liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Neculai Hlinschi

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 451. Marți 27 martie 2018. Jurnalul unui licean prostuț (173).


(Ultimul trimestru de liceu și încheierea transcrierii Jurnalului liceanului prostuț)

Miercuri 29 martie 1967. M-am sculat pe la 7 și pînă la 8.30 am fost ”păpușă”. Am plecat cu autobuzul la 9.30. Pînă în Siret a venit și mama (mi-a cumpărat ”Analize gramaticale și stilistice” – 6 lei). Am ajuns cu bine în Rădăuți, pe la 11. Am lăsat valiza acasă și-am ieșit în oraș. La gazdă – o mizerie! Un adevărat șantier. Se zugrăvește, spală etc. În oraș mi-am reparat pantofii, m-am interesat de cantină etc. M-am întîlnit cu o serie de colegi (Neculai, Gozec și Gavril + Ica). Pe la 12.30 m-am întîlnit cu Toader. El se dusese la internat, dar, arătîndu-i condițiile de la gazdă (293 masa + 77 camera) = 308 lei/ lună, s-a hotărît să rămînă la gazdă. La cantina Liceului nr 2 ni s-a spus că mîncarea se va da de pe 1 aprilie. Am mîncat la ospătărie (10 lei), am văzut filmul ”Jandarmul din Saint Tropez” (încă patru lei). Foarte bun. Apoi: plimbări interminabile pe ruta gazdă-oraș-internat. Seara am avut un conflict cu trei bețivi și am rămas numai cu clănțăneala și bîrfa. Seara, T1 + N. au avut program ”special” numai pînă la 20.30 (N. este la internat acum. Dar au amîndoi noroc de ”moșu” care-i va ”ajuta” și-i va ”înlesni”… Nobilă atenție!). De la 20.30 la 22.45 am văzut filmul ”Cartea de la San Michele”. Un film foarte bun care m-a întristat și m-a făcut pesimist.

Joi 30 martie 1967. Dimineața, o cafea cu lapte la cofetărie. La școală am și început programul: două ore de biologie, apoi o oră liberă urmată de două ore de română. La acestea din urmă m-am cam făcut de baftă! La amiază: un prînz la ospătărie – 6 lei! Apoi ne-am dat pe citit la biologie și română. Dar cu mîncarea de la amiază n-am prea rezistat și în curînd a trebuit să mai halim niște colac. Cu ocazia asta am mai făcut un plimboi și la 19 am fost înapoi. Toader a fost la reuniune (internat). Vai de capul ei! (s-a terminat la 20). Ne-am culcat la 22.

Vineri 31 martie 1967. Ne-am  sculat la 7. Am luat un ceai la cofetărie și-am ajuns la școală la 8.02. Hlinschi era deja intrat la oră și n-am mai intrat. Am stat în(tr-o sală de) clasă cu Nenati Lucia (încerca să lege conversații, dar răspunzîndu-i morocănos și laconic s-a lăsat păgubașă). Cealaltă oră am intrat la ora de română (”Școala ardeleană”). La ora de biologie jumătate de oră am stat la cabinet (ne-a luat cîte o seringă de sînge). Am iar conflicte cu vaca de Gînsac. Albu a primit ”American Literature” from England. Azi e o zi urîtă. Am terminat orele la 11 și am ajuns acasă înainte de 12. Pînă la ora 13 am scris Jurnalul.

După amiază am fost și-am halit la ospătărie (7 lei) apoi am fost la film: ”Who shot L. Walace?”. Bun film. Apoi am venit acasă, dar foamea – mare tîlhar! Am luat o hotărîre: să mergem la internat. Aici am găsit ce-am vrut și ne-am pus burta la cale cu tot soiul de bunătăți: brînză de vacă, cozonac, mere… După asta, ne-am luat rămas bun și… roiul! Dacă miști și cauți – găsești! Cu de-astea ne mai ținem și noi ca să nu ducem foame.

La ora 19 am fost la fix (la întîlnirea cu T0): ”Ceva intersant?” – ”Nimic interesant!”; ”Ceva nou?” – ”Nimic nou!”. Am scris o singură pagină și aia cu ”nu știu”, ”nu cunosc” ”mi se pare” etc.

Azi e o zi a dracului de urîtă. A plouat și a nins mereu. De frig e frig și numai de plimbat nu e. Cînd am ajuns acasă îmi curgea apă din pantofi, balon, șapcă etc. M-am spălat pe picioare, mi-am spălat șosetele, iar pantofii mi i-a pus doamna (Stela Velniceru) în cuptor. Balonul pe aproape. Pe mîine n-am citit nimic.

Sîmbătă 1 aprilie 1967.  Dimineața am luat o cafea cu biscuiți (2 lei). La școală am avut două ore de biologie. Am stat iar fără chef și n-am răspuns nimic. Am dat totuși un răspuns fără chef la insistențele moșului (Zăicescu). Ne-a povestit despre profesorii lui.

Fetele au încercat să mă păcălească, dar nu le-a mers.

De la Biologie am vrut s-o întind, dar m-a oprit Telucu la timp (făcea Hlinschi scandal). După ore am mîncat la ospătărie. T1 s-a dus cu N. la film (eu am stat acasă și am citit). Pe la 17 am mers la internat să facem rost de haleală. L-am găsit pe Ilie Gherasim și – hai să-l exploatăm! L-am dus cu ”bombonica” (l-am ”cobzărit”) pînă ce-am scos de la el:  o franzelă de 5 lei, parizer + cîte-o cafea mare (de 2.50 lei bucata). Destul!

Azi a fost iar o zi urîtă, plină de umezeală și ceață. Pe lîngă toate, bate și vîntul!

Seara ne-am culcat mai tîrziu (pe la 23). Am învățat zdravăn ”Școala ardeleană” și pe Ion Budai Deleanu. Am avut chef de învățat și-am prin ușor. La urmă – procitanie! (verificare).

Duminică 2 aprilie 1967. Ieri a fost 1 aprilie, iar azi e de două ori pe-atîta!  Azi trebuia să facem trei ore de română la școală! N-am fost. Ne-am sculat pe la 8.30. Pe la 10 dna ne-a dat un ceai… (mulțumim, nu trebuia… dar a prins bine). La amiază am cumpărat (noi!) o pîine albă, 300 de parizer și o margarină de ne-am omenit un pic.

Azi am primit o scrisoare de la Mariana Marinescu! (pe adresa gazdei). Despre ea: copil adoptat, are noțiuni de japoneză, practică judo și karate.

După masă am ieșit și noi din casă. Am mers pe la internat (tenis). Pe diseară se pregătește o reuniune și la internat se agitau mai mulți în jurul unui magnetofon. Ne-a trimis Hamza pe la Storoj să căutăm și să aducem role (B.V. 28). Pe la 18 am ajuns acasă, Toader s-a ”șpițat” și s-a dus la reuniune. A venit pe la 21.45 și mi-a zis o chestie: a luat un pumn în falcă de la ”de-alde Gozec”. Am pregătit un plan de răzbunare…

Luni 3 aprilie 1967. Ne-am sculat la 8. N-am mers la pregătire primele două ore. Am halit la cofetărie. La școală am făcut numai o oră de biologie și – înapoi acasă! Am fost iar îmbufnat și țîfnos (Raif Ingrid, clasa XI-a F: ”Lui Liviu i s-au înecat corăbiile…”). Mă indispune pur și simplu cînd văd ”societatea” aia din a XI-a F.

La ora 13 am plătit masa pe două zile (15 lei). Apoi am halit la ospătărie (5,50). Am furat un coș de pîine…

De aici am mers la filmul ”Bătălie pentru Șanhai”. Nu-i grozav.

Acasă am găsit un pachet de-acasă. L-a adus cineva (probabil Huianu). În pachet am găsit ”Literatura americană”, o scrisoare de la Radio Moscova (două vederi și una cu Aeroflot), una de la Natașa (3 vederi și o insignă cu Kremlinul), încă o scrisoare de la Natașa în care a pus un disc din plastic flexibil care conținea patru cîntece ”ușoare”, de la Ali (Sudan) care mi-a pus în plic două vederi, o monedă de-a lor, poza lui (e jurnalist), de la Maura (o vedere din Trinidad, un ecuson, un calendar german) + de la mama cîteva rînduri. Așa corespondență mai zic și eu! Trebuie s-o iau tare și să le răspund la toți (azi, mîine). Placa de la Natașa nu-i grozavă… Azi am pierdut timpul cu scrisorile și am citit la română pînă la Alecsandri. M-am culcat la 22.

Marți 4 aprilie 1967. Încep să mă antrenez pentru ”karate”. Zilele astea trebuie să sosească scrisori din Trinidad, India și Scoția.

Ieri a fost senin dar a bătut vîntul și a fost frig! Azi m-am sculat la 7 fără 5 și la 7 și 10 am ieșit pe poartă… Dar graba a fost zadarnică. A trebuit să mai așteptăm o jumătate de oră (la cantină). Apoi ne-a făcut o masă pentru cei patru băieți care mîncăm aici la cantina fetelor, după care am mers la școală. La biologie am fost simplu asistent, la română – idem. (M-a pus să vorbesc despre ”Scrisoarea a treia” partea I-a. Ioc! Imbecila de Mariana G. mereu comentează și aveam o pornire grozavă să-i dau o palmă în plină mutră… Deocamdată e cam devreme.) Azi iar am fost ”țîfnos”. Stau singuratec, nu vorbesc cu nimeni și ”mogorogesc” – vorba lui N. Hlinschi.

La masă am halit bine (două ciorbe, tocană, 6 napolitane). Teddy a halit la ospătărie. La ora 18 am halit iar. Am schimbat la librărie cartea cu ”Admiterea în învățămîntul superior” pe ”Lobo – the king of Currumpon and other stories” + ”Scurte povestiri fantastice” (proastă). I-am tradus lui Pîrghie o scrisoare în limba engleză.

Miercuri 5 aprilie 1967. Aseară, după ce-am scruis Jurnalul am avut chef să mai stau și să mai scriu cîteva scrisori. I-am scris sudanezului (Ali), cubanezei (Maura) și rusoaicei (Natașa). Ăștia au fost cei mai principali. M-am culcat după ora 1: capul nu mă mai ajuta.

Dimineața la 7 deșteptarea. Am halit și – la școală!. Iar am fost trist fără vorbă prea multă. Albu, Vlonga și altele m-au întrebat: ”Ce ești supărat?” Eu: ”N-am chef”. La română s-a terminat materia. La biologie – idem. La ora 11 am fost liber. Mi-am cumpărat un pix cu pastă neagră, am pus scrisorile la cutie + timbre de 6 lei (10 lei).

După amiază am încercat să învăț lecția de zi la română. Am ieșit apoi în oraș să ne punem la ”punct”. Am luat o șocolată de 6 lei și-un cremșnit. La amiază am mîncat foarte bine.

Pe la 17 ne-am făcut un plan de bătaie (fără ghilimele, că e adevărat): cum să-l punem la punct pe numitul U. Traian care i-a umflat falca lui Toader. Ne-am luat cele trebuinciose (cuțit, pietre) și-am început urmărirea care n-a fost zadarnică. (Ne-am întîlnit cu Telucu, Gozec, Nușa Duzinski care ne-au minimalizat planurile. Totuși ne-am ținut zdravăn de el și l-am urmărit pe Bogdan Vodă: mergea spre casă. Pe drum a trebuit să ne ferim de M. Capitan. O dată am dat nas în nas cu el și l-am văzut la față… L-am urmărit binișor pînă pe strada Sirenei. Aici, la un petec de lumină am văzut că erau doi și fluierau să mai adune. Am stat pitulați pe după garduri, dar cînd am văzut că se îngroașă gluma ne-am lăsat păgubași. Cu doi – fie ei și cu stea-n frunte – ne-am fi descurcat binișor. Dar așa… Mai așteptăm pînă duminica viitoare cînd vine Mitică, fratele lui Toader. Am ajuns acasă pe la 21.15 și n-am mai stat mult și ne-am culcat. Ne-am făcut planuri căutînd să facem o treabă cu judecată căci e vorba de de o ”afacere” unde inamicul e f f numeros, viclean și bine organizat. Deoarece s-au prins că vrem să le facem festa acum se apără și se țin ciot. Tot orașul e împînzit de ei. Vagabonzii își fac de cap în oraș fără să le pese de de miliție, securitate, judecată, pușcărie. E vina acestora de marea libertate de acțiune a vagabonzilor…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 448. Sîmbătă 24 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (170).


Joi 29 decembrie 1966. Se apropie sfîrșitul anului și parcă nici nu-mi dau seama cînd a trecut anul. Zilele astea are loc la București ”Sesiunea M.A.N.” și se discută mult la radio și în ziare. (L.D.: MAN – Marea Adunară Națională, așa zisul for legislativ suprem/ parlament).

De ieri am o infecție la ochiul stîng și mă doare. Asta-mi mai trebuia acum…

Vremea nu e tare geroasă. După ce-a mai nins un pic și s-a făcut drum de sanie s-a făcut un pic frig. Ziua e senină și însorită. Noaptea, de asemenea, este senină. ”Sinopticii” anunță vremea în încălzire. E o iarnă foarte blîndă cum – cică – de mult n-a fost.

