al cãror portret se regãseau ei înșiși, trebuie sã lupte pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã a spiritului creator scãpat de mlaștina stãtutã a arghirofiliei.
Existã, așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul iar epoca
noastrã a ridicat aceastã idee la rang de dogmã. Nimic mai fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu
adevãrat valoros s-a creat în epocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvînt, în culoare sau în piatrã. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dar și al neființei, al metafizicii vieții dar și al marii morți. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. Iatã de ce Nietzsche, în ultima scrisoare cãtre Gast, scrisã dincolo de cumpãna vieții, spunea: „Chante-moi
un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit
de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme” De aici pornind, de la aceastã preamãrire a
Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche,
pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei
crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale
autentice este mai puțin decît un pas. Desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea
lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Valorile spirituale sunt independente și, de aceea,
absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în
ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe
ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizaþii nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în
ea la modul implicit. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. În ceea ce privește însã forma practicã, aceasta cuprinde atît gîndirea economicã cît și cea eticã. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cît și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Aceste forme organice se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp : „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. În ceea ce privește afirmarea
spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea
ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. Nu știm, dacã de aceastã datã adevãrul se aflã la mijloc. Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea”.

Aici s-a încheiat articolul armanian. Linkul de mai jos reprezintă o uimire neadmirativă din partea celui mai recunoscut critic român în viață, Nicolae Manolescu de la România Literară (oare mai e România literară?), față de acest articol scris parcă după dictare: http://ovidiupecican.wordpress.com/2013/02/08/nicolae-manolescu-despre-revista-clujeana-tribuna/

Miroslava, 8 februarie 2013

Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează


Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează

 

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro                 www.liviudrugus.wordpress.com

Motto 1: ”Ce înseamnă a citi eronat?  Voi răspunde astfel: a citi literal o carte care impune o lectură alegorică și a citi alegoric o carte care impune o lectură literală” (Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Si alte povestiri, Polirom, 2012, p. 170)

Motto 2:  ”I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them”.     Anne Rice

 

Gherghel Valeriu, ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”, Editura Polirom, Iași, 2012, 248 pagini

Cuvinte cheie: Valeriu Gherghel, hermeneutică, Hermes, lectură, text, chei de lectură, literal, alegoric, Liviu Drugus, simplitate, principiul economiei, principiul simplității, principiul risipei, cum se face un index tematic, recenzie, Breviarul sceptic, Editura Polirom,  Alina Radu, Cauda pavonis, eseul ca expresie a simplității, Basarabia, David Walsh, postmodernism, Tiberiu Brailean, Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, Iasi, alegorie, matafora, sens, semnificație, explicație, exegeză, Don Quijote, Cântarea cântărilor, Ana Maria Pascal, Richard Rorty, Ștefan Afloroaie, Nicolae Manolescu, Umberto Eco

Precizare: Acest pseudo-rezumat al lucrării ”Breviarul sceptic. Și alte povestiri despre simplitate” conține 20 de pagini de text original și o Anexa de 7 pagini de preluări de recenzii (sau adrese electronice de recenzii). Orice completare a acestei Anexe cu ajutorul cititorilor și, în primul rând, al autorului cărții este binevenită și va fi utilă viitoarelor analize dedicate vieții și operei unui filosof sceptic și agnostic ieșean.

 

Cuprinsul cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel

 

Introducere

I Principium parsimoniae

 

Mâna celor simpli

Don Quijote c’est moi

Limba neo-adamică

Crux interpretum

Nodul gordian

Breviarul sceptic

Non sequitur

Simplitate și pești (sancta simplicitas)

La început va fi reînceputul

Erezia determinării

Roza numai

Roza cherubinului

Numai Rosa

Mic repertoriu de scrieri retorice

Nada, nulla, nothing, nihil

A fi și a semnifica

Purgatoriul, 28-33: Matilda

Bref

Index rerum

Poarta credinței

II Principium prodigitatis

Don Quijote și Gropius Becanus

Cavalerul Tristei Lecturi

Baska, Emma, Anne de Breuil

Excesul Quodlibetal

Ș.a.m.d.

            III Miscellanea

Verdeața, iarba

Stânca din mare

Cauda pavonis

Pleonasmul divin

Bibliografie adnotată

Index nominum

Index rerum

Cuprins de idei

  • Mic tratat de hermeneutică personală
  • Ghid laconic de lectură
  • Sens și semnificație la Valeriu Gherghel
  • Hermeneutica – între principul simplității (economiei, parcimoniei, brevității) și principiul complexității (abundenței, excesului, lungimii)
  • Ce are Hermes (zeul comerțului la romani) cu literatura hermetică și critica hermeneutică
  • Valeriu Gherghel nu scrie cărți – el doar se adresează (vorbește) unui auditoriu potențial
  • Cum deosebim impostorul savant de comunicatorul cinstit?
  • De ce citim cărți? (adică, în ce scop facem acest efort?)
  • Cum citim cărțile? (adică, cu ce mijloace reușim să atingem efectul scontat?)
  • Când apare plăcerea cititului? (adică, cum echilibrăm raportul cauză-efect, sau raportul scop-mijloc). Sunt cele două echilibre identice?
  • Chiar nu ne interesează autorul? (Adică: ce înțelegeau junimiștii prin: ”Opera, domle, nu autorul!). Eu cred că interesează și contextul auctorial în de(s)cifrarea înțelesului unei opere. Așa crede și  face  însuși Valeriu Gherghel. Așa procedez și eu când scriu despre opera lui Valeriu Gherghel. Deci: cine ești dumneata, domnule Gherghel? Dar cine ești, dumneata, recenzorule?
  • Sens, semnificație, simbol, alegorie, metaforă și înțeles: ce căutăm, de fapt?
  • Elaborative si elucidatory interpretation, completare și explicare, lectură semantică
  • Cum (nu) se face un Index tematic (Index rerum)
  • Sunt scepticismul, ateismul și relativismul caracteristici ale postmodernismului?

 

 

Introducere

Scriam, la 29 decembrie 2008, în recenzia făcută cărții ”Fundamentele filosofice ale economiei”, de Tiberiu Brăilean (profesor la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași), că ”Scrierea unei cărți (ca și a unei recenzii despre acea carte) este, în primul rând, un pre-text
pentru un dialog ulterior, pentru o comunicare mai intensă și mai bună cu mediile de cercetare
și de decizie cărora li se adresează. Grila de lectură a unui text trebuie să conțină, obligatoriu,
cred, și o analiză a pre-textului, a pre-gătirilor autorului/ recenzorului pentru textul ce
urmează a fi produs, publicat și apoi perceput de către destinatarii mesajului textual. Lipsa
unui dialog prealabil recenzor-autor face necesară imaginarea de către recenzor a ceea ce a
fost înaintea scrierii textului, a motivației care a determinat autorul să ia decizia scrierii
textului. Fără această imaginare rămâne riscul de a considera scriitura autorului cărții doar ca
pe un fapt în sine, sau ca pe o operă de binefacere culturală, respectiv o sacrificare a timpului
autorului în favoarea cititorilor săi. Evident, în lista motivațiilor posibile nu trebuie uitate:
orgoliul de a fi cunoscut, dorința de dialog și evaluare externă, obligația didactică pentru
promovare sau pentru participarea la un concurs pentru un post dorit, și, last but not least,
beneficiul financiar prin vinderea produsului pe o piață oricât de largă… De regulă, orice
scriere este pre-determinată de un amestec de aceste motivații, în proporții diferite. Evident,
altele, mai greu depistabile, pot fi adăgate. Propun ca autorii de cărți să sugereze în Prefață
conștientizarea acestor posibile motivații și argumentarea apelului la acestea în procesul de
fermentare a textului. De asemenea, și autorii de recenzii ar fi bine să procedeze similar.
Scrierea pe un blog exclude motivația financiară imediată, deși vizibilitatea crescută a unui
recenzor îi poate deschide acestuia oportunități suplimentare în obținerea unui job mai bine
plătit sau chiar invitarea de către o editură serioasă să producă el însuși un text pe o temă
conexă. Lipsa oricărei motivații pretextuale, atât pentru autor cât și pentru recenzor, de a
produce un text oarecare poate ridica semne de întrebare în legătură cu motivațiile existențiale
ale celor două personaje… Evident, evaluarea externă și post-textuală va pune în balanță
intențiile motivante cu rezultatele probante, obiectivând câtuși de puțin aprecierile care sunt
subiective prin definiție
”. (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/) Aș mai adăuga, după trecerea a peste patru ani de la scrierea celor de mai sus / ”de deasupra” (cf. Valeriu Gherghel vezi în ”Digresiunea 1” discuția referitoare la ”deasupra”), că scrirerea și cititul cărților au o menire subtextuală adesea ignorată sau mai puțin conștientizată, aceea de auto-lămurire, de auto-înțelegere a ceea ce suntem și am putea fi. Scriitorii își satisfac, prin scris, orgolii de varii intensități (nu ești citit, nu exiști!); unii își doresc notorietatea, alții vizează chiar eternitatea, iar majoritatea – cred eu – își  fac din asta o meserie sau un modest modus vivendi.

Cu siguranță, cititorii acestei cronici/ critici/ recenzii/ rezumări/ referiri/ analizări/ prezentări/ comentări/ conspectări/ completări/ explicitări/ interpretări/ divagări/ simplificări/ complicări/ etc. pot fi interesați și de răspunsul la întrebarea: dar tu cine ești, (re)cenzorule? Dincolo de ceea ce arată Mr Google la itemul Liviu Drugus, aș mai avea câte ceva de adăugat… Dar, iată ce arată Google, pe prima pagină de rezultate: ”Silviu Manolescu Says: April 9th, 2011 at 8:27 am Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste”. Presupusul student este, mai mult ca sigur, chiar tovarășul Codrin Liviu Cuțitaru de la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, fiul tovarășului Virgil Cuțitaru, om de presă și de încredere a regimului trecut (ceea ce nu demonstrează deloc că fiul său, CLC, n-ar avea și calități, ci arată doar o posibilă explicație a faptului că manifestă unele reminiscențe comportamentale de tip bolșevico-securist, adică scrierea curajoasă sub pseudonim a unor injurii în lipsa oricăror contra-argumente și propensiuni dialogale).

Ce mai arăta Mr Google cu ceva timp în urmă (dar nu mai arată acum, din motive neclare mie…)? Includerea numelui meu într-un Raport al CIA din anii 80 împreună cu traducerea unui articol-dezbatere pe tema educației, alături de alți autori din țările unde urmau să aibă loc revoluțiile ”spontane” din țările satelite ale Moscovei gorbacioviste sugerează că spionajul american monitoriza și el (alături de alte servicii) potențialii noi lideri ai României postdecembriste. Dacă CLC ar fi citit acel articol, l-ar fi prezentat ca pe o dovadă peremptorie a faptului că am fost profesor de ceaușism, în timp ce americanii deduceau că eram un cârcotaș cu potențial informativ în timpul iminentei revoluții minuțios pregătite… Asta da duplicitate! Sau, iată ce poate produce o hermeneutică în două chei diferite! Exact ca în cazul interpretării mesajului ostensiv trimis de sciți către Darius (vezi, Gherghel, op cit p. 34). Ce putea să însemne oare: o pasăre, un șoarece, o broască și cinci săgeți? Darius a hermeneutizat și a conchis că sciții i se supun, respectiv ”că-i dăruiesc universul întreg: văzduhul (pasărea și săgețile), pământul (șoarecele), apele (broasca), făpturile. Abia Gobryas a intuit sensul exact al mesajului, care era următorul: dacă perșii nu se vor preface în păsări, în șoareci și în broaște, pentru a se ascunde de sciți, vor muri, fără nicio îndoială, străpunși de săgeți”.

În fine, cititorii curioși pot insista cu căutarea pe Google în continuare… În ce mă privește, am experimentat o situație cel puțin ciudată (din punctul meu de vedere). Înainte de 89 nu citisem mare lucru despre postmodernism (de scris, nici atât), dar modul meu de gândire era unul eminamente unul postmodern. După ce am citit mai multe despre postmodernitate am înțeles că modul meu de gândire avea doar nevoie de un nume, pentru a fi descris: postmodern. După care, consecvent, aproape în toate articolele și cărțile scrise după 1990 mi-am prezentat viziunea mea (Metdologia Scop-Mijloc) drept una postmodernă, transdisciplinară, holistică, sistemică și sinergică. După readucerea mea din Basarabia, în decembrie 1995, am încercat să mă dumiresc mai mult ce vrasăzică gândirea/ filosofia postmodernă. M-am înscris, împreună cu Ana Maria Pascal, la un Cerc(uleț) de filosofie condus de (tovarășul?) Ștefan Afloroaie. Am participat chiar la o întâlnire cu Richard Rorty, dar la ședința următoare conducătorul de cerculeț a somat pe cei care nu au luat cuvântul până atunci nu mai au ce căuta la ședințele următoare! Eu fiind singurul care nu vorbisem, am tras fireasca concluzie…

 

Despre conexiunea om-operă.  Cine ești dumneata domnule Valeriu Gherghel?

Trăim mereu cu setea – niciodată ostoită – de a cunoaște pe alții (dacă se poate chiar în totalitate) și cu spaima – niciodată diminuată – de a fi cunoscuți de către alții (indeosebi dincolo de ceea ce am dori să se știe despre noi). Încă de pe vremea când formele fără fond abia se conturau și descriau modul de a fi al românilor (de ieri, de azi, de mâine…), sintagma imperativă ”Opera, nu omul!” era la ordinea zilei. Să scrii și despre persoana autorului era o încălcare a regulii. Bineînțeles, interdicția se referea la a nu amesteca criteriile estetice aplicabile operei cu criteriile estetice aplicate autorului. Spre exemplu, un critic care ar fi scris despre un autor oarecare: ”acest individ necioplit, gras și urât, libidinos și șchiop are cu siguranță și un suflet urât și o operă pe măsură” era, pe bună dreptate un încălcător al regulii de mai sus. Din păcate, această interdicție a fost, treptat-treptat, generalizată sau aplicată excesiv de rigid încât s-a ajuns, în zilele noastre, să fii taxat ca atacându-l pe X sau pe Y dacă cumva i-ai criticat opera. Oare ce are criticul Z cu autorul X și cu autorul Y oare? se întreabă unii care văd în orice critică un atac la persoană și în orice laudă o cumpărare de favoruri… Cineva explica chiar numărul redus de femei în funcții de conducere în instituții (publice) pe motivul că: ”știu că ești mai bună decât toți, dar dacă te-aș propune la promovare lumea ar spune că te-ai culcat cu mine…Așa că îl voi propune pe Cutare”.  În primul citat (imaginar, desigur) avem de-a face cu o hermeneutică indirectă (opera, văzută prin fizionomia autorului), în cel de-al doilea, avem de-a face cu o explicație. Valeriu Gherghel atrăgea atenția, încă de la prima pagină a textului cărții sale că ”există simplitate în explicație și există explicație în interpretări” (p. 7). Primul citat, ar putea fi simplificat astfel: ”un individ neplăcut privirii scrie opere neplăcute”. Sau, și mai drastic, ”urâții scriu urât”. Al doilea citat, explicativ, poate fi și el simplificat, ca de ex.: ”promovarea femeilor  sugerează imoralitate”.

Am început micul meu conspect-recenzie-rezumat critic al cărții lui Valeriu Gherghel cu o ”probare”/ aplicare a principiului simplității discutat în prima parte a cărții sale. Prin aceasta doresc să atrag atenția că VG nu face (dar chiar deloc!) o pledoarie pentru simplitate de dragul simplității și nu vine cu argumente împotriva prodigității pentru simplul (sic!) motiv că risipa nu e bună (așa cum au crezut unii recenzori, sau cum ar putea crede unii cititori), ci le expune pe ambele spre a fi doar cunoscute, fiecare fiind liber să economisească sau să risipească – în scriitură sau în exegeză – cât dorește, în funcție de contexte specifice, cu riscurile, evident, asumate. Dacă simplitatea ar fi singura bună, atunci Război și pace ar trebui înlocuit cu o nuvelă sau chiar cu un eseu… Cele două exemple alese de mine arată că se poate ajunge la forme și structuri mai suple/ simple sau din ce în ce mai suple/ simple, dar cu inevitabile pierderi de conținut, culoare, specificitate, elasticitate, lizibilitate etc.. Invit, de pe acum, cititorii, să facem împreună exerciții de evaluare a celor două principii opuse, dar adesea complementare în mod necesar. Și nu în ultimul rând să nu uităm de aurea mediocritas care nu înseamnă nici economicos (simplu), nici prodigios (risipitor), ci exact dimensiunea optimă dintre efortul depus pentru obținerea efectului scontat, dimensiune numită (simplu!) eficiență! Amintesc că acest concept-ideal (eficiența) este prea adesea confundat cu termenul de economicitate (= simplitate) și cu termenul eficacitate (= grad de atingere a scopului). În context, consider că principiul economiei sugerat de Umberto Eco și relaut de Valeriu Gherghel ar avea mai mult sens, credibilitate și exactitate dacă ar fi înlocuit cu principiul economicității. Dar, revin, nici principiul eficienței, nici principiul economicității, nici princiupiul eficacității nu sunt principii sacrosancte. În terminologia propusă de mine în cadrul Metodologiei Scop Mijloc cele trei concepte sunt definitie după cum urmează: eficacitate = grad de atingere a scopului; economicitate = grad de reducere a mijloacelor; eficiență = compararea mijloacelor folosite per unitate de scop atins, sau sumă de scopuri per unitate de mijloc folosit. (vezi www.liviudrugus.wordpress.ro și www.liviudrugus.ro pentru articole ale mele pe tema MSM). Acestea fiind spuse, subliniez din nou că persoana autorului (cărții sau a recenziei cărții) trebuie cunoscută, tocmai pentru a conexa opera cu autorul. În ce mă privește, cunoașterea activității autorului este o problemă de context, dimensiune cu mare putere de influență asupra textului. Nu întâmplător fac mereu trimitere la blogurile și articolele mele (fatalmente mai bine cunoscute de mine în comparație cu cele ale autorului recenzat, Valeriu Gherghel. Totodată, reiterez schema mea de elaborare a recenziilor (aplicată expres în 2008): pre-text, text, sub-text, post-text la care aș adăuga și inevitabilul hypertext (Web 2.0). Abia după toate aceste unghiuri de abordare vor fi activate, putem spune că textul analizat începe să aibă un sens bine conturat (cu precizarea că sensul astfel obținut poate diferi radical de sensul avut în minte de autor. Dar asta voi încerca să  să aplic pe parcursul recenzării acestei incitante și bine scrise cărți. Nota bene: sunt adeptul scrierii tuturor textelor (fie acestea cărți, fie recenzii) doar la persoana I –a singular și nicidecum la așa-zisul plural al majestății (o formă de fugă de răspundere…).

Digresiunea 1. În care atrag atenția că eventualele mele critici la adresa autorului nu sunt deloc motivate de conjucturi, de  influențe oculte sau de pizmă gratuită.

La câțiva ani după ”Marea Revoluție din Decembrie” (cum o numea, glumind, Cassian Maria Spiridon în momentele pregătirii mișcării spontane de la Iași – cf. http://www.irrd.ro/caiete/caiet40.pdf – site ul instituției conduse de tovarășul său de gândire și acțiune revoluționară, Ion Iliescu) criteriile de analiză a operei unor scriitori nu erau departe de  cele aplicate anterior victoriei depline și definitive a capitalismului asupra comunismului: criteriul de clasă. Opera unor scriitori este și acum conexată intim cu grupul/ gașca/ clasa/ ”pătura socială” din care făceau parte ei înainte sau după decembrie 89, direct sau prin comunicare (securist, sindicalist, pecerist). Un exemplu: nu sunt un fan al operei lui Adrian Păunescu (cu atât mai puțin unul al omului), dar chiar acum, după moartea poetului, postând o poezia a sa pe pagina mea de FB, un amic ce hermeneutizează logic și științific pe bloguri și liste se detașează de mine spunându-mi că AP este, oricum am lua-o, nefrecventabil… În consecință, aplicând principiul căii celei mai scurte dintre premisă și concluzie, imediat și eu am devenit nefrecventabil pentru unul dintre amicii noștri comuni… Care amic – emițător de etichete și calificative – este amic cu alți filosofi ieșeni, cu unii dintre aceștia intersectându-ne pe FB, și pentru care (filosofi ieșeni) am (re)devenit, brusc, nefrecventabil… Cred că ar fi interesant de făcut un studiu al modului cum este percepută opera scriitorilor români în funcție de bătaia vântului politic, de partidul aflat la putere, de trecutul demult apus, sau de gusturile pentru anumite cărți sau anumiți autori. Să nu uităm că președintele Iliescu ceruse interzicerea vânzării cărții lui Hitler, Mein Kampf, pe piața românească de carte, sporind, evident, interesul pentru socialismul național al dictatorului nemțesc. Cu alte cuvinte, ar fi marfă destulă, în România anului 2013, pentru o lucrare de hemeneutică politico-ideologică ”de tip nou”, adică vechi, comunistoid asupra textelor autorilor și recenzenților acestora..

