liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Nicolae Labiș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 522. Miercuri 6 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (23)


Ca să fac o trecere relativ lină de la episoadele care l-au avut ca personaj principal pe Cezar Ivănescu la episoadele care îl vor avea ca personaj principal pe Marin Sorescu (în principiu, toate aceste episoade au ca numitor comun relația scriitorilor din dictatura comunistă cu Securitatea ceaușistă) voi reda câteva opinii ale primului față de opera și ținuta morală a celui de-al doilea. ”Marin Sorescu: nimic din tot ce a scris el, poate doar anumite piese de teatru, care prin structura lor dramatică se țin încă în picioare, dar vorbesc de poezie că la poet mă refer, nimic nu stă în picioare. Este absolut nul. Toți acești inși, ce fac la clipa de față? Ca să nu se năruie ca valori, pentru că ei dacă ar asista la o confruntare a valorilor, ar trebui să dispară. Fac ce făceau și pe vremea lui Ceaușescu, bat Cotroceniul, au devenit artiști de curte. Cu asta vor să se țină pe picioare, dar n-o să se poată ține. Regret, dar un Adrian Păunescu are mai mari șanse să se mențină în literatura română, sau în orice caz să participe la literatura română, pentru că cel puțin el scrie ca un galerian, scrie mult, e robace, decît ăștia care sînt și leneși pe lîngă că sînt autori proști”. Cassian Maria Spiridon: ”A propos de Marin Sorescu, Laurențiu Ulici afirmă că este un viitor laureat Nobel. Cezar Ivănescu: Poate să și fie, dar ce se întîmplă, una este valoarea reală a unui autor și alta valoarea lor comercială sau valoarea lor publicitară. Marins Sorescu este din acesi autori care numai cînd mă gîndesc la el și-mi dispare cheful de a scrie literatură. Este tipul de autor vid, care toată viața și-o ocupă cu cariera lui de autor, cred că cel mai puțin timp  din viața lui l-a investit în a medita la literatură și a scrie. Cel mai mult timp la l-a investit în relații, în călătorii, în a-și face publicitate. Genul acesta de autor sigur că ajunge la o notorietate oarecare, europeană sau chiar mondială. Premiul Nobel nu-i garanție de valoare, știm atîția care au luat și care sînt autori fără valoare, dar și invers.  …. Eu sînt unul din susținătorii lui Labiș, indiferent de conjunctura în care această poezie a fost scrisă. … fac apel și acum către Securitatea din Iași să scoată la lumină poeziile antisovietice și anticomuniste ale lui Labiș pe care le țineau ei de pe vremea cînd Labiș era aici la Iași elev. Eu știu pentru că mi le-a arătat un onorabil securist pe vremuri la Securitate… Gellu Naum, care-i un mare poet, e ultimul mare poet al generației suprarealiste, n-are gloria pe care o merită”. (în: Cassian Maria Spiridon, Cezar Ivănescu, omul Nirvanei, Ed Junimea, Iași, 2016, pp 50-52) (este vorba despre o culegere de interviuri publicate în varii reviste, cel de față fiind publicat în revista ”Poesis”, anul V, 1994, nr. 2 (50), Satu Mare).