M-am sculat la 8.30 și pe la 9, îmbrăcat ”șic” (mama mi-a pus un guler maro la balon, pantalonii de tergal maro și fularul alb) am ieșit în sat. (Mama mi-a sugerat să pup fetele… E bine!). M-am dus la cooperativă apoi la Bibliotecă de unde am luat o serie de cărți trebuitoare pentru școală ca să nu mă mai bată Hlinschi la cap. (Am luat: ”Enigma Otiliei” de Călinescu, ”La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan și ”Moromeții” de Marin Preda). Apoi m-am dus la Poștă, am dat scrisoarea pentru Telucu și am așteptat să vină ”poșta”. După vreo zece minute m-am plictisit și am pornit-o agale spre casă unde m-am pus pe citit.

La amiază am ascultat la radio comunicarea ministrului învățămîntului cf. căreia examenul de bacalaureat se dă pe data de 20 mai, iar trimestrul III se folosește pentru recapitulare și sistematizare. Părinții mi-au dat din nou de grijă: ”Vezi ce faci! E în joc excursia la Moscova”. Tata a primit o felicitare de la Sindicate – cu ocazia celei de a 19-a aniversări a Republicii și a Anului Nou.

În restul zilei am citit 250 de pagini din ”Enigma Otiliei”: nu-mi displace. Azi n-am mai jucat table și n-am mai căutat posturi de radio și muzică. Am ascultat doar ”Seară pentru tineret” de la 19 la 22. Seara mama a compus o urătură care s-ar potrivi gazdelor noastre de la Anul Nou din Botoșani, familia Buliga.

Seara e un minunat clar de lună. ”Luna 13” aduce importante servicii în explorarea ei.

Vineri 30 decembrie 1966. A XIX aniversare a Republicii.

O zi însorită, frumoasă chiar.

La școala din sat este serbarea pomului de iarnă ocazie cu care s-au împărțit cadouri copiilor. După masă a fost un carnaval la care bineînțeles nu m-am dus (a fost o reunire a tuturor obiceiurilor românești străvechi).

Eu m-am sculat mai tîrziu. Am ajutat să se facă curățenie în casă, am ieșit un pic pe-afară iar restul zilei am citit și am trîndăvit.

Azi am primit o scrisoare de la Mircea – aiurită – și o frumoasă felicitare de la la Izvoare cu urarea de ”La mulți (b)ani”. Văd că de cîteva zile Poșta ne bucură cu scrisori.

Seara, tata a fost la școală să ia salariul, iar mama mi-a povestit o serie de pățanii din timpul războiului, iar eu de la internat. Apoi am făcut arborele genealogic al familiei (mai mult după mama). (L.D. Țin minte că am scris acest arbore genealogic pe ultima filă a unui caiet de dictando. Ulterior, cu ajutorul buniței am găsit rădăcini ale arborelui matern în Austria și Polonia. Pe bunița buniței o chema Elena Comisarski, un nume foarte popular în Polonia, un fel de Popescu. Am întrebat-o pe bunița ce știe despre bunicii bunicilor ei și, cu aproximație, am dus rădăcinile pînă în secolul 18-19. Din păcate acest caiet cu arborele genealogic matern s-a pierdut).

Seara am făcut o baie bună.

O noapte minunat de minunată, cu lună și zăpadă curată. M-am culcat, ca și aseară, la miezul nopții.

Sîmbătă 31 decembrie 1966. Ultima zi din an. Mîine este ziua națională a Cubei, țara unde am atîția prieteni.

Dimineața, tata a plecat în sat să cumpere un porc în tovărășie cu Marianciuc, dar n-au reușit să se întoarcă decît pe la 11 cu o jumătate de porc pe săniuță. Eu m-am îmbrăcat cu costumul și cu flaneaua albă. Cînd a ajuns tata acasă, eu am plecat la Poștă. Aici era închis. La întoarcere acasă mă întîlnesc cu Tucă Ursu student la Chimie industrială la Iași. Stau cu el de vorbă și la un moment dat se oprește mașina Poștei și primesc două scrisori: una de la T2 și una de la T1. De fapt, T2 mi-a trimis o felicitare de la Putna. T1 îmi scrie că de Crăciun a făcut-o lată. Anul Nou îl va petrece la Școală. Vrea ca în trimestrul următor să vină la gazdă, eventual cu mine… și altele.

Acasă, mama a terminat de pus carnea la sare, am mîncat și ne-am îmbrăcat. Tata, temător de hoți, a ascuns cîteva lucruri (dar numai le-a schimbat locul dintr-o cameră în alta). Am încuiat toate camerele și casa, am legat portițele și-au ieșit în drum pe la tanti Lucreția prin curte. Mama i-a dat de grijă să dea mîncare și apă la curci și cîine (le-a lăsat grăunțe și o mămăligă). Am plecat la Sfat (locule unde este stația de autobuz). Tocmai atunci veniseră două autobuze. Unul pleca la Zamostea, iar celălat s-a întors cu noi la Siret (a fost ciubucul șoferului și taxatorului: 25 lei).

Ajunși la Siret mai era timp pînă la 15.20 cînd pleca o cursă spre Botoșani. Eu cu tata ne-am dus la frizerie unde am stat cam mult și bine pînă am intrat ”la rînd”. Eu m-am scurtat multișor, atît în față cît și în spate. Cică m-am făcut și mai slab.

La autobuz a fost un pic de înghesuiuală, dar noi trei am avut locuri foarte bune: primele trei din față, lîngă șofer și taxator. Am trecut prin: Siret, Mihăileni, Talpa, Bucecea, Măgura, Lunca, Obloane, Cucorăni și alte sate pe care nu le mai țin minte. În partea Mihăilenilor și a satelor din partea Botoșanilor am ajuns noaptea (deja se făcuse ora 18) și peste tot umblau mascații, urătorii și colindătorii. De-a lungul călătoriei noastre ne-au ieșit în cale cete de mascați care se vîrau în fața autobuzului aproape oprindu-l, făcînd mereu mătănii, sunînd din tamburine, clopoței, fluierători și, bineînțeles, pocnind din harapnice lungi. Era un spectacol frumos și șoferul rîdea fără să se supere de aceste neajunsuri. Sînt obiceiuri frumoase pe care nu le-am practicat niciodată și cred că nici n-o să mai am prilejul se le practic, proaspăt reînviate în tradiția populară prin recentele hotărîri.

Seara s-a lăsat ceață deasă. Am ajuns în Botoșani pe la orele 18.30 apoi de la autogară am luat-o în jos pe Calea Națională, apoi pe Nicolae Iorga și întrebînd de copiii care urau, am ajuns în Str. Maior Ignat. Odată găsită strada mai trebuia să găsim și numărul ceea ce n-a fost chiar ușor. Cu ajutorul unei lanterne am găsit, în sfîrșit, și numărul. Aici locuiesc nanii de botez ai lui Mircea, preotul Buliga și familia lui. Mama a încercat să ure, dar n-a fost chip căci nana a aprins imediat lumina și am intrat de îndată în casă. Nanu, îmbătrînit mult, (de altfel nici nu-l mai țineam bine minte de pe cînd era preot la Gorbănești) stătea în pat și citea un almanah ”Scînteia”. Casa e nou construită și bine amenajată. Pînă pe la 20 am mai stat de vorbă. Au o fată, Cornelia de aproape 12 ani (n. 29 mai 1955), acum în clasa V-a. Am jucat țintar și-am bătut-o mereu. Ea s-a înciudat și vorbea cam vulgar. Ce să-i spui…. Nana o lăuda mereu că a fost premiantă și numai trimestrul ăsta are un 8 și un 9, restul – doar 10. Este a doua pe clasă. E foarte vorbăreață, inteligentă, n-am ce spune, dar e mîndră, încrezută și foarte pretențiosă. Șto delati? Fiecare cu păsărica lui…

După ce ne-am așezat la masă, toți ceilalți (eram 6 în total) au observat muțenia mea. Fiecare a avut de spus ceva în privința asta, dar eu am ținut-o mereu așa. Din cauza asta am fost indispus și, după cum am spus și acasă, mai bine stăteam singur la Grămești și-mi petreceam revelionul ca un cuc, ascultînd radio sau chiar dormind.

Aici, la Botoșani, nici n-am prea ascultat radio, dar din cît am ascultat am observat că a fost un program obișnuit, iar la ora 24 nu s-a întîmplat nimic deosebit. N-au dat ora exactă și nici măcăr n-au transmis tradiționalul ”La mulți ani!”. A fost muzică ușoară, ceva glume și urături și… gata! Nici N. Ceaușescu n-a rostit vreo cuvîntare (sau poate n-am fost noi atenți…). Ne-am culcat în jurul orei 1 fără nici o deosebire față de alte zile. A fost ca o simplă vizită. Eu n-am avut chef de vorbă și pentru că n-am gustat țuica deloc, iar vinul – numai un pahar, două. Eu cu tata am dormit într-un pat (unde înainte dormea Iulica, o fată în clasa X-a umanistică la ”Laurian” – care stă în gazdă (500 de lei pe lună!). Mama cu nana și Cornelia au dormit pe studio, iar nanu în bucătărie.

Și uite-așa m-am plictisit de revelion!    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 436. Luni 12 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (158).


Sîmbătă 23 iulie 1966. Dimineața m-am sculat în razele soarelui și în gălăgia copiilor. După ce m-am echipat și m-am spălat am ieșit cu Toader pînă în centrul orașului. Mi-am cumpărat o vedere din orașul Gh. Gheorghiu-Dej. Pe la 8 am transportat bagajele la autobuz apoi ne-am încolonat și-am mers la o cofetărie cu terasă unde-am luat un ceai cu corn și o prăjitură de 1,50. Nu ne-a astupat prea mult foamea. Am mîncat și înghețată pe băț. Pînă aproape de amiază ne-am tot învîrtit prin modernul oraș. Totul e nou și curat aici. Pe la 11 am părăsit orașul și ne-am îndreptat spre Bacău. Aici am coborît într-un parc apoi am mers la o autoservire unde ni s-a dat o ciorbă, mazăre cu carne și-un suc. Dar am ieșit de-acolo parcă mai flămînd de cum am intrat. Cu ciorba m-am fript grozav la început, apoi am lăsat-o, iar cu o lingură de mazăre e imposibil să-ți potolești foamea. Nici n-am avut după ce să beau sucul. Neavînd alte resurse de unde să mănînc a trebuit să rabd. Am revenit apoi în parc și-am stat multișor aici. Erau tare multe țigănci prin parc și toate aveau cărți de ghicit. Din curiozitate Toader i-a dat un leu să-i ghicească. Noi ne-am adunat și-am ascultat șirul de vorbe fără înțeles ale țigăncii. După asta Iță s-a luat la ceartă cu una: ”Mă fato, cînd ți-oi da una...!”. Țiganca însă nu s-a intimidat și a vrut să-l scuipe, dar el s-a ferit și flegma a căzut pe piciorul unei fete. Storoj cu soția stăteau pe o bancă alăturată și s-au amuzat de scena asta.

În curînd am ridicat și de aici ancora. Următoarea haltă trebuia s-o facem la Agapia unde ar fi trebuit să dormim. Traseul s-a modificat și n-am mai mers pe la Roman, ci direct la Piatra Neamț. Aici am făcut o oprire de cca o oră. Cînd am ajuns aici ploua, dar imediat a stat. Tocmai atunci se transmitea meciul Korea – Portugalia și era 3-0 pentru coreeni: era o rumoare și-o veselie generală. Toți rîdeau de asemenea surpriză. Dar surpriza nu s-a oprit aici. În repriza a II-a Eusebio a marcat 4 goluri, iar Augusto unul, cîștigînd meciul cu 5 la 3. Am colindat orașul de unul singur, mergînd prin piață și apoi pe o stradă ce ducea la deal. La 5.30 ne-am adunat cu toții în fața autobuzului. Mișu a pierdut 20 de lei la loz în plic. Pe la 6 am pornit, dar înainte de a ajunge în Tg Neamț vedem un drumușor în drepta: Varatec 6 km. Directoarea: musai să vedem și Varatecul: Am cotit-o pe drumușor, am trecut printr-un vad și imediat am ajuns în fața Mînăstirii Varatec. Am intrat în curtea de lîngă mînăstire. Curtea era împrejmuită de chilii. Dar aici planurile noastre s-au transformat. Am rămas să dormim aici. Profesoara Galan i-a spus maicii starețe cu care vorbea: ”Pentru băieți nu s-ar găsi o șură cu paie undeva să doarmă?”. Dar maica i-a replicat dur: ”Doamne ferește! Da ce, sîntem în pustietate?”. Apoi a început să ne repartizeze pe la casele maicilor ce înconjurau mînăstirea. Noi patru am nimerit cu maica Munteanu la o căsuță din dreapta mînăstirii, pe un deal. Ne-a asigurat că ea ne va face paturile, iar noi să venim peste o oră, pe la 9 (21). Toader și Mișu s-au grăbit să ocupe un pat mare din prima cameră, iar eu cu Aurel și Met cu Juravle (4) am mers în a doua cameră unde erau trei paturi. Met cu Juravle pe unul, iar eu cu Lazurca pe altul (al treilea rămăsese liber). Am coborît în fața mînăstirii apoi am mers pe jos la o prăvălie și o bodegă. Aici ne-a fost asigurată cina. Mișu și Toader mai aveau ceva bani și au găsit de cuviință să-i lase la Bodega Varatec luînd vreo 7-8 țuici de fiecare. Asta i-a fost de-ajuns lui Mișu ca să aibă chef de vorbă și să facă prostii: ”La țuica e la vita!”. La masă ni s-a servit ficat, șnițel și cîte o jumătate de bere de ”cap de locuitor”. După ce-am terminat cu masa am plecat. Mișu cam făcea mătănii… Am mers pe la autobuz. Aici o maică ținea un felinar. Mișu se închină larg în fața ei și-mi pare că maica a observat că-i beat și l-a privit cu dispreț. Văzîndu-l, Teodora mi-a adus aminte de acel 2 mai 1966… Apoi am mers la ”dormitor”. Am ciocănit la ușă și maica ne-a dat drumul. Eu cu Lazurcă am dormit singuri, separat. Maica a crezut toate explicațiile pe care i le-am dat eu ca motiv al întîrzierii (se făcuse deja 22.30). Mișu și Toader au venit mai tîrziu. Eu le-am deschis. Spre marea rușine a noastră au început să vorbească și să rîdă tare. Toader era conștient de tot ce făcea și încerca să-l mai tempereze pe Mișu care avea chef, nu glumă. A venit pe la noi, avea chef de bătaie și, ca printr-o minune, s-a liniștit și-a adormit bolborosind. Așternuturile în care ne-a culcat maica Munteanu erau curate și mirosea a aer de munte, proaspăt. Mai mare dragul să dormi în halul ăsta! Ne-am răzbunat pentru noaptea chinuită de la Onești. Ba eu am dormit și singur. Majoritatea au dormit cîte doi. Mîine avem în program să vizităm multe obiective  și pe lîngă toate să ajungem și să dormim ACASĂ.