Dacă un tânăr din aceste zile și-ar fi început preocupările de exegeză literară cu unele articole din Ziariști Online sau de pe alte bloguri, chiar în perioada alegerilor din decembrie 2012, dar mai ales imediat după, ar fi aflat că Mircea Cărtărăscu este un plagiator ordinar, fără operă și fără bun simț, că Gabriel Liiceanu este un profitor al schimbării de regim din 1989, fiind continuatorul Editurii Politice a Partidului Comunist Român…(cf. Constantin Barbu în: http://www.ziaristionline.ro/2012/12/20/constantin-barbu-nicolae-manolescu-a-plagiat-din-jauss-si-a-explodat-in-chaos-manolescu-si-cartarescu-sunt-ca-spartanii-cand-nu-au-treaba/).   Un scriitor ieșean, Mihai Dinu Gheorghiu, a fost scos din circuitul larg în urma unor devoalări ale trecutului colaboraționist etc. Lista este lungă și include nume din diverse grupări (stânga sau dreapta fiind noțiuni foarte relative la noi). Oricum, scriitorii numiți de regimul Victor Ponta în fruntea ICR din Paris, Chișinău sau Iași, vor afla, peste câțiva ani, că sunt niște scriitori complet lipsiți de valoare, caracterizați, în consecință, drept pupinpontiști, profitori ordinari ai unui regim odios, colaboraționiști cameleonici și versatili ș.a.m.d.  Cât despre disputa Nicolae Manolescu – Eugen Simion, toată lumea realizează/ vede cum unul este mai ”valoros” decât altul – în ochii unor ”exegeți” – în funcție de cei care sunt la conducere. Pe scurt, o țară tristă, lipsită de humor…

După o risipă atât de mare de cuvinte despre alții, ajung și la autorul a cărui carte voi încerca să o prezint (conspectez, analizez, rezumez, recenzez, critic). Voi scrie ceea ce știu eu despre el (ajutat și de Mr. Google). În perioada în care furia FB ului era la început și la maximum, am dat Add friend (era cam prin toamna 2012) și pe numele de Valeriu Gherghel cu care mă intersectasem, în Iași, prin 1989-1990 o dată sau de cel mult două ori. Am primit acceptul, dar nu am mulțumit (cum se mai obișnuiește) și nici nu am folosit rubrica Messages pentru a stabili o comunicare directă. După un număr neașteptat de mare de Like uri primite de la VG la unele dintre postările mele, constat că în preajma anului nou am fost scos de pe lista sa de prieteni (vorba cântecului: de ce-ai venit, de ce-ai mai fi rămas…).  O posibilă interpretare a deciziei de excludere (fără preaviz, evident…) poate fi  și prin conexarea excluderii cu pledoariile mele de pe pagina mea de FB în favoarea educației online, în timp ce Valeriu Gherghel s-a declarat mereu un ”conservator înrăit”, adică unul care nu acceptă dispariția dulcelui stil clasic de predare/ seminarizare/ examinare ”pe viu” (vezi: eseul din 24 august 2009 publicat de VG în Ziarul de Iași) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/de-ce-as-desfiinta-invatamintul-la-distanta~ni5n9j). Se vede clar, din articol, că VG confundă ID (Invațamantul la Distanță) cu educația online, ceea ce este, în ultimă instanță, doar o lipsă de informare și de cunoaștere a ce avantaje certe are online-ul în comparație cu ”dulcele (și costisitorul!) stil clasic”.  Mulți, bănuiesc eu, regretă că predarea și examinarea la mari distanțe nu mai permite transmiterea discretă a șpăgii, sau vânzarea diplomelor inutile. Altfel, vehemența de tip ”anti” a celor care cunosc și înțeleg bine ce este ”online education” nu prea ar avea explicație. Mai pot presupune (doar) că decizia lui VG de a mă exclude din lista de prieteni (cu toții facem asta, din varii motive) este una strict ideologică, și chiar presupun că unii prieteni comuni l-au somat că nu se face să ai în listă o persoană absolut nefrecventabilă ca subsemnatul… Exact ce spuneam deasupra (folosesc aici, din nou, chiar exprimarea lui VG care a înlocuit suprauzata și parțial corecta expresie ”vezi mai sus” cu ”deasupra”): ideologiile, găștile pe cartiere, mahalale, comune urbane, regiuni administrative, regiuni istorice, clanuri partidice, sindicate ale editorilor sau librarilor, prieteniilor FB iste, de pahar sau de conjunctură etc etc. divizează la maximum posibil ceea ce, se spune, ar fi fost odată, poporul român. O sumă de găști la care se adugă un număr de indivizi solitari absolut nefrecventabili și demni de ocolit pentru că spun ceea ce gândesc nu va putea defini, ever!, populația locuitoare între niște granițe drept popor român. (Agreez punctul de vedere, oarecum similar, al lui Briscan Zara (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/zodia-gandacului-de-balegar~ni98d3 din 5 ianuarie 2012)… Și ami aduag o posibilă cauză a excluderii: niciuna de mai sus… Am făcut această risipitoare (de cuvinte și de timp) digresiune pentru a  sublinia că eventualele critici mai acide la adresa textului scris de VG și interpretat de subsemnatul nu au nicidecum o legătură cu scoaterea mea din lista de prieteni selecți ai domniei sale. Voi scrie și eu precum Păstorel când fusese scos din Dicționarul Academiei de către Sadoveanu: ”Nu-i nimic, îmi este drag; El m-a scos și eu îl bag” (în seamă, în cazul de față, respectiv fac un promo gratis pentru creștere vânzărilor cărților lui VG…). Aici se închide Digresiunea 1.

 

Revenind la autor, pe parcursul citirii cărții ”Breviarul sceptic”, am avut mereu impresia că îl ascult vorbind (nu l-am auzit niciodată vorbind în public pe VG) datorită stilului său de scriere, care este unul eminamente oral, respectiv este un stil pe care îl agreez mult și chiar îl practic. Personal, asociez acest stil cu exprimarea de tip postmodern. (vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism). Și din acest motiv, prietenilor cărora le-am recomandat cartea le-am spus că este o carte pe care ”parcă aș fi scris-o eu”… (evident, referirea era la stil).  Așadar, VG este un bun comunicator, devreme ce, citindu-l, îl și vedeam la sala de curs făcând exerciții de elocință, cursivitate, claritate și temeritate. Spun temeritate pentru că nu este chiar de ici colea ca tu, absolvent de filosofie, dar și hermeneut amator, angajat la facultate ca lector de ”Ontologie” și ”Filosofia limbajului”, să faci ironii la ideea de interpretare în general (practic, toți interpretăm câte ceva, tot timpul…) dar îndeosebi a interpretării presupus savante, academice, scrobite și sentențioase, fără drept de recurs, și, mai grav, fără finalitatea care i-a permis nașterea și existența: dorința de a lămuri cum stau lucrurile. În această postură de cârcotaș la adresa propriei profesii mă văd și eu,  absolvent de ”economie”, acum profesor de Management care reduc(e) această disciplină en vogue la doar câteva cuvinte, restul perorațiilor ”științifice” ale altor autori de Management nefiind, pentru mine, altceva decât …interpretări excesive, savantlâcuri care justifică o normă didactică, o leafă sau o poziție în gașca partidului din care, vai, prea mulți experți în management fac acum parte. Într-un fel, atât eu cât și VG suntem un fel de Sokal-i pe invers: criticăm modernii pentru delicte de falsă obiectivitate, științificitate, respectabilitate. (vezi, spre edificare: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7257 , http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/25389/Afacerea-Sokal.html , http://www.descopera.ro/stiinta/2619162-top-10-falsuri-si-fraude-comise-in-numele-stiintei , http://www.lucianurcan.com/2011/11/pseudo-cunostintele-de-expert/#more-601 și nu în ultimul rând: http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair . Stilul nostru (al meu și al lui VG) este eminamente ironic la adresa modernilor prezumțioși… Și încă o paranteză: am facut trimitere la link uri ajutătoare pentru cititorii care doresc să se edifice, mai pe larg, asupra unor chestiuni. Folosesc acest prilej pentru a sublinia o parte dintre avantajele certe ale online ului . (Domnului Gherghel: spre știință….).

Încă un lucru mă apropie de VG: nu doar trecutul jurnalistic, ci și dezinteresul față de propria promovare în carieră (eu am ”zăcut” ca asistent universitar din 1976 până în 1997, deși am figurat ca ”lector asociat”, adică am fost avansat în grad, dar fără leafă corespunzătoare gradului pentru că ”nu ajungeau banii”…). Prezentările din ziare, reviste, bloguri și edituri îl prezintă pe Valeriu Gherghel drept ”profesor asociat” la UAIC, dar site-ul Facultății de filosofie îl include la categoria titulari cu gradul didactic de lector. Bănuiesc că VG ”trage tare” acum pentru a obține mult râvnitul și bine plătitul post de profesor universitar. Nu știu dacă eseurile vor fi punctate în dosarul de promovare, mai ales că VG a avut grijă să-și tragă singur preșul de sub picioare, scriind în ”Breviarul...” că ”E intil să repet: eseul nu e o specie academică” (p. 12). Păi, de regulă, în spațiul academic se cer probe că slujești (bine!) speciile academice. Este adevărat, după democratizarea neobolșevică postrevoluționară și anarhică postdecembristă, de nivelare a ierarhiilor, toate ”cadrele didactice” (horrible dictu!) au devenit brusc ”dom profesor”. Așa se explică faptul că, nu demult, un student m-a întrebat, ușor ironic, dar sincer: ”Dom profesor, dar la varsta dumneavoastră nu sunteți nici măcar lector?”. Acum realizez că, statistic vorbind, per total, numărul lectorilor și al profesorilor titulari din România este constant…

Știu că scriu această (pseudo)recenzie la modul ne-simplu, ne-laconic și ne-economicos despre o carte pe care câțiva recenzenți au prezentat-o în doar câteva pagini, străduindu-se din răsputeri să arate că au înțeles mesajul pro-simplitate al cărții, recenzii adesea greu de considerat ca fiind îndemnuri sincere la lectură. Sunt convins că (și) laconicitatea are riscurile ei… Voi insera, la final, și recenziile (altora) la care am avut acces, conturând ceea ce cred că este util atât autorului, editorului și cititorului interesat, și anume un meta-feed back, un feed back al feed back urilor văzute de unul dintre recenzori, adică de subsemnatul. Nu exclud ca la o ediție viitoare VG să preia o serie din semnalele critice, acceptându-le sau respingându-le cu fermitate și, nu mă îndoiesc deloc, cu ironie sau chiar cu sarcasm. Reacția gen Hemingway față de recenzorii care i-au comentat și interpretat romanul ”Bătrânul și marea” nu este deloc exclusă și în cazul lui VG față de unii dintre recenzorii ”Breviarului sceptic”.

Așadar, la întrebarea devenită deja clișeu: ”Cine ești dumneata, domnule…”, cu referire la ”profesorul asociat” Valeriu Gherghelaș putea spune, bref, că acesta este un eseist ieșean de succes și de meritorie notorietate, un hermeneut provenit dintr-un filosof sceptic veritabil, un exeget pasionat dar bine temperat, un povestitor/ apologet nedogmatic și agnostic, un educator de/ pe stil vechi, dar un bun scriitor-orator, un gânditor cu mintea proprie al ipotezelor infinite ce conturează definitoriu incertitudinile pe care le avem, un ironist în stil pleșuan-noicean și, aș îndrăzni, un postmodern ce nu se revendică de la nicio încadrare bazată pe mode, pe moduri de gândire și modalități de clasificare rigide. Ar mai rămâne să aflu că – pe baza raționamentelor găsite în scrierile sale  – VG este un adversar ferm al bolșevismului (ca mod de impunere a cantității în detrimentul calității) în dialogul filosofic.

Încadrarea lui Valeriu Gherghel în categoria postmodernilor este consecința propriei sale definiri ca agnostic, sceptic și relativist (logica de tip și-și). Lipsa tot mai vizibilă a unei finalități existențiale umane transcendente, în epoca postmodernismului, este contracarată de catolicul David Walsh prin subliniere posibilității și a necesității reconversiei acestei lipse într-o credință și mai puternică în Dumnezeu: ”Decât să considerăm prezentul ca pe o epocă a ateismului, scepticismului și relativismului, am putea mai degrabă să-l vedem ca pe o perioadă marcată de o nouă izbucnire a credinței în misterul transcendent care veghează integritatea existenței noastre”  (David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Paideia, 2000, p. 45 – Originalul a apărut în SUA la The Catholic University of America Press în anul 1999). Am amintit această opinie a unui liberal postmodern pentru că sublinia că Valeriu Gherghel este un ateu, un liber cugetător pe care misterele transcendentului nu-l preocupă și nu-l atrag. Totuși, agnosticismul său provine din conștientizarea limitelor rațiunii umane și a dificultății omului de a pătrunde în eternul infinit numit convențional divinitate.

Toate acestea converg spre concluzia că Iașul (Iașii? Iașiul?) se poate lăuda cu un intelectual autentic, sobru și sever cu sine, dar și cu alții. Cu cât mai puțini intelectuali veritabili are (deja!) Iașul, cu atât mai vizibilă și notabilă este prezența relativă a lui VG în cultura română! Pentru că, nu-i așa?, (și) raritatea creează valoarea…

 

Structura și compoziția cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”

 

Titlul cărții. După părerea mea titlul cărții nu reflectă cu suficientă exactitate conținutul și mesajul principal al cărții. De altfel, titlul inițial propus și acceptat de Editura Polirom a fost nu ”Breviarul sceptic”, ci ”Cauda pavonis”, fapt care sugera mai bine întinderea gamei înterpretărilor de la cele laconice la cele excesive, cu trecerea prin dimensiunea optimă de tip natural, sugerată chiar de coada păunului. Din păcate, un redactor grăbit, Alina Radu, a lăsat referirile la titlu, din carte, tot cu titlul inițial. Exemple: ”Titlul cărții, Cauda Pavonis ….”, la p. 13; ”Voi cita și în alt eseu din Cauda Pavonis acest pasaj decisiv”, la p. 19; ”… soluția problemei se găsește, poate, într-una din paginile volumului Cauda pavonis” (p. 76).  Într-adevăr, sub raport comercial, ”Cauda pavonis” spune și atrage mai puțin decât ”Breviarul sceptic”. Problema este însă la subtitlu (”Și alte eseuri despre simplitate”), care se aliniază ideii de breviar (scurt tratat de), dar exclude cu totul principiul excesului, precum și aspectele legate de istoria hermeneuticii incluse în Miscellanea. Titlul chiar induce în eroare cumpărătorul, dar chiar și cititorul cărții, aceștia rămânând cu falsa impresie că au de-a face cu o pledoarie pro-brevitate. Nu mă grăbesc să sugerez un titlu mai plauzibil, dar un asemenea titlu există cu siguranță (cu respectarea strictă a conținutului și mesajului cărții, dar și cu un pronunțat caracter comercial – în fond cărțile trebuie vândute, dar nu cu diferențe între titlu și conținut).

(Tehno)redactarea cărții: Conforma casetei tehnice, responsabili de îngrijirea acestei cărți sunt Alina Radu (Redactor) și Luminița Păun (Tehnoredactor). Era de datoria lor să suprime o serie (destul de lungă) de erori de exprimare, de stil, de gramatică, de topică etc. La gafa deja semnalată (cu referiri la titlul inițial al cărții, Cauda pavonis) se aduagă erori care scad din prestigiul autorului, al editurii și al redactorilor de carte. Iată câteva exemple:

–                           alternanța folosirii pluralului majestății (”vom examina”, la p. 17, ”vom vedea” – la p. 109, ”vom mai vorbi” – la p. 142) cu persoana întâia singular (”voi cita”, ”voi merge” – la p. 19, ”voi reveni” – la p. 141). Personal, susțin utilizarea doar a formei de singular, cea care conferă un plus de responsabilitate în comparație cu impersonalul ”vom”;

–                           ”La știința mea” (p. 17) în locul lui ”După câte cunosc eu” mi se pare o supralicitare a termenului vetust și golit de sens ”știință”, iar construcția sintagmei este una de nivelul ”simpliciores”;

–                           Prețiosul ”intelecție” folosit în locul lui ”înțelegere” pare un mărgăritar printre multe expresii colocviale: ”mai la vale” (p. 17) în loc de ”mai încolo” și altele;

–                           ”Savanții metafizici” (p. 7) sună ciudat (de comparat cu potențiala construcție ”savanții fizici”. Sugerez: ”metafizicienii”;

–                           Cred că este de preferat ”în ce mă privește” expresiei folosite în carte ”în ceea ce mă privește” (p. 41);

–                           ”La știința mea (ce-i dreptul (??? LD), puțină)… (p. 49);

–                           ”Interpretările cată” (p. 63) în loc de ”caută” . E greu de înțeles ce caută într-un eseu cu pretenții forma populară a lui ”căuta”. Este de așteptat, bănuiesc, că pentru a da savoare textului VG va apela, în viitor, la moldovenisme (”ghinișor”, ”oleacî” etc.).

–                           ”eu voi vorbi” (p. 82) în loc de ”eu voi scrie”; ”vom mai vorbi” (p. 142) în loc de ”voi reveni”:

–                           ”de-o pildă” (p. 88) este o ghidușie gratuită, de tip Stud Bar…

–                           ”Aș face adaos” (p. 143), în loc de (mai simplul ”voi adăuga”;

Faptul că timpul scurs între depunerea manuscrisului și apariția cărții a fost de doar două luni sugerează că s-a preferat viteza în locul corectitudinii exemplare. O bilă neagră pentru Polirom.

Structura cărții. Valeriu Gherghel, un adversar declarat al oricărui dogmatism numerologic (reprezentanții căruia sunt numiți de VGgânditori obsesivi” – p. 9),  structurează cartea sa în trei părți, iar principiile simplității le găsește ca fiind (”în mod involuntar” – p. 10) în număr de șase. VG ironizează conexiunile forțate legate de o cifră, de ex. cifra trei: ”Dacă într-o poveste e vorba de trei purceluși (exemplul este al lui Jonathan Culler), nu are rost să discuți (și) despre cei trei magi de la Răsărit, și despre trifoi, și despre ”schemele triadice din istoria omenirii”, cum ar vrea, poate, ilustrul critic, când apără principiul risipei”.  Hermeneutul din mine ar fi preferat în locul acestei ironii o posibilă explicație/ interpretare a faptului că această cifră este atât de larg preferată la marea majoritate a popoarelor de pe mapamond…  Rostul împărțirii cărții lui VG pe cele trei părți îmi pare însă unul nefiresc. Deși sunt un adept al gândirii triadice (”Alle guten Dingen sind Drei”), (generate, cred, chiar de tridimensionalitatea spațiului și a timpului terestru) structurarea celor trei capitole este una care îmi pare și șchioapă și forțată. Mă explic: după ce alocă, firesc, majoritatea spațiului tipărit cu text (160 pagini, din totalul de 220) Principiului simplității (”Principium parsimoniae”) și doar 30 de pagini Principiului excesului (”Principium prodigitatis”), cel de-al treilea capitol (de cca 20 pagini) este intitulat sec, neutru și fără trimitere la conținutul real al eseurilor care îl compun: ”Miscellanea”. De altfel, primul eseu din această a treia parte face trimitere tot la interpretarea excesivă și se putea include în partea a doua. Fac o propunere pentru o posibilă ediție viitoare: cel de-al treilea capitol să fie intitulat ”Principium optimum”, ”Cauda pavonis” fiind un excelent exemplu de optimizare naturală a măsurii și echilibrului expresiv. Acest al treilea capitol ar putea fi ”terțul inclus” între primele două, știut fiind că între două principii extreme (puținul și multul) există aurea mediocritas.  Cu un pic de efort, considerațiile referitoare la echilibru (”est modus in rebus”) și calea de mijloc din primele două capitole fiind posibil de adunat în acest al treilea capitol. În afară de cazul în care autorul nu va dori să aplice, în viitor, foarte riguros principiul simplității și să ofere cititorilor o ediție ”de buzunar” care să conțină doar ideile principale, frumos structurate și exemplificate (max. 50 pagini), cred că el ar putea elabora un interesant op de Hermeneutică în trei volume (sau într-un volum de cca 400 – 500 pagini, structurat pe cele trei capitole ale ”Breviarului”, ceea ce ar fi deosebit de util. Argumentul meu ar fi acela că Valeriu Gherghel are un talent nativ de povestitor, de bun sintetizator și de comunicator eficient, fără pretenția căutării sau pretinderii originalității cu orice preț. Cred că amintita trilogie ar putea fi foarte utilă tuturor celor care lucrează cu cuvinte, idei și texte, nu doar pentru studenții, care au de ”pasat” un examen.. Mărturisesc că am avut senzația de emoție reală că o temă sau alta din carte ar putea fi tratate prea succint, adică ”filmul” s-ar termina prea repede, cel puțin în comparație cu interesul meu pentru el(e).  Uneori, teama s-a confirmat, alteori mă gândeam că principiul simplității ar fi fost de aplicat… Voi da seamă/ exemple de aceste temeri ale mele.

