liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: naționalism

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 627. Luni 17 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (8)


Motto: ”Un principiu de bază în politică e să nu-i atragi niciodată atenția adversarului când greșește” (folclor politic universal)

O a cincea caracteristică a perfecționării pasiunilor politice din interbelicul european, în viziunea lui Benda, o constituie creșterea importanței/ ponderii pasiunilor politice în raport cu alte pasiuni individuale (pentru profit, plăceri, vanitate etc.). Rivalitățile dintre familiile burgheze moderne nu mai erau construite pe chestiuni de ambiții, bogăție sau faimă, ci – în mod covârșitor – pe chestiuni de politică:” ”Pe primul plan, politica”, este cerința unui apostol al spiritului modern; politică pretutindeni, constată el, mereu politică, numai și numai politică.” (p. 15). Stricto sensu, a fi interesat de polisul/ orașul/ regiunea/ țara în care (vrei să) trăiești (bine) ar trebui să fie un semn de maturitate civică, un fapt pozitiv și la care intelectualii ar fi bineveniți în a acționa pentru consolidarea acestui spirit civic. Dar ce te faci când esența politicului (participarea la conducere în binele tuturor, nu doar a celor care te-au votat și/ sau au turnat bani în campanii electorale deșănțate pentru ca, ulterior, să vină la putere pentru a-și multiplica foloasele față de ”investiția” inițială) este pervertită, mimată, deturnată și transformată într-un spectacol jalnic pentru putere și avere? Dar nu doar politicianul în lupta sa pentru putere este vizat de critica lui Benda, ci și votantul de rând, cel care trecând de la preocuparea pentru satisfacerea nevoilor bazale devine brusc interesat de politică și simte nevoia să devină nu doar activ, ci activ într-un mod pasional bazat pe biela-manivela ”idee fixă – acțiune deplin angajată”. Toate aceste cinci caracteristici (universalitatea, coerența, omogenitatea, permanența, preponderența pasiunilor politice) ale declanșării fără precedent a pasiunilor politice are ca sursă primă manipularea prin presă. Ieftinirea ziarului și accesibilitatea crescută la informație a făcut posibilă această angajare politică pasională din partea tuturor. Aproape că nu mai este necesar să subliniez: ceea ce au făcut ziarele în interbelic, face internetul în postbelic. Benda se gândea serios dacă nu cumva războaiele tot mai dese au printre cauze tocmai această ofensivă unilaterală a informației.

Primele cinci caracteristici, precizează Benda, sunt doar cele vizibile, superficiale, aparente, dar există și altele, care produc curenți de adâncime, cu forțe și consecințe mai mari. În această a doua categorie de factori cauzali este trecută în primul rând amplificarea conștiinței de sine a fiecăruia dintre cei cinci factori cauzali de suprafață (rolul presei fiind, și în acest caz, unul major). Două dintre aceste conștientizări amplificate sunt menționate cu prioritate: a) un anume naționalism evreiesc (perceput probabil mai acut de evreul francez Benda); b) burghezismul. Aceste două –isme (extremizante/ absolutizante) sunt legate de intensificarea urilor de rasă (evreismul) și de clasă (burghezismul). În pofida apartenenței sale la etnia/ rasa evreiască și la clasa burgheză, autorul le contestă și le face responsabile de intensificarea urilor deja ajunse la cote prea înalte. Scrie negru pe alb autorul, cu privire la naționalismul evreiesc din Occident: ”trebuie să-i atragem atenția celui interesat de progresul păcii în lume că orgoliilor care îi ațâță pe unii împotriva altora epoca noastră le-a mai adăugat unul, cel puțin în forma lui conștientă și mândră de sine.” (p. 17). La rândul ei, ”burghezia devine deplin conștientă de egoismele ei specifice, că le proclamă ca atare, le venerează ca atare, le consideră legate de interesele majore ale speciei, că-și face un merit din venerarea lor și din utilizarea lor împotriva egoismelor care vor s-o distrugă.” (p. 18). Dincolo de orgoliile/ urile care măcinau rasele și clasele interbelicului european, un loc tot mai proeminent ocupa, și pe atunci, orgoliul național, căruia Benda îi acordă un spațiu cu mult mai larg. Și pe bună dreptate. Din 1920 se declanșaseră, în Europa, cu furie pasională, naționalismele care, întru amplificarea forței și șanselor de câștig (unele împotriva altora) și-au atașat și subordonat orgoliile mai sus amintite: etnicismul/ rasismul și ”lupta de clasă”. Toate astea pe fondul victoriei internaționalismului sovietic, față de care naționalismele Europei vestice s-au raportat foarte negativ. Avem deja conturat un clivaj nu întotdeauna subliniat în studiile de specialitate: lupta între naționalismul socialist și internaționalismul comunist. Ambele au suportat confuzii între socialiști și comuniști, pe de o parte și naționaliști și internaționaliști pe de altă parte. Dacă înainte de interbelic se vorbea despre firescul interes național, pe vremea lui Benda deja lucrurile o luaseră razna și au ajuns la transformarea interesului național în orgoliu național, evident o formă patologică a apărării apartenenței la o națiune.  Mai mult, dincolo de acest patos numit orgoliu național apare și o treaptă de o gravitate și mai mare: susceptibilitatea națională. Asta face deja trimitere la teorii ale conspirației împotriva propriei națiuni, la care se adaugă preocuparea pentru identificarea dușmanului național – evident, în afara țării, adică străinii, cei de alt neam. Ca urmare patriotismul se transformă în șovinism, iar respectul față de alte culturi se transformă în opusul său: xenofobia. Meritul lui Benda este acela de a sesiza marele pericol al promovării naționalismelor iraționale: războiul! ”Susceptibilitatea în care se înveșmântează sentimentul național odată pătruns în mase face ca șansele de izbucnire a unui război să crească notabil și astăzi.” (p. 20). Da! reiau și eu: ”Și astăzi!”. Filozoful francez merge mai în profunzime și acceptă o critică formulată de monarhiștii din Franța care au identificat o corelație între democrație și inevitabilitatea războiului: ”Din acest punct de vedere (al sporirii exagerate a susceptibilității naționale – L.D.) cred că este corect să afirmăm, odată cu monarhiștii francezi, că ”democrație înseamnă război”, cu condiția să înțelegem prin democrație accesul maselor la susceptibilitatea națională și să recunoaștem că nici o schimbare de regim nu va putea stăvili acest fenomen.” ( va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 412 Vineri 16 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (3)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