Duminică 24 iulie 1966. Dimineața ne-am trezit la 6.30, am aranjat un pic paturile, ne-am spălat, apoi Mișu și Toader i-au mulțumit maicii pentru găzduire și și-au cerut iertare pentru că ”am vorbit cam tare”. Maica i-a sigurat însă că n-a auzit nimic. Am plecat apoi la autobuz.. Aici fiecare se spovedea cum și pe unde am dormit.

Împreună cu Mișu am mers la biserica din apropiere în curtea căreia era mormîntul Veronicăi Micle. Pe cruce era fotografia poetei și cîteva versuri. Mînăstirea Văratec n-am vizitat-o căci se făcea slujbă și m-am lăsat păgubaș. Am vizitat muzeul mînăstirii (la ușă era un sistem de papuci cu care vizitatorii se încălțau peste pantofi pentru a proteja parechetul). Muzeul era interesant numai prin vechimea exponatelor și frumusețea cîtorva obiecte bisericești. De aici am cumpărat fotografia Veronicăi Micle (2 lei). Maica stareță ne-a fost ghid și ne-a povestit din istoricul mînăstirii. Ne-a spus că la Văratec sînt 260 de maice. Katz și Henri au observat că sînt ateu, dar nici eu n-am căutat să ascund. Totuși, în incinta mînăstirii m-am purtat cuviincios, respectînd bunele obiceiuri ale maicelor. Este o mare diferență socială între popi și călugărițe.

După ce-am vizitat muzeul am mers prin sat pe jos și aici l-am așteptat pe Storoj care a avut o încurcătură cu plata mesei de aseară. În sfîrșit a venit și el. Am luat-o pe un drum de țară și cei 6 km ce erau pînă la Mînăstirea Agapia au fost parcurși imediat.  Am ajuns aici în jurul orei 10. Am observat că Agapia are aceeași construcție ca Varatecul. Aici încă se oficia slujba de duminică. Totuși am intrat în incinta mînăstirii și am ajuns pînă în fața altarului. Acum mă aflam pentru prima dată în fața unui altar și a unui preot care ținea slujba.  Pînă acum, în imaginația mea altarul trebuia să fie un loc așezat undeva sus. (L.D.: probabil, făceam confuzie cu amvonul... Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Amvon ).  Am văzut picturile lui Grigorescu (un sfînt cu ochii în lacrimi, f f bine realizat). După preot a venit unul mai bătrîn și mai mare în grad și a binecuvîntat mulțimea din față. Toader a împins capul și preotul l-a atins și pe el. Eu nici n-am făcut cruce…. Am ieșit apoi afară. Am observat că Burdujanca se închina și pupa toate icoanele. Afară, în exteriorul curții mînăstirii, lîngă o fîntînă, am jucat cărți cu Toader și Aurel. Se făcuse 11 și noi nu mîncasem nimic. Mi-am ostoit foamea cu cîteva roșii și un pic de pîine aduse de Mișu (face el rost). Apoi Storoj a cumpărat mîncare și ne-am refugiat pe un tăpșan sub o poală de pădure și acolo s-a făcut împărțeala. Ni s-a dat unt, pateu, două bulci și… în sfîrșit, m-am săturat și eu. Asta mi-a fost toată mîncarea pentru întreaga zi.

Pe la amiază am părăsit Agapia mergînd la Tg Neamț. Pînă acolo, Katz s-a străduit să mă învețe un pic de poker și-am prins cîte ceva.

Am vizitat apoi Humuleștii lui Creangă petrecînd cîteva minute la Casa Memorială. De aici am plecat la Cetatea Neamțului care acum e în curs de restaurare. De sus de pe cetate se vede un peisaj minaunat, de întinderi. Cetatea este impunătoare. În fața ei este un desiș de salcîmi, probabil așa era și pe vremuri pentru a stăvili înaintarea dușmanului. De aici din pădure am mestecat multă vreme un boț de ”mesteacă” de brad.

Pe la 15 (nu mai țin exact minte ora) am plecat spre casă. Gherasim și consătenii lui au coborît la Brăhoaia. Apoi, cum am intrat în oraș am început să ne rărim. Pînă în fața școlii am rămas doar vreo patru. Pe drum l-am lămurit pe Leonti (unul din clasa 8-a) să mă facă cu 10 lei. El a împrumutat de la doamna Burdujan și imediat mi i-a dat. Eu m-am dus la cursă, mi-am scos bilet și peste cîteva minute am și plecat din Rădăuți, tot cu un autobuz de care m-am săturat pînă peste cap. Pînă la Siret am mers în tovărășia unui student de la Brașov. Tot drumul am vorbit despre studenție și viața de student (a terminat liceul în 1959). Am ajuns cu bine la Siret unde, din cauza căldurii, am coborît cu toții. Eu mi-am găsit un loc pe o bancă în fața unui alt autobuz. Am stat și-am citit o revistă. Dar am avut ghinion! Am confundat autobuzul din fața mea cu cel care pleca la Grămești. Eu stăteam în fața autobuzului gol și așteptam să pornească. Am văzut că primul autobuz (ăla cu care am venit eu) pleacă, dar eram sigur că nu ăla pleca la Grămești și m-am cufundat în lectura revistei. M-am ”trezit” pe la 7 fără ceva. Văzînd că ”autobuzul meu” nu mai pornește m-am dus la ”casă” să văd la ce oră pleacă. Casierul mi-a spus că la ora aceea autobuzul a ajuns deja în Grămești și chiar la Zamostea… După cîteva explicații am înțeles că m-am înșelat amarnic și-am rămas prostit de propria mea prostie. Am luat-o imediat din loc, hotărît să ajung acasă, să iau bicicleta, să mă duc la Zamostea și să să-mi recuperez geanta pe care am lăsat-o în autobuz. Am grăbit pasul cît am putut, făcînd un km în 6-7 minute. Cu o asemenea viteză la 8 fix am fost în Grămești (în centru). Așadar, 10 km pe oră. Din fața căminului (cultural) mi-a ieșit tata înainte. Nu s-a prea bucurat de întîmplarea mea și m-a cam ocărît. Mergeam repede cu el să ajung mai repede acasă și să o iau din loc. Dar, prin apropierea Sfatului am auzit-o pe mama strigîndu-mă. Am mers toți trei la Sfat și tata a telefonat omului de serviciu de la Zamostea și a întrebat de servietă. Peste cîteva minute a venit și răspunsul: ”Este!”. Mîine dimineață va trebui să vin la cursă să o recuperez. .

Am venit cu toții acasă și m-am apucat imediat de povestit cum am petrecut în excursie. Tata a făcut cîteva partide de table cu nenea Puiu (Marian, tatăl gemenilor Petrică și Paulică) și l-a snopit în bătaie! Apoi am mers cu toții la familia Marianciuc.  Mama și tata se duc în seara asta la nunta Tatianei Dănilă (colega mea din clasele V – VII) care va deveni Tatiana Dumitrovici. (L.D.: Dumitrovici era fostul nostru profesor de educație fizică). Eu am rămas singur acasă și pînă să mă culc, am răsfoit și admirat îndelung colecția mea de vederi din țară (cele colectate recent, în excursie, se află la Zamostea...).

Seara m-am culcat pe la 22 hotărît să mă odihnesc bine pe arcurile noi ale canapelei. Am avut grijă să pun ceasul să sune la ora 6 pentru a putea lua mîine geanta în primire.

Luni 25 iulie 1966. Dimineața, nemilosul ceas m-a sculat la 6. Am luat bicicleta și pe la 6.20 m-am dus la Poștă (stație de autobuz) în locul unde oprește cursa. Mama și tata au venit de la nuntă ca să-mi ia ei servieta. Cînd a venit autobuzul, cu greu a reușit mama să se strecoare prin mulțimea ce se îmbulzea la ușă și să obțină servieta. Eu am venit cu bicicleta înainte acasă, apoi dînșii mai tîrziu. Cum au venit s-au culcat și au stat în pat pînă la amiază. Mi-am ras mustăcioara. Am încercat să-mi ascut cuțitul pe o piatră dar fără succes.  Radio D.V. (L.D. adică Deutsche Welle) și-a intitulat emisiunea ”The Voice of Germany”. Mama mi-a spus o serie de noutăți (noi erau pentru mine). În timpul celor 7 zile cît am lipsit ne-a vizitat nenea Victor de la Sulina cu Trabantul propriu. În gardul care ne desparte de familia Marian, tata a făcut o poartă. Mama a lucrat mult la carpeta ce a început-o la 25 III 1965. Tanti Lucreția a păstrat cîteva pere pentru mine și le-am mîncat cu poftă. Ziua a fost frumoasă și călduroasă. M-am odihnit după pofta inimii și am dormit un pic. RFG – URSS 2-0!

Marți 26 iulie 1966. M-am sculat la 9, tîndălind în pat multă vreme după ce m-am trezit. Dimineața am fost la cooperativă și-am reușit să pun deoparte un leu. Acum încerc să adun bani pentru o pereche de ochelari de soare. Mama mi-a văzut vederile în valoare de 70 de lei! A fost foarte supărată pe mine și mi-a garantat că în alte excursii nu-mi va mai da bani de cheltuială.

Ziua de azi am trecut-o cu tăiatul lemnelor (despicat și aranjat cioate de răchită). Dimineața era o zi frumoasă, dar dupăamiză s-a înnourat și a plouat. Mama i-a scris buniței. Cît am stat în casă am jucat table. Azi am prins al doilea șoarec cu o mică capcană. O pun în beci și neapărat vînez cîte un șoarec. Mă voi ocupa de asta de acum înainte și sper să scap beciul și casa de șoareci.

Seara a fost meci în cadrul Campionatului mondial de fotbal de la Londra. Anglia – Portugalia 2-1. Cel mai frumos meci! Eusebio a găurit pentru prima dată poarta engleză (Banks).

Miercuri 27 iulie 1966. Ca de obicei în ultimele zile m-am sculat la 9. Am plecat imediat la Poștă și-am dus scrisoarea pentru bunița pentru a pleca azi. Am făcut program ”sportiv” pentru astăzi. Pe lîngă cioate am curmat și cîteva putregaiuri tot de răchită care, zice tata, vor prinde minunat la iarnă. Azi am mai fost prin copaci și am cules ultimele vișine. Tata a mai cules, și el, două căldări de vișine. În total, din vișinile culese din livada noastră, tata și mama au făcut 115 kg de vin, 28 kg de compot, ….. kg dulceață și ….. litri de vișinată.

Poșta de azi mi-a adus Moscow News ul plus suplimentul de la nr 25. Tata a primit o scrisoare de ”dincolo” și tata se interesează cu nerăbdare ce poate face pentru a putea merge la ei cît mai curînd. Cineva i-a spus că ceea ce i-au trimis ei (de ”dincolo”) nu-i valabil, pentru că n-are viză de la oficialitățile de acolo și trebuie să mai scrie o dată. A scris și a pus-o ”Recomandat Par Avion”. Vrea cu orice preț să ne vedem vara asta și cît mai curînd; tata își aduce aminte, din ce în ce mai des de vremea cînd, cu 23 de ani în urmă a părăsit locurile natale.

A mai venit o scrisoare de la Autobaza Rădăuți prin care îi pune în vedere lui Mircea că dacă în termen de 5 zile nu predă suma de 996 lei (reprezentînd costul uniformelor) îl vor da în urmărirea miliției. Deoarece noi nu putem face nimic în cazul ăsta va trebui să se descurce singur, așa cum s-ancurcat.