 

Cap. I Ce este simplitatea hermeneutică? Falsa hexada ghergheliană a simplității.  Gherghelizarea simplității herme(neu)tice.

 

1. Despre simplitate. În ultimă instanță, principiul simplității – promovat, aparent, și de VG – presupune, prin ipoteză, lipsa complexității, mai exact, a complicațiilor inutile. Aș sugera că principiul simplității ar putea fi numit și principiul menșevic sau principiul minimalist. Valeriu Gherghel îl mai numește și principiul economiei. Minimalismul este pe val în postmodernismul actual, perfect consonant cu miniaturizarea din zona tehnică. Succesul eseului în concurența cu romanul se datorează tocmai aplicării minimalismului. Minimalismul este agreat de economiștii libertarieni și liberali prin zicerea de notorietate mondială, în perioada postbelică, ”Small is beutifull”.  Recent (ian 2013), serverul WordPress.com a lansat o nouă aplicație numită Minimalizine (denumire rezultată probabil prin contragere de la Minimalism si Magazine) (Iată descriere făcută chiar de autorul ideii: ”Minimalizine is an elegantly simple solution for your blog or website, that puts the focus on your content. With clean lines and a sleek modern look, this theme supports featured images, multiple post formats, three footer widget areas, and a custom menu in the header”. Cf http://theme.wordpress.com/themes/minimalizine/) .S-a ajuns însă la concluzia că doar cei mari (și acaparatori) se pot impune cu adevărat în lupta de concurență. După care s-a văzut că firmele mici se pot adapta mai ușor crizei și, în general, condițiilor noi. Cu alte cuvinte, simplitatea/ micimea nu este nici scop în sine, nici panaceu universal, nici sursă infinită de plăceri intelectuale. Acestea fiind spuse precizez că se impunea să se facă o distincție clară între definirea simplității ca mod de construire a lumii (breviarul ontologic) și definirea simplității hermeneutice, a simplității logice, a simplității explicațiilor, a simplității epistemice, a simplității  nominaliste etc. (Cu alte cuvinte, simplitatea se adresează deopotrivă cuvintelor și lucrurilor – a se vedea J.P. Sartre, Les mots et les choses). Atunci când face referire la principiul (hexadic) al simplității VG ar fi trebuit, cred, să se refere strict la definirea simplității în general (ignorând, temporar simplitatea hermeneutică), apoi să facă trimitere la o anume simplitate, concretă: simplitatea hermeneutică (a interpretărilor, adică) sau alte forme de simplitate. Din păcate, lucrurile sunt amestecate (o probă vie de exces de postmodernism!) și se vorbește când de una, când de alta, cu precizarea că nu toate elementele hexadei ghergheliene fac pledoarii pro-simplitate. Aș numi acest mod de abordare ”gherghelizare” (după modelul oferit de însuși Valeriu Gherghel: goropizare).

Încercând să de o definire generală a simplității, VG face însă o definire a simplității logice: ”calea cea mai concisă de la premise la concluzie”.  În fine, cel puțin în cele șase detalieri ale principiului simplității (hexada ghergheliană) există preocuparea pentru general (deși exemplele sunt luate doar din filosofi și literați, ca și cum doar aceștia s-au preocupat pentru definirea și aplicarea principiului simplității. Spre exemplu, în teoria economico-politică-etică eu practic și aplic principiul simplității de aproape patru decenii, principiu care a generat Metodologia Scop-Mijloc). În multe articole care descriu Metodologia Scop Mijloc (MSM) acest principiu al simplității apare sub numele de esențializare și/ sau compactare. Pentru mine, Managementul ca teorie a acțiunii umane eficiente se reduce la trei grupări de câte trei cuvinte: gandire-simțire-acțiune cu privire la scop-mijloc-raportul scop/mijloc în dimensiunile spațio-temporalo-existențial. Apoi urmează descrierile triadice ale fiecăruia dintre cuvintele utilizate. În cele din urmă, ”cursul” de Management (partea generală, pe care o mai numesc și Management machiavellic) nu depășește câteva zeci de pagini. Desigur, discuția pe tema abordării concrete a acestui mod de aplicare a principiului simplității este ceva mai complexă și presupune o pregătire aparte. Un asemenea mod de predare este perfect pretabil educației online, pe care colegul meu de breaslă VG o condamnă cu sfântă mânie… conservatoare.

Prima propoziție a cărții lui Valeriu Gherghel (din ”Introducere: hexada simplității”) aduce în atenția mea și a economistului din mine (atât cât este…) o bucurie, urmată doar peste cinci pagini de o dezamăgire, ca să nu spun mâhnire. Iată propoziția: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip” (p. 7). Bucuria era generată de identitatea sugerată de autor între simplitate și economie. Speram să găsesc o viziune nouă, mai clară (și mai logică poate) a ceea ce înseamnă, pentru un gânditor din afara economicului conceptul de ”economie”. Pentru mine, efortul de simplificare a economiei a condus la următoarea identitate: economicul = mijloce. Din păcate, VG nu are și nu a împrumutat măcar o definiție a economicului (ca realitate) și a economiei (ca teorie). Mai mult, cuvântul economie apare de nu mai puțin de 11 ori în cele șapte pagini ale Introducerii. Dezamăgirea apare la antepenultima pagină a Introducerii unde ”profesorul asociat” de filosofie V.G. declară cu o candoare specifică doar studenților din anul I: ”Dacă, prin definiție, nu există sinonimie perfectă, rămâne de văzut cândva în ce măsură termenii ‚simplitate’ și ‚economie’ coincid”, luându-l ca paravan pe ”semiologul Umberto Eco” (de ce nu semioticianul? LD) care ”a invocat mereu necesitatea simplității, dar nu a definit termenul niciodată” (p. 11). Așadar, deși se sugerează mereu că principiul simplității este identic cu al economiei (vezi prima propoziție), acum ni se spune că ar putea fi niște diferențe, dar nu știm care… Asta mă dezamăgește cu atât mai mult cu atât cu cât VG a ținut la Sala Senat a UAIC o prezentare a acestei cărți, iar titlul prezentării începea chiar așa ”Despre principiul economiei în…”. Sincer, aveam o așteptare mare de la autor (probabil de aici și dezamăgirea…). Și ca să fie și un capac la toate acestea, încântat să văd că deja cuvântul economie a fost invocat de 11 ori în Prefață, mă grăbesc să văd la Index rerum, cam cât de des mai apare cuvântul până la sfârșitul cărții. Ei bine, surprize-surprize! Acest cuvânt NU figurează (deloc!) în Index rerum! Singura explicație ar fi că autorul a considerat că acest cuvânt nu merită indexat, deși este invocat pe parcursul întregii cărți și este echivalat cu cuvântul care dă titlul cărții. Interesant este însă că penultimul eseu din capitolul I Principium parcimoniae este intitulat chiar Index rerum! Aici găsim și o posibilă ”cheie” a faptului că un termen esențial din lucrare este ignorat de autor și pus la (alt) index. Aici aflăm ce este, carevasăzică, un index rerum: ”…un index rerum, o înșiruire alfabetică de cuvinte desemnează abreviat lumea cărții care, la rândul ei, e o abreviere confuză a lumii sensibile, care, la rândul ei e o dezvoltare confuză a lumii inteligibile, care, la rândul ei, e o dezvoltare confuză a unui prototip luminos, aflat în intelectul divin, încă înainte de facerea lumii.” (p. 148). Și cum economia nu a apărut înainte de facerea lumii….  Și mai departe: ”De obicei,  pentru a realiza indexul e necesar să străbați în repetate rânduri cartea, să meditezi la diferitele succesiuni nominale, la importanța personajelor, la conotația noțiunilor, la ierarhia conceptelor” (ibidem). Și pentru ca mirarea mea generată de faptul că unul dintre conceptele cheie a lucrării (principiul economiei) nu este indexat, autorul, prevenitor parcă, spune la finalul eseului: ”…orice index rerum poate fi deslușit și interpretat, până la urmă, dacă identificăm titlul și autorul cărții. … Nimic nu rămâne de neînțeles. Surpriza inițială se stinge” (p. 153). Ahaaaa…. Deci dacă știi autorul știi și la ce să te aștepți de la el. Altfel, îți faci iluzii și ai, fatalmente, deziluzii…

Acum voi încerca să rezum acest rezumat al cărții intitulată ”Breviarul sceptic” , care este un rezumat al multor alte cărți, care și ele au rezumat niște idei anterioare, care….

Nu pot să nu observ stilul noicean al trecerii alerte și crescende de la un general vag conturat la un general ce frizează absolutul. De aceea, am caracterizat stilul lui VG ca fiind unul pleșuan, deși cred că filiația stilistică este una directă, autorul beneficiind de îndrumări și învățături ale marelui filosof Constantin Noica. Trecerea sprințară de la o afirmație la o negație, urmată apoi de o simultaneitate a ambelor se încheie cu o concluzivă memorabilă. Cred că merită amintită aici o asemenea mostră de stil noicean: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip. Are mulți patroni (filosofi și logicieni). Are mai multe formulări. Este și nu este valid. Este și nu este util. Este și nu este originar și constitutiv. Este și nu este.” (p. 7).

De la Aristotel si Ockham citire oamenii urmăresc (cu obstinație, cu moderație sau cu strângeri din dinți) utilizarea unui ”minim strict necesar și suficient” de mijloace pentru atingerea scopurilor propuse.  Convingerea mea este că economicitatea, finalitatea acțiunilor și armonia dintre acestea reprezintă chintesența ființei umane,  structura ternară fundamentală cu care ar trebui să înceapă orice proces educațional. Haosul crizelor succesive care scutură umanitatea provine, cred, din ignoararea acestei esențe umane evidente și imposibil de eludat. (Interesant de cunoscut motivația acțiunii umane în concepția lui David Walsh în cartea citată mai sus. Fără să le numească astfel, DW structurează o posibilă teorie a acțiunii umane axată pe scop și mijloc,  bazată pe motivațiile teleologice și instrumentale ale acțiunii umane eficiente, cu deosebirea că în timp ce Metodologia mea se rezumă la finalități strict mundane, DW descrie aceste finalități ca fiind subordonate finalității de ordin superior, transcedentale).

Propun cititorilor să reflecteze asupra următoarele identități (simplificatoare) propuse de mine: economicul = (colectarea, combinarea și consumarea) mijloace(lor), politicul = (selectarea, formularea și urmărirea) scopuri(lor), eticul = adecvarea (simultană, continuă și reparatorie a) scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Dacă acestea vor fi și înțelese/ acceptate, atunci principiul simplității aplicat ne sugerează că nu avem nevoie de trei discipline separate și specializate (politologia, etica și economia) care să se mai și contrapună una alteia, cu consumuri inutile de resurse (inclusiv timp), plus confuziile conceptuale!, ci putem respecta legea simplității considerându-le pe toate trei ca pe un continuum (continuumul politic-economic etic). Acest continuum se numește deja Metodologia Scop Mijloc (MSM) și are o istorie în plan teoretic de aproape patru decenii. Cu alte cuvinte, în loc de trei discipline confuzive și contradictive sunt preferabile trei cuvinte, respectiv trei litere: MSM! Dacă cineva poate demonstra că Managementul este un discurs distinct decât MSM, atunci aștept o asemenea demonstrație. Dacă ne mai gândim că Managementul s-a lăbărțit și apoi a ”puit” zeci de discipline ”de sine stătătoare”, apoi că mai mulți zeci de fii, unul dintre aceștia a fost botezat Managementul vânzărilor. Dar cuiva nu i-a plăcut numele și l-a numit (laconic!)  Marketing, iar apoi Marketingul s-a cunoscut cu Psihologia consumatorului și iar au pui niște zeci de discipline, conform principiului nesacrosanct al excesului, risipei și autodistrugerii necreatoare. Procesul de puire continuă…. Își imaginează cineva unde se poate ajunge cu această creștere canceroasă (deocamdată nedureroasă)?  Chiar era oare așa de complicat ca fiecare absolvent de liceu să rețină imperativul lui Ockham: ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar!”. Și atunci, nu e așa că vi se pare perfect justificată acuzația de lipsă de bunăcuviință la adresa tuturor taților și mamelor de noi și noi și noi și noi… științe? Mai trebuie spus oare că tații și mamele ”științifice”, având același sânge (negru!) au procreat urmași debili și nevrotici?

Acum, probabil autorul Valeriu Gherghel și cititorii acestei pseudorecenzii-comentariu-conspect-referat-rezumat vor înțelege mai bine de ce am citit cu atâta nesaț, curiozitate și speranță ”Breviarul sceptic”, sperând că frontul simplificatorilor/ avarilor/ aplicanților principiului economiei se va consolida și că normalitatea aristotelo-ockhamiană se va reinstaura pe Terra…

Concluzia și îndemnul meu: avari din toată lumea, reinstaurați ordinea simplă a lucrurilor!

Iată cele șase porunci simplificatoare adunate din literatura literaro-filosofică clasică și considerate de Valeriu Gherghel ca fiind definitorii și explicative pentru ideea de simplitate. Le voi lista în varianta românească, adică fără echivalentele lor latinești și fără (prea multe) comentarii:

a. Undeva este necesar să te oprești (autor necunoscut, promovat de Aristotel, Sf Toma)

b. Este o limită și o măsură în toate (Quintus Horatius Flaccus)

c. Nu are rost să faci cu mai multe, ceea ce poți să faci cu mai puține (Ockham)

d. Dorește-ți doar mediocritatea! (fii moderat în solicitări și ipoteze interpretative)

e. De cele mai multe ori formularea cea mai potrivită a principiului simplității e tautologia (Kafka)

f. Ceea ce nu poate fi spus, nu poate fi spus (Wittgenstein)

Pe parcursul lucrării autorul folosește mai multe sinonime pentru ideea de simplitate (îndeosebi în interpretare). Iată o listă a acestora: parcimonie, zgârcenie, avariție, puținătate, asceză, economie, simplitate, concizie, laconic, direct (fără ocolișuri), strict necesar, limitat (cunoașterea limitelor), măsurat, echilibrat, temperat, reținut, taciturn, rezistent la seducții, abstinent, auster, frugal, suficient, redus, minimal, rațional etc. Dintre acestea, aș extrage câteva care nu fac trimitere la avariție, ci la optimzare: rațional, echilibrat, temperat, măsurat – la care aș adăuga și eu câteva: adecvat, potrivit, firesc. De aceea, revin cu propunerea de a reedita cartea cu structura triadică completă: Principiul ascezei (economicității), Principiul optimului/ optimalității  (eficienței) și Principiul risipei (eficacității). Evident, Principiul optimalității face referire la economicitate, raționalitate, echilibru, adecvare, măsură. Acesta este răspunsul meu la nota de subsol de la pagina 11 referitoare la nedumerirea lui Valeriu Gherghel în legătură cu măsura în care termenii ”simplitate” și ”economie” coincid sau nu. Preocuparea mea pentru această terminologie este motivată de consecințele educaționale ale modurilor în care se sugerează normalitatea, integralitatea și echilibrul. Orice confuzii terminologice se transformă, în timp, în dificultăți de comunicare și apoi în decizii eronate cu consecințe greu de cuantificat. În ultimă instanță, întreaga existență umană poate fi tratată, în scopul de a facilita și îmbunătăți această existență, prin prisma modurilor de interpretare, la fel cum ar putea fi descrisă prin grila modurilor de comunicare (Eco), a modurilor de producere a bunurilor materiale (Marx) etc. Toate pot fi subordonate (simultan sau succesiv) celor trei principii fundamentale a gândirii, simțirii și acțiunii umane (și pe care l-am numit, simplu, Management).

Valeriu Gherghel oferă câteva definiții și/ sau descrieri ale simplității în viziune proprie. Voi face o compactare a acestor definiții, pornind de la ideea că puse una lângă/ după altele aceste definiții vor construi un tablou mai clar și mai memorabil al ideii (deloc simple) numite simplitate. Desigur, nu mă voi abține de la unele comentarii…

a. ”Iată o definiție (foarte simplă!) a simplității: calea cea mai concisă de la premisă la concluzie” (p. 7). Am spus deja, cred că aceasta nu este o definiție a simplității, ci a simplității în logică.

b. ”Altfel spus, a fi simplu înseamnă literalmente și în toate sensurile” (p. 13). Ce să comentezi la o tautologie? Tautologia este tautologie și gata!

c. ”Principiul simplității presupune (și) economia exprimării”. Cu o condiție: să știi ce vrea să spună cuvântul economie…

d. ”O remarcă provizorie. Interesantul nu poate fi un scop în sine. Simplitatea, da” (p. 21). Autorul desfide, pe parcurs, această opinie… Exemplu: ”Paranteza scepticului: nu sunt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. … Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu” (p. 23).  Deduc că dacă universul nu poate avea ca un scop al său (în sine) simplitatea, atunci cum poate un biet scriitor să fie simlu? Zice: VG: ”Lumea din jur nu e obligatoriu economică. … La fel e și cu risipa hermeneutică. Toți o practică”. (p.23). Deduc că deși simplitatea e un scop (în sine!), extrem de puțini ating acest scop. Să fie asta o cauză profundă a nefericirii exegeților?

e. ”Principiul simplității înseamnă…: efortul maxim pentru a stabili minimul” (p. 56). Ce bine ar fi dacă am ști care este nivelul efortului maxim și ce definește un efect/ rezultat minimizat. Aș reformula (relativizant, postmodern) principiul simplității definit mai sus de VG, drept ”eforturi maxim posibile pentru obținerea de texte superconcentrate, dar cu semnificații cât mai bogate posibil!”.

2. Despre simplitatea în interpretare și în explicare.

După părerea mea, orice discuție despre interpretare (simplă sau irositoare) ar trebui să înceapă cu lămurirea clară a procesului de cogniție, respectiv cum se transferă informația din carte în mintea noastră și cum se transformă una și aceeași informație (preluată de orice cititor din una și aceeași carte citită) într-un anumit fel de informație în funcție de mediul cognitiv în care sosește acea informație. Sau, vice versa, cum gândește oare scriitorul unui articol sau a unei cărți atunci când se hotărăște să compună un text (bazat pe principiul simplității sau pe principiul risipei)? Cred că o pregătire în teoriile cogniției și ale neuroștiinței este cât se poate de binevenită în opera de scriere/ citire/ interpretare a unui text oarecare. Am distribuit pe pagina mea de Facebook, în luna ianuarie a anului 2013, mai multe surse și articole despre cogniție și cercetare.

http://newbooksinbrief.com/2012/11/27/25-a-summary-of-how-to-create-a-mind-the-secret-of-human-thought-revealed-by-ray-kurzweil/ . Cei interesați pot urmări această pagină (www.facebook.com/liviu.drugus) și în continuare deoarece voi posta acolo cât mai multe referințe la procesul de gândire, cunoaștere, acțiune, comunicare, interpretare, eficientizare etc.