Doar câteva precizări și comentarii: 1) Cezar Ivănescu era convins că el merită Premiul Nobel; pe parcursul timpului s-a convins și el că un premiu (fie și Nobel) nu are neapărat legătură cu meritele și cu valoarea; 2) Tind să-i dau dreptate poetului Cezar Ivănescu în caracterizarea comportamentală făcută lui Marin Sorescu: în 1990, plecând din țară pe calea aerului m-am reîntâlnit cu Marin Sorescu la aeroportul de lângă București. Aeronava cu care trebuia să plecăm s-a defectat și cursa s-a amânat; brusc au mai apărut niște locuri într-o variantă cu escală. Domnul Marin Sorescu a fost invitat să plece cu acea variantă. L-am rugat să intervină și pentru mine. Nu a acceptat sub nici o formă. Inițial m-am mirat cum personalul aeroportului cunoaște poeții patriei atât de bine, dar după ce a ajuns și Ministrul Culturii am construit o explicație care nu excludea deloc o colaborare cu serviciile secrete. Poate și ca urmare a acestei întâmplări am inclus în miniserialul de față trei scriitori despre care este deja public faptul că doi dintre ei (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) au avut colaborare cu Securitatea (chiar dacă pentru scurt timp). În interviul din care am extras citatul de mai sus poetul Ivănescu vorbește despre ”un onorabil securist de la Securitate” cu care s-a întâlnit (și) după 1989. Despre posibila/ presupusa colaborare cu Securitatea a lui Marin Sorescu nu am găsit nimic în acest sens, dar pare foarte dubioasă insistența cu care apar articole despre suferințele dramaturgului oltean din cauza urmăririi sale de către Securitate. Ba am întâlnit și petarda lansată de craioveanul  Tudor Nedelcea conform căreia nu Sorescu ar fi avut vreo colaborare cu securitatea, ci Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau agenți ai Securității și l-au monitorizat pe Sorescu în străinătate (am scris despre această incredibilă ipoteză în episoade anterioare ale miniserialului). Repet: publicarea integrală a tot ce înseamnă Arhivele Securității este singurul mod în care putem cunoaște trecutul nostru relativ recent. 3) am reprodus și afirmația lui Cezar Ivănescu cu privire la Gellu Naum și ca posibil criteriu foarte subiectiv de gratulare reciprocă: ambii erau machedoni și avea strămoși comuni (ceea ce nu exclude valoarea realmente deosebită a lui Gellu Naum).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 521. Marți 5 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (22)


Voi încheia prezentarea cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu, cel aflat mereu în atenția și în Arhivele Securității, cu interviul acordat de către poet lui Cassian Maria Spiridon, alt poet ieșean, insurgent și el, revoluționar decembrist și – de ceva vreme – liderul scriitorilor ieșeni membri ai Uniunii Scriitorilor. Interviul este foarte binevenit în contextul acestei culegeri de Note și Rapoarte despre ce și cum făceau scriitorii români înainte de 1990, oferind cititorului posibilitatea de a aprecia cum evoluează scriitorii în condiții de libertate de creație și de manifestare artistică.

Ioana Diaconescu îi caracterizase deja pe cei doi poeți care au trăit un timp pe meleaguri ieșene (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) ca fiind excesivi: ”Cei doi aveau temperamente excesive: unul extrem de placid și celălalt extrem de ardent”. (p. 263). Și încă un comentariu al Ioanei Diaconescu: ”Rănit sufletește, vocal pînă la disperare, cu un temperament aprins, opus diametral celui subtil-cinic al prietenului Mihai Ursachi (care, în fond, lupta pentru aceeași cauză, dar folosind cu totul alte mijloace) adesea gafeur, labil sau violent, drama poetului se derulează între apoteoză și lipsa de speranță” (p. 182). Ei bine, această labilitate nu avea cum să dispară, ea fiind o trăsătură de personalitate și nu una care ținea de societate/ context social. Poate și din curtoazie față de gazda ieșeană (CMS), poetul ”excesiv” intră direct în caracterizări extreme, greu credibile și – pentru cunoscători – nereale. Iată câteva mostre de ”extremism analitic” ivănescian produs în anul de grație 1993: ”În Moldova cred eu, începe să se reorienteze centrul cultural al culturii românești – în Iași în mod special”. (p. 267). Aș fi întrebat, moromețian: ”Pe ce te bazezi, mon cher?”. Cezar Ivănescu își devolează singur motivația și ”sursele” analizei sale: cu o seară înainte petrecuse o seară plăcută la Casa Pogor, moment în care și-a dat seama că ”în Iași există o notabilă cohortă de autori, de spirite în primul rând, de scriitori de mare viitor, de poeți, de critici literari, prozatori, traducători ș.a.m.d. care cred că vor reuși să alcătuiască o nouă generație de scriitori moldoveni și am plăcerea să fac parte – să spunem – dintre veteranii sau dintre cei care au prefigurat rotunjimea acestei generații de scriitori” (p. 267). Nu s-a oferit o explicație a acestei generații spontanee, a anilor 60, afirmată mai consistent ”prin anii 80, cînd veneam la Iași”. Amintește, totuși, principalii reprezentanți (în opinia sa) ai generației ieșene: ”generația noastră ieșeană, rezumată la niște nume: eu, Dan Laurențiu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu ș.a., în momentul în care ar fi trebuit să ne afirmăm ca atare, deci, Iașul nu exista din punct de vedere cultural.” Sigur, opiniile depre generații, clase valorice și lideri de generație pot diferi, dar, de dragul comparației amintesc aici că trei dintre poeții citați de intervievat (Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu și Mihai Ursachi) sunt clasați de Nicolae Manolescu (În ”Istoria critică a literaturii române”) în Generația 60, alături de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru și (mulți) alții, iar Cristian Simionescu nu este menționat deloc de N. Manolescu. (Amintesc aici că autorul cunoscutei ”Istorii critice...” a anunțat recent o nouă ediție, revizuită, a acestei lucrări). Spre deosebire de Manolescu care nu vede o generație 1970, Cezar Ivănescu o definește și o susține cu exemple. De ce oare? Cred că a decupat această imaginară generație pentru a-și satisface orgoliul de a fi liderul incontestabil al acesteia. Mai mult, ca să fie sigur că este liderul generației sale a inventat generația 1968! (anul debutului său). Merită cunoscută această axiologie poetică ivănesciană: ”Vine apoi ca o prelungire a ”generației Labiș”, generația lui Nichita Stănescu. … Labiș conducea și ducea mai departe marea linie a lirismului moldav, care venea de la Alecsandri, Eminescu, Bacovia – spre lirismul abisal, tragic, profund. Generația lui Nichita, preponderent muntenească ca formație stilistică, a împins poezia românească a anilor 1960 către retorică, către ludic, mai ales. Și din această generație luxuriantă au rămas, de-a lungul timpului, niște nume, alături de Nichita Stănescu: Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ilie Constantin (cu opere foarte inegale). Dintre ei, după Nichita, cel mai mult îmi place Grigore Hagiu, profund, sentimental, de o ținută moldavă (basarabean ca origine). Aici am putea face o subclasă poetică, pînă la generația 1970, generația noastră” (p, 274). CMS se miră la auzul acestei clasificări: ”Generația 1970!”, iar Ivănescu vine cu explicații: ”1970 zice Ulici. Eu zic 1968 – pentru că am debutat în 1968 și sînt liderul generației mele, incontestat, cred. Deci, de ce să nu spun că este generația 1968? (p. 275)”. Lesne de observat că Cezar Ivănescu se autodefinește, mereu, ca lider de generație.