Seara am făcut curățenie cu tata prin ograda din fața grajdului și a verandei. Am smuls nalba ce creștea din abundență pe mal și am tăiat cu sapa tufele de troscot pline de rumeguș și surcele.

Azi am ascultat pentru prima dată emisiunea pentru studenți ”Gaudeamus”.

În timpul liber, acum, joc table cu tata și mama. Am făcut un fel de campionat jucînd fiecare cîte două partide cu fiecare. La urmă, cînd am făcut clasamentul, fiecare avea cîte un meci cîștigat și cîte un meci pierdut. Deci egalitate! Am abandonat cursul de l engleză și lectura particulară.

Joi 28 iulie 1966. M-am sculat iar pe la 9. Azi e o zi minunată. Pe la 10 am scos ”Fotobox” ul și ne-am pozat cu ultimele trei poziții. Mai rămăseseră cîteva dar s-a blocat clișeul în aparat. A trebuit să desfac aparatul la lumină și să scot rolfilmul. La scos, am rupt o bucată din el și a pătruns lumina și la celelalte poziții. Să vedem ce-o ieși.  Am citit mereu din ”Întunecare”, dar mă tem că voi rămîne cu prea puțină lectură.

La amiază am mîncat baban: sarmale în foi de viță și ardei umpluți. După masă iar am citit și apoi am mers la Coca să fac crupe. Tare mă plictisește ”sportul” ăsta. Seara am ascultat cu toții cu încordare meciul pentru ocuparea locurilor 3 și 4: Portugalia – URSS 2-1. Deci, Portugalia locul trei. Eusebio – golgeter.

M-am culcat pe la 23 după ce am citit multișor în pat pînă au început să mă usture ochii. Cred că va trebui să port ochelari cît de curînd. Mă ustură ochii și-n timpul zilei.

Vineri 29 iulie 1966. Cu toate că aseară m-am culcat mai tîrziu, dimineață m-am sculat la ora 8. De obicei, cînd mă scol, la radio este emisiunea ”La microfon melodia preferată”. Din noianul de melodii ”ușoare” îmi place îndeosebi melodia ”Liniște” (alias ”Tăcere”) la trompetă.

Citind mereu am terminat ”Întunecarea” lui Cezar Petrescu. Nu mi-a plăcut cum s-a terminat interesanta acțiune a romanului. După mine, Radu Comșa ar fi putut proceda în așa fel încît să nu se ajungă în halul în care a ajuns și să termine cu viața înecat într-un lac (o operație la obraz și căsătoria cu Luminița Vardaru). Am lipit cartea (deși o luasem ruptă de la bibliotecă). Am făcut apoi recenzia romanului în caietul de lectură suplimentară. Pînă acum, pentru fiecare roman am scris cîte o foaie numai (așa vrea Hlinschi). Azi mama a cusut la carpeta care se face din ce mai frumoasă. Tata mai citește prin cărțile de matematică pentru a nu uita materia (îndeosebi trigonometria de clasa a X-a).

În timpil liber mai tăiem la cioate. De-acum însă s-au terminat și am umplut sălița cu lemne pînă sus la tavan numai cu lemne de răchită.

Azi m-am hotărît să încep să scriu din impresiile mele de călătorie. Pentru început am scris 15 pagini numai pentru data de luni 18 iulie. Asta a fost cea mai încărcată zi.

După masă s-a înnourat și neavînd ce face am jucat table cu tata. Pentru prima dată a luat și el o partidă de la mine.

Pe la 18 a venit o negură mare și a plouat cu multe descărcări electrice. Mama se teme grozav cînd tună și fulgeră; a astupat geamul de la bucătărie – să nu vadă fulgerul – și și-a găsit un colțișor în pat de unde nu s-a mișcat cît a ținut ploaia. Am scris și azi dar m-am plictisit și am început să citesc primul volum al romanului ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” de Camil Petrescu.

Azi s-a sacrificat o sticlă de vin de vișine. Avem de gînd să nu facem economie (în primul rînd e ieftin, apoi este bun și totodată sănătos).

M-am culcat la 23.           (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 386  Duminică 21 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (114).


Luni 13 iunie 1966. Astă noapte m-am culcat foarte obosit. Pînă pe la 12 au mai mișunat elevi pe coridor. Erau din ăia cu ”glumele” de sfîrșit de an: ”poștele” și ”mustățile de cremă de ghete”.

Azi dimineață mi-era grozav de somn, dar la 6 am sărit imediat din pat și, după cîteva minute de sport, mi-a sărit somnul. Prandea m-a întrebat: ”Unde-ai fost aseară? De la 6 pînă la 9.30”. După ceva timp de gîndire, i-am răspuns: ”Dom pedagog, am fost cu fratele!”. Pedagogul: ”Și el nu știa că ai meditație, nu?”. Eu: ”Ba da, știa”. El: ”Bine, bine”. Sigur că-i bine.

Azi am venit tot cu bluza cea albastră la școală. Buchetul de trandafiri pe care l-am șparlit aseară s-a cam ofilit și l-a luat H.N. în geantă.

O zi frumoasă. Nici un nor nu strică întinderea albastră a cerului și soarele luminează puternic.

Tare bine ar mai fi să facem și astăzi o ”excursie”. Din păcate, mai avem ore. Pînă pe la 7.15 am mai scris în Jurnal, mi-am tăiat unghiile, mi-am făcut freza, numai să treacă timpul mai repede. La școală am mers foarte veseli, fluierînd din toată inima cîntecul metalurgiștilor. Cînd am ajuns la școală, după cum mă așteptam, fetele au început cu ironiile. Ica, ciudoasă pe faptul că ieri am rîs-o cînd discuta cu un băiat în parc, m-a luat deoparte și-mi spune: ”De ce-ai rîs de mine ieri, cînd vorbeam cu ăla? Eu vorbesc ziua, nu ca tine, să mă plimb noaptea cu fetele la braț”. (s-a referit la N.L.) Am văzut că-i cam umflată acuzarea, am rîs-o și n-am luat-o în seamă. Pînă să sune de intrare am discutat cu băieții despre marinarii care au venit ieri la campionatul de lupte.

La ora de latină baba a încheiat mediile și a mai ascultat pe aceia care aveau situații dubioase. Lia mi-a scris un bilețel: ”Aseară, unchiul a venit tîrziu, m-a luat la rost, mi-a dat două palme și m-a asigurat că-i dă telefon lui maică-mea”. Cupșan (aluzie la faptul că m-a văzut plimbîndu-mă cu Lucia): ”Să-i spun Liei?” Eu: ”Spune-i! Ce, crezi că nu știe?” Cupșan: ”Mă, da chiar așa, noaptea tîrziu?…”. Vlonga a rîs, cînd m-a văzut (legat de plimbarea de sîmbătă). În oră, am continuat să citesc din viața lui London și am reținut un citat: ”Jack spunea mai tîrziu că un os aruncat unui cîine nu este milostenie; milostenie este osul împărțit cu un cîine  cînd ești tot atît de înfometat ca și animalul”. Și despre doi prieteni: ”Erau ca niște unghiuri complementare perfecte”.

La economie a încheiat mediile. Am 5 în extemporal, media 6 în acest trimestru și 7.33 media anuală. Economul a primit un buchet de flori și, spre mirarea noastră, a spus: ”Vi-l primesc numai c-o condiție: să mi-l duceți acasă. Dacă mă vede cineva pe mine cu brațul de flori crede că vin de la Sfatul Popular”. Am înțeles gluma și-am rîs cu toții.

În ora de muzică profesoara și-a făcut socotelile și ne-a spus și notele de la tezele la matematică. Spre marea mea mirare, aflu că că am 9 și-mi iese media 8! În oră am primit un fel de bilet de la N.L. (”Am avut remușcări de ceea ce ți-am spus aseară, dar am spus-o de dragul adevărului. O să caut să întăresc prietenia voastră și n-o să vă mai stingheresc”). Lia îmi scrie că fetele au observat că o dată merg cu ea, o dată cu N.L. iar o dată am mers cu amîndouă. Au rămas fetele trăsnite și nu știu ce să creadă. La aceasta i-am răspuns: ”Cu Lucia n-am nimic. Tu ești singura mea prietenă”. Diriginta ne-a sfătuit cum se pot păstra florile proaspete mai mult timp: învelindu-le cozile în vată și punînd o aspirină în apa în care stau. Ne-a mai spus despre evenimentul care se sărbătorește la mînăstirea Putna pe data de 3 iulie (un congres organizat de UNESCO). Diriginta ne-a sfătuit ca la serbare să venim în costum național. ”Uite, Druguș ar putea să vină: așa un flăcău chipeș...”. Ica mi-a făcut un  serviciu: m-a pus pe lista celor abonați (cu toate că nu-s abonat) numai să scap de teoriile dirigintei. În pauză vorbeam cu Toader și cu Geta Nichiforiuc, cînd, deodată, apare mama, destul de veselă. Mi-a spus că a venit să cumpere o valiză sau o sacoșă de excursie. Am adus vorba despre lucrul de la vară, dar nu e de acord. Mi-a pus tot felul de motive: că-i greu, că rup hainele și multe altele. Cică s-ar putea să merg la București. Prevedeam asta încă demult și m-am hotărît să nu merg nicăieri. Au rămas o serie de discuții pentru după masă.

La chimie, profesoara a primit, de asemenea, flori. În ora asta am scris în Jurnal. E destul de bine așa… A ascultat-o pe Lia, să-i dea media, dar la sfîrșitul orei am auzit că nu i-a dat-o. Mi-ar părea rău, dar mi se pare că ăsta-i adevărul: va rămîne și încă la mai multe obiecte! Doar să-i dea drumul în Consiliul Pedagogic, dar e foarte îndoielnic.

Ora de educație fizică am făcut-o în clasă. Fetele făceau o gălăgie infernală, iar profesoara abia se auzea printre ele. Cam o jumătate de oră am scris în Jurnal și-am ajuns numai bine pînă la ora asta. Lia mi-a scris în Album. Am primit un bilețel de la Lucia: ”Ar fi interesant de confruntat ceea ce ai scris tu în Jurnal cu ceea ce am scris eu...”. La niciunul dintre bilețelele pe care le-am primit de la ea n-am răspuns. Pe la sf orei de educație fizică Băimăcean a început să cînte niște cîntece populare. Și profesoara a spus că are o voce destul de bună. Așa ne-a distrat pînă cînd a sunat.

În ora de engleză Pop a făcut caracterizările asupra grupei noastre în acest an școlar. Pentru început a spus: ”Sînt mulțumit de activitatea lui Druguș, Albu și Gherasim. Mulți au învățat cu superficialitate”. Ne-a mai spus că a încercat să ne deprindă cu munca. Este singura clasă în care nu s-a muncit (în afară de cele trei cazuri amintite). Pentru vacanță ne-a recomandat odihnă, dar o odihnă activă. Ne-a recomandat să citim cărți din toate domeniile. Anii de liceu sînt cei mai pretențioși ani, anii în care se formează caracterul. (L.D.: referitor la trio-ul de mai sus, evidențiat de profesorul de engleză Pop, cred că merită o precizare: în primul rînd, mă mir, acum, de nenominalizarea Doinei Hlinschi (X-F), fiica profesorului de română Neculai Hlinschi, o elevă care a strălucit cam la toate materiile ”umaniste”, care a urmat filologia și a ajuns o excelentă profesoară de limba engleză la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău; în al doilea rînd, singura (din triou-l nominalizaților) care a confirmat așteptările profesorului Pop a fost Albu Dorina, o profesoară de mare succes la Liceul nr 2 din Rădăuți, pe care ea însăși l-a absolvit (succesul său se măsoară în zecile de absolvenți care au devenit, la rîndul lor, profesori de limba engleză); în ce mă privește, am ratat admiterea la filologia din București – notă mică la română! – , dar, din dragoste pentru filologie, am urmat, ani la rînd, cursurile facultății de Limba engleză de la Iași, fiind, uneori mai activ și mai implicat decît colegele ”cu frecvență, la zi”. Ca student la ”științe economice”, făceam notițele de curs în limba engleză, iar în anul trei (1970) am devenit ”traducător” al unor tratate de economie occidentale în cadrul catedrei de ”Doctrine economice” condusă de profesorul și rectorul Mihai Todosia. Cunoașterea limbii engleze mi-a fost foarte utilă în activitatea mea de cercetător la Academia Română (filiala Iași) (1971-1975), apoi în cadrul carierei didactice (am predat în limba engleză la ULIM Chișinău, între anii 1993 și 1995) dar și de cercetere (participarea activă și conducerea unor organizații științifice internaționale, publicare de articole și cărți în limba engleză etc.). Profit de context pentru a aduce un omagiu, tardiv dar binemeritat, profesorului Pop care trăiește acum în Germania, pentru tot ceea ce a făcut pentru noi; în fine, dar nu în cele din urmă, cel de-al treilea nominalizat al analizei făcute de profesorul Pop, Gherasim Toader a devenit un profesor universitar și manager academic de mare succes (Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași și Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, unde activează și în prezent). Despre colegul și prietenul meu (prietenie care durează de 55 de ani) Toader, am scris pe acest blog un articol intitulat ”Toader”. Timpul, însă, a dovedit un paralelism cvasiperfect și definitiv între Toader și limba engleză. Peste cîteva zile Toader va împlini 69 de ani, ocazie cu care colegii și prietenii îi transmit și îi vor transmite ”La mulți ani sănătoși!”. În fine, rog colegii care țin legătura cu profesorul Pop să-i transmită aceste rînduri de recunoștință și de probare a roadelor pe care orice profesor în înaltă calitate le așteaptă de la cei îndrumați de el.).