Cunoașterea mecanismelor prin care un text poate (sau nu) să creeze imagini adecvate în mintea cititorului este de mare ajutor în aparent banalul proces al înțelegerii și interpretării. În ultimă instanță, aceasta explică și varietatea incredibil de mare a interpretărilor apărute în urma citirii unui text. Dacă mai adăugăm mediul educațional-cultural, experiența de viață și cea livrescă, starea de sănătate generală a interpretului, condițiile de viață și starea de mulțumire față de mediul de viață etc. toate astea ar putea explica și marea varietate a nuanțelor descifrate de un cititor-interpret după citirea unui text dat. Unii văd într-o carte sau un film doar mesaje subtextuale, trimiteri la modele generale de viață și atitudini care sunt agreate sau nu. Am întâlnit persoane exasperate de faptul că un alt cititor nu a văzut mesajele cărții și a reținut doar intriga propriu-zisă, respectiv ce a făcut și a zis personajul X sau cu ce era îmbrăcat personajul Y, acuzându-l de citire superficială, impresionistă, fără să simtă mesajul alegoric transmis de cititor în subtext. La posibila și fireasca întrebare: ce înseamnă citire corectă, Valeriu Gherghel a răspuns  (vezi Motto ul de la începutul acestei recenzii) că este corect să găsești alegorii acolo unde ele există și să nu le găsești acolo unde ele nu există. Și totuși, chiar dacă ”Bătrânul și marea” nu a fost scris în cheie alegorică, este oare o eroare să vezi acolo destine, mâini invizibile și fluide eterice generatoare de acțiuni umane determinate? Personal cred că varietatea interpretărilor este deja un lucru bun și binevenit. Un text care va genera mereu și mereu exact aceleași sentimente, interpretări și redări ale trăirii acelor sentimente este, cred, un text sărac sau lipsit de vlagă. Valeriu Gherghel deși mimează perfect exercțiul democratic al libertății de interpretare și exprimare nu se abține să ironizeze ”viziunile” generate în mintea unui critic/ interpret/ cititor, altele decât cred unui hermeneuți mai cunoscuți sau chiar propriile sale viziuni.

Aș face o paralelă (potrivită sau nu…) între avantajul multiplicității interpretărilor textuale și avantajul existenței unui mare număr de înțelegeri și interpretări ale lui Dumnezeu. Într-o discuție cu un spaniol catalan catolic, pe vremea discuțiilor legate de ecumenism am sugerat că ar fi bine pentru întreaga religie creștină să fie unită, mai ales în dialogul acestiea cu alte religii importante ale lumii. Recunosc, în viziunea mea de atunci se regăsea ideea omogenizării credinței, a existenței unui singur for diriguitor etc. Și mă așteptam ca spaniolul catolic să mă susțină  sau să facă o pledoarie a ecumenizării sub steag catolic. Preopinentul meu a zâmbit și m-a contrazis de plano. Nu este nevoie de niciun ecumenism și de nicio unificare, este mai bine ca să existe o libertate deplină de conștiință și de credință. ”Fiecare crede ce și cum dorește” a punctat Joan în finalul dicuției, astfel încât argumentația sa mi-a rămas în minte și astăzi. Ulterior am aflat că creștinismul are peste 300 de secte, orientări și biserici fără de care, poate, numărul total al creștinilor ar fi fost mai mic. Deși nu numărul de prozeliți era în discuție, iată că un mod mai liber de a trata o problemă de conștiință/ credință/ interpretare genera un plus și în plan cantitativ.  La fel se întâmplă, cred, și cu varietatea interpretărilor textuale. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru șansa surprinderii unei palete cât mai largi de nuanțe de efecte posibile și/ sau plăcute. Unii cititor doresc simplitate maximă în exprimare, alții sunt adepții stilului roccoco, cu viraje și volute alambicate care sugerează ideea de soliditate în exprimare, în timp ce alții clamează simplitatea maximă. Iată ce nota un iubitor de lectură după citirea unei cărți despre gândirea lui J.S.Mill. Iată o clamare directă ți vehementă pentru simplitate:  ”Last night I kept re-reading a passage in J.S. Mill by Dale E. Miller. In which he is trying to explain Mill’s proof of Utility and definitions of happiness. Sometimes I wish authors would be straightforward and not twist my mind in circles”.

Pentru a nu alunga chiar de la primele rânduri un potențial cititor, sincer interesat de problema simplității/ minimalismului/ mensevismului/ economismului/ laconismului/ brevitatii/ , precizez că fraza/ paragraful ce urmează este una/ unul voit construită/ construit astfel, tocmai pentru a determina cititorul să exclame, la final: ce-i cu porcăria asta de frază? Oare nu putea autorul acestei prezentări de carte (recenzie?) să concentreze ideile doar în câteva cuvinte? Răspunsul este ”ba da”, dar cum ai putea să duci dorul simplității și a unei lecturi despre simplitate, decât doar constatând lipsa acesteia?  La fel a procedat și Valeriu Gherghel punând față în față două stiluri de scriere: unul bazat pe simplitate, celălalt bazat pe risipă de cuvinte, desigur, lăsând cititorii să decidă ce le place: simplu sau complicat? Iată fraza alcătuită de mine și care se vrea o mostră a ”abuzului de exces” (sau a abuzului la superlativ):

Valeriu Gherghel scrie cât poate el de concis, adică sub forma unui breviar, despre scepticismul său, de filosof ascetic ieșean, față de posibilitatea reală a expandării consistente a prezenței în hermeneutica contemporană a elaboratelor savante sub forma unor concentrate simple, nesofisticate și maxim esențializate, gândul acesta al său fiind exprimat la modul cel mai auster-avar posibil și prezentat cititorilor ca un regret bine temperat față de existența doar a unor  foarte puțini indivizi umani pe care cineva i-ar putea numi economicoși  adevărați și care își scriu gândurile lor frugale de o manieră hiperconcentrată, adică extrem de simplu și în cuvinte cât mai puține, dar care să conțină informații absolut indispensabile înțelegerii, altfel spus el, autorul, face un seducător elogiu simplității într-o eră a complexității și a transdisciplinarității autodevoratoare de sensuri și semnificații pe care cei vechi le transmiteau semenilor în forme cât se poate de directe, echilibrate, autosuficiente, adică simple.

Dar este oare întâmplător faptul că economiștii (de fapt economicienii) se preocupă și ei – la fel ca și filosofii și filologii – de  semiotică/ semiologie, semantică, pragmatică, metaforă, minimalism, comunicare, praxeologie, teleologie, hermeneutică, statistică și logică (pentru a enumera doar câteva dintre disciplinele ce presupun o bună pregătire economică)? Răspunsul meu este: nu numai că aceste intersecții de preocupări sunt firești, dar ele mi se par (acum) obligatorii, dat fiind că economicul nu se referă doar la lucruri (cum mai cred materialiștii), ci îndeosebi la oameni și la comportamentul acestora, respectiv la dimensiunea spirituală a existenței umane.

            Din pasajul subliniat mai sus rezultă că cea mai bună pledoarie pro-simplitate o constituie confruntarea cu complexitatea, cu excesul și risipa. Necunoașterea excesului face imposibilă cunoașterea simplității/ economicității. Nu întâmplător, în istorie au alternat perioade ale frugalității și  simplității (cu extrema acestora – crizele economice de subconsum) cu perioade ale excesului, risipei și consumismului dus la extrem (numite abuziv ”creștere economică” – în realitate este vorba despre o creștere de-a dreptul neeconomică).

Afirmam în titlul acestui prim capitol al ”micii” mele recenzii, că autorul gherghelizează atunci când declară emfatic componentele hexadei simplității. În opinia mea, doar cea de a treia componentă (Ockam) ține de principiul simplității/ economiei, celelalte țin de principiul optimalității, al echilibrului și armoniei. Practic, tocmai acest principiu al echilibrului este cel mai greu de realizat, aplicarea lui sugerând raționalitate, umanitate, normalitate. Din păcate, în pofida premiilor Nobel oferite pentru raționalitatea economică (cu hilarele încercări de matematizare a deciziilor), umanitatea se zbate între extreme, trecând grațios de la o era la alta, arareori reușind să păstreze mult doritul echilibru. Pentru doritorii de cunoaștere suplimentară în privința teoriei echilibrului economic recomand citirea (cu mare folos!) a operei economistului român de cetățenie americană Anghel N. Rugină (1913 – 2008). Prietenia care m-a legat de marele gânditor și respectul față de opera sa au devenit publice, cum prea adesea se întâmplă, abia după moartea sa (vezi și In memoriam Anghel Rugina, scris de mine in 2008, în pregătirea celei de a X-a Conferințe a ISINI ce urma să aibă loc la Bacău și București în decembrie 2009: http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm). Textul a fost publicat și în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc). Așadar, în completarea gherghelizării hermeneutice a simplității aș sugera și ruginizarea economicului printr-o preocupare mai susținută pentru echilibru și armonie în alegerea și utilizarea mijloacelor generatoare de scopuri umane anterior definite și stabilite. Rugină aplică regula ockamiană a bunului simț conform căreia ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar”, regulă parcimonioasă generatoare – ulterior – de echilibre și optimalități. Tradusă în limbajul liberalismului și libertarianismului economic această regulă ar suna astfel: nu oferiți mai mult decât se cere!, respectiv produceți sub și până la limita necesarului. Niciodată peste necesar! Din păcate, teoriile consumismului agresiv au generat economii obeze și predispuse la grave boli economice. Deviza acestora este produceți oricât de mult, apoi găsiți soluții să vindeți cât mai mult, chiar cu riscul unor mari irosiri și distrugeri nejustificate de resurse. Este abandonarea principiului simplității și a principiului optimalității și înlocuirea acestora cu ”principiul plenitudinii” sau ”principiul suplimentării” formulat, în plan epistemic de Walter Chatton (1290-1343), ca o contrazicere a principiului susținut de contemporanul său Ockham (vezi http://plato.stanford.edu/entries/walter-chatton/ ).  Gherghelizarea continuă prin punerea sub semnul întrebării a posibilității reale de a aplica principiul simplității, dar argumentarea este, cred, neconvingătoare, respectiv susținerea că ”într-un univers excesiv e greu să fii simplu” (p. 9). Nu susține nimeni că simplitatea este comodă și accesibilă oricui, dar să accepți risipa (doar) cu motivația universului infinit mi se pare greu de acceptat.

Cap. II Eseurile simplității

  1. Campionii simplității

Dacă la capitolul despre sintagmele definitorii (și premoderne) ale simplității (vezi ”Hexada simplității”) VG s-a oprit la cele șase ziceri (antice) celebre, și care sunt reprezentate de Aristotel și Thoma, de Quintus Horatius Flaccus, de Ockham, de Francois Rabelais, de Franz Kafka,  și de Wittgenstein (în total șapte nume), pentru perioada premodernității sunt amintiți cinci: Theodor de Mopsuestia, Honorius Augustodunensis, Thoma d’ Aquino, Nicolaus de Lyra, Martin Luther, iar pentru modernitate numărul reprezentanților de frunte ai laconismului în exprimare se reduce tot la cinci: Erich Auerbach, Laurence Perrine, Umberto Eco, Barry Targan și Nicolae Manolescu.  Exact cât să facă autentică sintagma ”îi poți număra pe degetele de la o singură mână”.

  1. Chei de lectură – interpretări multiple

Sunt de acord cu observația lui VG că simplitatea ține de scriitori, în timp ce risipa ține de exegeții/ interpreții textelor scriitorilor.  Mai mult, cu cât textul e mai (h)ermetic, cu atât mai multe interpretări sunt posibile! O afirmație simplă de genul ”Eu sunt cel ce sunt!”, dincolo de tautologia (acceptată de VG ca fiind un lucru firesc și generator de simplitate), a generat și poate genera nenumărate interpretări, in funcție de con-textul cultural al interpretului, de imaginația și de bunăvoința/ reavoința acestuia etc. Se ajunge, susține Valeriu Gherghel, la un paradox/ ciudățenie (în ultimă instanță, un sofism, cum conchide chiar VG): cu cât sunt posibile mai multe interpretări și explicații, cu atât e mai greu să accepți vreuna dintre ele, ba chiar se ajunge la concluzia că textul cu pricina este ”inexplicabil tocmai fiindcă este explicabil” (p. 62).  Așadar, e liber la explicații și interpretări! Este interesantă etimologia cuvântului ”hermeneutică”. Acesta provine de la Hermes, zeul comerțului la vechii greci (Hermes (greaca veche: Ἑρμῆς ) este zeul comerțului, zborului și al hoților în mitologia greacă, mesagerul zeilor. Vezi pe larg http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes) Dubla sa identitate sugerează din start posibilitatea interpretării, a interpretărilor multiple. El este ”și – și”. Hermes Trismegistus se ocupa cu descifrarea textelor divine, încifrate, cu sensuri închise pentru muritorii de rând. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutică  ”denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus”. Orice interpret este, de altfel un intermediar, ceea ce face trimitere la comerț, negocieri și transferuri de proprietate, de avuție. (în sens economic). Desigur, intermediarul (cel care cumpăra dintr-un loc și vindea într-altul) își interpreta propriul său rol, de comparator (și cumpărător) între prețurile de pe diverse piețe. El era un negociator, un comunicator  de (false!) informații privitoare la valoarea reală a bunurilor comercializate. Tot astfel cum negociatorii/ comercianții vor să cumpere ieftin (cât mai economic) și să vândă scump (cât mai risipitor de bani ai cumpărătorilor săi), la fel putem compara scriitorii (invitați să scrie cât mai economicos, cât mai simplu) cu exegeții (liberi să re-vândă textul inițial în forme cât mai stufoase și deloc economicoase către cititorii care vor să vadă și ce au înțeles ”specialiștii”). Acestea fiind spuse, cred că o cooperare strânsă între hermeneuți și economicieni este foarte necesară pentru ca fiecare dintre aceste categorii să se înțeleagă mai bine pe sine. Hermeneuții vorbesc despre validitatea unor interpretări, economicienii vorbesc despre valoarea intermedierilor făcute de comercianți (speculanți). La rândul său, speculantul (derivat din latinescul speculum = oglindă) își compară prețurile pentru a-l alege pe cel mai favorabil lui.

Cap. 3 Despre subiectivitate în interpretare

 

După cum se poate vedea din recenziile reproduse mai jos, subiectivitățile interpreților cărții lui Valeriu Gherghel se întind pe un evantai larg, cel puțin la fel de larg și plin de pete de culoare precum o Cauda pavonis. Fiecărui interpret/ exeget/ critic/ recenzor/ cronicar/ comentator etc. i-a plăcut un anumit eseu din ”Breviarul sceptic. …”. Unora le-a plăcut tocmai Cauda pavonis, eseul care a dat și prima variantă de titlu a acestei cărți. Mie mi-a plăcut mai mult eseul despre recenzori/ reviewers/ abridgers, eseu intitulat Bref (p. 138 – 146).  De aici deduc că textul meu despre gherghelizare nu va fi pe placul autorului cărții care își manifestă simpatia pentru ”abgridgers” pentru că ”rezumatorul mânuiește ca nimeni altul briciul lui Ockham. Detestă verbiajul, digresiunile (mă felicit, acum că m-am oprit la o singură digresiune, recunoscută ca atare… LD), lungimile, risipa…” (p. 138).  În ultimă instanță și ”Breviarul…” este, în bună măsură (sic!), un rezumat de rezumate ale unor rezumatori de rezumate scrise pe baza unor texte interpretate…, fapt care explică și iubirea lui VG față de rezumatori, adică inclusiv față de domnia sa, narcisismul făcând casă bună cu subiectivismul și hermeneutica. Dacă nu ne-ar place rezumatul făctut de noi, atunci nu l-am mai face (public), nu? La fel am procedat și eu când, narcisiac, am decis că mi-a plăcur eseul despre recenzori (adică despre unul ca mine, nu?).

În încheierea prea lungilor mele considerații, vreau să fac o comparație între un recenzor și un (simplu!) cititor. Mărturiesc că am citit cartea mai întâi ca un cititor, ca unul care nu avea deloc intenția de a face o prezentare acestei cărți (intenția a apărut pe parcurs, spre sfârșitul cărții), rezultatul fiind bucuria de a afla, de a reflecta, de a dialoga cu alții – peste generații. Pentru o recenzie (inclusiv pentru una atât de vastă, permisă doar de generozitatea spațiului virtual) am citit cartea de mai multe ori, cu diferite grile de lectură și de selecție, dar și cu surpriza de a găsi și acele erori de redactare, de exprimare, de limbă. Desigur, propunerile de reeditare făcute vor rămâne simple propuneri, neluate de nimeni în seamă, pentru simplul motiv că rescrierea cere eforturi mai mari și recompense (mult) mai mici. Pentru mine, cel câștigat din trecerea de la calitatea de cititor la cea de reviewer am fost eu, câștigurile fiind de ordin informațional, intelectual (ca să nu spun ”intelecțial”) și desigur dialogal. Cu constatarea, oarecum sceptică și tristă, că dialogul se va opri aici, la fel cum s-a întâmplat și cu ”dialogul” generat de celelalte zeci de recenzii (critice!) făcute unor cărți și articole.

Indiferent dacă va exista și o ediție revăzută și adăugită, recomand citirea acestei cărți ca fiind benefică pentru cititorul încă neinițiat în texte ce păreau a avea doar o singură interpretare. Antidogmatismul expres și relativismul potmodern al lecturilor cu chei multiple  constituie mesaje importante și interesante ale acestei cărți. Și o remarcă finală: deși titlul sugerează că simplitatea este cea mai dezirabilă atitudine, până la urmă se deduce că și laconismul și risipa de cuvinte au rostul lor, totul fiind o chestiune de libertate de alegere. Așadar, departe de a fi un elogiu adus simplității, cartea universitarului Valeriu Gherghel este un elogiu adus libertății.

Liviu Drugus

15 ianuarie 2013

Sat Valea Adâncă, comuna Miroslava, Județul Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.ro   liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

 

 

ANEXA   Breviarul în ochii și formulările altor exegeți hermeneutici

Mihaela Grădinariu, ”Imitație și contrapunct – scepticismul bine temperat”, în: Cronica Veche nr 23/ decembrie 2012, p.8. http://cronicaveche.wordpress.com/2012/12/20/cronica-veche-nr-1223-2012/

CRONICA LITERELOR

Imitaţie şi contrapunct – scepticismul bine temperat de Mihaela Grădinariu

Aşteptată cu interes, apariţie editorială irezistibil anunţată cu ceva timp înainte (îmi amintesc uluitoarea colecţie de imagini cauda pavonis, jocul celor două variante de copertă…), ultima carte a lui Valeriu Gherghel (Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate,Polirom, Iaşi 2012) compune, rafinează şi orchestrează o partitură tensionantă, asupra căreia autorul ne previne încă din prima pagină, cea a cheilor de lectură, a pregustării: opt citate în cinci limbi diferite, texte incitante care construiesc un orizont de aşteptare, acea „promisiune a cărţilor”de care vorbea Michel Foucault în Cuvintele şi lucrurile. Paradoxal, volumului, care se vrea un frenum aureum al excesului interpretativ, nu i se poate aplica deloc eticheta de „simplu”. Structura tripartită, completată cu o Bibliografie adnotată şi cu necesarele Index nominum et rerum, obligă cititorul la o permanentă stare de alertă. La o primă lectură, am avut sentimentul întâlnirii unui veritabil Jurnal de front, în care un corespondent tenace se strecoară abil printre bătălii şi notează cu exactitate minuţioase detalii dintr-un război hermeneutic (încă) neterminat, în care ameninţătoare principii îşi dispută întâietatea. Descoperim însă nu un simplu martor al istoriei (zbuciumate sau catifelate, a interpretării, ci un spectacol de fascinantă erudiţie şi fină (auto)ironie, din care te desprinzi cu greu, şi la finele căruia întrebările sunt mai numeroase decât răspunsurile. Inevitabila şi necesara Introducere focalizează atenţia asupra declaratei intenţii de aplicare a principiului simplităţii în interpretarea textelor, argumentată şi augmentată cu elemente

din aceeaşi sferă semantică: oprire, limită, măsură, umilinţă, tăcere, multiple încercări de definire a conciziei, şi, pitită printer unghiuri şi puncte de vedere, preferinţa recunoscută pentru eseu (să mai amintim oare Porunca lui rabbi Akiba ?), ca una din puţinele posibilităţi de abordare neinhibată a unei probleme. Principium parsimoniae, corpul de rezistenţă al cărţii, adună sub acelaşi acoperiş situaţii interpretative, cărţi, autori, exegeţi într-un dualism tiranic. Lista cu iubitorii simplităţii (interpreţii dubioşi, acei simpliores luaţi în derâdere de către Origen) nu e

foarte lungă: Theodor de Mopsuestia, Erich Auerbach, Laurence Perrine, bineînţeles Umberto Eco (apologia economiei din Limitele interpretării) şi Barry Tagran, iar din spaţiul românesc e

amintit numai Nicolae Manolescu. Eseurile acestei prime părţi dezvoltă idei polemice bine

temperate, o revalorizare a unor texte foarte cunoscute (Don Quijote c’est moi) sau registrul de crux interpretum, acele cuvinte obscure, expresii incerte care declanşează bătălii între exegeţi (şi

nu putea lipsi celebrul Il veltro – Ogarul din Commedia lui Dante, cel care a provocat sute de scrieri, fiecare, încercări în zadar…). Pasiunea pentru laconism (un alt atribut al simplităţii) este pusă în relaţie cu explicaţiile deictice (noţiune prea puţin întâlnită în hermeneutica textuală, fiind apanajul noilor teorii ale pragmaticii), însă, după o înşiruire de elemente ale unei limbi

neo-adamice (cu trimiterea binevenită la cartea lui Petru Caraman, Pământ şi apă), Valeriu Gherghel ne trage, maliţios, de mânecă: interpretările ostensive sunt ostensive,

dar nu sunt interpretări. Discursul întregii cărţi respectă registrul iniţial – spumos, atractiv, demonstrativ fără a aluneca într-un didacticism facil, bucuria lecturii venind inclusiv din re-cunoaşterea sau, dimpotrivă, din noutatea interpretărilor propuse. Eseurile despre Roză, ca pretext pentru problematizarea determinării, a interpretărilor simbolice, a medierii hermeneuticii sau a apologiei tautologiilor sunt completate fericit de un Mic repetoriu de scrieri laconice, acele opere minimale, austere până la zgârcenie, ca Eseul despre tăcere al lui Fra Elbertus, Fisches Nachtgesang, poezia cu titlu performativ a lui Christian Morgenstern sau Epistola de acreditare a Ambasadorului Melancoliei, scrisă de Mihai Ursachi, numai pentru cunoscători, în limba melancolică… Hermeneutul poate alege diverse modalităţi de poziţionare faţă de text. Poate să facă o demonstraţie de forţă, paradă inutilă de instrumente, blocate într-o babilonie a comentariilor; sau, dimpotrivă, poate admira textul de la distanţă, ca pe un spaţiu

seducător, perfect închis. Lecturii i se pot atribui etichete precum ludică, perversă, gratuită, însă interpretarea are o legitimitate raţională, întrucât impune justificări. Eseul care împrumută titlul

volumului reface apologia unei metafizici a abţinerii, punctată cu oarece amărăciune de realista constatare scepticii nu sunt legiune (curiozitate necesară: de ce nu suntem???), deoarece francheţea îndoielii e rară.