Afirmația sa că, în anii 60, când s-a mutat la București, ”Iașul nu exista din punct de vedere cultural” (p. 268) pare șocantă, dar reverberațiile acestei afirmații se simt în starea actuală a culturii ieșene, tot mai puțin vizibilă pe plan național. În schimb, poetul spera în ”refacerea Moldovei în întregime, cu partea basarabeană de peste Prut și să cunoaștem cu toții o mare înflorire a acestei uriașe provincii culturale românești” (p. 268). (Soția sa era născută în Basarabia).

Mereu nemulțumit de contextele în care a evoluat, și-a definit clar ”Destinul de a fi confruntat tot timpul cu agresiunea haitei împotriva omului singur” (p. 269). Cu alte cuvinte, chiar dacă n-ar fi trăit pe vremea dictaturii comunisto-securiste, destinul său ar fi fost același: mereu singur, mereu agresat, mereu neînțeles. Sintagma înalt apreciativă a prietenului său Marin Preda despre cartea sa ”Rod III” (”O voce de mare poet”) o consideră pe deplin meritată pentru el, dar nu și pentru alții: ”S-a devalorizat, s-a demonetizat complet formula” (p. 273).  Totuși, face o excepție: ”Eu cred că Labiș a fost cel mai mare talent poetic apărut de la Eminescu până astăzi” (p. 274).

Insurgentul și mereu nemulțumitul poet (indiferent de ideologiile dominante și de faptul dacă trăia în dictatură sau democrație) s-a retras, după 1990, atât din Uniunea Scriitorilor cât și din Societatea Scriitorilor Români al cărei președinte era. Pe scurt: un mare poet nu are ce căuta într-o mare Uniune (de scriitori). Percepându-se pe sine ca genial și vârf valoric, orice apartenență administrativă este exclusă prin definiție. Interesant de reținut că poetul considera USR de dinainte de 1989 ca fiind mai acceptabilă decât cea de după schimbarea de regim politic.

În fine, nu poate fi trecută cu vederea lipsa atât din partea intervievatorului cât și din partea intervievatului a oricărei referiri, fie și tangențiale, la faptul că a fost urmărit de Securitate (de menționarea colaborării cu Securitatea nici nu putea fi vorba).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 424. Miercuri 28 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (147).