Azi la școală am cules dintr-un Album următorul ”Cîntec” care mi-a plăcut:

  1. O mie de scrisori îmi amintesc de vremea ceea/ De cînd umblam prin școli și mă-ntrebam ce e femeia. Refren: Unde mi-e gașca de-altădată cu care-o făceam lată prin cîrciumi colindînd/ În loc de gașca de-odinioară femeia mă omoară, mă bagă în mormînt
  2. Cu sticla-n buzunar și Mărășești din pachete/ Nu mai știam cînd vremea trece fiindcă umblam hoinar. Păcat… (refren)

Știu numai refrenul să-l cînt.

Cînd am ajuns la internat, mama mă aștepta aici. A cumpărat un geamantan gri – 153 lei. După ce-am luat masa, am luat cheile de la Prandea, am scos valiza din sala de valize și-am dus-o în dormitor. Aici am bucșit-o cu toate rufele și perna. Pe la 2.30 – 3 am mers la autogară. M-am înhămat la cele două valize care sînt destul de grele. Noroc că m-a ajuns Costică din urmă și m-a ușurat de-o valiză.

Toader a fost la film la 7N. Costică s-a întîlnit cu Geta. Eu am stat cu mama pe bancă pînă la ora 5. Mi-a lăsat bani să plătesc restul de excursie (60 lei) + 10 lei biletul la autobuz, 10 lei datorii, 7 lei să cumpăr o carte. Total 87 lei. Mai aveam eu 15 lei, așa că aveam bani berechet (100 lei). La 5 m-am dus la librărie și am cumpărat ”Dicționar frazeologic român-englez” – o carte foarte bună și ultimele numere de ”New Times”. Am plecat cu Simeria și cu H.N. pînă la internat. Aici nu se făcea meditație. Haiuță dădea indicații orchestrei formate din Cazacu Gigel (acordeon), Ciubotaru Mircea (fluier) și Atănăsoae Ctin (solist și baterist). Peste cîtva timp a sosit și Gherasim în meditație. Ne-am înțeles să ieșim în oraș; chiar am pornit-o amîndoi spre ușă, însă Haiuță ne observă și ne întreabă: ”Unde mergeți?”. Îi spunem primul motiv care ne-a venit în minte: ”Să bem apă”. De nevoie am băut fiecare cîte-o cană de apă. N-am avut încotro și a trebuit să stăm pînă la 7 cînd s-a dat masa. Înainte de a se da masa am fost cu Toader pe stadion. Toader a fumat și, cînd am ajuns la internat, Haiuță ne-a mirosit, dar mă întreabă pe mine: ”Druguș, fumezi?” Eu: ”Nu!”. L-a chemat apoi și pe Gherasim și ne-a întrebat pe amîndoi: ”Cine a fumat?”. Toader a răspuns: ”Nimeni… (apoi, după o pauză) Eu am fumat!”. Haiuță: ”Așa mă, de ce nu spui?” și ne-a dat liber. Pe chestia asta mi-a plăcut.

După masă, Toader nu știu unde a dispărut. Cu mare greu l-am convins pe H.N. să vină cu mine în oraș și să mergem la film de la 8 la 11, la cinema ”Unirea”. I-am promis că-i împrumut bani, dar spre ghinionul nostru (căci era un film bun) nu mai aveau bilete și era cît pe ce să venim la internat. Pe drum l-am convins însă pe Simeria să vină la film. I-am împrumutat 3.50 lei (atîta a costat un bilet) și mi-a promis că la anul, pe 15 sept. îmi dă 5 lei (!). Am mers la cinema ”7N” și – nefericiții de noi – n-am avut parte de un film bun. După jurnal, timp de mai bine de o oră a rulat ”Vizita tov. N. Ceaușescu în regiunea Iași” și ”Vizita tov. N. Ceaușescu în regiunea Suceava”. După astea două completări a mai dat una  cu ”pictura și culorile”. O plictiseală de moarte, ce mai! Cînd a început filmul sovietic ”Cheile cerului” mi-a venit somn și după cîtva timp mi-am pus capul pe umărul lui Simeria și-am adormit binișor. Așa că nu numai că n-am văzut filmul, dar nici nu mi-a plăcut (emoticon zîmbăreț). Cînd am ieși de la film picam de somn nu alta. Afară însă – eu eram numai în bluză – aerul rece m-a înviorat complet. Am ieșit la ora 11. Am mers la internat f veseli, fluierînd marșul, fără să avem habar de ”bucuria” ce ne aștepta acolo. Spre marele nostru ghinion ușa de la dormitoare era încuiată. Haiuță ne-a făcut bucata: s-a încuiat în dormitoare și a avut și grijă să ascundă cangea și scara și ne-a lăsat pe drumuri. M-am învîrtit cu Saima în jurul internatului, dar degeaba; nu ne mai rămăsese nimic de făcut. Nici nu era ora 12 cînd apare și Gherasim și se alătură nenorocului meu. Mi-a spus că Mircea e la blocuri, cu Felicia, iar Costică e tot acolo și discută cu Natalia. Văzînd care e situația, m-a luat și pe mine și-am mers într-acolo. Toader mi-a povestit cum s-a întîlnit cu un milițian și la întrebările acestuia i-a trîntit niște răspunsuri minciunoase care l-au scăpat dintr-o mare încurcătură. Costică mi-a povestit ”aventurile” lui de azi, cu Oltița (a sărutat-o). Am mai stat noi acolo în spatele unui bloc, stingherind locatarii, apoi ne-am împărțit. Toader a rămas acolo cu Natalia. Mircea s-a dus cu Felicia, iar eu cu Costică ne-am plimbat un pic pînă ne-am întîlnit cu a doua pereche (Mircea cu Felicia). Am intrat în holul unui bloc (unde locuia F.). Am pierdut vremea aici pînă la ora 1 (după miezul nopții) cînd F n-a mai vrut să stea și s-a dus la culcare. Noi trei (eu, Costică și Mircea) neavînd ce să mai facem, am luat-o frumușel spre gară. L-am anunțat și pe Toader unde ne poate găsi și în cîteva minute am și fost la ”unchiu-n gară”. De data asta, unchiul n-a mai fost așa de ospitalier. Sala de așteptare gemea de lume. Aici era un miros îngrozitor, aspru, care te zgîria pe căile respiratorii. De voie de nevoie, am stat un timp în picioare, iar după ce a venit trenul de ora 2 am găsit și locuri. Ne-am întins pe niște bănci să dormim, dar imediat au venit niște călători foarte harnici la vorbit și nu ne-au mai lăsat să dormim. Totuși pe la 2.30 am adormit și ne-am sculat la 4.30. Soarele era sus pe cer, dar aerul era încă rece. (va urma)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 370 Vineri 5 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (98).


Vineri 6 mai 1966. Astă noapte a fost frig în dormitor și dimineață mă dureau amigdalele. Azi s-a făcut deșteptarea la fără 10 și imediat am coborît toți la înviorare pe teren cu Beldianu Ghe. Am făcut alergare, exerciții, flotări (10) și tracțiuni la bară (6). Dimineața eram singur în dormitor cînd a venit Prandea la mine și-a început să mă dojenească ușurel.

Azi dimineață, Prandea ne-a comunicat o serie de ”reforme” ce se introduc acum la internat. În primul rînd, s-a satisfăcut o revendicare mai veche: ajunge apa la spălătorie. De acum trebuie ”păzită” spălătoria, adică să se facă de planton la spălătorie. Alte noutăți: se vor face grupe de învățătură: elevii slabi vor fi ajutați de cei tari. Deocamdată atîtea.

Semnul meu de bună purtare de pe obrazul stîng a început să dispară: A rămas doar o dungă (abia vizibilă) care va dispărea treptat și voi scăpa de ”rușine”.

Azi a fost iar o zi minunată. Întîiul mai a adus cu sine o vreme frumoasă care se menține și sper să se mențină și de acum înainte.

La școală, primele două oră am fost trist, posomorît, supărat chiar. Pentru ce și cum nu mai știu nici eu. La română, profesoara a citit operele cerute la maturitate, după programa apărută în ”Gazeta învățămîntului”. Apoi a ascultat puțin, fără să noteze și, în continuare, a predat despre opera lui Goga. După cîte am observat, profesoara mă cam fixează cu privirile, cîteodată, dar eu nu mă feresc…

Azi am fost la școală fără cravată (pentru prima dată) ba încă cu gulerul peste haină. În ora de fizică a fost cam jale. După ce-a ascultat-o pe Ursaciuc și a predat aproape toată lecția, m-a scos și pe mine . M-a pus să leg o bobină și să explic fenomenul ce apare; le-am încurcat însă. Cînd m-a pus să dau definiția tensiunii electromotoare, iar am încurcat-o. Cu atîta știință cred că nici 6 nu meritam (mi-a pus 6). Dacă-mi dădea o problemă luam și 8.

Pe la mijlocul orei de fizică a apărut Zăicescu și mă cheamă la Cabinet. Cred că m-am făcut tare galben, eram speriat. Am fost la Cabinet și i-am declarat cele întîmplate marți seara. Mi-a spus că am fost văzuți de doi bărbați și o femeie – care a reclamat. M-a întrebat cine a fost acolo și i-am spus exact așa cum a spus Toader. Cînd am ajuns la Theodora m-am încurcat și nu știam cum să-i zic, căci nu-i știam numele mare. Am zis numai Theodora dintr-a XI-a… ”Cum mă nu știi? Aceea cu care vorbești tu! Cea care-ți place ție!”. De unde-o fi ajuns la concluzia asta oare? I-am zis categoric că nu vorbesc cu nimeni. În timp ce dădeam explicații îmi mai aduceam aminte de cîte ceva și zîmbeam sau rîdeam. Zăicescu era și el bine dispus și zîmbea… S-a purtat destul de frumos cu mine. Mi-a spus că l-a supărat tare faptul că l-a mințit Gherasim și și-a cam pierdut încrederea în el. El era informat dinainte și a vrut să-l verifice. Nu este de acord cu faptul că Toader vorbește cu Natalia. Mi-a spus două vorbe cam usturătoare pentru Toader: ”Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești” și ”După sac și petică”. Concluzia lui Zaiciu: ”N-a găsit el o elevă mai eminentă? Măi, măi!”. Pe coridor mi-a mai spus: ”Îmi pare tare rău că tocmai Gherazim a fost acela care le-a acoperit și le ținea de după gît zicînd: ”Las că nu ne vede” (cînd a trecut Zăiceasca pe-acolo). Mi se pare că acela eram tocmai eu… În pauză, l-am așteptat pe Toader să vină de la educația fizică și i-am povestit tot, de-a fir-a-păr. Nu s-a simțit prea bine cînd a auzit expresia: ”Cum îi sacul, așa-i și PETICA”… L-am întîlnit și pe Piecnița. Acesta era hotărît să nu spună nimic și să nege faptul că a fost cu noi. L-am sfătuit: ”Tu nu fi prost și spune tot, în afară de…”. Au apărut și Theodora și Rodica Rusu și mi s-au spovedit ce-au mai pățit. Au dat și ele declarații lui Zăicescu și, mai presus de toate, și dirigintei mele!

Ora următoare aveam latina. Numai bine ajung în bancă și peste cîteva minute apare diriginta: ”Druguș, vino-ncoace; i-ați și hîrtiile să ai pe ce scrie. Clasa s-a mirat tare cînd a văzut că mă tot cheamă să dau declarații. M-a dus în sala de cor și m-a pus să dau declarație ce și cum s-a petrecut. Nu mă așteptam să se poarte așa frumos cum s-a purtat cu mine și mi-a crezut tot ce i-am spus. Principala noastră vină e c-am întîrziat pînă la ora 22 și-am făcut scandal pe stradă la ore tîrzii. Cînd a trecut pedagoga nici prin cap nu ne-a trecut s-o salutăm, ci – veseli fiind – ne-am continuat activitatea. Am făcut o declarație pe o pagină: ”Subsemnatul Druguș Liviu, elev în calsa a X-a E declar următoarele în legătură cu cele întîmplate în seara zilei de 2 mai. A fost o întîlnire prietenească și-au fost Cutare și Cutare. Totul a început pe la 7-8 și din discuție în discuție timpul a trecut de ora prevăzută în reguulament. Probabil am rîs și am discutat cam tare, ceea ce a atras atenția. Cînd ne-am despărțit se făcuse deja ora 10”. Diriginta n-a fost de acord cu cele sublimiate și-am mai făcut una. În cea de-a doua am specificat că ”n-a fost vorba de o reuniune în casa cuiva, ci am stat tot timpul în fața blocului”. (L.D.: Am păstrat prima declarație, și – de dragul adevărului – o reproduc integral, aici: ”Declarație/ Subsemnatul Druguș Liviu, elev în clasa a X-a E, declar următoarele în legătură cu cele întîmplate în seara zilei de 2 mai. / A fost o întîlnire prietenească și-am fost cîțiva băieți și mai multe fete. Băieți am fost trei: eu (X-E), Toader Gherasim (X-D) și Piecniță (X-F). Fetele erau: Ieșan Natalia (X-F), Hasna Lucia (X-F), …. Theodora (XI-C), Popescu Felicia (X-D), Rodica Rusu (X-F), Popescu Elena (X-F)./ Totul a început pe la orele 7 – 8 seara, și din discuție în discuție a trecut timpul fără să ne dăm seama că a trecut de ora prevăzută în regulament. Probabil am discutat și am rîs mai tare, ceea ce a atras atenția. Cînd ne-am hotărît să mergem pe la casele noastre era în jurul orei 10. Semnat: Druguș Liviu (L.D.: cu semnătura mea – litera D fiind formată din trei triunghiuri din care două triunghiuri în opoziție, pe verticală).