C R O N I C A

L I T E R A R Ă

Locurile relativ sau definitiv obscure beneficiază de o densitate semantică ce impune lectorului o strunire eficientă a propriilor impulsuri: în registrul ideilor gingaşe, cea dintâi obligaţie este aceea de a fi autentic şi cinstit. Mi-a plăcut mult misterioasa legătură descoperită între simplitate şi peşti, premisă a iluminării diferenţierii acute între simplitate şi sărăcia hermeneutică, ultima cauzată de lipsa de experienţă exegetică, text construit ca un spaţiu de joc inteligent,

acoperit de scrieri dinamice, piese de rezistenţă ale culturii universale : Quo vadis (Henryk Sienkiewicz), The Old Man and the Sea (Ernest Hemingway) şi Omilia a VII-a la Levitic a lui

Origen. Celelalte eseuri ale primei părţi jalonează acelaşi itinerary al spiritului, un drum ondulatoriu între a fi, a lectura, a interpreta şi a semnifica, un spaţiu beligerant în care tratate de

război şi neutralitate sunt, rând pe rând, semnate şi încălcate, iar dificultatea cunoaşterii ultime, cunoaşterea lui Dumnezeu, e comparată cu o clădire cu 50 de porţi, dintre care ultima e necesar să rămână pe veci închisă. Partea a doua, Principium prodigitatis, întregeşte ansamblul

construcţiei textuale, reliefând o viziune a excesului, a supraabundenţei interpretative. Figura aceluiaşi Cavaler (al Tristei Lecturi…) legitimează demersul autorului, efortul de a căuta şi aduce la lumină acele situaţii de interpretare cât mai stufoase, încărcate de ipoteze suplimentare, concentrate într-un faimos verb (a goropiza) derivat de la nu mai puţin faimosul etimologist Goropius Becanus. Din modalităţile surprinzătoare de risipă hermeneutică, Valeriu Gherghel apelează la acelaşi Don Quijote (există exegeze care propun un etimon ebraic al numelui personajului lui Cervantes !), model erminic pentru o serie întreagă de confuzii între lectura completivă (de concretizare) şi lectura pur semantică (explicativă): cavalerul simte ca în cărţi sau nu simte deloc. Eseistul sancţionează nemilos excesul quodlibetal, argumentând că risipitorii cei mai aprigi sunt, dintotdeauna, exegeţii şi teologii scolastici, inventariind patru situaţii-limită ce

refuză să se supună nu doar oricărui tip de disecare, ci chiar minimului bun-simţ interpretativ, şi pe care le evidenţiem pentru plăcerea păstrării nuanţelor ludice: 1. Dumnezeu e cel care ştie

totul, dar poate şti mai mult sau mai puţin decât ştie ? 2.Care este numărul îngerilor ce încap, dansând o horă, pe un vârf de ac? 3. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus Hristos nu ar fi fost condamnat şi răstignit? 4. Problema himerei care mormăieşte printre dinţi.

Neutralitatea, aparenta echidistanţă e părăsită tranşant în finalul celei de-a doua părţi, locul în care e gravat îndemnul de a te opri undeva: ananke stenai (şi lăsăm cititorului bucuria de a

descoperi unde…). Cea de-a treia parte ne oferă patru episoade din istoria hermeneuticii, avertismente clare pentru ceea ce poate însemna excesul (diferenţierea artificială dintre verdeaţă şi iarbă în cartea Facerii, la Philon din Alexandria), exegeza unei traduceri defectuoase, fără a avea acces la original (comentariul Fericitului Augustin la Psalmul 103), sau bucuria descoperirii

interpretării ca proces infinit, cu semnificaţii nenumărate şi surprinzătoare precum culorile din coada păunului (de la Eurigena cetire), în perfectă concordanţă cu textul considerat

infinit interpretabil al lui Roland Barthes. Dacă adăugăm la cele descoperite până acum comentariile savuroase din notele de subsol, ironia subtilă (aş întreba sfios, ne provoacă autorul, care este necesitatea gândurilor necesare…), întâmpinarea aşteptărilor şi dezamorsarea nedumeririlor cititorului, lipsa stridenţelor de orice fel, curajul de a privi o multitudine de soluţii hermeneutice, care, uneori, se contrazic total, lejeritatea mişcării printre autori şi texte din epoci şi cu caracteristici din cele mai felurite (unii invocaţi repetitiv), austeritatea şi densitatea sentinţelor, invitaţia la joc dintr-un motto… final (Explicit, expliciat, / Ludere scriptor eat.), obţinem imaginea unui concert în care fiecare instrument îşi ştie locul şi rolul, realizând o armonie de o complexitate şi fineţe remarcabile. Şi, iată, în spaţiul bibliotecii, al paradisului

borgesian, cartea lui Valeriu Gherghel ni se dezvăluie ca o ispită a cunoaşterii şi, totodată, a recunoaşterii limitelor lecturii şi ale scriiturii. O pledoarie deloc simplă pentru a re-învăţa să privim cu ochiul cel mai dinlăuntru, cel a cărui vedere nu greşeşte niciodată. Concluzia? Deşi mi-am dorit nespus de mult să scriu cât mai simplu, cu degete cât mai sceptice, vraja multicolorei

caudae pavonis se pare că a fost mai puternică…

 

Sep 13th, 2012 | By admin | Category: Agenda de carte

La Editura Polirom, în colecţia “Plural”, va apărea volumul “Cauda pavonis. Şi alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel.

Principiul simplităţii sau al economiei i-a preocupat dintotdeauna pe filosofi şi logicieni, care de-a lungul timpului au propus pentru el diferite formulări şi interpretări. Eseurile lui Valeriu Gherghel sînt centrate pe simplitatea aplicată în interpretarea textelor, care presupune a nu fi excesiv, a respecta limita şi măsura, a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica şi a te mărgini strict la ceea ce spune textul, fără să construieşti ipoteze suplimentare. Pe parcursul volumului, speculaţia alternează cu exerciţiul practic – analiza de text – şi, în cîteva cazuri, cu exerciţiul imaginativ. Dacă prima parte vorbeşte despre simplitate şi conciziune, iar cea de-a doua despre principiul opus, reprezentat de risipa interpretativă şi exces, partea a treia prezintă unele episoade din istoria hermeneuticii (Philon din Alexandria, Sfîntul Augustin, Hugo de Saint-Victor) care demonstrează cît este de dificil să fii simplu în interpretare.

Valeriu Gherghel, doctor în filosofie, este profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. La Editura Polirom a mai publicat Porunca lui rabbi Akiba (2006). (Cf. http://www.agentiadecarte.ro/2012/09/%E2%80%9Ccauda-pavonis-si-alte-eseuri-despre-simplitate%E2%80%9D-de-valeriu-gherghel/ )

Sorin Lavric, Cauda  Pavonis,  în: România Literară nr 45/ 2012:, http://www.romlit.ro/cauda_pavonis

Stelian Țurlea, Sancta simplicitas, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sancta-simplicitas-de-stelian-turlea-10095901

Andreea Grinea http://www.revistatransilvania.ro/arhiva/2006/pdf/numarul10/p46-47.pdf Despre Porunca lui rabbi Akiba

http://semnebune.ro/2012/breviarul-sceptic/

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/01/valeriu-gherghel-principiul-simplitatii.html Joi, 26 ianuarie 2012, la ora 18, în Sala de Consiliu a Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, va avea loc întîlnirea lunară din cadrul Colocviilor Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică.

Discutia va fi deschisă prin prezentarea domnului Valeriu Gherghel, cu titlul „Principiul economiei în interpretarea textelor“.

Dan Pârvan-Jenaru, Posibilitate și relativitate în simplitatea interpretărilor , În: Observator cultural nr 653 din decembrie 2012   (http://www.observatorcultural.ro/Posibilitate-%C4%8C%C2%99i-relativitate-in-simplitatea-interpretarilor*articleID_27957-articles_details.html )    Pelicula fiecărei zile surprinde inevitabil fel și fel de surîsuri cu subînțelesuri oculte ori priviri mirobolante, încărcate cu promisiuni himerice. Viața e grea și interpretabilă, iar literatura… ce să mai vorbim! Numai scriitorii știu cîte cărți n-au avut parte de acele întîlniri pline de înțelegere, sau cel puțin de acea înțelegere la care spera autorul. Și cîte drame nu s-au ridicat în spațiul cavitar dintre „intenția autorului“ și interpretările simpl(ist)e ori suspect de pedante ale exegeților! Și tocmai despre aceste inefabile (im)posibilități scrie Valeriu Gherghel în cea mai recentă carte a sa – Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Și o face așezat la mijloc de extreme, între principiul simplității (cel fără de prestigiu!) și principiul suplimentării, cu viziunea „grea“ oferită de filozofie, îmblînzită de umor și ironie, dar și cu trăirea aceea pe care numai îndrăgostiții autentici de literatură o pot da din suflet în suflet. Sau din minte în minte. Și o mai face și cu scepticism, bineînțeles, singura atitudine fecundă! Uneori.
Deși se declară un fan al simplității, Valeriu Gherghel nu se transformă însă și într-un fanatic, știind că în interpretare este foarte greu să respecți acest principiu, nu de alta, dar: „Într-un univers excesiv, e greu să fii simplu“. Cu toate astea, rămîne fidel princi­piului că „dovada adăugată dovezii oboseș­te dovada“, căutarea simplității rămînînd idealul. Imposibilitatea de a evita paradoxul se conturează încă de la începutul volumului, prin formulări pline de miez sugestiv: „Simplitatea însăși e de mai multe feluri, ceea ce confirmă domnia ubicuă a risipei“. De aceea, inevitabil, eseurile abordează concomitent principiul simplității, concizia, puținătatea, economia, dar și principiul suplimentării, al risipei, fără a recomanda insistent opțiunea pentru unul dintre ele.

Valeriu Gherghel optează permanent pentru preţuirea textului

Definind simplitatea (nu sărăcia, nu platitudinile simțului comun!) hermeneutică drept „calea cea mai concisă de la premise la concluzie“, Valeriu Gherghel înclină mereu balanța către „a citi economic“, atitudine mult mai rezonabilă decît aceea „de a interpreta în exces“. În viziunea filozofului ieșean, a fi simplu în interpretare înseamnă, printre altele, „a accepta faptul incomod că poți explica numai ceea ce poți explica“, „a te mărgini doar la ceea ce spune un text și a evita să pui întrebări pe care textul nu le susține în nici un fel“, „a nu construi ipoteze suplimentare“, „a nu căuta interpretări seducătoare doar pentru aspectul lor seducător“, dar și „economia exprimării“. Principiul lui Umberto Eco – „Limitele interpretării coincid cu drepturile textului“ – îmi pare a orienta maniera în care Valeriu Gherghel concepe interacțiunea dintre cititor și text, un cititor prins între intentio auctoris, intentio operis și… propria ima­ginație, care îl poate expune riscului unei lecturi deviante.
Autorul face și un inventar al exegeților care n-au ales să citească prin complicare, ci au preferat bucuriile simple ale lecturii. Indexul nu e prea bogat, deși loc parcă ar mai fi fost. Cei aleși sînt Theodor de Mopsuestia (care i-a combătut pe alegoriști și a văzut în Cîntarea cîntărilor „doar“ un poem erotic și astfel a șocat, și-a făcut dușmani, a fost condamnat ca eretic), Eric Auerbach (cel care a găsit forțat ca nebunia lui Don Quijote să fie considerată simbolică și tragică), Laurence Perrine, Umberto Eco sau, de pe meleagurile noastre, Nicolae Manolescu.
De remarcat în acest volum este mai ales raportarea nuanțată la care Valeriu Gherghel recurge de cele mai multe ori, în numele scepticismului și nu numai. Una dintre situațiile grăitoare este relativitatea interdependenței dintre economie și validitate, pe care miza Perrine: „Deși apreciez simplitatea (și am un cult pentru ea), nu văd o legătură fatală între economie și validitate. În definitiv, orice lectură e numai o ipoteză probabilă prin­tre altele, nenumărate. Ipoteza nu poate deveni cu nici un preț certitudine, oricîte «dovezi» i-am aduce. Și, în fond, textul însuși e o ipoteză interpretativă“. Simplitatea nu este un test, o garanție. Adevăr simplu, cu care nu putem decît să fim de acord.
Valeriu Gherghel optează permanent pentru prețuirea textului în special prin demonstrarea fidelității față de acesta, prin lectura controlată de text. Astfel, interpretarea este văzută nu ca exercițiu ludic, gratuit, ci ca o operațiune rațională, care impune de fiecare dată justificări și care nu trebuie să aibă niciodată drept scop „interesantul“. Simplita­tea, da! Cu atît mai mult cu cît de bunul-simț este apropiată simplitatea și nu complicarea. „Paranteza scepticului“ nu întîrzie însă a se deschide: „nu sînt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. Uneori poate avea numai o relevanță locală. Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu“.
Într-unul dintre eseuri, limitele interpretării sînt demonstrate de Valeriu Gherghel pe baza studiului scris de Auerbach despre Don Quijote, punctul nevralgic al întregului demers fiind „intenția autorului“. Auerbach a declarat că s-a străduit să interpreteze cît mai puțin, deoarece  și-a cenzurat pornirea hermeneutică pentru a respecta „intenția scriitorului“. Pe bună dreptate, autorul nostru îi pune la îndoială reușita, pentru că această  „intenție a autorului“ este urzită chiar de exeget, Cervantes fiind un taciturn, nespunînd niciodată nimic care ar fi putut umple spațiile goale ale textului. Atîta timp cît intenția provine dintr-o interpretare, iar interpretarea provine dintr-o intenție care provine la rîndu-i dintr-o interpretare… validitatea sau pretenția de adevăr hermeneutic nu mai au nici o șansă. Premisele nu îndreptățesc concluzia. Oferindu-i cititorului o mostră de exces interpretativ pe marginea numelui cavalerului rătăcitor, Valeriu Gherghel conchide cu ironie subtilă și deloc inocentă (așa cum o face la finalul fiecărui eseu) că, dacă Auerbach ar fi bănuit finețurile interpretative de mai tîrziu, s-ar fi străduit să nu mai interpreteze deloc.
Unul dintre cele mai reușite eseuri din volum este „Limba neoadamică“, în care autorul urmărește avantajele și dezavantajele discursului ostensiv, ale rostirii fără cuvinte la care recurg cei pasionați de laconism, lovindu-se însă de ambiguitatea „arătatului cu degetul“ care anulează însăși ideea interpretării ostensive: „Ca execuție, recitare, dans, pantomimă, interpretarea nu elucidează o semnificație. Nu justifică un înțeles. Nu e o ipoteză cu privire la sens. Dă pur și simplu ființă operei“. Concluzia lui Valeriu Gherghel este formulată în același stil al paradoxului subtil, abil: „interpretările ostensive sînt ostensive, dar nu sînt interpretări“. Cu o singură excepție: există o singură interpretare ostensivă inteligentă: cînd nu înțelegi ceva, ridici din umeri.
Continuînd drumul pe care l-a întîlnit și pe Albérès cu al său scepticism ce viza structura alegorică a operei kafkiene, Valeriu Gherghel analizează şi crucile interpretative (a se citi indeterminarea interpretativă a unor cuvinte, enunțuri, formule) sau nodurile gordiene care devin tot atîtea prilejuri de a ni se confirma ideea că „dificultățile lirice sînt eterne ca și frumusețea lor“. De aceea, bineînțeles, orice neînțeles trebuie să rămînă de neînțeles și atunci cînd întîlnești ininteligibilul trebuie să te oprești. Dar imediat apare și o avertizare hîtră: „Rămîne să inventezi tu, cititorule, o coerență acolo unde nu pare a fi nici una“.
Multe abordări readuc în discuție „temeiul nebulos“ al „intenției autorului“ văzute ca o „fantasmă care îi apare în pustiu celui însetat. Nu poate fi ajunsă cu nici un chip“. Forma verbală „nu poate“ îi este indisociabilă. Nu și validitatea interpretărilor care decurg de aici: „Validitatea e o himeră“. Fără ca asta să constituie un motiv pentru a se renun­ța la interpretare, căci  Valeriu Gherghel nu confundă scepticismul cu nihilismul interpretativ sau cu dogmatismul, respingînd ideea că, dacă un text este infinit interpretabil, ar fi și ininterpretabil. Nici împotriva interpretării nu se declară, așa cum a făcut-o Susan Sontag. Deschiderea textului nu trebuie confundată cu închiderea. Pluralitatea pestriță a interpretărilor e fecundă, iar conflictul interpretărilor nu trebuie oprit. Așa cum trebuie acceptată și ideea că există obscu­rități definitive. Dar și bucurii care se nasc din efortul hermeneutic, din rațiuni speculative, nu doar din contemplarea estetică. Fericirea este a înțelegerii, așa aproximativă și cu rest cum este ea: „Fericirea e să descoperi treptat înțelesul poemului, să te înșeli și să o iei mereu și mereu de la capăt“.