După un preludiu ușor prelungit pe teme agrippine și cibernetico-manageriale mă apropii de una dintre întrebările apărute după citirea articolului semnat de Traian Diaconescu: este sau nu Eminescu un epigon/ simpatizant marxian sau este el un creator de teorie economică originală – teoria compensării economice (via Agrippa)? Înainte de a-mi formula propriul răspuns, voi expune ce m-a determinat să formulez întrebarea de mai sus. Autorul T.D. pledează în favoarea considerării lui Eminescu ca fiind un reprezentant al celor lipsiți de drepturi, în ultimă instanță al proletariatului/ clasei muncitoare/ oamenilor săraci etc. Pentru a fi mai bine înțeles în propria mea argumentare consider utilă definirea termenilor utilizați de autor, adesea ambigui sau cu sens deformat de timp. Spre exemplu, mulți cititori vor înțelege prin formularea ”Eminescu … este … și un jurnalist cu spirit de tribun” (p.50) faptul că Eminescu avea o poziție de apărare a drepturilor celor ”umiliți și obidiți”, ai plebeilor adică. Wiki ne spune căPlebe … sunt mici proprietari, meșteșugari, comercianți. Plebeii sunt oameni liberi, nu au nici o îndatorire, dar nici un drept. … ei aveau în frunte un tribun.”. Așadar, tribunul, ales de plebei, era atât un conducător al plebeilor, cât și un militant pentru drepturile acestora. Păstrând proporțiile, tot ”jurnaliști cu spirit de tribuni” sunt/ au fost, în vremurile noastre, și Cristian Tudor Popescu, Dragoș Pătrașcu, Radu Banciu, Octavian Paler și alții de calibrul lor, fără însă a-i transforma în stâlpi de rezistență ai culturii române. Sigur, asta nu înseamnă că ”spirit de tribun” este sinonim cu ”militant socialist” sau cu apărător al teoriei valorii muncă a lui Marx, așa cum reiese din partea a doua a articolului. Pentru T.D., ”spiritul de tribun” al lui Eminescu provine (și) din faptul că poetul ”a conceput căi pe care românii pot să devină factor de ordine și de cultură la gurile Dunării”. Nu intenționez să declanșez dispute istorico-ideologice dar, după știința mea, România nu a fost, și este greu de crezut că va fi vreodată ”factor de ordine și cultură” în spațiul geopolitic actual, fapt care îl plasează pe Eminescu în zona utopiștilor (utopismul, asta da, îl apropie de Marx). Nu ne rămâne decât, conform expresiei lui T.D., să ”vituperăm viciile vieții politice” în continuare, pentru că acesta va fi, probabil, singurul mod de a ne manifesta militantismul tribunic (mă refer îndeosebi la noi, ziariștii). Chiar în finalul articolului său, T.D. ține să fie cât se poate de tranșant în privința poziției politice a lui Eminescu: ”Concepția lui Eminescu despre lume și viață nu este utopică și nici desuetă, ci legată organic de doctrina sa etnocentrică, bazată pe cultul muncii, specifică veacului său” (p.51). Această concluzie finală este însă în contradicție cu o afirmație din chiar primul paragraf al articolului unde se precizează că ”Eminescu, fiu al secolului națiunilor, a cultivat  un naționalism etnocentrist bazat pe muncă…”. După părerea mea nu se poate pune semnul egal între etnocentric și etnocentrism, între național și naționalism, (ca de altfel între social și socialism, comun și comunism, natural și naturalism, nominal și nominalism etc. etc.). În consecință, una este să-l caracterizezi pe Eminescuiubitor de neam și țară” (cum cred că sunt majoritatea cetățenilor conștienți ai unui stat) și alta este să-l plasezi în tabăra extremiștilor, respectiv a doctrinelor/ crezurilor ”ism-izate”: naționalismul, patriotismul, socialismul, comunismul, fascismul, bolșevismul etc. fiind extremizări de tip fanatic ale unor atribute firești: național, patriotic, social, comun, fascial (adică grupat/ grupal/ de grup), bolșevic (adică majoritar) etc. Acestea au fost câteva precizări terminologice și doctrinare pe care le-am considerat necesar a fi făcute înainte de a intra mai mult în miezul problemei. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) (Episoadele 181 – 200)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 181. Vineri 30 iunie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (3):

 

  1. Proștii au convingeri ferme, în timp ce inteligenții au mereu mirări/ dubii. Poate de aici apare opinia că credincioșii fanatici trec adesea drept proști tocmai pentru că au convingeri/ credințe extrem de ferme, de neclintit, în timp ce savanții se îndoiesc chiar de știința lor.
  2. Inteligentul observă și trage, la sfârșit, concluzii. Prostul face observații, corectează pe toată lumea și își expune astfel limitele pe care nici nu-și propune să le depășească.
  3. Un eufemism pentru proști: oameni încremeniți în proiectele lor (Liiceanu). Încremenirea în proiect este un eufemism pentru cel cu convingeri ferme (idei fixe).
  4. Lauda de sine este caracteristica proștilor care așteaptă în zadar (sau nu mai așteaptă) să fie lăudați. Dacă vrei să prostești un prost, laudă-l!
  5. Prostul are un vocabular sărac, dar el crede că asta îl ajută să fie mai pe înțelesul proștilor.
  6. Fudulia prostului este diploma/ certificatul (de prost sadea). Prostul cu diplomă – periculos. Colecționarii de diplome – simpli colecționari. Când simplii colecționari primesc demnități publice diagnosticul este ușor de pus: impostură academică de înalt nivel!
  7. Prostul vorbește neîntrebat, dar nu răspunde la întrebări.
  8. Prostul întreabă în speranța că nu poți răspunde. În rest, el are doar afirmații.
  9. Patriotismul, ca de altfel toate ”-ismele” extremizante, este religia proștilor (cu sau fără biserică). Dar există oare și matriotism?
  10. Cea mai mare prostie pe care o poate face un om inteligent este să încerce să convingă un prost că este prost (prostul, nu inteligentul!).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 182. Sâmbătă 1 iulie 2017. Patriotismul și patriotistul – două concepte fără conținut cultural adecvat, adică o prostie și un prost sadea

 