La limba latină profesoara a întrebat: ”Druguș, s-a întîmplat ceva la voi în clasă?” Eu: ”Nu… nimic deosebit”. Profesoara: ”Bine, stai jos”. După mine, au fost chemate jos Nichiforel M și Nichiforiuc Geta.

În pauză colegele m-au asaltat cu întrebări, dar n-am vrut să le spun. În ora de latină, hop! Primesc un bilețel prin Puha. Am crezut că-i de la Lucia (Nenati), dar cea care se iscălea era Lia (B.M.).  M-a întrebat de ce m-a chemat diriginta. (indiscreție). I-am răspuns că îmi pare rău, dar nu-i pot spune; poate în pauză. Semnat, Liviu. La care Lia îmi scrie: ”Dacă-i secret militar…”. În ora de matematică a insistat să-i spun. I-am scris pe o foaie de carnețel toată povestea (am încredere în tine). La sf orei am primit răspunsul: ”Îți mulțumesc. După ce-am fost la film, fetele ne urmăresc. Cînd te uiți la mine, fetele rîd”. Cu asta am terminat-o pe ziua de azi.

În ora de matematică nici n-am știut ce se discută la tablă. Am scris bilețele și o c.p. la Cartea prin poștă (Am cerut ”Romanul unei adolescente” de Dieter Noll – 15 lei). Deci în ora de geometrie am avut ocupații serioase. Hrișcă m-a observat însă; nici n-aveam caietul la mine. Cînd mai erau 5 minute pînă să sune de ieșire îl aud strigînd: ”Druguș!” și-mi face semn să ies la tablă. Eu, care aveam un 7, nici prin cap nu-mi trecea să mă asculte și încă tot la geometrie. Mi-a dat următoarea problemă: ”Dintr-o sferă cu raza R cîte sfere se pot face avînd raza jumătate din cea a sferei mari?”. La internat nici nu m-am uitat prin geometrie, ce să mai spun? Eram aiurea cu totul. Am judecat însă un pic, am aplicat o formulă pe care-am prins-o din clasă, întîmplător, și am scos cămașa curată! M-a mai întrebat două formule și mi-a pus un 7.

În pauză m-am mai întîlnit cu ”restul lumii” și ne-am confruntat declarațiile. Erau cu totul diferite și te apuca rîsul văzînd în ce situație (dramatică) sîntem. Sînt și eu curios să văd sfîrșitul acestei chestii care e compusă dintr-o mare, mare tîmpenie.

La limba rusă s-a făcut recapitulare pentru teză și toată ora ”nici n-am fost în clasă”. Cînd ne-a dat drumul  acasă, B.M. a ieșit înainte; aveam chef și eu să merg cu ea pînă în oraș. Am ieșit și eu după ea dar…. m-am răzgîndit. Am sesizat că și ea ar fi vrut să mergem împreună. În loc să meargă pe str. Călărași a luat-o pe Bogdan Vodă (ca să o pot ajunge). Dar eu mi-am continuat drumul la interrnat…

După ce-am luat masa am ieșit cu Toader în grădină și-am mai reflectat asupra evenimentelor ce ne năpădesc acum. Am ieșit apoi și prin oraș. Am stat o bucată pe o bancă-n parc. A venit Costică Lungu și Vasile Buraciuc care ne-a povestit și el din pățaniile lui.

La 3.30 am revenit la internat. Toader a luat un chibrit de la Costică, a scos toată ”arhiva” (scrisorile de la N.) și i-a dat foc. S-a gîndit să nu aibă repercursiuni dacă i le găsește acasă… De la 3.30 la 5 am scris în Jurnal. În pauză nu m-am mișcat de-aici și-am scris tot timpul. Aveam și ce. Am început să ne temem de o eliminare și asta-i foarte posibil. Acum, cînd știu atîția profesori  e cam grav (Zăicescu, Ruscior, Buculei, Hlinschi și cine mai știe cîți).

De cînd a început să vorbească cu N., Toader nu mai scrie nimic în jurnal. A lăsat-o baltă… Mie unul îmi pare rău. (Se teme…).

Azi era vorba să se meargă la baie dar numai cu 28 cîți s-au înscris nu se poate așa ceva.

În pauza de 7 am luat-o cu Toader pe asfalt, apoi am venit și-am stat pe hipodrom. Discuția la ordinea zilei: aventura de la ”miezul nopții” de pe data de 2 mai și urmările ei. Împreună cu Toader am mai făcut o declarație (cerută de Zăicescu). Haiuță a început  s-o facă pe-a răpănosul cu mine, dar puțin îmi pasă. În seara asta a venit apă la spălătorie și-am făcut o baie …. ca aceea!

Sîmbătă 7 mai 1966. Dimineața m-am sculat la 5.20 și apoi am urcat în meditație.

Azi este iar o zi foarte frumoasă. În special diminețile astea sînt fermecătoare. Azi dimineață s-a făcut o înviorare, dar eu eram deja în meditație.

La școală – datorită faptului că a trecut cam mult timp de luni – nu ne-am mai agitat atît. La istorie trebuia să avem teză, dar a venit diriginta ieri și a spus că s-a amînat deoarece fetele trebuie să facă repetiții la balet. Ora asta n-a ascultat, ci a trecut mai departe la ultimele evenimente din cadrul celui de-al doilea război mondial. Imediat după ora de istorie a venit ”ordinul” ca cele 17 fete de la balet să se adune în spatele școlii unde se va face o asamblare. În orele următoare (latină, fizică, chimie) am fost numai 22 în clasă. A fost liniște și s-a putut lucra foarte bine cu cei rămași. Lia m-a întrebat: ”Liviu, dai la latină?” Eu: ”dau!”. Cu toate că abia azi dimineață am încercat să mă uit prin latină și peste cele cîteva traduceri căpătate, totuși am îndrăznit să mă anunț. Imediat cum m-am anunțat, baba m-a și luat în focuri: ”Băiete! Ai avut timp să înveți cu ieșirile tale nocturne pe teren?”. Ce-aveam să zic: Am tăcut și am regretat faptul că am făcut-o lată și – mai ales – că au aflat toți profesorii. Acum au cu ce să mă sîcîie și nu-mi place deloc. Acum știu toate fetele din clasă cele întîmplate și încă cu amănunte. Au aflat de la fetele din F (!!!). (Teleagă Viorica, Popescu Felicia, Nichiforel M, Cupșan E., Puha E., Băimăcean, Grijincu și poate mai multe de la noi din clasă știu!).  În fine, am ieșit în fața clasei și a babei de latină. L-a început m-a pus să traduc un text de pe trimestrul I, dar eu – prost! – i-am spus că am pregătit Caesar. Nu mi-a dat să traduc cine știe ce, dar m-a pus să analizez, și-aicea am rupt-o. Le-am încurcat bine (pe lîngă toate mai și zîmbeam). Deoarce 17 dintre ”suflători” nu mai erau, am rămas fără nici un sprijin. La urmă, baba s-a convins ce și cît știu și mi-a zis: ”Băiete, pentru cît ai știut azi nu-ți dau mai mult de 4. Deci, pentru trimestrul II – media 4! Va trebui să-mi dea un 5 pe trimestrul ăsta și n-am treabă cu nimeni. La chimie, deoarece au lipsit atîția, n-a ascultat, dar nici n-a predat. Am făcut primele patru probleme de la ”Aluminiu”. Am făcut și eu una  și m-am descurcat destul de bine.

În ora asta am intrat într-o încurcătură tare caraghioasă și comică în același timp. Azi nu am primit și nici nu am scris vreun bilet către Lia. Deodată, Puha îmi întinde un bilețel. În loc de Liviu (la destinatar) era scris Druguș. Scrisul era cel cunoscut; împătureala – aceeași. Conținutul – cu mici excepții – corespundea cu problemele ”arzătoare la ordinea zilei”. Imediat i-am trîntit un răspuns și i l-am dat lui Puha. Aceasta, văzînd că-i pentru L. s-a mirat. Apoi mi-a explicat și am înțeles toată festa. Biletul era de la Cupșan (s-a băgat pe fir, fără nici o rușine) și nici nu i-am răspuns.

În pauză, m-a chemat Zăicescu la Cabinet și m-a rugat să-i fac rezumatul de la lecția ”Excreția” pe săptămîna viitoare. La fizică, tot n-a ascultat și am făcut toată ora probleme. La franceză n-am mai rămas de teamă să nu mă mai țină pe la vreo conferință și m-am dus la internat la 12, am luat masa, apoi am mers cu Toader în oraș. Am stat pe la autogară cu el ca să plece acasă. Acolo am stat și cu Lazurca Aurel (clasa XI-a A, Lic. 2, din Grănicești, navetist). Mereu umblă cu texte comice care te obligă însă să fii atent. Iată unul: ”Îți aduci aminte cînd am fost la vînătoare și-am împușcat 5 iepuri dintre care 3 au fugit și doi au scăpat. Apoi am luat iepurii și-am mers acasă, am făcut un foc mare; pe plită fierbeau vreo 10 oale: 6 cu gura-n jos și 4 cu fundu-n sus. După ce-au fiert iepurii, am început să mîncăm. El a început să rabde, iar eu mă uitam la el cum rabdă… etc etc.

Toader a plecat acasă cu cursa de 2.10, iar eu am stat cu Ghe Andrișan pînă la  trei fără 10 cînd a venit Mircea de la Suceava. Mi-a dat 55 de lei și mi-a dat și grijă să-i pun pe cec. M-am dus imediat la filmul ”Vanina Vanini”, prod RDG, la 7N. Pe la mijlocul filmului aud pe cineva strigînd la ușă: ”Druguș! E în sală?” M-am dus și era Mircea. Mi-a zis că are control la geantă și că are ceva plus. Mi-a dat vreo 75 de lei, și i-am dat 50 înapoi. Azi era îmbrăcat în uniforma cea nouă, bună și-i stătea foarte bine. Filmul mi-a plăcut prin acțiunea lui și prin tematică. După film am ieșit cu Leonte Gheorghe (cl X-A, Lic 2, din Arbore) și-am mers cu el la un magazin de lenjerie  (mi-am cumpărat o cămașă bleu de 57 de lei, mărimea 36 II). Am plecat cu Gigi Andrișan în ”Grădina de tir”. Pe stadion se făceau repetiții pentru programul de mîine. Am stat un timp și-am văzut ”luptătorii” și pe cei ce făceau baie în bazin, apoi, neavînd ce să fac, am luat-o spre internat. Era ora 6 și Prandea  avea de gînd să facă meditație. Ca să nu mă plictisesc la internat am pornit-o prin oraș. Deoarece aveam de gînd să nu vin la masă la ora 7, m-am ”alimentat” din banii mei (o franzelă împletită de 2 lei, o ciocolată de 2 lei, o gogoașă și două înghețate de 2 lei (în această ordine). Total, cca 10 lei. În oraș mi-am cumpărat nr. 17 al revistei ”New Times” și am intrat la librărie să-mi cumpăr o carte, care-o fi. Am găsit cărțulia ”Scrieți mai bine, vorbiți mai bine românește” de Ioan Roman (4 lei). M-am dus în parc și am citit pînă la 7.30. Cartea este extrem de interesantă și foarte practică. Oricine poate învăța multe din ea…. Aveam de gînd să merg la internat dar pe drum m-am întîlnit cu Halip Florea și C. Atănăsoae care mergeau în pas cu-n pluton de grăniceri. Am făcut un stop și-o stînga-mprejur și m-am alăturat lor. Am mers cu ei pînă-n ”grădina de tir” pe stadion. Am intrat toți trei în tribună, printre elevii coriști de la Liceul nr 1. Botnar era foarte drăcos în seara asta. L-a luat la box și la înjurat pe-un ”șmecher” din oraș care nu vroia să stea jos. Am asistat la corurile liceului 1, dansurile flăcăilor de prin satele din împrejurimi, apariția plutoanelor de grăniceri și soldați, scandarea de lozinci – toate bineînțeles în repetiție. Toți au așteptat să vadă baletul. Acesta s-a dat la urmă și a ieșit destul de frumos. Toate fetele erau îmbrăcate în rochițe de tifon, fără mîneci și au dansat destul de bine (Valsul ”Valurile Amurului”). La urmă, din trupurile lor s-a scris PCR.  Era un ansamblu de 150 de fete, majoritatea din clasele a X-a. După asta, lumea a început să se care acasă. La plecare soldații au dat două rachete luminoase către răsărit. Am plecat cu Florea Halip la internat. Se făcuse 10.30 și pînă la internat am ținut-o într-un galop și-un pas întins. Am intrat în dormitoare unde am avut surpriza să aflăm că s-au eliberat dormitoarele 4, 5, 7 și 11! Văzînd asta, am luat-o cu Florea în oraș, dar în parc ne-am întîlnit cu diriginta Ruscior. Noi: ”Bună seara!”. Ea: ”Unde mergeți?” Noi: ”La grădina de tir să vedem ce mai e…”. Ea: ”Duceți-vă și vă culcați!”. Bucuroși c-am scăpat cu-atîta am pornit-o spre internat. Aici, la ora asta tîrzie, Țopa (bucătarul) s-a sculat și ne-a dat masa. Pe la 11 eram deja foarte sătul. În dormitor am avut noroc să dorm singur în d. 8. Am făcut, mai întîi, o baie bună, mi-am spălat ciorapii, am făcut sport, mi-am aranjat hainele pentru dimineață, să le am la îndemînă și pe la 12.30 am adormit și eu, destul de obosit.                       (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Profesoratul: vocație, tradiție, ocupație, situație și destin


Amintiri grămeștene (și nu numai)

 

Motto:

 

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc”. Translat în domeniul educației aș putea reformula astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile de impostori!