Marți 22 martie 1966.  Dimineața m-am sculat pe la ora 9. Stelu a fost în oraș și a cumpărat pîine, iar dna Ruscior a fost în piață și a cumpărat un miel. Rodica mi-a dat să mănînc și pe la vreo 10 m-am îmbrăcat să plec. I-am zis dnei Ruscior că mă duc în oraș să văd dacă găsesc bani pentru bilet de autobuz, iar dacă nu – mă duc pe jos. Dna Ruscior însă n-a fost de acord cu asta și m-a trimis pe mine cu Stelu ca să ia niște bani de la cineva și să-mi dea și mie 10 lei. I-am mulțumit dnei Ruscior pentru toate și-am plecat. Acea persoană de la care trebuia să ia bani nu era acasă, dar Stelu, din proprie inițiativă, s-a dus acasă și a scobit 10 lei de la maică-sa. Toți aveau grijă să nu merg eu pe jos. Dimineața era minunată și ziua a fost călduroasă și nu prea mi-ar fi plăcut să merg 20 de km. cu paltonul în spate. Pe str. Putnei m-am întîlnit cu Viorica Teleagă și Ica Grijincu. Am vorbit cîtva timp cu ele apoi am mers împreună cîteva sute de metri mai la deal. Teleagă a plecat acasă la Horodnic, iar Ica a venit cu mine în oraș, chiar pînă la autogară (mi-a povestit despre tatăl ei care are ceva probleme de sănătate). Mi-am luat bilet la cursă, mi-am luat locul și la 11, am pornit din Rădăuți. Șoferul a mînat bine și nici n-am știut cînd am ajuns la Dornești,  apoi la Siret. De aici, imediat (1/2 oră) am ajuns la Grămești. Acasă am găsit-o pe mama în bucătărie, iar Mircea a venit mai pe urmă. Mai tîrziu a venit și tata de pe teren. Imediat mi-am descărcat traista de impresii și servieta de vederi. Cu vederile pe care le-am cumpărat în excursia asta – am 30 de bucăți din orașul Iași (21 alb negru și 9 colorate (200 lei). Pe la 17 m-am culcat în sufragerie și, fiind mort de oboseală, nu m-am mai trezit pînă seara cînd m-am sculat numai la mîncare pentru ca imediat să mă culc la loc. Azi Mircea a pus gunoi în jurul pomilor bătrîni.

Miercuri 23 martie 1966. La 23 martie 1945 s-a publicat Regulamentul privind înfăptuirea reformei agrare. Azi dimineață și-a început lucrările, în Capitală, Congresul al VIII-lea al UTC. Prim secretar al CC al UTC – Petre Enache (regiunea Iași).

Dimineața m-am sculat pe la 9. Mama s-a dus, ca de obicei, la Bălinești, iar tata a stat acasă și a început să facă centralizările la recensămînt, operație destul de anevoiasă. Eu am încercat să mai notez cîte ceva în Jurnal pentru timpul cît am fost în excursie și n-am mai avut cînd să-mi notez. Am reușit să scriu numai pentru seara de vineri, apoi am lăsat totul baltă. Am mai ieșit pe-afară, m-am cățărat prin copaci și nici nu știu cînd a trecut ziua (care a fost destul de frumoasă). Mircea a tăiat multe lemne și  seara s-a făcut căldură mare în bucătărie. Seara m-am apucat să învăț la limba rusă și pînă cînd m-am culcat – adică imediat după cină – am reușit să știu primele trei strofe ale poeziei.

Joi 24 martie 1966. Azi a avut loc la București ședința Consiliului de stat. Lucrările Congresului UTC continuă.

Lui Mircea îi place tare mult de poetul Nicolae Labiș. Una din poeziile sale ”Moartea căprioarei”, care i-a plăcut foarte mult, a învățat-o pe de-a rostul în întregime. Mi-a recitat-o și mie și mi-a plăcut.

Azi dimineață m-am sculat nu prea devreme. Mama și tata s-au dus la Bălinești, iar Mircea a plecat la Rădăuți să se intereseze de funcția lui de taxator. Tata i-a dat un bilețel ”Către tovarășul Romenco” și i-a spus să împrumute 25 de lei de la cineva. Cînd a plecat a fost un pic de teatru din cauza unui stilou și a plecat supărat. Eu am rămas acasă singur-singurel. După ce-am mîncat m-am retras în sufragerie unde-am stat pînă la 15 cînd au venit mama și tata. În acest timp m-am mai uitat o dată prin colecția de vederi aranjată de Mircea și am învățat aproape toată poezia la limba rusă. Pe lîngă asta am exersat  f mult într-o anumită direcție și anume să învăț să fluier cu degetele în gură. După un număr mare de încercări am reușit și acum pot să fluier foarte bine. Acum mi-am adus aminte de unul dintre personajele cărții ”Băieții din strada Pall” care fluiera ca o locomotivă și era o mare plăcere a lui.