Fac o mică întrerupere în seria de ”decaloguri” pe tema prostiei & inteligenței omenești (cu eventuale accente românești, adică de prin ogrăzile noastre) și încerc o detaliere a ”gândului” cu nr. 29 din episodul anterior: ”Patriotismul, ca de altfel toate ”-ismele” extremizante, este religia proștilor (cu sau fără biserică). Dar există oare și matriotism?”. Voi începe cu termenii folosiți. Să vedem ce informații distribuie Wickipedia (care, oricum, nu este deținătorul adevărului suprem). În https://ro.wikipedia.org/wiki/Patriotism se fac afirmații greu de acceptat (în afară de cazul că nu te interesează subiectul și te lași sedus de doi termeni latinești și de câteva expresii juridice folosite ad hoc. Iată prima afirmație: ”Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc, tărâm al taților, originea greacă denumea inițial linia de filiație paternă) se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei sau ca promovarea unui neam printre celelalte și nu trebuie confundat cu xenofobia: preferința exclusivă pentru un singur neam, însoțită de marginalizarea minorităților și de ostilitate față de străinătate.” Criteriile istorice invocate arată că toate argumentele sunt, la rându-le, învechite/ vetuste/ depășite. De ce doar teritoriul taților? De ce nu și al mamelor (matriotism)?. Mai exact, dacă tatăl meu este un congolez din Congo și care trăiește în Congo (iar eu sunt născut în RO) înseamnă că patria mea este Congo? (tărămul tatălui meu). Mai departe, patriotismul se definește/ se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei (deci, dacă eu iubesc Japonia, înseamnă că sunt un patriot japonez? Nicidecum!). Tot o prostie este și afirmația că ”patriotismul este promovarea unui neam printre celelalte”. Adică dacă eu sunt agent de turism și promovez litoralul bulgăresc asta înseamnă că eu sunt patriot bulgar?

Continuă inteligenții (păcat că nu știu autorii) care au scris acest articol:

”Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică: patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi, ca de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli ; naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis[1].

Dacă acceptăm că ”patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu” asta înseamnă că moldovenii de peste Prut au tot dreptul să vorbească despre națiunea moldovenească devreme ce se revendică la aceasta prin ”apartenența la același teritoriu” (adică a statului moldovenesc artificial creat prin consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov).  Mai mult, confuzia vizibilă dintre stat, patrie. țară și națiune duce la compromiterea întregului articol pe care (probabil) mulți îl vor folosi ca argument în favoarea unuia sau altuia dintre sensurile pe care el/ ea vrea să le atribuie patriotismului. În continuare, sub titlul ”Despre patriotism” autorul/ autorii scriu și dau citate din autori care au scris despre ”patrioți”, dar absolut NIMIC despre patriotism. Evident, conceptul de ”patriot” este confundat cu cel de ”patriotist”. Patriotismul este promovat de patriotiști (de regulă politicianiști), la fel cum naționalismul este promovat de naționaliști, comunismul de comuniști și fascismul de fasciști. Așadar, în momentul în care scrii despre patrioți dar titlul subcapitolului este ”Despre patriotism” este evident că are loc o deviere majoră de sens. Pentru claritate: atunci când îți propui să descrii patriotismul, trebuie să vorbești despre patriotiști și nu despre patrioți! Pentru Dex online patriotismul este tot o discuție despre patrioți și nu face nicio trimitere la purtătorii perverși ai patriotismului, patriotiștii. ”Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și popor, statornicit în decursul istoriei” (aici, altă poznă: invocarea criteriului istoric le-ar interzice primilor americani, autori ai înființării primelor 13 state americane, să fie patriotiști sau măcar patrioți!). Susținătorii patriotismului se numesc, din păcate, tot patrioți și nu patriotiști cum cere limba română.  Autorul articolului de mai jos atenționează asupra derapajelor conceptuale pe care le poate genera conceptul de patriotism, mai ales atunci când intervin în discurs politrucii, patrihoții și patriotarzii. (vezi https://danieldavidubb.wordpress.com/2014/02/01/despre-patriotism-ce-inseamna-astazi-sa-fii-un-bun-patriot-roman/). Mai aproape de viziunea mea despre patriotism și patriotiști este cea a profesorului Ioan Stanomir care oferă o separare netă a ce nu este și nu poate fi patriotism (în sensul comun în care circulă acest cuvânt) (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-patriotism-astazi/). ”Mândria de a fi român” este o lozincă electorală la fel de ineptă cu ”mândria de a fi gorbăneștean/ bucureștean/ caracalean). Prin idiotismul patent al lansatorilor și utilizatorilor acestui slogan electoral de doi bani s-a compromis și sentimentul firesc de a te mândri cu realizările tale reale, sau cele epocale, mondiale și de cert interes universal ale unor compatrioți de-ai noștri (vezi episodul în care am scris despre Sorin Pașca, un clujean devenit cetățean al planetei Pământ). Da, ne vom mândri (chiar prostește, dar ne vom mândri) când lumea va afla că și românii au produși ai școlii lor care pot uimi mapamondul…

 

Lenea gândirii (sursă și materie primă a prostelii cu ștaif și cu diplome frumos colorate) este omenească (voi arăta că leneșii au, de fapt, o gândire adesea mai bună decât a harnicilor) și cred că mulți dintre cititorii actuali și viitori ai alegației mele despre patriotism ca prostie lucie și strălucitoare mă vor taxa rapid și fals drept ”trădător de neam și țară”, de ”vândut străinilor” de ins nerecunoscător față de pământul care mă suportă, dar mai ales de ȚARA care m-a născut (nu mama, ci țara) educat (eu și profesorii mei n-avem niciun merit în asta) și crescut (adică țara m-a apărat de dușmani cu banii mei, plătiți ca impozit pe calitatea mea de cetățean român major/ contribuabil). Sigur, cei care vor să-i iubească pe cei care îi prostesc pe față, în numele patriotismului și iubirii de țară sunt liberă să o facă.