 

Familia profesorului Druguș Grigore (1923 – 1990)  a ajuns în comuna Grămești din județul Suceava (toți cei patru membri ai familiei fiind intim legați de Școala generală din Grămești cu 7 clase) într-o toamnă frumoasă și plină de speranțe, în anul de grație Una Mie Nouă Sute Șaizeci. Emilia Druguș (fostă Marian, născută în anul 1928) primise o moștenire de cca 30 ari de pământ la poalele dealului Cudrina (o fi venind numele de la vreo Codrina?), în apropierea pomătului care adăpostea fostul conac boieresc, pe atunci sediul GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă, traducere și transpunere faptică după rusescul/ sovieticul kolhoz). Subsemnatul, Liviu Druguș (n. 1950), tocmai trecusem în clasa V-a, iar fratele meu, Mircea Druguș (n. 1948), în clasa VII-a. Camionul care ne adusese tot calabalâcul de la Șarul Dornei plecase în grabă, iar noi am înghesuit lucrurile în casa nouă din chirpici care nu avea nici geamuri, nici uși. Prima noapte am dormit cu toții pe jos, alături de stratul de pere ce urmau să se coacă deplin mai înspre Crăciun.

 

Profesorul Grigore Druguș a predat matematică și fizică la ciclul V – VII, iar învățătoarea Emilia Druguș a predat la clasele primare ale Școlii din Grămești, inclusiv la Școala din Bălinești (navetă cu bicicleta). Preocuparea pedagogică principală a părinților mei era să nu ne favorizeze cu nimic în raport cu ceilalți colegi de clasă, dar să ne facă să ne placă să citim. Severitatea și corectitudinea profesorului Grigore Druguș erau proverbiale. Un exemplu: acasă mă întreba dacă mi-am făcut temele. Odată am mințit, dar era vizibil că nu le făcusem, devreme ce mă jucasem toată dupăamiaza, până seara târziu. Nu exclud o posibilă verificare a ghiozdanului… A doua zi, la ora de matematică: ”Elev Druguș, la tablă! Arată cum ai rezolvat problema pentru acasă!”. Evident, nu am știut, am luat nota 4, iar acasă mă întreabă, ca și cum nu ne văzusem deloc la școală: ”Ai luat vreo notă azi?”. ”Da, un patru la matematică”. După care a urmat discursul moralizator, dublat de corecția fizică… Din păcate, excesul de preocupare pentru matematică din partea tatălui meu m-a făcut să ocolesc acest obiect de studiu, inclusiv la liceu. Dar tot profesorul Druguș a fost salvarea mea atunci când a trebuit să pregătesc admiterea dură la facultate, în toamna anului 1967. După ce pe tot parcursul liceului știam că voi face filologie (neglijând matematica, atâta câtă se făcea la secția de umană), după ratarea admiterii la Filologia (secția engleză) de la Universitatea din București, am aflat de la un prieten că au mai rămas 16 locuri la Facultatea de Științe Economice de la Iași. A trebuit să pun la punct, în două luni, două materii pe care le neglijasem total în liceu: matematica și economia politică. Aici rolul părintelui profesor de matematică a fost decisiv și am reușit cu o medie de aproape 9, pe locul al 18-lea, la egalitate cu locurile 16 și 17! Ca o curiozitate: colegul care m-a anunțat că mai sunt locuri la Iași pentru sesiunea din toamnă (Toader Gherasim) a devenit profesor universitar de marketing la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, apoi rector la Universitatea George Bacovia din Bacău, iar colegul ”de suferință” care a intrat tot la ”suplimentare”, pe locul 17 (Constantin Sasu) este profesor de marketing la Universitatea Al. I. Cuza. Doar eu am devenit profesor de management, după ce am predat zeci de discipline (economie politică, economie sanitară, comunicare și relații publice, finanțe internaționale, management general, managementul informării și comunicării, metodologii de cercetare, managementul cercetării, managementul serviciilor etc.).

 

Pot spune, în cunoștință de cauză și cu respect față de adevăr, că mama mea avea un simț pedagogic mai dezvoltat și mai aplicat. Îi plăcea mult să citească și chiar citea în timpul rămas ”liber” după multele ore de la școală și mâncare-spălare pentru patru persoane… Mi-a cumpărat mereu cărți în format mic și cu litere mari, dar asta nu era totul… Prin clasa IV-a citeam Mark Twain și Shakespeare, cu precizarea că pe Twain chiar l-am înțeles… Când am împlinit 15 ani, părinții mi-au făcut o frumoasă surpriză: o bibliotecă din placaj de bună calitate, construită de un vecin, bun tâmplar,  Ghe. Horodincă.  Biblioteca o am și azi, după ce am mărit-o pentru a ocupa exact un perete lung de sufragerie de bloc. Azi ocupă un perete de garaj, iar multe dintre cărțile care o umplu sunt cărțile copilăriei mele.

 

Mă punea mama să povestesc ce am citit și, voit sau nu, mi-am dezvoltat simțul sintezei și al conciziunii, povestind. Evident, o mulțime de cuvinte necunoscute apăreau și mă țineam mereu de mama: ”da ce înseamnă cuvântul ăsta?”. La început primeam explicații, dar după clasa a V-a am avut un Vocabular de cuvinte necunoscute, pe care îl completam cu explicațiile primite fie de la profesorul Maximiuc, fie de la mama. S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționare, nici la profesorii mei. Citind multe cărți cu aventuri pe mare, am găsit cuvântul ”zbaturi” pe care l-am deslușit abia cu câțiva ani în urmă (o roată cu palete care făcea barca/ vaporul să înainteze). Mama mi-a spus odată, tot prin clasele primare, că ar vrea să mă vadă scriitor… Mai mult, mă stimula să scriu, după mintea mea… compuneri. Într-o vară călduroasă dinaintea clasei a VII-a, mama m-a trezit de dimineață devreme să descriu un răsărit de soare… Desigur, și eu și mama aveam în minte minunatele descrieri sadoveniene, dar ceea ce am scris – pe ultima filă a unui caiet de dictando – a fost ceva între sinistru și penibil… Vroiam să nu imit pe nimeni, dar nici vreo idee originală, sau vreo metaforă care să bucure cititorul nu-mi venea… Atunci am învățat că fără inspirație, geaba transpirație… Oricum, fiind foarte exigent cu mine am devenit, la maturitate, un hiperexigent cu alții. Cine nu crede nu are decât să citească blogul meu de recenzii (www.liviudrugus.wordpress.com) unde laudele sunt doar mici bandaje care să facă suportabile usturimile criticilor…

 

Când am fost invitat, în anul 1972, la București, să devin ziarist la Revista Economică mi s-a cerut să scriu ceva: am scris un fel de crez în care propuneam înființarea criticii de întâmpinare pentru cărțile de specialitate. Același lucru îl propun și îl practic și azi. (Asta se întâmpla după ce refuzasem postul de asistent la Catedra de Economie politică. Mirajul bibliotecilor bucureștene și ideea de a lucra în presă mă fascinau. S-a întâmplat însă turnura ideologică din 1972, când dosarele trebuiau să fie, din nou – ca în anii 50 – impecabile. Or, eu nu eram nici membru de partid, iar bunicii mei basarabeni construiau, prin muncă silnică pe 20 de ani, comunismul sovietic în Siberia, împreună cu majoritatea membrilor săi de familie. Faptul că bunicul a fost primar la Cuizăuca, iar un văr al bunicului, Plăcintă, – prefect de Orhei erau, cred, cunoscute de tovarășii de la cadre (mai puțin de mine) și nu cadrau cu noua viziune a lui Ceausescu după vizita din Asia. (Printre altele, fie spus, ”Revista economică” s-a contopit atunci cu ”Probleme economice” și a dat o nouă revistă ”Tribuna economică”, cu personal puțin și …bine ales).

 

Tot mamei îi datorez plăcerea de a scrie, dar visul de a deveni ziarist profesionist s-a împlinit abia după 1990 (fiind angajat – de la înființare până la desființare – la cotidianul editat de Parlamentul Republicii Moldova, ”Sfatul Țării” din Chișinău). Tot la Chișinău am înființat și condus revista ”Economica” (apare și astăzi), iar la Bacău am înființat și condus semestrialul ”Economy Transdisciplinarity Cognitionwww.ugb.ro/etc) revistă inclusă în bazele de date internaționale. Pot spune că fascinația cărților și a ziarelor, a cuvântului tipărit în general, m-a făcut să fiu mereu atras de ziare și edituri. În anii de după terminarea facultății am scris primul meu articol la ziarul județean ”Flacăra Iașului” intitulat ”Informație și decizie” (pe care l-am reprodus aidoma în blogul meu la adresa https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/informatie-si-decizie/ ). Chiar dacă am introdus (la cerere!) citatul din ”tovarășul”, pot afirma azi că ideile din acel articol au stat la baza Metodologiei Scop Mijloc, (fostul Binom Scop Mijloc pe care îl predam la Medicină în anii 80) și sunt perfect valabile și astăzi. Mai amintesc aici câteva episoade legate de presă. Cu câțiva ani înainte de fatidicul 89 (și despre care unii colegi de la UMF vorbeau cu circa cinci ani mai devreme…) am încercat să devin ziarist. M-am interesat la colegii ziariști și am aflat că pentru asta trebuie să urmezi facultatea de profil de la Academia de Științe Sociale și Politice Ștefan Gheorghiu de la București. ”O urmez, dacă asta e condiția”, m-am entuziasmat eu. ”Da, dar acolo trebuie să mergi doar cu recomandare de la județul de partid…”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut audiență la șeful propagandei, tovarășul Alecu Floareș. M-a primit, m-a ținut la ușă și m-a întrebat sec: ”Ce doriți?” ”O recomandare pentru Ștefan Gheorghiu. Vreau să mă fac ziarist”. Buzele subțiri, privirea tăioasă de după ochelarii de bună calitate anticipau răspunsul negativ: ”Da mata știi ce dosar ai?” ”Nu”, zice naivul din mine. ”Mai bine așa, nu avem ce discuta.”.  Asta a fost tot, dar primul ziar care mi-a solicitat colaborarea după 1989 a fost ”Neamul românesc” (fondat de Iorga). Am scris (gratuit, evident, din entuziasm și plăcere de a scrie ce vreau) toate editorialele și alte articole până la plecarea mea la Chișinău, în august 90. Și ca să închei acest episod legat de presă, mai amintesc o fază legată de anii mei de cercetare. Șeful meu de atunci (conf Cosmovici, de la Psihologie) mi-a solicitat, tot prin 1972, cred, un articol pentru revista ”Cronica”. ”Pe ce temă?”, întreb eu. ”Orice”, mă încurajează șeful. ”Să vedem cum scrii”. Trebuie să recunosc că trezirea/ deșteptarea/ înviorarea făcută de Ceaușescu, cu planuri mărețe și dorințe de reconstrucție a țării m-au prins. Nu eram prea priceput la ideologie. Dimpotrivă. Mi-am amintit atunci un titlu al unei cărți scrise de Engels, ”Ideologia germană”. Chiar dacă nu aveam niciun fel de studii pe teme de politologie și filosofie politică am simțit că naționalismul ceaușist era un mod adecvat pentru România de a-și afirma ”independența față de frații mai mari de la Răsărit” (fapt agreat de majoritatea românilor atunci, îndeosebi după episodul 1968, cu Primăvara de la Praga). La cei 22 de ani nu cred că aveau pretenții prea mari de la mine… În fine, peste câteva zile am venit cu articolul intitulat ”Ideologia română”, o pledoarie în favoarea unei căi proprii de dezvoltare, desigur, o cale socialistă… Profesorul Cosmovici a luat articolul, a dat din cap a nemulțumire, apoi a luat articolul și mi l-a prelucrat: cred că a tăiat masiv și a adăugat de la el sau de prin documente… În primul rând, titlul meu, de care eram foarte mândru, dispăruse și în locul lui era un titlu nou: ”Ideologia PCR – marxism creator”. N-am avut de ales, și am acceptat propunerile ”cenzorului” meu… Fără să am pretenții de dizidență ideologică (s-a dovedit deja, după lovitura de stat din decembrie 89, că majoritatea dizidenților erau securiști) am avut mereu o tendință, deloc ascunsă, de a aduce ceva nou, de a mă îndepărta de frazele suprauzitate și răs-tocite. Oricum, nu mă așteptam ca băieții de la CIA însărcinați cu revista presei ”neortodoxe” din țările Estului bolșevizat să includă în catalogul lor o traducere a unui articol al meu despre ”Educație”, și nevoia reformelor în sistem, publicat tot în revista ”Cronica”, traducerea fiind făcută integral în limba engleză, inclusiv cu nelipsitul citat din ”tovarășul”. Linkul la această culegere de articole realizată de CIA este, probabil, în recenzia făcută de mine cărții lui Larry Watts (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/) sau, oricum, într-una dintre postările mele pe blogul de pe wordpress.com