Revelarea expresivă a sensului şi uimirea

Dovedind erudiție, bun-gust și capacitatea de a reciti creativ și polemic texte vechi,  Valeriu Gherghel recurge la autori precum Dante, Homer, Borges, Blake, Kafka, Pound, Joyce, Thomas Mann, Hemingway, Gertrude Stein, Mihai Ursachi, Beckett, Poe, Stendhal, Augustin etc. pentru a demonstra necesitatea și în același timp dificultatea de a interpreta simplu și eventual valid. Iar simplitatea interpretării este susținută tocmai prin niș­te ecuaţii deloc simple, cum ar fi relația dintre simplitate și pești, dintre început și reînceput, erezia determinării, profunzimea și misterul imediatului, misterele rozei tautologice, virtuțile surprinzător ironice ale repetiției, căutarea identitatății precise a iluziilor, subiectivitatea rezumatului (cu excepția celui care îi aparține autorului însuși), consecințele inversării lecturii alegorice cu cea literală sau a celei completive cu cea semantică, diferența dintre regresul în infinit și repetiția circulară, necesitatea gîndurilor necesare.
În ultimul eseu din volum – Cauda pavonis –, Valeriu Gherghel pleacă de la comparația făcută de Joannes Scottus Eriugena pentru a repune conclusiv în discuție relația dintre semnificație și existență, dintre simplitatea și pluralitatea sensurilor: semnificațiile Scripturii sînt nenumărate și infinite precum culorile din coada păunului. O comparație surprinzătoare, căci – ne explică autorul – păunul este o făptură ce întrupează tocmai gratuitatea și risipa, inutilitatea decorativă, frigiditatea, vanitatea, trufia. „În schimb, Eri­ugena a ignorat toate aluziile etic-pastorale și a privit cauda(m) pavonis, înainte de orice, ca manifestare expresivă, ca izbucnire semantică. De obicei, coada păunului e strînsă. Și nu bănuiești cîtuși de puțin în această «povară» greoaie bogăția ei infinit-repetitivă, revărsarea tautologică de culori. La răstimpuri, însă, coada păunului se ridică, spre uluirea privitorilor: unul se desface dintr-odată în multiplu. Coloritul frapează“. Revelarea expresivă a sensului și uimirea pe care o produc semnificațiile prin infinitudinea lor sînt minunat surprinse de Valeriu Gherghel în această metaforă.
Nu e tocmai simplu să înțelegi Breviarul sceptic al lui Valeriu Gherghel, dar efortul hermeneutic e departe de a fi gratuit. Nu există riscul să ridici din umeri. Interpretările subtile, coerente, inedite şi în plus pigmentate cu plăcerea paradoxurilor polemic-jucăuşe fac din Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate un volum esenţial în domeniul hermeneuticii.

Valeriu Gherghel

Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate

Editura Polirom, Iaşi, 2012, 256 p.

 

Liviu Antonesei în dialog cu Valeriu Gherghel: “Dar cine mai are taria de a fi umil azi? In nici un caz dogmaticul…”  în: Suplimentul de cultura 372 din 27 octombrie 2012 http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/7/7860

Doris Mironescu, Suplimentul de cultură, nr. 375, din 17 noiembrie 2012, Iași, http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Cronica%20de%20carte/7917

Liviu Antonesei, în @ntonesei’s blog,  4 noiembrie 2012 http://antonesei.timpul.ro/2012/11/04/alt-interludiu-o-discutie-cu-valeriu-gherghel/

Valentin Huțanu, în Bună Ziua Iași din 29 octombrie 2012 http://www.bzi.ro/breviarul-sceptic-de-valeriu-gherghel-lansat-la-universitatea-cuza-323206

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

Nicolae Dabija ma determina sa scriu despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul sau ”Tema pentru acasă”


Despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija

Liviu Drugus

http://www.liviudrugus.ro

Nota Liviu Drugus: O mai buna lecturare a acestei recenzii poate fi facuta la adresa: http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=48zmoHlshVc=&tabid=67&language=en-US. Folosirea paginarii si a notelor de subsol a generat dificultati de citire in noul format. Sau, cu alte cuvinte, acesta este nivelul meu de cunoastere intr-ale editarii informatizate… Adaug aici si o adresa de internet cu informatii despre recenta  activitate (iulie 2012) politica a lui Nicolae Dabija, urmat de interesante comentarii ale unor cititori din Basarabia: http://voceabasarabiei.net/stiri/presa-romaneasca/23122-nicolae-dabija-a-semnat-pentru-declanarea-loviturii-de-stat-din-romania.html

 

Motivaţia demersului analitic

Această analiză a romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, ediţia doua, 2010, are drept prim scop satisfacerea curiozităţii mele deconstructive aplicată la o carte aparte (cel puţin prin câteva date exterioare acesteia). Este primul roman al unui poet. Este primul roman al unui jurnalist de mare notorietate. Este opera unui cunoscut ideolog militant al românismului şi al unionismului moldo-român. Curiozitatea mea a fost amplificată şi de calitatea mea de coleg de breaslă jurnalistică, timp de şase ani, la Chişinău (1990 – 1995) cu Nicolae Dabija, dar tocmai aceasta îmi creează riscuri suplimentare, riscuri ce vor fi evidenţiate pe parcursul acestei prezentări.
Un alt scop, la fel de important, dacă nu chiar mai important, al implicării mele în discuţia pe o carte considerată de unii „demnă de Premiul Nobel” (Nota de subsol 1: Românii au obsesia Premiului Nobel, ca o expresie a extremismului care îi caracterizează, adesea: totul sau nimic! Dar, cum „totul” se obţine foarte greu, visul de a fi „cel mai…” rămâne mereu un vis. Interesantă observaţia Ioanei Pârvulescu pe această temă: „…am lucrat, la începutul anilor 90, la o editură care publica ‚în regie proprie’ (autorul îşi plătea singur opera), soseau tot felul de inşi care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc.” (Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 214), iar de alţii drept o scriitură tezistă, eventual produsă la ordin, sau măcar la o cerere expresă a unor instituţii, aşadar angajarea mea în acest război al laudelor, al evaluărilor corecte şi al denigrărilor provine şi din dorinţa mea de a „retrăi” (Nota de subsol 2:  Cuvântul „a retrăi” are în Basarabia o conotaţie aparte faţă de ceea ce se înţelege prin acest cuvânt dincoace de Prut. „Retrăirea” basarabeană este o emoţie intensă, o supărare chiar, o reamintire chinuitoare a unor neplăcute trăiri anterioare) o serie de imagini transmise mie de o mare parte a familiei tatălui meu care a cunoscut în mod direct şi dramatic lagărele de muncă sovietice din pădurile siberiene timp de aproape două decenii (1940 – 1958). Descrierile din taigaua siberiană din carte coincid masiv cu ceea ce ştiam din anii 60, atunci când am „citit” – de la bunicul meu (Nota de subsol 3: Bunicul meu, Alexei Druguş, a fost primarul comunei Cuizăuca, raionul Orhei, sat în care şi-a petrecut copilăria tatăl meu, Grigore Druguş, în timp ce un frate al bunicului meu a fost prefect de Orhei. Mai poate apărea drept o curiozitate faptul că am acceptat cu bucurie „deportarea” mea pentru aproape şase ani la Chişinău? (deşi începutul a fost la un ziar orheian, o bună găselniţă a manipulatorilor postdecembrişti pentru a-mi amplifica dorinţa mea de a lucra ca ziarist, visul neîmplinit al tinereţii mele). Ataşarea de ritmurile trepidante ale Chişinăului (în contrast cu evidenta lentoare ieşeană) a fost benevolă şi suportabilă, încât ordinul administraţiei Iliescu de a fi readus în ţară, în decembrie 1995, a fost greu acceptat, iar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu, abia după primele devoalări referitoare la adevărurile din decembrie 1989.) – pagini întregi din romanul Tema pentru acasă. Poate de aici şi dorinţa şi speranţa mea de a citi un roman verist, autenticist şi cu un respect mai mare faţă de adevărul general cunoscut. Intersant pentru cititorii acestei analize poate fi melanjul de expectaţii specific moderniste (verism, autenticitate etc.) în timp ce modul de analiză este unul postmodernist. Oricum, deconstruirea unui roman poate fi la fel de dureroasă ca deconstruirea de către un chirurg a unui corp omenesc: invazivă, neplăcută, uneori dureroasă, uneori dăunătoare sănătăţii şi chiar imaginii deconstructorului, alteori fatală pacientului… Asumarea unui demers critic postmodern faţă de o scriere făcută în cheie clasică, modernă comportă şi ea multe riscuri. Astfel, postmodernul din mine căuta în roman ironia, (dar am găsit mult descriptivism plat), melanj ideatic, (dar am găsit tezism îndârjit şi liniar), rupturi de ritm (dar am gasit destul de multă monotonie)… O a treia motivaţie a alocării de timp pentru scrierea şi comunicarea gândurilor mele referitoare la o carte de literatură o constituie şi faptul că Nicolae Dabija mi-a oferit, la Bacău, un exemplar de carte, iar gestul trebuie recompensat: nu cu laude fără rost, ci cu gânduri critice menite să ajute la dialog şi la creşteri calitative în viitor… Dimensiunea acestei (cvasi)analize nu este compatibilă cu publicarea în format print de către vreo publicaţie sau alta (deşi dacă doreşte are libertatea să o facă) aşa că nu-mi rămâne decât speranţa că persoanele amintite aici să afle despre culorile în care au fost zugrăvite doar deschizînd acest website.

Aspecte editoriale

Orice carte este editată, evident, de un editor, în cazul de faţă de Editura Princeps Edit din Iaşi. Proprietar de editura: Daniel Corbu, Redactor de carte: Daniel Corbu. Critic de carte (vezi Coperta IV): Daniel Corbu. Nu ştiu dacă există aici vreo incompatibilitate, dar mi se pare absolut firesc ca spiritul critic sa fie alterat, în acest context, în avantajul profitului comercial. Cineva spune, cu mult adevăr, că odată cu înlăturarea cenzurii ideologice s-a înlăturat, cu consecinţe grave, şi cenzura pe teme de profesionalism şi calitate. Cunosc reacţiile vehemente ale doritorilor de publicare cu orice preţ, pereat mundus. Un coleg de la Iaşi mi-a reproşat că atentez la libertatea (sa) de gîndire (care gândire?…), iar (mulţi) alţii au convingerea că „oricum, nu mai citeşte nimeni, nimic…”. Tehnoredactor de carte: Daniela Şaşka. Tehnoredactorul nu a observat că unele capitole sunt numerotate cu cifre romane în carte, dar nu şi la Cuprins. Oarecum ciudat, unul dintre capitole are 13 subcapitole (nenumerotate), iar un altul are trei capitole (numerotate cu cifre romane). Tipografia nu este indicată, (s-a considerat suficient ca cititorul să ştie că lucrarea este „Printed in Romania”) ca urmare nu am cui sa reproşez faptul că încă de la prima lectură a cărţii toate filele au devenit volante (economie de clei, de cheltuieli de legătorie). Ediţia a II-a are ca an de apariţie 2010, dar cred că ar fi fost un gest de respect faţă de cititori să fie menţionată şi data apariţiei primei ediţii (2009). Este de înţeles ca o carte cu implicaţii istorice, ideologice şi politice româneşti să apară în România, dar am vaga impresie că dacă ar fi apărut la Chişinău aş fi găsit mai puţine greşeli de limbă, iar reacţiile criticilor ar fi fost, chiar şi în acest caz, mult mai dure.

Despre autor

Autorul precizează în Cuvânt că povestea scrierii acestei cărţi a început în vara anului 2007, după ce autorul a suferit o moarte clinică. Autorul cărţii Tema pentru acasă (roman) este poetul, eseistul şi, de acum, prozatorul Nicolae Dabija, redactorul şef al săptămânalului Literatura şi Arta din Chişinău, publicaţie devenită, de peste două decenii, tribună de luptă pentru promovarea românismului, unionismului şi a militantismului în artă (din păcate, nu şi a calităţii articolelor publicate). Această ultimă precizare este necesară şi pentru analiza conţinutului romanului, intim legat ideologic de crezul autorului. De la bun început se simte condeiul eseistului militant, doritor de apropiere faţă de cititor, dar şi o „manipulare” a acestuia înspre pătrunderea mesajului ideatic al cărţii în conştiinţa cititorului. După pagina de Cuvânt apare explicit motivaţia principală formală a scrierii acestei cărţi care „Se dedică intelectualităţii basarabene din toate timpurile”. Nu este exlusă corelarea datei apariţiei primei ediţii a cărţii cu oarecari alegeri parlamentare la Chişinău, Bucureşti sau Strassbourg. Oricum, o carte este şi o bună carte de vizită…. Dincolo de calitatea de scriitor, jurnalist şi militant unionist Nicolae Dabija este şi parte a unui partid, a unei structuri partidice cu intenţii electorale clare, fapt care îl implică pe autor în dispute electorale, ideologice şi partidice care adesea depăşesc cu mult rezonabilul acceptabil. Disputa îndelungată dintre „Literatura şi arta”, pe de o parte şi „Moldova Suverană”, pe de altă parte este pe cât de înverşunată, pe atât de regretabilă. (Nota de subsol 4: Disputa dintre săptămânalul Literatura şi Arta şi cotidianul Moldova Suverană poate fi găsită aici: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D12h7lik83%2F**http%253A%2F%2Fbadan.wordpress.com%2F2009%2F01%2F24%2Fmoldova-suverana-despre-grigore-vieru%2F&section=biography&wrt_id=110). Voi face, în context, o scurtă referire la o „apreciere” nu foarte prietenoasă făcută de Nicolae Dabija în L&A din 11 ianuarie 2007, şi care mă priveşte: „De dincolo de Prut, dupa 1991, a ajuns în Basarabia felurită lume. Oameni excepţionali. Dar şi destulă pleavă…: Liviu Druguş, Lorena Bogza, Victor Nichituş şi Mihai Conţiu”. Asta după ce m-a publicat în L&A („Dualitatea valorii”, 30 iulie 1992) şi după ce ani l-a rând m-a gratulat cu „titulatura” de „reprezentant al românismului şi al României în Basarabia”… Abia după ce am plecat din Chişinău a observat ce şarpe plin cu pleavă a lăudat…, dar în anul de graţie 2010, la 12 noiembrie, la Bacău, la aproape patru ani de la aprecierea anterioară, Nicolae Dabija greşeşte din nou şi îmi scrie pe cartea oferită: „Lui Liviu Drugus, distinsului cărturar, acest însemn de respect, cu inima lui Nicolae Dabija”. Măi, să fie….! O explicaţie ar fi, dacă vrem neapărat una… După 11 ianuarie 2007, anul defăimării mele în L&A, a venit vara anului 2007. După cum mărturiseşte însuşi Autorul în Cuvânt, „În vara anului 2007 am murit” (p.5). Vizitat de muze salvatoare şi inspiratoare, Nicolae Dabija a devenit alt om…. Nu întâmplător fostul comunist sovietic (nu o spun vindicativ şi persiflant), posibil ateu pe atunci, începe primul capitol al cărţii cu un citat din cel mai important evanghelist, Ioan: ”Vântul suflă încotro vrea să-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge.” (Esenţializat: vânt, vuire, voinţă, venire). În „traducere” personală: Duhul sfânt, (Divinitatea) are propria voinţă şi este ubicuu, fără un început şi fără un sfârşit, fără direcţie şi sens, fiind omniprezent, omnipotent şi omniscient. Faţă de o asemenea infinită putere, ce mai poate omul să facă? După ce ai murit şi ai (re)înviat, transformarea interioară este inevitabilă…
Nicolae Dabija, scriitorul militant patriot şi prounionist s-a „bucurat” de comentarii nu prea pozitive din partea unor colegi de breaslă, şi mă refer aici la articolele din ziarul chişinăuian Flux din 31 octombrie 2008: http://www.flux.md/articole/4927/ şi http://www.flux.md/editii/2008185/articole/5001/ din 14 noiembrie 2008. Acuzaţiile din aceste articole sunt grave, dar cred că adesea am fi dorit să nu le mai auzim şi să aplicăm gândirea nerevanşardă şi plină de înţelepciune a lui Adam Michnik. După cum se vede, un autor poate fi „judecat” foarte bine după ceea ce face în prezent, nu numai după ce a făcut în trecut…

Despre arhitectura romanului

Fiecare dintre cele 64 de capitole (nenumerotate!) ale cărţii se deschide cu câte un motto din autori celebri ai culturii universale. Aşadar avem 64 de citate alegerea cărora poate vorbi şi despre orizontul cultural al autorului, dar mai mult despre o selecţie deliberată ce face trimitere chiar la modul de construcţie a romanului şi la dorinţa autorului spre universalitate. Structurarea citatelor pe zone culturale şi ţări sugerează orientarea (corect politică!) a autorului spre ideea de francofonie (autori din Franţa au 16 citate), spre creştinism (11 citate), spre românism (11 citate: 6 din România, unul din Republica Moldova şi încă patru nesemnate ce par a aparţine autorului). Acesta este plutonul fruntaş francofon, creştin şi românofon ce deţine peste 50 procente din total. Urmează Germania cu 5, Grecia (antică) cu 5, Italia (2), Spania (2), Irlanda (2) şi India (2). Alte ţări sunt reprezentate cu câte un citat: Rusia, SUA, Anglia, China, Japonia, Arabia, Olanda şi Polonia. Romanul are exact 365 de pagini, o posibilă trimitere sugestivă spre o propunere ca Tema de acasă să fie ales „romanul anului”… Sub raport temporal, autorul începe cu „prezentul” anului 1953, când dispariţia dictatorului Stalin a permis şi eliberarea deţinuţilor din lagăr, continuă cu „trecutul” anului 1940 şi culminează, tot cronologic şi crescendo, cu perioada 1940 – 1953. Sub raport caracteriologic, romanul are drept urzeală portrete de personaje urmate apoi de câteva elemente de acţiune care întregesc portretul. Dialogurile sunt menite să confere aura de autenticitate, de miez filosofic şi ideologic, dimensiuni care erau utilizate şi în perioada dictaturii sovietice sau a celei ceauşiste. Portretele sunt realmente memorabile şi constituie punctul tare al romanului, dar şi al …pictorului portretist.

Despre critică şi (falşi) critici literari

După a 365-a pagină a romanului (datat: octombrie 2007 – martie 2008, adică scrierea a durat doar şase luni) editorul a găsit de cuviinţă să adauge o prezentare a cărţii (şapte pagini) semnată de Theodor Codreanu (Nota de subsol 5:  Această prezentare este foarte probabil să fi apărut anterior în vreo revistă literară, dar necitarea sursei nu onorează editorul. De fapt, nici celelalte 61 de Aprecieri nu par a fi scrise şi trimise editorului, ci sunt, probabil, extrase din diverse articole, de asemenea fără indicarea sursei. şi alte zece pagini care reunesc 61 de Aprecieri, evident toate (excesiv de) laudative, dar despre care voi face câteva remarci la final). Cred că, în lumea nouă concepută, profesiunea de critic literar este în mare suferinţă la noi, de un număr (bun?) de ani, devreme ce Nicolae Manolescu a găsit de cuviinţă să explice scriitorimii române, în anul de graţie 2010, „De ce trebuie să fie ‘rău’ criticul” (Nota de subsol 6:  Manolescu, Nicolae; „De ce trebuie să fie <rău> criticul” (Editorial), România literară, nr. 44/ 19 noiembrie 2010, p. 3. Dar, „câteodată, fără să o ştie, răutatea poate deveni elogiu” (Milan Kundera) cu precizarea Ioanei Pârvulescu că „nu câteodată! Răutatea exercitată asupra cuiva e un elogiu” (cf. Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 223). Câteva argumente din acest editorial merită a fi reamintite, pe scurt: „...există în critică o latură pedagogică deseori ignorată: scriitorilor le cresc coarne la cea mai mică laudă, în schimb, imediat ce sunt lăudaţi, scriu mai prost decât înainte. … E vorba de eficienţa actului critic. Puţini scriitori acceptă din prima clipă observaţiile critice. Dar şi mai puţini sunt aceia care nu le acceptă, de obicei într-o versiune pe care timpul a îndulcit-o, mai târziu. Orgoliul nu e neapărat un sfetnic mai influent decât spiritul critic. Solidaritatea cu propria operă are o limită. … Critica e un duş rece necesar”. Este ceea ce încerc să fac de un număr mare de ani cu consecinţa firească şi anterior asumată, aceea de a avea puţini prieteni (Nota de subsol 7: În anul 1972 am scris în Revista economică, ce apărea atunci la Bucureşti, că este nevoie de critică şi în cazul literaturii economice. A fi critic în acea perioadă nu prea era posibil. Dar când, ulterior, am găsit nişte inadvertenţe în cîteva articole scrise de Şerban Cioculescu (referitor la expresia caeteris paribus) am scris un articol critic pentru „Cronica” (de la Iaşi), care, surpriză! a şi fost publicat (prin anii 85-86, cred, nu am la îndemână articolul cu pricina, dar el poate fi găsit şi pus la dispoziţia doritorilor). Am criticat, de atunci, multe articole, cărţi, discursuri etc., fără pretenţia că persoana mea (a criticului în general) ar reprezenta perfecţiunea întruchipată. Singurul lucru pe care îl pretind este acela de a observa cu destulă precizie inadvertenţe, erori de logică, de citare, de stil, de compoziţie etc., dar toate astea au făcut o selecţie riguroasă în rândul prietenilor mei, al colegilor sau al (ne)cunoscuţilor… În fond, şi criticii pot fi criticaţi! Mai mult chiar, ei trebuie criticaţi în cazul în care deven fie lăudători în exces, fie negativişti în exces). Înclinaţia mea spre critică este, cred, una înăscută, dar şi un rezultat al educaţiei din familie. „Răutatea” mea s-a „revărsat” – întâmplător – asupra unui coleg de breaslă cu care mi-ar fi plăcut să dialoghez. După publicarea unei recenzii de 22 pagini la o carte pe care, presupun, o preţuia mult, autorul s-a supărat (Nota de subsol 8: Vezi recenzia la cartea Fundamente filosofice ale economiei de Tiberiu Brăilean la adresa http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=D4G91bG9C2Y%3d&tabid=67&mid=417&language=en-US)
şi cred că acum este şi mai supărat, după publicarea unei replici la o Opinie a sa publicată în Ziarul de Iaşi (Nota de subsol 9: Vezi http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=%2bbG8F3JjPuU%3d&tabid=67&language=en-US). Cum să-i explic, acum, autorului Nicolae Dabija că „răutatea” mea la adresa operei sale este una bineintenţionată? Nu în ultimul rând, opinia unei preferate ale mele în materie de critică literară, Ioana Pârvulescu, merită amintită în acest context în care criticii şi recenzorii sunt puşi în situaţia de a-şi explica şi chiar justifica acţiunile: „Arta refuzului editorial este aproape la fel de dificilă ca arta romanului” (p. 216). Mai gravă este însă constatarea lui Eugen Negrici, care conchide că „După Revoluţie… agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui” (Nota de subsol 10: Negrici, Eugen, „Iluziile literaturii române”, Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 178) . Certificarea morţii criticii de întâmpinare (şi transformarea ei în critică de promovare) este făcută de avalanşa de laude deşănţate, scrise pe post de aprecieri …critice. Or, fără spirit critic nu mai există discernământ în aprecierea valorilor, în importul de idei, în preţuirea autentică a celor merituoşi. Falşii critici sunt, de regulă lăudători profesionişti, buni mânuitori/ manipulanţi ai cuvintelor dar…atât! Spiritul meu critic motivat de intenţii pozitive mi-a jucat, evident, multe feste, inclusiv în calitatea de dascăl. (Nota de subsol 11: În perioada 1990 – 1995 am predat şi la Chişinău, atât în limba română cât şi în limba engleză. Cursurile în limba engleză erau urmate majoritar de rusofoni, unii necunoscători de română, dar şi de români basarabeni. Spiritul meu critic şi chiar dorinţa de a-i ajuta pe basarabeni m-a făcut să fiu exigent cu toată lumea, cu consecinţa că la acelaşi nivel de exigenţă am avut rezultate mai bune la examene pentru rusofoni şi mai slabe la românofoni. Concluzia balcanică a apărut imediat: Druguş ţine cu ruşii şi îi „asupreşte” pe basarabeni… Or, eu chiar vroiam să atrag atenţia conetnicilor mei că au de recuperat mult şi au de pus osul la treabă…). Toate au însă o explicaţie dacă ne reamintim că trăim într-un spaţiu postsovietic şi postcomunist (bazat masiv pe minciună şi mistificare), unul oriental ortodox cu capitala la Moscova şi unul balcanic oriental ce se revendică a fi reprezentat de Oiţa (mioriţa) sacrificată de interese materiale meschine, dar şi de un master(and) Manole care nu-şi poate termina lucrul început (chestiune foarte românească, de altfel) decât prin sacrificarea aproapelui (a iubitei) şi nu prin iubirea de aproape.