 

O precizare care, cred, se impune: sentimentul de atașament față de o colectivitate/ societate/ cultură/ limbă (numit excesiv și nedrept ”patriotism”) este unul dintre cele mai egolatre posibile. Filtrez totul prin egoul meu care ar putea suferi în cazul în care nu contribui, personal, la susținerea structurilor care ÎMI FAC viața MEA mai bună, mai sigură, mai sănătoasă. De aceea ”ubi bene, ibi patria”. De aceea unii (curajoși, demni, bine informați) au părăsit patria dictatorului Ceaușescu: pentru a le fi mai bine, pentru a se putea împlini ca personalitate, nu ca societate românească. Din aceleași motive, cca patru milioane de patrioți (unii chiar patriotiști!) au plecat în ultimii ani din patrie lăsând-și copii în seama bunicilor sau a instituțiilor statului pentru a se apăra de patria care le-a dorit atât de mult binele încât au fost nevoiți să emigreze. Da, vreau o Românie puternică și prosperă, respectată, admirată și chiar temută de alte țări, dar asta nu se poate face votând mereu patrihoți patriotarzi patriotiști care nu scapă niciun prilej pentru a afirma (ipocrit/ fals) că ei lucrează ”în interesul românilor”. Vreau un prim ministru care să afirme, onest, că a acceptat jobul de prim ministru pentru că este mai bine plătit decât un președinte de județ. Că în fișa postului său stau niște indicatori de îndeplinit, niște măsuri de luat, niște sacrificii de asumat împreună cu membrii guvernului și cu partidul care i-a propus să accepte acel job. Fără patriotisme, naționalisme și alte grețoșenii (broaște înghițite)!

Închei, acest poate prea lung dar încă insuficient de elaborat text despre patriotiștii și patriotarzii (români în cazul nostru), adică despre acei adepți ai patriotismului de tip religios/ bisericos și deloc iubitori de patria/ matria/ țara/ terra unde s-au născut. Adepții patriotismului sunt proști prin definiție, pentru că ei se cred superiori celorlalți (prostul este unul care se crede deștept), adică față de simplii cetățeni cu bun simț civic/ cetățenesc, neinflamați de lozinci găunoase și demne pentru un electorat needucat sau prost educat. Iată și o bună punere la punct a tentației de a ”rrrrromâniza” tot ce ne înconjoară. Pentru că nu am găsit accentul pentru u din cuvântul ”postură”, am scris U (cu majusculă, în semn că accentul acolo cade). Vintilă Mihăilescu este un excelent observator și promotor al culturii române, tocmai pentru că nu cade în patima/ patologia patriotismelor și naționalismelor de duzină: ”…înainte de a deveni obiect de cult, corpul a fost subiect de cultură. Să-l ascultăm…   (…) corpul și nu ”spiritul” este cel care exprimă spațiul și îl încorporează. Iar acest spațiu nu este neapărat cel ”național”, cea mai mare eroare în  acesată privință fiind naționalizarea spațiului și a postUrilor culturale aferente. Spațiul mioritic al lui Blaga nu este ”românesc”, ci, eventual, ardelenesc. Un țăran român din Bărăgan s-ar putea să aibă postUri mai apropiate de bulgarul de peste Dunăre decît de conaționalul său din Mărginimea Sibiului. Oricum însă, nu despre geografie este vorba aici, fie ea și una culturală.” (Vintilă Mihăilescu. PostUri culturale, în: Dilema veche, nr 696, 22 – 28 iunie 2017, p. 3) (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/posturi-culturale)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 183. Duminică 2 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (4):

 

 

  1. Cel mai prost dintre inteligenți este mai prost sau mai deștept decât cel mai inteligent dintre proști? Răspuns inteligent: depinde!
  2. Dacă mama proștilor este mereu gravidă, atunci cine este tatăl? Răspuns: mater certus est, pater incertus.
  3. Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată înlocui prostia umană. (Cezar Straton)
  4. Majoritatea se spală (singuri) pe cap, dar marea majoritate se lasă spălați pe creier.
  5. Spălații pe creier sunt mai mult prostiți decât proști. Prostia lor a constat în faptul că s-au lăsat spălați de alții cu doar ceva mai puțin proști ca ei.
  6. Când un prost se apucă să-l mintă pe alt prost, cel dintâi este convins că are de-a face cu unul mai prost ca el. De aici și surprizele…
  7. Sunt interesante corelațiile dintre vârstă și binomul inteligență-prostie. La vârste fragede, prostia este asociată cu ignorața (e copil, ce știe el?!), la tinerețe prostia este asociată cu impetuozitatea/ impulsivitatea, adică cu nechibzuința/ negândirea, pentru ca la senectute prostia să fie asociată cu scăpările de memorie (cum îi zice? amnezie?). Cât despre inteligență, la copiii normali nu se pune problema (supradotații ies din discuție), la tineri inteligența este o rara avis (ehei, atunci dacă eram deștept…), în timp ce la senectute inteligența este presupusă a fi suprapusă cu înțelepciunea, cu calmul gândirii profunde și contextualizate (un lucru rar). Concluzie: prostia predomină vizibil viețile tuturor oamenilor. Oare asta să fie cheia evoluției civilizației umane?
  8. ”A fi prost de bun” este un oximoron cvasigeneral acceptat (de regulă, prostia consună cu răul/ răutatea). Dar este oare corectă asocierea prostiei cu bonomia? Se pare că da, îndeosebi atunci când facerea de bine este echivalată cu incestul. Ai înțeles, motherfucker?
  9. Aveți putere și inteligență să respectați și părerea altora! Fiți indulgent! Intransigența nu înseamnă inteligență, ci prostie! Un om inteligent nu va fi niciodată rău. Răutatea se naște din prostie, inferioritate, frustrare și incultură. (Paul Agarici)
  10. Primul simț afectat de prostie este bunul simț. Restul vine de la sine.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 184. Luni 3 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (5):

 