La amiază, după un prînz solid am ieșit cu tata în grădină, am descîlcit niște sîrmă ghimpată, apoi am întins-o pe pari, formînd un fel de gard în partea dinspre uliță. A fost destul de greu și obositor mai ales că sîrma era ghimpată. După trebușoara asta am mai mutat cîțiva vișini pe lîngă gard și pe la 19 am venit în casă obosit și însetat. Mama a făcut curățenie în sufragerie și pe verandă. Cînd s-a lăsat seara ne-am adunat toți trei în sufragerie. Tata și mama au lucrat mai departe la formularele de recensămînt, iar eu am scris în Jurnal. În sfîrșit, am ajuns și eu la ziua curentă și nu mai trebuie să scriu din amintiri.

Vineri 25 martie 1966.  Cînd m-am sculat afară ningea barosan și m-am întristat foarte mult de această întorsătură a vremii deoarece trimestrul III e f aproape și nu prea aveam chef să mai port palton de acum încolo. Toată ziua a nins cu fulgi mari. Spre amiază a venit și Mircea de la Rădăuți: n-a realizat nimic (n-a găsit pe nimeni) și va trebui să meargă luni din nou. Eu – ținînd cont de apropiatul trimestru, mi-am adunat toate lucrurile ce trebuia să le iau la internat și le-am grămădit lîngă valiză.

Ca s-o ajut pe mama am călcat o mulțime de batiste și aș mai fi călcat dacă ar mai fi fost jar pentru fierul de călcat.

Restul zilei am citit din ”Aventurile lui Gordon Pym”. Seara am rămas mai tîrziu în sufragerie, apoi m-am mutat în bucătărie și mi-am continuat lectura. După scurt timp a trebuit să mă culc căci acțiunea devenea prea palpitantă…

Sîmbătă 26 martie 1966. Aseară n-am adormit prea ușor și în timpul nopții am avut un coșmar. M-am trezit de foarte multe ori. Am încercat să-mi impun în gînd ceva anume, pentru ca apoi să visez ce mi-am propus; m-am chinuit numai… Mi-am amintit că în această vacanță nu prea m-am gîndit la Lia. Dimineața m-am sculat obosit.

Toată ziua a nins bogat, cu fulgi mari și apoși. Am ieșit de cîteva ori în afară și-am măturat trotuarul și geamurile, dar imediat a fost iar alb. Pe drum e o mare fleșcăraie și glodăraie. Ieri am ieșit afară numai în cămașă (de altfel cam așa am umblat toată vacanța, dar pînă acum era mai cald) și azi fiind rece am căpătat guturai și-o tuse cam seacă. Ziua mi-am aranjat valiza și-am citit ”Aventurile…”. Nu mi-am pregătit absolut nici o lecție pentru trim III (afară de l rusă). Ieri și azi am ascultat toate emisiunile de la Radio Moscova. Tata a împrumutat 500 lei și mi-a dat 425 lei pentru internat și alte cheltuieli. La început suma era 450, dar era cam mult (mama s-a opus: n-am fost atent de 8 martie măcar) și suma s-a redus.

Azi tata a adus un pachet de la bunița în care ne-a trimis făină și alte mărunțișuri. Mama a avut grijă și mi-a călcat rufele, uniforma și pantalonii gri. Azi ne-a venit ultimul număr din Moscow News (Săptămîna trecută n-a venit și-am rămas lipsă cu un număr)

Seara, tata a fost la cursă să aranjeze cu șoferul poate oprește autobuzul la poartă. N-a realizat prea mult și i-a promis Buhaianu că va vorbi el cu șoferul. Deoarece nu era sigur că s-a vorbit, tata a vrut să-l trimită pe Mircea pînă la el. N-a vrut și pe chestia asta a fost un pic de scandal. Mai tîrziu m-am dus eu și totul s-a aranjat: mîine va opri la poartă. Seara m-am culcat destul de tîrziu după ce mi-am încărcat memoria cu cîteva ”Aventuri...” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!