Povestea
Povestea (epica/ naraţiunea) cărţii Tema pentru acasă este comprimabilă în câteva fraze. Un profesor de română (Mihai Ulmu) este arestat pe motive „politice” (asumarea schimbării portretului lui Stalin cu portretul lui Eminescu) la puţin timp după ziua „eliberării” Basarabiei (28 iunie 1940) de către ruşii sovietici şi trimis în Siberia, la muncă forţată. Arestarea s-a produs la şcoala unde preda, iar ofiţerul (tânăr cu ochi înguşti, posibil nerus) îi permite să termine lecţia, profesorul sugerându-le elevilor să pregătească acasă tema „A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!” (p. 36.), după ce, chiar în ziua invaziei, dar înainte de a lua cunoştinţă de eveniment, tema propusă era „Ce e iubirea?”  (p. 25). (Nota de subsol 12: Cele două teme sugerează diferenţele de conţinut şi de mesaj în funcţie de cele două momente fatale: invazia Armatei Roşii şi arestarea eroului romanului, românul Ulmu. În cazul celei din 28 iunie, tema sugerează atmosfera de calm şi de preocupări fireşti vârstei adolescenţei (iubirea), iar în cazul celei din ziua arestării se simte fiorul existenţial generat de o situaţie limită (destinul) . Cea de a doua temă îmi trezeşte, însă, nedumeriri lingvistice: „A fi om în viaţă” nu sună foarte româneşte, eu unul înţelegând prin expresia de mai sus „viaţa omului” sau „supravieţuirea”. După 13 ani (adică în 1953, după moartea lui Stalin) are loc revenirea profesorului împreună cu fiul său Mircea (născut în Siberia) la şcoală şi întâlnirea cu foştii elevi, mai puţin cu o elevă, Maria Răzeşu, care, îndrăgostindu-se de profesor, îl urmează în Siberia, au împreună un copil (Mircea), dar este omorâtă de gardienii lagărului. Aşadar, un presupus roman de dragoste împletit cu un roman politic şi ideologic, ambele cu puternice mesaje naţional-creştin-umaniste. Viaţa de lagăr face, de fapt, substanţa cărţii, ceea ce a sugerat unor cititori să-l compare pe Nicolae Dabija cu Soljeniţîn, Dostoievski etc.

Deconstruirea şi auditarea poveştii

Orice operă literară este o construcţie, iar deconstrucţia/ fragmentarea analitică de tip postmodern este un fel de audit extern făcut de un reprezentant al Inspectoratului pentru Construcţii în vederea stabilirii gradului respectării unor principii şi tehnici constructive (puncte de rezistenţă, încadrarea în mediu, estetica ansamblului şi existenţa căilor de acces etc.). Evident principalul material de construcţie îl reprezintă, în cazul de faţă, cuvintele, frazele şi metaforele, combinarea cărora conferă sens şi semnificaţii, plăcerea locuirii în roman şi a dialogului tăcut cu personajele care îl populează. Forma, structura şi mărimea construcţiei spun foarte multe despre proiectant, arhitect şi constructor, dar şi despre contextul care integrează construcţia. Toate acestea transmit emoţii estetice şi mesaje etice directe sau subliminale privitorului cititor în semne (grafice). Constructorul autor semiotizează şi hermeneutizează pentru sine, pentru cititor şi pentru o piaţă literară a cărei cerere va da (uneori) şi dimensiunea valorică a lucrării. O menţiune se impune: popularitatea şi valoarea nu se presupun reciproc şi nu sunt direct proporţionale. Mai clar spus, există persoane valoroase dar nepopulare, după cum pot exista personaje foarte agreate public, dar nu neapărat valoroase. Cu alte cuvinte, cântărirea valorii nu este în mod necesar un exerciţiu democratic. Forţarea dimensiunii valorice prin clamarea cantitativă a popularităţii nu aduce în mod automat şi mult aşteptata recunoaştere de către autorităţile în materie şi cu atât mai puţin pentru posteritate. Totuşi, dacă forţele pieţei produselor de artă sunt suficient de slobode în aprecieri, destul de cunoscătoare şi de rafinate în domeniu, iar suprastructurile instituţionale nu-şi interferează criteriile cu cele ale cititorului onest atunci există şi şansa nu doar a unei evaluări corecte, ci şi a unei valorizări pe areale tot mai largi. În acest caz şi autorul constructor va putea să îmbunătăţească unele structuri şi forme atât pentru propria sa încântare cât şi pentru aceea a viitorilor cititori ce vor dori să locuiască temporar în romanul unui maestru deschis spre perfecţiune şi nu în acela al unui ziditor obişnuit, acrit de dulceaţa laudelor în exces, sincere sau de complezenţă. Mai trebuie oare să spun că evaluările inspectorilor în construcţii (romaneşti şi româneşti, în cazul de faţă) nu sunt întotdeauna agreate imediat? … Poate la o citire-privire ulterioară, mai detaşată şi fără gândul blocat în direcţia inspectorilor evaluatori, constructorul autor să poată spune că nu doar vorbele dulci înfrumuseţează edificiul, ci îndeosebi dialogul sincer şi subiectiv poate crea plăcuta iluzie a obiectivităţii. Aşadar, voi lucra cu materialul constructorului, verificând nu doar rezistenţa cărămizilor luate separat, ci şi garanţia că poziţia lor conferă rezistenţă zidului construit. Cărămizile la control, vă rog! Rezultatul examinării este oferit pe loc, în cele ce urmează.

Buletin de analiză a calităţii „cărămizilor” din construcţia Tema pentru acasă
Una dintre cărămizi, pe numele său Liubov’ Herbertovna Valeva (p. 8) a venit de la „laborator” cu următoarele observaţii: mai întâi, grafia numelui are un mic adaos diacritic la numele de Liubov’, ceea ce sugerează că numele „fabricantului” rus ar putea fi mai corect pronunţat în limba română, dacă i se adaugă un semn moale în coadă, aşa cum are limba rusă. Inovaţia este interesantă pentru acei care cunosc alfabetarul rus, fiind trimisă spre brevetare celor în drept. Părerea mea este că omologarea nu va veni, din lipsă de utilitate imediată, adică de rost semantic. În schimb, patronimicul Herbertovna, urmat de numele de familie Valev(a), face trimitere la o fuziune istorică (şi, se pare, încă foarte actuală) germano (Herbert) – rusă (Valev) făcută sub semnul unei mari iubiri (Nota de subsol 13:  „Liubov’” este rusescul pentru iubire, dragoste. 14 A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv).(Liubov’) ce va dura… Putea fi şi Liebe Ribbentrop Molotova sau Liubov’ Hitlerovna Stalina… Evident, numele de Valev aduce în mintea colegilor de generaţie ai autorului Nicolae Dabija şi opera geopolitică a politrucului rus Valev, care, în anii 60, elaborase un plan de regionalizare a lagărului sovietic, României sovietizate şi Moldovei sovietice revenindu-le „plăcerea” de a fi furnizori de păpică şi băuturică pentru clasele (mai) muncitoare de pe alte meleaguri răsăritene. N-a fost să fie…
Auditorul (Nota de subsol 14: A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv) a descoperit două cărămizi („În deosebi”, p. 10) care nu aveau niciun fel de liant între ele, drept pentru care propun ca ele să fie lipite una de alta, îndeosebi din motive de ortografie.
Sub raport lingvistic lucrurile pot fi consistent îmbunătăţite. Exemple de regionalisme, rusisme şi moldo-arhaisme există pe întreg parcursul cărţii, sugerând – uneori – chiar foarte bine culoarea locală şi temporală specifică perioadei şi zonei de activitate a personajelor cărţii. Le voi evidenţia aici, încercând totodată să fiu util lectorului cărţii prin oferirea de explicaţii ajutătoare. Cuvinte ca: „ciotcă” (p. 10) (îngrămădire, grămadă – cuvânt de origine maghiară), „delaolaltă” (p. 10), „mă aburcam” (p. 12 şi 15), „cimotie” (p. 19) (neamuri, rubedenie, familie, încrengătură – origine maghiară), „gotcan” (p. 204) (însemnând cocoş de munte) deşi la p. 126 se foloseşte termenul de cocoş-de-munte, „cuşmă” (p. 28) (căciulă de oaie – slavonism ajuns la noi prin maghiară), „cojocică” (p. 28), „a răzălui” (p. 39), „ozoare” (model ornamental în broderie – din limba rusă) (p. 43), „ceşti” în loc de „aceşti”, „seminare” în loc de „seminarii”, deşi dicţionarul precizează că şi prima variantă este acceptabilă, dar este mai puţin folosită – p. 47 şi 244), „să i-o întoarcă” (în loc de să i-o restituie) (p. 54, 55, 109), „a petrece” în loc de „ a însoţi” („Kudreavţev ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă” (p. 65), „oblicit” (depistat, descoperit, manifestat – din slavonă (p. 81), a „zdohni” (a muri, a-şi da duhul, din rusă) (p. 82), „se făcură atenţi” (în loc de „deveniră atenţi”) (p. 84), „tuc-tuc” onomatopee rusă pentru „ţac-ţac” – glasul roţilor de tren, (p. 97), sau pentru „cioc-cioc” (ciocănitul unei păsări (p. 126), sau „cioc-cioc” (la uşă), dar, chiar aşa cum explică N.D., pentru „tuc-tuc-tuc” – „Era cântecul unui gotcan” (p. 204), „a preîntâmpina” (pentru a „preveni” – calc după limba rusă) (p. 104), Plato (ca în engleză. În loc de Platon aşa cum s-a instituit în română şi rusă) (p. 104), „horboţică” (pânză, faţă de masă) (p. 120), „Kudreavţev îşi are casa plină de pisici” (p. 146), „baştină” (locul naşterii) (p. 148), „pe-un cap” – „Copiii murea pe-un cap”, în loc de „pe capete” (p. 251), „treclet” (blestemat de trei ori – după limba rusă) (p. 282), „orfăurar” (negăsit în dicţionare – probabil „ofevrărie” – arta prelucrării metalelor) (p. 296), „omenime” ( pentru „omenire” – după arhaismele moldave „junime”, „tinerime”) (p.360), „cicatrice” în loc de „cicatrici” (p. 360), aşadar toată această listă de cuvinte puteau fi „şlefuite” de autor, (tehno)redactor, sau editor pentru a putea vorbi despre un roman scris în limba română de un membru al Academiei Române, şi pentru a putea accepta măcar parţial lauda unui român din Chicago care prezintă romanul lui N. Dabija drept o „capodoperă literară în faţa căreia multe premii Nobel pălesc” (p. 383). Poate premiile Nobel pentru economie să pălească în faţa acestei „capodopere” a limbii române. Cer permisiunea cititorului să fiu şi eu, evaluatorul, un pic romantic şi să inserez câteva amintiri personale ce pot avea şi ele rostul lor aici… La pagina 10 copilul Mircea îşi aminteşte că la orfelinatul condus de Valeva „Educatorii şi profesorii noştri…intrau până la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brâu, fără să ştim de ce”. La rându-mi, îmi amintesc de primii ani 90 când predam la Chişinău, la universitatea privată ULIM şi de ziua când, la un examen, un student a intrat în sală, a scos un pistol (adevărat), l-a aşezat pe masă şi … a început examinarea. De unde şi concluzia că s-au petrecut, odată cu schimbarea de regim, „schimbări profunde” şi în pedagogia sovieto-perestroikistă: de la profesori înarmaţi, la studenţi pistolari care îşi revendică nota şi diploma pe cale armată.  O empora! O mores! Acum, voi aminti acele locuri şi contexte din roman care pot prezenta interes pentru cititorul doritor să-şi confrunte propriile opinii cu acelea ale altora: La p. 8, Nicolae Dabija (N.D) scrie „Mi-am aflat…numele meu” ceea ce este o supralicitare nespecifică limbii române. Era suficientă o singură trimitere la persoana I singular: „am aflat numele meu”, sau „mi-am aflat numele”. La p. 10, construcţia „Ne adunam cu toţi” suna mai corect în variantele ”Ne adunam cu toţii” sau „Ne adunam toţi”. Pentru un membru al Academiei Române problemele de gramatică şi de limbă română ar fi trebuit rezolvate (fie şi de către editor) înainte de lansarea romanului pe piaţă.
La pagina 13, cititorul de limbă română află că expresia românească „La o zi după…” sau „După o zi…” are ca echivalent în limba scrisă şi vorbită la Chişinău: „Peste o zi” (un evident calc din limba rusă, dar acceptat, după cum se vede, de normele lingvistice oficiale actuale de la Chişinău şi de la editura ieşeană (Nota de subsol15: O fi oare Nicolae Dabija un latent şi disimulat adept al propunerii mele, din perioada apariţiei statului indepenedent Republica Moldova, aceea ca limba oficială a noului stat să fie numită moldo-româna? Moldo-româna era limba română care putea avea doar un accent specific, nicidecum alte reguli, cuvinte sau construcţii gramaticale aşa cum au dorit susţinătorii moldovenismului pur şi dur. Pentru această propunere a mea simbriaşii presupusului românism pur şi dur au avut de „rezolvat” – prin foarte activii colaboratori de la Doi şi-un sfert – cazul L. Druguş, trădătorul de neam şi ţară, delictul major fiind, evident, delictul de opinie (separată faţă de opiniile tovarăşului Iliescu şi ale Ambasadei României în noul stat independent apărut pe harta lumii şi recunoscut pe plan internaţional imediat de către alesul (de către Gorbaciov) pe care tocmai l-am amintit. Noua democraţie bolşevică de la Bucureşti (foarte originală, nu?), numită de un hâtru „regimul burghezo-moşiliesc”, a trimis pe frontul de Est tineri (securişti?) care, după incendierea apartamentului în care locuiam în Chişinău au găsit de cuviinţă să urle şi să ameninţe pe naivul deţinător de opinii separate, fapt de natură să mă determine să nu părăsesc „frontul” conform graficului elaborat în capitala patriei. Este adevărat, vina mea era una reală: am atras atenţia că folosirea metodelor agresive de cultivare a iubirii faţă de patria română mamă şi de limba română făcea cel mai bun cadou nostalgicilor sovietici care doreau transformarea CSI într-un nou imperiu după chipul şi asemănarea celui sovietic, evident cu păstrarea limbii ruse ca limbă de comunicare. Am adresat acest mesaj către preşedintele României prin intermediul profesorului Mihai Todosia, un admirator sincer al fostului prim secretar al Comitetului judeţean PCR Iaşi Ion Iliescu, ajuns „întâmpălător” în fruntea planificatei revoluţii române, declanşată spontan cu ajutorul fraţilor sovietici din Basarabia. O minimă explicaţie se impune: propunerea utilizării glotonimului „moldo-română” pentru denumirea limbii oficiale a noului stat provenea din fireasca speranţa ca româna să fie parte integrantă a noului glotonim, chiar dacă prefixul local „moldo” vroia să dea o urmă de satisfacţie şi promotorilor moldovenismului şi care aveau ca argument ca denumirea statului şi a limbii să coincidă. Mai mult, argumentam ori de câte ori aveam prilejul că nu doar denumirea limbii trebuia să facă trimitere la limba română, ci conţinutul real al acesteia. Cu alte cuvinte moldo-româna = româna. Rezultatul a fost cel estimat de mine: limba română a pierdut mult cel puţin sub două aspecte: s-a dat apă la moară moldovenismului şi ideii de limbă moldovenească cu consecinţa firească a păstrării în noua limbă oficială a regionalismelor arhaice moldoveneşti. Mai mult, pe fondul acestei dispute, limba rusă a câştigat în mod constant teren, iar moldovenismele, rusismele şi slavonismele fiind prezente în multe texte (inclusiv în Tema pentru acasă). Amintesc aici şi o altă opinie, recentă şi la fel de sinceră: Ovidiu Nahoi, de la ziarul bucureştean Adevărul a scris articolul „Vorbiţi – româno-rusa?” „Uneori ai impresia că există un amestec între cele două limbi”, spune Ovidiu Nahoi: De la „intelectualii de la Chişinău” jurnalistul a aflat că „problema Unirii nu reprezintă, totuşi, o opţiune a majorităţii şi că doar 25 – 30% din populaţie ar vrea Unirea”. Textul integral poate fi citit la: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D11julouq8%2F**http%253A%2F%2Fstelapopa.unimedia.md%2F2010%2F05%2F25%2F10634%2F&section=biography&wrt_id=110. Misiunea diplomaţiei române din vremea regimului burghezo-moşiliesc poate, astfel, să fie considerată îndeplinită în bună măsură. Oricum, „extragerea” mea din Chişinău a facilitat mult îndeplinirea acestei misiuni. Las imaginaţia cititorilor să deducă ce măsură inteligentă au luat băieţii de la doi şi-un sfert odată ajuns la Iaşi… )