  1. ”Orgoliu prostesc” este o tautologie devreme ce prostia și fudulia una sunt.
  2. Aparent ciudat, prostia ține de cultură. Prostia, ca și inteligența, este un fapt de cultură. Mai exact, un fapt oarecare apare ca fiind o prostie sau o dovadă de inteligență în funcție de gradul de potrivire/ adecvare dintre cultura ta și cultura mediului în care te afli. Expresia ”neam prost” nu are în ea nimic genetic/ etnic/ etnografic și nici vreo presupusă trimitere la rudele tale, ci subliniază doar nepotrivirea/ inadecvarea de mai sus.
  3. ”Vorbești/ spui prostii” este expresia dezacordului/ diferenței dintre modul tău de gândire și modul lui/ lor de gândire. (Re)facerea acordului/ armoniei se dovedește, adesea, imposibilă pe termen scurt. Amuzant este, însă, atunci când atât vorbitorul cât și auditoriul converg (explicit sau implicit, fățiș sau pe ascuns) în a aprecia că un discurs/ text/ monolog este o idioțenie cap-coadă. Ideologiile politice și cele religioase sunt cap de afiș în lista lungă a acestor reciproce argumentări fără obiect concret.
  4. Oare suspicioșii/ bănuielnicii sunt proști sau doar proștii sunt aceia care exagerează cu suspiciunile?
  5. Cine râde la urmă, gândește mai încet. (Murphy) Da, dar gândește, ceea ce nu-i puțin lucru. În caz contrar, râzi ca prostul.
  6. Cică dacă ești deștept poți s-o faci pe prostul, dar dacă eși prost nu o poți face pe deșteptul. Ba da! Poți s-o faci pe deșteptul, dar asta îi ajută pe ceilalți să vadă mai repede și mai bine cât ești de prost!
  7. Ești mai deștept doar când îți dai seama de ce ai fost prost. (culeasă de la Paul Agarici)
  8. “Prefer să fiu ultimul om dacă a fi om înseamnă să fii ca celălalți” (Emil Cioran) LD: Identitatea omoară individualitatea. Într-o turmă de oameni identici nici nu mai contează dacă ești primul sau ultimul. Cu excepția celor care sunt mai identici decât alții.
  9. “Dacă toți gândesc la fel, atunci nimeni nu gândește” (George S. Patton). LD: Egalitatea anulează individualitatea. Deci, e o prostie să fii adeptul egalității, mai ales în domeniul gândirii.
  10. Exemple de prostii colosale: a) să pornești de la exact aceleași date ale problemei dar să aștepți să obții, de fiecare dată, rezultate diferite; b) să intri în direct la o emisiune TV în reluare; c) să spui că n-ai noroc la loterie, dar să nu joci niciodată; d) să joci sume tot mai mari la jocuri de noroc și să fii convins că vei câștiga crezând că teoria probabilităților este de partea ta. Etc. Etc.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 185. Marți 4 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologilor care ar putea fi (culese de pe Facebook/ FB) (6)

 

  1. ”Prostul nu te apreciază, prostul te invidiază”. (FB)
  2. ”Primul semn al prostiei este lipsa rușinii” (FB).
  3. ”Este mai bine să fii tăcut decât să fii prost” (FB)
  4. ”Deșteptul își vede de treaba lui, prostul de treaba altuia” (FB).
  5. ”Există spital de nebuni, dar nu există spital de proști. Pentru că nu ai cum să-i vindeci, mai bine îi ocolești” (FB)
  6. ”Azi e vineri? – Nu, tâmpitule, azi e marți! – Deci abia mâine e vineri? Nu cretinule, mâine e miercuri! – Înseamnă că ieri a fost vineri? – Nu idiotule, ieri a fost luni! – Atunci, fă-mă să înțeleg: vinerea nu mai există în calendar?! (FB)
  7. „Cu cat regula e mai strictă, cu atat capul care a conceput-o e mai prost.” (Jean de la Bruyere)
  8. Bulă, la reîntâlnirea de 20 de ani, se adreseaza foștilor lui dascăli:
    – Stimații mei profesori, mă tot frământă o întrebare: chiar atât de imbecil eram, de mă tot lăsați corijent?
    – Vaaai, se poate, domnule prim-ministru? (FB)
  9. ”Din 1990 încoace, tot felul de prostovani, mîrlani, șmecheri, securiști, șobolani oportuniști, vedete de toate felurile l-au găsit pe Dumnezeu ca pe o justificare a ”succesului” lor” (Valeriu Nicolae, Dilema Veche, an XV nr 693, 1-7 iunie 2017). Subscriu!
  10. ”Mintea omenească este o slugă credincioasă, dar un stăpân groaznic.” (FB).

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 186. Miercuri 5 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologilor care ar putea fi (culese de pe Facebook/ FB) (7)

 

  1. „Nimeni nu s-a născut învăţat, însă nu ai nici o scuză să mori prost.” (FB)
  2. ”Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu!” (FB)
  3. „Toți suntem genii. Dar dacă judecăm un pește după abilitatea de a se urca în copaci, el va trăi toată viața cu impresia că este prost.” (Albert Einstein )
  4. Chiar dacă un milion de oameni cred într-o prostie, tot o prostie rămâne. (Murphy)
  5. Dacă o serie de evenimente pot merge prost, vor merge prost în cea mai proastă secvență posibilă. (Edward Aloysius Murphy Jr.)
  6. „Când era bunica fata / Prostia era la fel de lata” (FB)
  7. ”Urât mi-a fost o viață-ntreagă de omul prost și de femeia bleagă” (folclor oltenesc)
  8. ”Omul inteligent observă primul prostiile pe care le face și își acordă șansa reparațiilor necesare” (apud Fl Iaru)
  9. Cică la Caracal se răsturnase o căruță cu ploști, nu cu proști. Asta vorbește despre cât de importantă poate fi o literă sau o pronunție, dar și despre cât de repede prinde ceva negativ lipit pe fruntea unei colectivități nevinovate dar amatoare de glorie.
  10. ”în timp ce înţeleptul ştie să fie prost doar cînd trebuie, prostul e deştept doar cînd nu trebuie.” (FB)

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 187. Joi 6 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea consăteanului meu din Gorbănești, Ion Pribeagu (8):Liviu                                   Druguș      Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 188. Vineri 7 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente nemțești) în viziunea lui von Moltke (9)

 

Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke(1800 – 1891) a fost un general prusac, Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

* gradul de inteligență (de la proști la inteligenți) și

* atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:
* A: prost și leneș
* B: inteligent și harnic
* C: prost și harnic
* D: inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca, într-o bună zi, să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timp și întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, prosti si harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care von Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut (legea maximizării eficienței acțiunii umane).
Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 189. Sâmbătă 8 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente italienești) în viziunea lui Leonardo da Vinci (10)

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 190. Duminică 9 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor contemporane (1).