 

*

*                               *

 

Eu am avut șansa vieții mele de a fi repartizat la clasa V-a B a Școlii generale din Grămești, unde diriginte era profesorul de limba română și muzică, Costache Maximiuc. Stilul său pedagogic, iubirea sinceră și reală pentru elevi, vocea caldă și atitudinea părintească l-au transformat pe ”tovarășul” profesor Maximiuc în Domnul Trandafir al școlii noastre, adică în profesorul model, adorat de elevi, colegi și părinți. Am avut o reală plăcere să-l întâlnesc pe iubitul profesor C. Maximiuc la evenimentul organizat de colegul de clasă și prietenul meu Vasile Amariei (un alt produs marca ”Maximiuc”, actualmente învățător foarte apreciat la Școala din Grămești), în anul 2011 (?), mai exact la sărbătorirea centenarului Școlii din Grămești, apoi am mai vorbit la telefon cu profesorul în dese rânduri, ultima oară cu câteva zile înaintea morții sale (2012). Am scris atunci (11 august 2012) câteva rânduri despre dascălul meu exemplar, și le-am postat pe blogul meu de recenzii și articole, articolul fiind intitulat ”Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/). (Atașez acest articol la Anexa 1). Și, cum marile spirite se întâlnesc și se însoțesc, soția profesorului C. Maximiuc, doamna Maria Maximiuc, a fost profesoara noastră de geografie, fiind, de asemenea, o prezență delicată și o persoană dedicată profesiei de pedagog. Aflată acum la Vatra Dornei, localitate care a fost realmente înnobilată de prezența hiperactivă a omului de cultură C. Maximiuc, doamna profesoară îi cultivă, cu pioșenie, amintirea.

 

Așadar, am crescut într-o familie de profesori, iar la școala generală (acolo unde se pun temeliile pregătirilor viitoare) am avut norocul să am profesori de excepție, dedicați profesiei, talentați și iubitori de viitor, adică de noi, cei în mijlocol cărora urmau să trăiască și ei, împreună cu produșii muncii lor. Am precizat această ultimă dimensiune a unui profesor adevărat, cu apăsarea sufletească dată de faptul că profesoratul este, actualmente, majoritar transformat într-o simplă ocupație (un ”job”). Vocația este o pasăre rară, mulți dintre educatorii României de azi având o bună parte a vinei morale de a scoate elevi și studenți nepregătiți, simpli posesori de diplome și certificate, debusolați și nepregătiți pentru viață. ”Asta-i situația!”, spunem mulți dintre noi, dar ”situația” este, totuși, în mâinile noastre.

 

Se spune că profesoratul este și o problemă de tradiție, nu doar de vocație. Aici aș comenta puțin. Tradiția apare îndeosebi dacă există și vocație. Un exemplu: un alter ego al profesorului Maximiuc de la Școala din Grămești a fost profesorul meu de limba română de la Liceul nr 2 (fostul Liceu de fete) din Rădăuți (1963 – 1967) profesorul de vocație Neculai Hlinschi (fiica sa fiind profesor universitar la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău, iar nepoata sa fiind conferențiar universitar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați). Se poate spune că și vocația este ereditară. În ce mă privește, lucrurile au stat puțin altfel. Iubirea mea față de limba română (apoi și de limbile străine) era condiționată de faptul de a NU deveni profesor. Salariile mici și corectitudinea părinților mei (adică neprimirea de surse suplimentare de existență) a făcut ca imaginea vieții de profesor, pentru mine, să fie una de subzistență, de supraviețuire, chiar de sărăcie.  În clasa XI-a, diriginta clasei a făcut un sondaj în privința profesiilor pentru care am dori să optăm. Am scris, pe un petec de hârtie: ”Nu știu ce profesie voi alege în viață, știu doar că nu voi deveni profesor!”. Totuși, profesoratul mi-a făcut mereu cu ochiul, iar eu n-am mai putut să-i rezist. În anul III de facultate rectorul de atunci, șef de catedră la Doctrine economice, profesorul Mihai Todosia, mi-a dat cheia de la catedră și mi-a ”pus la dispoziție” toți colegii lui de catedră pentru a traduce cărți din engleză… Toți colegii mei știau că voi fi urmașul profesorului la catedră (mai puțin eu…). La repartiție a apărut o problemă: nu eram membru de partid pentru a intra la Catedra de Economie Politică și Doctrine economice. Drept pentru care am luat post de cercetător stagiar la Academia Română, Filiala din Iași, Centrul de Științe Sociale. Peste un an profesorul Todosia mi-a transmis printr-un coleg să vin la Catedră și să-mi fac dosarul pentru a intra în învățământ. Ceva m-a îndemnat să nu merg… În replică, încercările mele ulterioare de a deveni doctorandul profesorului Todosia s-au încununat de …insucces. Piedica venea, formal, de la organizația de bază PCR de la Academie care nu mi-a eliberat recomandarea pe motivul simplu că nu eram membru de partid. Ca o ironie a sorții, intrarea mea în învățământ s-a datorat directorului Școlii de Partid din Iași, Ilie Dodea, pe atunci lector suplinitor la disciplina de Economie Politică din  cadrul Catedrei de Științe Sociale a Institutului de Medicină și Farmacie (actualmente Universitatea de Medicină și Framacie ”Gr.T.Popa” Iași), prieten apropiat al lui Ion Iliescu.

 

Așadar, dincolo de tradiție, vocație, ocupație sau situație, profesoratul poate fi și o problemă de… destin. Deloc întâmplător, promovarea mea a fost mereu blocată, deși aveam titlul oficial de lector universitar, salariul meu a fost mereu de asistent universitar (până în 1990, când am acceptat detașarea mea la Chișinău, la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Neculai Testemițanu”, revenind în țară în decembrie 1996). … Dacă tot am amintit  de activitatea mea la UMF Iași (1976 – 2004, iar din 2004 până în prezent, profesor asociat la această universitate) amintesc că am propus, în 1984, introducerea disciplinei de Economie sanitară, în detrimentul orelor de Economie politică, care se preda, de atunci, doar un semestru în loc de două semestre). La Facultatea de Bioinginerie Medicală a UMF Iași am condus Catedra de Managementul Sistemelor de sănătate și am predat discipline ca Managementul informației, Economica sănătății și Managementul sistemelor de sănătate. Am plecat de la UMF în anul 2004, la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, pentru un post de conducere, dar și pentru libertatea de a organiza și de a participa la conferințe științifice internaționale. Amintind despre activitatea mea la UMF nu pot ocoli faptul că, în calitatea mea de singurul specialist din România pe Economica sănătății (fiind inclus ca atare, prin anul 1988, în anuare europene de specialitate) am fost contactat de firma SOIKOS din Spania pentru a participa la proiectul de reformă a sănătății din România (1995-1996). M-am implicat mult, am muncit mult pentru primul meu salariu ”european” (la Chișinău aveam un salariu de 6 dolari pe lună, aici am negociat pentru 600 dolari, deși colegii europeni din echipă aveau salarii de mii de dolari…). Doar un lucru vreau să spun celor care vor zice ”Halal reformă ai făcut! Să-ți stea în gât!”: primul pas în reformarea sistemului de sănatate sovietic de la noi nu s-a făcut încă: acest prim pas, fără de care ceilalți pași sunt doar frecții la piciorul patului de spital, era introducerea cardului de sănătate, lucru perfect posibil în anii 1997 – 2000, când s-a trecut la aplicarea acestei reforme, pe baza noii legi a sănătății. Așadar, orice discuție despre reformă în domeniul sănătății este în zadar atât timp cât monitorizarea fluxurilor financiare este blocată din interese politice evidente.

 

Apropos de participarea mea la acest proiect. Mi-am demonstrat, mie, încă o dată, că vocația mea de bază este cercetarea, apoi jurnalismul și abia în al treilea rând profesoratul. De fapt, cele trei se întretaie și formează un tot unitar. Dacă nu faci cercetare nu ai cum să fii profesor adevărat. Poți fi, cel mult, tutor și examinator/ evaluator, dar profesor nu.

 

Pe data de 6 ianuarie 2015 cariera mea didactică se va încheia și nu voi cere niciun fel de prelungire…

 

 

NOTA:  Am scris acest fragment de Amintiri legate de perioada mea de elev al Școlii generale din Grămești la amabila invitație a doamnei Fevronia Jolobai, educator cu care orice școală/ liceu s-ar putea mândri.

 

Pentru conformitate

 

Prof univ dr Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia din Bacău

 

comuna Miroslava, județul Iași  21 august 2013

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Anexa 1

 

Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate, om desăvârșit

 

In memoriam

 

Dupa o discutie telefonica indelungata, cu vreo doua saptamani in urma, ieri, in dupa amiaza zilei de vineri 10 august 2012 mi-am amintit brusc ca i-am promis, atunci, profesorului meu de limba romana, Constantin Maximiuc, ca il voi mai ”deranja”…
Astazi, 11 august, foarte de dimineata, ma suna maica-mea sa-mi comunice o veste proasta: a murit profesorul Maximiuc. Dincolo de regretul declansat de o asemenea neasteptata despartire, a aparut si parerea de rau ca nu am inregistrat acea ultima convorbire. Ar fi fost – dincolo de audierea – de catre tinerii (viitori) profesori – a unui model de urmat, a unui model de admirat, si dovada ca profesorul Maximiuc avea, la cei aproape 90 de ani, o voce tanara, vibranta, cu un timbru placut si cald, incitant la dialog si destainuire. Pentru mine, vocea de acum doua saptamani era exact asa cum a ramas in memoria mea timpurie, adica a elevului de clasa V-a, a VI-a si a VII-a de la Scoala generala din Gramesti, judetul Suceava, la inceputul anilor saizeci, adica exact cu jumatate de secol in urma.
Ceea ce m-a impresionat la profesorul Maximiuc, in dialogul telefonic, a fost limpezimea de cristal a discursului, memoria excelenta, spiritul de gluma, pomenirea cu reala placere a numelor fostilor sai elevi, amintirea colegilor profesori de la scolile pe unde a predat si, nu in ultimul rand, recursul la familie, la sotie si la cei doi copii, Cornelia – conferentiar la Universitatea ”Stefan cel Mare” din Suceava – calcandu-i (bine si apasat) pe urme. Sotia domnului profesor Constantin Maximiuc, fosta mea profesoara de geografie, era spiritul echilibrant si armonizant in familie, in perfect contrabalans cu spiritul aprins, navalnic, pasional, dedicat intrutotul profesiei de dascal al domnului profesor…
I-a facut placere domnului profesor, in conversatia telefonica, cand i-am relatat micul discurs al ghidului de la Muzeul manastirii Putna, din luna mai a acestui an, in care, usor partizan, dar intrutotul corect, acesta a spus cu tristete: acum sunt destui profesori, dar foarte putini dascali adevarati. Nu am nicio rezerva in a spune ca profesorul Maximiuc a fost dascalul de exceptie care mi-a insuflat pasiune pentru limba romana, pentru cunoasterea si folosirea corecta a acesteia. Si nu numai mie…
Probabil, mii de elevi i-au trecut prin mana si multi dintre acestia sunt chiar buni cunoscatori de limba romana, intr-un context actual poluat masiv si crescendo de o tot mai precara cunoastere a limbii, a logicii si a gramaticii.
Cand atrag atentia studentilor ca este bine ca cifrele (adica 0, 1, 2, …9) sa fie scrise, in texte, cu cuvinte (pentru a nu se ajunge la ciudateniile din benzile cu stiri unde apar informatii de genul ”2 fete si 2 baieti au…”) imi aduc mereu aminte de blandele povete ale profesorului Maximiuc, un aplicant al teoriei identitatii dintre etic si estetic: ”Nu este bine sa…”, sau ”Nu este frumos sa…”.
Acest mic elogiu adus profesorului meu drag apare, cel putin pentru mine, cu atat mai necesar cu cat lipsa dascalilor autentici este puternic resimtita de societatea in care traim. Avem nevoie ca de aer de maximalismul profesorului Maximiuc.
Pentru mine, un filolog amator (dar maaaare amator!), profesorul Constantin Maximiuc (dascal de tara, pe vremea copilariei mele, apoi, de oras – la Vatra Dornei) este o figura luminoasa si valoroasa in galeria dascalilor autentici, din pacate mereu insuficient pretuiti si putin pusi in valoare intr-o societate fara busola, fara lideri adevarati si fara idealuri.
Profesorul Constantin Maximiuc va fi mereu in amintirea celor care pretuiesc cartea, adevarul, binele si frumosul.

 

Liviu Drugus Miroslava, județul Iași  11 august 2012

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com