La p. 19: O mostră de păşunism romanţios-greţos fals-simbolistă, demnă de clasele primare: „Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pământul negru ca păcura”. Inovaţia lingvistică cuplată cu metafore din aceeaşi categorie de zahăr ieftin apare în imediata succesivitate a paragrafului anterior citat: „…ca să simtă toată căldura prefirându-is-se printre degete”. Verbul „a prefira” vi se pare cunoscut? Mie nu… Din păcate, tot capitolul intitulat „Lanul” are sirop în exces, romantism ieftin şi o idealizare nenecesară a satului basarabean interbelic. Evident, toate aceste scene edulcorate până la refuz pregăteau contrastant năvălirea ocupantului cu stele roşii pe tancuri şi pe maşini.
Din acest moment apare o problemă pe care nu am găsit-o semnalată în nicio recenzie sau prezenatare a cărţii: problema limbii de comunicare (Nota de subsol 16: Vezi nota următoare de subsol cu referire la limba de comunicare).
Nicăieri, pe parcursul romanului, nu apare sintagma „limba rusă” (doar abia la pagina 346, unde se vorbeşte despre „câţiva uiguri, dar care vorbesc ruseşte”. OK, uigurii vorbeau ruseşte, dar românul Mihai Ulmu nu a avut nicio problemă legată de învăţarea limbii ocupantului. Era această limbă vorbită în mod curent de basarabeni? Nu a existat rusificare? Tema aceasta era minoră în comparaţie cu aceea a comunicării ţăranului cu lanul, cerul şi cu pământul străbun? Cred că aici se impun explicaţii consistente din partea autorului. Aşadar, ocupantul se adresează ţăranilor basarabeni cu aceste cuvinte româneşti: „Bună dimineaţa, tovarăşi” Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi”. Existenţa unui liceu în comuna Poiana din perioada interbelică plasează acţiunea romanului într-un ireal total. Cred că nu cer prea mult ca limitele ficţiunii să se oprească doar la dialoguri şi metafore, nu şi la realităţile bine cunoscute (lagăre, război, tătucul Stalin, nivelul educaţiei în epocă etc.). Existenţa unei străzi asfaltate într-un orăşel din Basarabia anului 1940 ridică, din nou, problema autencităţii contextului în care este plasată povestirea („Partea dinspre cârciumă era asfaltată” – vezi p. 55). Satul (baştina, ca să mă exprim în moldoromână…) unde locuia şi muncea eroul Mihai Ulmu însuşi are un nume de ….poveste: Poiana (cu un corespondent direct în Rusia, unde are loc o altă parte a acţiunii romanului: Şirokaia Poleana (p. 193), adică Poiana Mare. Sub raport grafic cred că denumirea rusă era mai corectă în forma „Poliana”, ca la tolstoiana Iasnaia Poliana). Localizarea concretă a satului Poiana rămâne un mister (cum bine stă romanelor amoroase şi militantiste), dar amintirea Răutului şi apropierea Orheiului mă duce cu gândul la satul Cuizăuca sau la satul Maşcăuţi, ambele din raionul Orhei, locuri dragi mie. Poate şi din această cauză N.D. a insistat, după ce mi-a oferit un exemplar al cărţii: „Să-l citeşti!”. Mulţumesc, Nicolae! Am citit romanul cu creionul în mână, chiar de mai multe ori, şi cred că Nicolae (Dabija) merită să afle şi o părere sinceră, nu doar laude ce ţin de o diplomaţie ieftină menită să asigure un „climat de colaborare între cele două ţări vecine şi prietene” (cu varianta de discurs politic răsuflat: „cele două state româneşti”). La p. 23 se scrie negru pe alb că „Profesorul Mihai Ulmu le preda elevilor săi anul întreg Eminescu. Şi doar la câteva ore le vorbea despre ceilalţi scriitori”. O asemenea exagerare şi discriminare depăşeşte chiar şi limitele acceptabile ale ficţiunii. Citite de către tineri, limitele ficţiune-realitate sunt greu de decelat, cu consecinţe educative exact inverse decât cele presupuse de autorul cărţii. Să predai doar Eminescu în clasa ultimă de liceu era cu mult mai mult decât s-a predat vreodată Eminescu la facultăţile de filologie din zilele noastre… La p. 24 o construcţie nefericită: „…clasa toată avea ceva din freamătul unei livezi în aprilie, care simţeai că acuşi va înflori”. Şi tot aici: „Îmbina subiectele ….cu teme care ştia că-i interesează”. La p. 26: Expresia „ca întru demonstraţie” poate fi lesne şi benefic înlocuită cu „demonstrativ”. La rându-i, expresia „se conţin” este neromânească („În această carte se conţin răspunsuri…”). Ambele sunt rostite de iubitul profesor de limba română Mihai Ulmu… La p. 28: Comisarul ocupant (cuvântul rus nu apare niciodată, probabil în speranţa că, tradusă în limba rusă, cartea va putea fi oferită şi imensei pieţe ruse) se adresează (în româneşte?, în rusă?, în esperanto?) lui Mihai Ulmu: „Aa, şi domnul …tovarăşul profesor!”. După ştiinţa mea, trecerea de la „domn” la „tovarăş” nu a avut loc decât foarte treptat, noul apelativ fiind folosit numai în raport cu cei de aceeaşi credinţă, nicidecum celor care urmau să apară în faţa tribunalului clasei muncitoare. La tribunale şi închisori, inculpaţii şi deţinuţii era apelaţi numai cu „domnule”. Chiar anchetatorul lui Ulmu subliniază acest lucru: „Vai, nu trebuie să mă asiguraţi, domnule Ulmu!”. În capitolul „Profesorul Mihai Ulmu” sunt evocate chipurile şi gândurile elevilor din clasa XII-a, dar numele alese nu sun frecvente în Basarabia. Intenţia autorului a fost de a demonstra că onomastica era, pe atunci, pur românească, şi de aceea a ales nume regăsibile mai mult în Muntenia decât în Moldova, şi mai mult în zilele noastre decât în anii 30-40. Exemplu: Oana, Liviu, Bogdan, Spiridon, Şerban, Alecu, Costin, Radu, erau puţin frecvente în acea perioadă în Basarabia. P. 35: Expresia „din cursul superior” este un alt calc rusesc, expresia românească fiind „din clasele mari/ superioare” P. 36: „Sunetul de recreaţie încă n-a fost” o altă calchiere după limba rusă. Forma românească este „Nu s-a sunat încă de/ pentru recreaţie”. P. 36. Titlul temei pentru acasă necesită un comentariu: „A fi om în viaţă e o artă sau un destin”. „Om în viaţă” înseamnă „om viu” sau pur şi simplu „om”? Cred că limba rusă şi-a pus şi aici amprenta… („Jivnîi celovek” = om viu, fiinţă umană). Abia la această pagină locotenentul spune că a predat literatura rusă la Kazani (corect Kazan, povestea cu i-ul final pe post de semn moale am discutat-o deja), dar nu rezultă de aici că ocupantul ar fi rus… De asemenea, expresia „mergând în cătuşe” nu sună româneşte, echivalentul acesteia fiind „încătuşat”. P. 37: „Măhăleancă” este specific altor zone (suburbane) decât unui sat izolat. De reţinut că „măhăleancă” înseamnă „consăteancă” şi nu locuitoare de la o periferie… P. 39: Sub raport stilistic, N.D. face o inovaţie pe care cititorul evaluator o asimilează cu dificultate (în cazul în care o face). Dialogul presupune vorbirea alternativă, marcată grafic cu linioare de dialog. A pune linioare de dialog succesive pentru discursul aceluiaşi personaj produce dificultăţi de urmărire a textului şi chiar confuzii. Iată un exemplu: „ – Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici. – Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.” Iar exemplul nu este singular. P. 40: Utilizarea lui „întru” în loc de „pentru” nu este una inspirată şi utilă economiei romanului. Ex.: „A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu”. Impresia este una de preţiozitate inutilă.
La p. 67: „Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe care se putea citi: Prin muncă ne vom ispăşi greşelile”.Sublinierea identităţii de esenţă dintre bolşevismul rus şi facismul german este evidentă, ştiind că deasupra porţilor de intrare în lagărele de la Auschwitz (Oswiecim) era scris „Arbeit machts frei” („Munca vă face liberi”). Întrebarea care apare este: de ce autorul nu a scris lozinca cu pricina (măcar în acest caz foarte specific şi sugestiv) în limba rusă, şi a preferat tot limba română? Problema utilizării în roman a limbii române de către torţionarii ruşi nu este, cred, o soluţie benefică, lipsind cititorul de culoarea locală a momentului. În schimb, se face „uz de abuz” prin inserarea unor dialoguri în limba latină între Mihai Ulmu şi evreul Mendelstam. Sub raportul construcţiei narative lucrurile nu stau prea bine, datorită inconsecvenţei utilizării unei limbi de comunicare în funcţie de contextul real (Nota de subsol 17: Problema este mai veche şi încă nu există o soluţie consensuală. Spre exemplificare, Dumitru Ţepeneag, în romanul său „Camionul bulgar. Şantier sub cerul liber”, apărut la Polirom în 2010, se tot întreabă: „în ce limbă să scrie?, cum se înţeleg între ele personajele mele care sunt români, bulgari…, cehi sau slovaci, … francezi, etc.?”. Diferenţa dintre Ţepeneag şi Dabija este că primul şi-a pus întrebarea, iar al doilea nu…). Astfel dacă la începutul capitolului „Mendelstam” (p. 69) Mihai Ulmu „a auzit cum l-a întrebat pe cineva din preajmă: – Vorbiţi latina? Nu cunoaşteţi pe cineva care vorbeşte latina?” pentru ca apoi să se adreseze evreului în limba latină. După opt schimburi de cuvinte în limba latină, dialogul continuă în limba română. Cui prodest? La p. 74: Pe măsură ce se înaintează în intriga romanului tezismul devine aproape insuportabil, ideea de a utiliza o minciună pentru demontarea altei minciuni fiind total nefericită. În dialogul dintre scriitorul rus Maxim Gorki şi conducătorul statului bolşevic, I.V. Stalin, acesta din urmă îi declară lui Gorki: „Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi scrie. Eu îmi iubesc originea mea proletară”. În antiteză, dialogul în limba latină dintre un profesor de ţară român (Ulmu) şi un profesor, poet şi filozof evreu, laureat al Premiului Stalin încearcă să demonstreze teza că analfabeţii erau la conducere, iar savanţii deveniseră sclavii acestora. Antiteza devine şi mai clară prin continuarea cu capitolul „Kudreavţev” (p. 77) autorul unei filosofii aparte, evident diferită de cea a lui Mendelstam. Mai mult, „Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi cunoscuţi pe tot mapamondul” (p. 79). La p. 77: „cu un chip rotund şi şters precum cu o radieră” o fi în limba română? p. 364 Finalul cărţii s-a dorit apoteotic, măreţ, metaforic, conectat la divinitate, profund uman şi foarte impresionant, încheindu-se cu o frază de 17 rânduri (!), respectiv cu o odă dedicată vieţii în stilul rugăciunii „Tatăl nostru”. Din păcate, imensitatea frazei (de aproape o jumătate de pagină) oferă nedorite incongruenţe (de ex.: „În toată localitatea nu mai ardea de mult nicio luminiţă. …din cer se mai vedea, ca un vârf de ac, un singur sâmbure de lumină: cel din geamurile şcolii din comuna Poiana, de parcă el, unicul, rămăsese să mai ardă la acea oră în tot universul…” şi repetiţii inutile (de ex.: „până la acel mijit de zi sau până la alt revărsat de zori”). Apelul la divinitate în trei rânduri (numit, succesiv, Dumnezeu, Creatorul şi …Dânsul) vrea să sugereze că doar Cel de Sus mai poate face ca viaţa „să nu dispară în vecii vecilor, precum în cer aşa şi pe pământ”. Romantiozitatea politico-divină în exces poate declanşa, cred, unele emoţii vibratile doar unor preadolescenţi. Despre recenzenţii evaluatori şi despre lăudători pe post de critici literari Am amânat pentru final „luarea în colimator” a celor 37 de pagini de superlaude, pigmentate de propuneri de premiul Nobel.
Consemnez aici cu plăcere o absolut necesară salvare a ideii de critică literară autentică de către Adrian Jicu de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, care în a sa cronică literară din revista Ateneu (octombrie, 2010, p. 3) atacă chiar în primul rând abdicarea de la principiile criticii constructive, maioresciene şi înhămarea la carul (şi corul) lăudătorilor de circumstanţă al academicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor, casnicelor şi a altor categorii de cititori amabili. Pentru criticul băcăuan diagnosticul final este că „tezismul bate esteticul” în sensul că partea de scop (adevărul despre gulagul sovietic) nu este foarte bine servită de gama mijloacelor estetice. Tocmai sesizarea acestei inadecvări scade dimensiunea est/etică a romanului lui Nicolae Dabija. De unde şi nemulţumirea criticilor faţă de elogiile fără număr, fără număr… A.Jicu îi mitraliază pe primii trei apreciatori-evaluatori (acad. Mihai Cimpoi, acad. Anatol Codru şi un oarecare Mihai Sultana Vicol) la care se adaugă şi editorul Daniel Corbu, fiecare păcătuind nu doar prin (simple?) exagerări, ci şi prin gafe de ortografie, de limbaj şi prin beţie de cuvinte. Analiza lui A.Jicu poate fi citită integral, plus câteva reacţii ale cititorilor săi la:  http://www.ateneu.info/2010/11/nicolae-dabija-intre-romanul-tezist-si-sentimentalismul-poetic/ Precizez că este vorba despre recenzia făcută de Adrian Jicu în săptămânalul băcăuan „Ateneu” la ediţia 2009 a romanului „Tema de acasă” a lui Nicolae Dabija: „Pentru academicianul Mihai Cimpoi, cartea este o confirmare a darului de povestitor al lui Nicolae Dabija: „… a venit cu un roman – Tema pentru acasă – despre care prietenul nostru, editorul Daniel Corbu, afirmă că este un roman de Premiu Nobel, (sic!) acesta a adunat reacţii foarte pozitive (sic!). Nicolae Dabija are şi dar epic: în articolele sale este un epic, are un dar de povestitor excepţional şi romanul vine ca o confirmare a acestui dar.” Pe lângă dezlânarea frazei şi greşelile gramaticale, fragmentul conţine o exagerare bufă, Daniel Corbu întrecându-se pe sine în a fi ridicol când afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că ne aflăm în faţa: „unui roman de Premiu Nobel”. Mai subtil în beţia sa de cuvinte se dovedeşte un alt academician, Anatol Codru, care, elogiind romanul, uită probabil ce vrea să spună, lăsându-se furat de preafrumoasele cuvinte pe care le utilizează în cascadă”. … Într-o formulare sub nivelul elevilor de liceu, Mihai Sultana Vicol îi trage de ureche pe critici, întrecându-se în greşeli de tot felul” ….. Indiferent de contextul complicat din Basarabia, asemenea confuzii grave între sentimentul naţional şi valoarea estetică, la care se adaugă schimonosirea limbii române în scrisul unora, nu fac decât să descurajeze autorii talentaţi, care se vor trezi înghiţiţi de şuvoiul veleitarilor. Părerea mea…
Pentru ca cititorii să aibă un plus de informaţii despre subsemnatul (pe lângă ceea ce afişează Google într-o ordine rigidă ce se menţine exact la fel de cîţiva ani – informaticienii ştiu de ce) redau o „opinie” a unui curajos anonim care ţine neapărat să aducă aminte cititorilor din Chişinău câteva nume despre care „nu mai ştie nimeni”. In revista Timpul, Constantin Tănase scrie pamfletul „Greierul şi Furnica”, 5 II 2011, urmat de comentarii „competente” ale unor „oameni de bine” printre care si Andrei, bun cunoscător al realităţilor politice moldave, amintindu-mă şi pe mine în lista foştilor „potentaţi ai vremii”, dar care aşteaptă un „os de ros” de la „cei mari”. Iată şi textul lui Andrei: „Toti oamenii mari au fost huliti de mediocritati. In privinta lui Tanase lucrurile sunt la fel: Tot felul de Kozeri, Konti, si alte nulitati il denigreaza pe C. Tanase pentru a-si ascunde propria nimicnicie. Cine sunt ei? Cu ce vor ramane in memoria oamenilor? Cu barfe despre Filat si Plahotniuc? Cine va mai sti de acesti doi peste 4-5 ani inurma? Cine-si mai aminteste de Ostapciuc, Motpan, Diaconu, Sangheli, Tarlev si multi alti potentati ai vremii? Nimeni! La fel nu-si mai aminteste nimeni de Liviu Drugus, Vasile Grozavu, Ion Gonta care la fel ca si Contii, Kozerii de astazi ling ouale celor mari pentru ca li se arunca un os. Constantin Tanase este si va ramine in memoria colectiva a basarabenilor ca o raza de moralitate si intelepciune de care si-au batutu joc idioti alde Filat, Rosca, Voronin si multi alti. Tine-te domnule Tanase caci avem nevoie de dumneata! Nu ceda, continua sa spui adevarul!” Semnat de De Andrei la 05.02.2011, ora 14:06 (http://www.timpul.md/articol/greierul-si-furnica-(parodie-politica-versiunea-basarabeana)-20213.html). Citirea textelor celor peste 60 de „comentarii” superelogioase şi observaţia că nimeni nu avut nimic de criticat, de reparat, de recomandat, m-a făcut să devin mai circumspect, mai rezervat faţă de calităţile nemaiîntâlnite subliniate de comentatorii incluşi la sfârşitul cărţii ca un fel de ghid de lectură… Vehemenţa antipostmodernistă a lui Theodor Codreanu nu m-a împiedicat însă să aplic o critică de tip deconstructiv şi să nu cad în „noul ethos transmodern” bazat pe elogii. Stilul cărţii este unul cvasijurnalistic, romanul având adesea aspectul unui reportaj romanţios înţesat de dialoguri scurte (uşor de citit…) şi esenţializări filosofice interesante. Din păcate, imaginile păşuniste (pastorale deja e prea pretenţios spus…), pasajele lacrimogene şi culoarea locală sugerată insistent prin apelul la regionalisme, arhaisme şi rusisme scad valoarea scriiturii, aptă de altfel să emoţioneze şi să informeze deopotrivă.
Am convingerea că sub raport teoretic esteticul, eticul şi epicul sunt identice în esenţa lor şi, totodată, inseparabile, deşi nivelul valoric al celor trei dimensiuni poate varia sensibil, ceea ce se şi întâmplă, de regulă. Ideologia politică (tezismul chiar) are mai multă nevoie de mediocritate şi simplitate decât de limbaj corect gramatical dar care nu poate aduce voturi din partea cititorului median. Trecerea de la realitatea sovietică la cea europeană înseamnă, adesea, şi trecerea de la un limbaj de lemn la alt limbaj de lemn, de la o formă de servilism la alta. Presupusul tradiţionalism la care recurge autorul este, după cum am mai spus, o posibilă opţiune electorală… Evident, realizările stilistice sau de alte naturi nu trebuie trecute cu vederea. Structura de rezistenţă a romanului o reprezintă forma circulară a naraţiunii demarată în Poiana şi încheiată în acelaşi loc, după 13 ani. Capitolul introductiv („Orfelinatul”) pare a ieşi din acest cerc, dar el are rolul de a face autoprezentarea povestitorului (copilul Mircea) care devine purtătorul de cuvânt şi de imagine al tatălui său, Mihai Ulmu. Arcul de timp istoric porneşte de la ultima zi de libertate a eroului în spaţiul cultural şi politic al României (comuna Poiana) şi se încheie, în acelaşi loc, cu întâlnirea, după 13 ani, a absolvenţilor liceului cu profesorul lor de română. Construcţia romanescă – similară unei case – are la/ ca temelie dragostea de basm dintre Mihai şi Maria, ca structuri de rezistenţă (supradimensionate) viaţa de lagăr, căsătoria simbolică a lui Mihai cu Maria, naşterea
lui Mircea, moartea Mariei, eliberarea din lagăr şi revenirea la şcoala unde Mihai predase limba română cu 13 ani în urmă. Ferestrele casei – vitralii multicolore – pun în evidenţă portrete umane (deţinuţi, gardieni, comnadanţi) iar acoperişul este dat de speranţa tonică şi protectoare că omenia va salva omenire. Din multiplele elogii am reţinut comparaţii ale autorului cu scriitori de primă mână (Dostoievski, Bulgakov, Borges, Preda, Stere, Eminescu, Soljeniţîn etc. În ce mă priveşte, citind cartea am avut mereu în minte dimensiunea ideologică din romanele lui Şolohov „Pe Donul liniştit” şi „Ei au luptat pentru patrie”, cu singura deosebire că ideologia sovietică era preamărită de Şolohov şi este, acum, dezavuată de Dabija. Probabil, peste ani, şi peste eventuale ediţii îmbunătăţite, poetul care a scris primul său roman se va amuza de gama hermeneuticilor avansate de lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, mai dispuşi spre laudă sau spre critică, dar care pot ghida un traseu literar deja bine conturat.

Bacău noiembrie 2010 – Valea Adâncă februarie 2011