 

În mod cert, Traian Ungureanu (TRU) – un intelectual rătăcit printre politicienii europarlamentari (sau invers) – este un prostolog post-postmodern convertit la dreapta iliberală populară conservatoare. Pe cale de consecință, TRU este antiprogresivist și antiliberal (Pentru clarificare: H. Clinton este liberală/ progresivistă/ de stânga, iar D. Trump este iliberal/ conservator/ de dreapta). Analist de profunzimi și un excelent eseist, TRU are (și) calitatea de a fi citibil de un larg (arc de) cerc de cititori, având abilitatea de a verbaliza ceea ce alții preferă să substantivizeze. Rezultatul este un stil alert și mereu surprinzător prin oximoronimia sa originală, una în care nu atributele se contrează, ci sensurile și nuanțele sintagmelor. Un mic exemplu. Referindu-se la un interviu al dlui Cioloș (un liberal), TRU (un iliberal) îl descrie ca fiind unul ”bun de pus la rană”, cititorul fiind (in)dus rapid într-o zonă de pozitivitate maximă, pentru ca imediat continuarea să-l ducă într-una de negativitate maximă: ”pentru o mai bună infecție” (p. 172). Rezultatul este, desigur, dat de gustul de la urmă: interviul în cauză era, de fapt, (în mintea lui TRU) unul infect… Acest zig-zag pe verticala sensurilor seamănă cu imaginea monitorului unui cardiograf unde bătăile (normale) ale inimii se deduc din creșteri și scăderi ale unei linii mereu brusc frânte. Stilul ușor frust/ golănesc/ de cartier/ sportiv al lui TRU are, totuși, șarmul și atractivitatea de care ar avea nevoie cam toate analizele politice prea seci și foarte greu digerabile/ asimilabile. TRU este un critic pătimaș (adică plin de patos) fără a deveni (deocamdată) patologic el însuși. Am ales să pun accentul pe, și să încep prezentarea prostologului ad hoc (TRU) cu forma în care scrie autorul și nu cu fondul mesajelor și analizelor sale pentru că – în cazul de față – forma atrage, în timp ce fondul (cam) respinge. Desigur, depinde de fiecare cititor și de afinitățile sale doctrinar-ideologice. Îmi imaginez un potențial cititor care, căutând o altă carte într-o librărie Humanitas, dă cu ochii de cartea ”Proștii Europei”. Prima reacție a rrromânului verde și imparțial ar fi (foarte probabil): ”bine că ești tu deștept!”. Dar când vede că și românii sunt direct vizați în carte, gestul mecanic va fi acela de a pune repede cartea în raft. ”S-a mai găsit unul care să ne arate cât suntem de proști, ca și cum noi n-am ști cum și cât suntem…!”, ar zice în sinea sa refuznikul și patriotistul total care știe că toți românii sunt inteligenți, harnici, cinstiți și frumoși. Tocmai de aceea, adică pentru a fi citit și de progresiști/ stângiști TRU și-a construit acest stil aparte, acid și penetrant, incitant și ușor agresiv, presărat cu oximoroane și cuvinte ingenios combinate, pe scurt un stil atractiv.

 

Cu riscul să mă abat (și mai mult) de la descrierea acestui interesant și (recunosc) plăcut stil de scriitură (al lui TRU), redau o amintire de pe vremea ”cimitirului tinereții mele” (Bacovia), amintire stârnită tocmai de stilul Ungureanu(lui) Traian. În fiecare sâmbătă seara liceenii de la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (unde eram tolerați și noi băieții, puțini, de la Liceul nr. 2, fost Liceu de fete) ne încolonam cu direcția Baia evreiască (baie de tip saună cu aburi fierbinți și dușuri calde/ reci). La final, apărea un bătrânel (evreu), care, cu accentul specific întreba cu voce tare: ”buna baia baieți?”. La care, venea răspunsul, în două trepte: un daaaaa prelung, urmat imediat de un tot lung și șugubăț ”de undeee?”, cu rezultatul că presupusa pozitivitate inițială se transforma brusc în negativitate totală. Bătrânului îi plăcea acest joc, altfel nu se explică de ce repeta întrebarea sâmbătă de sâmbătă…

 

Dar ce nu-i place criticului acerb și prostologului care este TRU? Nu multe. Doar (deocamdată) Uniunea (Europeană), Germania (merkeliană), progresivismul (clintonian), Estul european (partea neconservatoare, deci și RO)  și România pricepiștilor nepricepuți adică proștii cu acte în regulă. Voi extrage din cartea ”Proștii Europei. Cum se sinucid civilizațiile” (Humanitas, 2017) îndeosebi acele pasaje care răspund cel mai mult titlului cărții și, concomitent, titlului serialului meu/ nostru.

 

Închei, dar nu înainte de a spune că lectura cărții este nu doar plăcută, ci chiar riscantă pentru o minte insuficient exersată în labirintul verbiajului ideologico-doctrinar și (geo)politic contemporan. Din acest motiv (al clarificărilor conceptuale, semantice) voi insista ceva mai mult decât ar cere-o o cvasirecenzie la o carte despre proști. Termenul de iliberal este unul relativ recent (are doar două decenii de la lansarea acestui termen în SUA de către Fareed Zakaria (un articol din 1997, ‘The Rise of Illiberal Democracy’, a devenit o carte în 2007, The future of freedom: illiberal democracy at home and abroad. Vezi: http://adevarul.ro/news/societate/adio-democratie-despre-nasterea-statului-iliberal-1_5912daf65ab6550cb8f657fa/index.html) dar unii (Ovidiu Nahoi) consideră că a fost creat și lansat în circuitul public de premierul ungar Viktor Orban tocmai în România (”Iliberalismul este o noțiune lansată public de premierul ungar Viktor Orbán chiar pe teritoriul României, în 2014, la Școala de vară a UDMR de la Tușnad” cf.: http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/liberali-si-iliberali-o-comparatie).  Despre războiul ideologic aflat în plină desfășurare voi fi obligat să vorbesc și în continuare, deoarece cartea lui TRU este una eminamente de polemică ideologică. De ce ne-ar interesa și pe noi aceste aparent anoste chestiuni terminologice și politologice? Simplu: ca să nu murim proști.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 191. Luni 10 iulie 2017 ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor contemporane (2)

 

Concret, geopolitic vorbind, TRU ia în vizor moartea/ sinuciderea anunțată a UE și a Europei de Vest (”Patimi europene în vid”), nervozitatea mortală a Europei de Est (”Unde e Estul?”), frământările din SUA și Canada (”Revolta atlantică”), și – last, but not least – soarta tristă a unei Românii cu busola defectă în prag de centenar (”Pricepism românesc”). Cele mai multe articole sunt acordate României (17), urmată de cele care studiază civilizația atlantică (11), apoi cele dedicate Europei Vestice (13) și, în fine, Europei Estice (7). Concentrând fronturile, autorul ia sub lupă Occidentul (UE, SUA, Canada) și Orientul (Europa de Est, România fiind inclusă). Cu alte cuvinte, dacă direcțiile din ambele zone geopolitice sunt nefaste, mai mult moarte decât vii, noi încotro ne îndreptăm și… cu cine (mai) votăm? OK, dar cine sunt proștii despre care ne vorbește autorul începând chiar cu titlul cărții? Devreme ce toată lumea vizată este criticată, evident că ”toți e proști”: conducători de țări, parlamente și (euro)parlamentari (TRU este europarlamentar pe listele PDL, începând cu 2009), partide, sisteme politice progresiste/ neomarxiste (de stânga), presa cumpărată și lipsită de independență, culturile lipsite de vigoare și… votanții/ cetățenii maturi care acceptă (încă) scenariile funeste descrise de TRU. Evident, unii sunt cei mai proști dintre toți, alții sunt doar mai proști decât alții, iar alții sunt prostiți mereu fără să realizeze asta. Voi încerca să-i numesc concret (pe parcursul analizei mele, în funcție de contextele vizate), dar oare TRU în ce categorie se (auto)include?

 

Canavaua/ urzeala pe care sunt țesute intrigile dintre forțele care amenință să ducă la sinuciderea civilizației occidentale este una preponderent ideologico-doctrinară, împărțind protagoniștii politici mondiali între ”cei buni/ deștepți” (dreapta autarhică, izolaționistă, naționalistă) și ”cei răi/ proști” (stânga integraționist-unionistă, internaționalist-globalistă). Dacă privim regimurile politice din principalii actori statali de pe scena mondială observăm un lucru surprinzător: în tabăra celor ”buni” (apud TRU) intră: SUA, China, Rusia, Marea Britanie, Turcia, Singapore, Columbia, Belarus, Ungaria, Polonia, Croația, Slovacia, Cehia etc. Date recente oferite de organizații demografice mondiale au calculat că în țările cu regimuri declarat iliberale locuiesc acum 53% din populația planetei. România este foarte aproape de a intra și ea în acest club nedemocratic sau puțin democratic, dar deocamdată suntem apropiați de liberalismul practicat de Germania și Franța. Ceaușismul fără Ceaușescu este direcția viitoare pe care o revendică o parte a celor care fac politica actuală a RO. Presupun că partidul în care va acționa Ponta va fi unul de orientare iliberală. Singurul partid parlamentar cu orientare clar iliberală este PMP condus de Traian Băsescu. O opinie interesantă avansează Cristian Pârvulescu care consideră că PSD ul este plin de intenții iliberale: http://www.observatorcultural.ro/articol/plonjonul-abis-un-abis-iliberal/

 

Ne putem aștepta la o coaliție conservatoare/ iliberală mondială? Sau va avea loc o acutizare a conflictelor dintre națiuni tot mai egoiste/ egocentrice tocmai ca urmare a aplicării doctrinei iliberale? Deloc întâmplător, analiza Estului european făcută de TRU nu ia în calcul Rusia (chiar dacă este o țară asiatico-europeană) decât tangențial, ceea ce mi se pare a fi o eschivă ideologică inabilă și prost mascată. Motivul eschivării? Majoritatea românilor nu doresc prietenie cu rușii (argumente istorice – cu duiumul!), iar a face elogiul dreptei conservatoare la modul general are ca efect și promovarea (voită sau nu) a regimului Putin din Rusia (conservator, de dreapta), ceea ce nu avantajează deloc România ca stat. Voi atrage atenția cititorilor  asupra cazurilor (puține) în care Rusia este invocată (și cum). La nivel mondial este deja notorie triada Washington-Pekin-Moscova – trei puncte forte ale iliberalismului actual.

 

Granița dintre inteligență și prostie este, adesea, (ca și) inexistentă, unul și același lucru având calitatea ambivalentă de a fi pozitiv și negativ, concomitent sau alternativ. Acest lucru este vizibil îndeosebi în disputele retorice (campaniile electorale fiind exemple elocvente de retorică ad hoc și pro causa sua). Prin adăugarea unor sufixe transformi rapid pozitivul în negativ. De ex., multiculturalitatea, cred eu, este un fapt pozitiv, dar multicultralismul este unul cât se poate de negativ (vezi și explicația mea asupra diferențelor majore dintre patriot și patriotist, la care mai adaug aici diferențele dintre ortodox și ortodoxist, elitar și elitist, național și naționalist, birocrație și birocratism, globalizare și globalism etc.). Pentru a-și atinge scopurile propagandistice mulți autori (TRU included) se prefac a nu sesiza, uneori, sensurile total opuse (pozitiv și negativ) ale unor simple atribute și ale extremizării (-ism izării) acestora.  Este vechea tehnică a mutării oalei de noapte sub fundul altuia care habar n-are că rahatul din oală nu-i aparține. TRU se autoprezintă cititorilor ca fiind un pesimist constructiv în timp ce el este, în fapt, un critic(ist) distructiv al realităților liberale actuale, un paseist romantic și un propagandist calificat pentru un viitor la fel de incert ca și cel al oponenților săi politico-ideologici.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 192. Marți 11 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (3)

 

Disputa dintre iliberalii conservatori și liberalii progresiști vizează aspecte asupra cărora ar putea fi în acord sau în dezacord partizani din ambele tabere. Conjuncturile geopolitice, mărimea și influența unui stat pot face ca o măsură iliberală să fie mai bună sau mai rea decât una progresistă/ liberală. Și invers. De ex. liberalizarea completă/ totală a vânzării terenurilor (văzută de iliberali ca act de trădare națională/ de patrie) poate chiar distruge temeliile unui stat, eliminând unul dintre elementele sale identitare. Dar blocarea la granițe a pătrunderii capitalului străin (viziune iliberală) poate fi o la fel de mare pierdere pentru o economie emergentă.

 

Cred că mulți dintre cititorii acestui serial nu sunt mari amatori de doctrine politice și economice, dar pentru a vedea cum  taxează TRU de proști pe toți aceia care au doar opinii diferite decât cere corectitudinea politică a doctrinei conservatoare (pe care TRU o adoră, doctrina, nu corectitudinea politică) voi lista o serie de cuvinte/ concepte/ idei/ valori/ scopuri pe care le promovează liberalii, urmată de o listă cu termeni specifici iliberalilor. Sper să fie o busolă în hățișul lingvistic și semantic aruncat în luptă de cele două forțe beligerante. O precizare legată de cum deosebești un iliberal de un liberal: în primul rând prin violența de limbaj folosită de iliberali. Pe FB postările iliberalilor mustesc de atribute ale limbajului de gang: X este prost-prost, dna Y este o tâmpită fără nicio valoare, cei de la partidele cu altă orientare sunt cretini, oligofreni, retardați, idioți etc. De regulă persoanele vizate sunt vârfuri ale actualei clase politice și intelectuale a României.

 

LIBERALISM = corectitudine politică, marxism cultural, păstrarea establishmentului actual, piață liberă, stat de drept, independența justiției, democrație reprezentativă, acceptarea multiculturalității ca formă de respect al altor culturi, liberatea de asociere (UE), acceptarea globalizării ca factor imposibil de eludat, capitalul trebuie să nu se oprească la nicio graniță, acceptarea LGBT, promovarea elitelor în toate domeniile, apărarea minoritarilor (pe criterii etnice, religioase, sexuale, religioase), grija pentru condițiile de viață ale generațiilor viitoare (încălzirea globală, ecologie etc.), promovarea gândirii critice, relativism postmodern, acceptarea migranților de oriunde ar veni aceștia.

ILIBERALISM = protecționism economic, naționalism economic, măsuri împotriva capitalului străini, atitudine neprietenoasă față de străini, xenofobie, rasism, susținerea familiei tradiționale, religia/ biserica are rol important în atingerea scopurilor politice, justiția trebuie să fie mai puțin independentă, Uniunea Europeană este văzută ca un pericol pentru identitatea națională a statelor membre (îndeosebi a celor mici), intoleranță etnică, antielitism (considerat o reminiscență feudală), antisistem, antiestablishment, populism (puterea aparține poporului nu reprezentanților vremelnici ai acestuia), minoritatea se supune necondiționat majorității. Oprirea oricărui flux migraționist și expulzarea străinilor (a esticilor inclusiv). Autoritarianism ce frizează dictatura personală. Intervenționism. Etatism. Dirijism. Elogierea trecutului măreț (cultul strămoșilor glorioși). Conservatorism.

 

Cititorii sunt invitați să-și definească propriile poziții, alegând valori liberale sau iliberale (eventual procente din fiecare curent doctrinar). TRU este iliberal. Liberalii sunt (în viziune iliberală) proștii lumii și ai Europei. Am preluat o comparație dintre valorile liberale și iliberale dintr-un articol semnat de Ovidiu Nahoi (http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/liberali-si-iliberali-o-comparatie) . Iată-le, față în față:

 

LIBERALI: o lume deschisă reprezintă o sursă inepuizabilă de oportunități; libertățile sunt condiții de bază pentru o societate de succes; viitorul poate fi mai bun decât prezentul; problemele pot avea explicații și, posibil, soluții; soluțiile nu sunt niciodată simple și nici efectul lor nu este garantat; liberalii își pun mereu întrebări; diversitatea este fascinantă și incitantă; statul este bun în măsura în care este neutru și deranjează cât mai puțin raporturile dintre oameni; minoritatea trebuie ascultată și protejată; importantă este funcționarea instituțiilor; negocierea este importantă; compromisurile sunt de dorit; patriotismul înseamnă promovarea valorilor împreună cu partenerii și aliații.

ILIBERALI: o lume deschisă este o sursă de inepuizabile angoase; libertățile sunt o sursă de dezordini; trecutul a fost mai bun (fiind o sursă de inspirație pentru politicile prezentului); dacă apar probleme trebuie găsiți vinovații; soluțiile sunt simple și infailibile; iliberalii oferă mereu răspunsuri; diversitatea este văzută ca o problemă, ce este diferit poate fi amenințător sau demn de dispreț; statul este bun în măsura în care intervine pentru a stabili raporturile dintre oameni potrivit convingerilor sale; majoritatea dictează; dincolo de instituții ceea ce contează este forța liderului; negocierea este sinonimă cu trădarea; forța este preferabilă negocierilor; patriotismul înseamnă revanșă istorică.

 

Iliberalii îi acuză pe liberali de marxism cultural, în timp ce unii liberali îi taxează pe iliberali drept fasciști. Iată cum se scutură iliberalii de acuza de fascism lansată în direcția lor de progresiștii liberali:

https://www.vice.com/ro/article/evdzm7/am-intrebat-conservatori-din-romania-de-ce-nu-sunt-fascisti-cum-ii-acuza-progresistii .

 

Din punctul de vedere al unui analist (relativ) neutru (adică eu), doctrina și îndeosebi practica iliberală (indiferent de numele adoptat de un partid sau altul), prin stilul său agresiv-revoluționar mă duce cu gândul mai mult la bolșevismul leninist-stalinist (cu irizări fascistoide) decât la un spațiu al libertății maxim posibile. Ca o trăsătură generală, în lume trendul este deplasarea ideologiilor partidelor dinspre democrațiile liberale înspre autocrațiile iliberale. O precizare se impune: avem în RO un Partid Național Liberal, partid care a clamat dintotdeauna liberalismul de tip occidental. Acum, PNL (împreună cu UDMR) este parte a Grupului Partidelor Populare din Parlamentul European  (adică populiștii/ iliberaliștii/ conservatorii). Totuși, PPE nu este omogen ideologic, fapt care va da în continuare bătăi de cap analiștilor și chiar votanților. (vezi https://www.europalibera.org/a/24743003.html). Va trebui să ne obișnuim să nu ne limităm la cititul etichetelor (numelor partidelor) pentru a spune: aha, ăști-as așa și pe dincolo…). Tocmai de aceea, TRU nu face trimiteri nici la partidele care iau decizii majore și pentru alte țări, ci aruncă în pagini fapte, fapte, fapte. ”Faptele vorbește!”.Singura posibilitate reală de a cunoaște esențele unor partide sunt acțiunile lor concrete între două campanii electorale și (mai rar) Statutul și, eventual, Programul de guvernare. Și cunoașterea contextului geopolitic – mișcător de la an la an – este necesară pentru a putea intui ondulările și volutele ideologice ale unui partid sau altul.  Asta ca să realizăm că dinamica ideologiilor urmează strâns dinamica intereselor economice și geostrategice concrete într-un segment temporal dat. Metaforic vorbind, sintagma ”Proștii Europei” ar putea face trimitere la toți aceea care nu adulmecă rapid schimbarea și nu se adaptează liniilor principale de forță (vectorii principali) din țările cu cea mai puternică influență în lume și în regiune. Lumea se orientează mai mult către Platon (http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-politica/platon-si-guvernarea-filosofilor/) , dar Machiavelli este mai actual ca oricând!

 

Liviu Druguș     Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 193. Miercuri 12 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (4)

 

Cu speranța că discuțiile pe teme doctrinare nu vor fi confundate cu struțocămilismul doctrinar afișat de trompetele partidelor politice din RO, cunoașterea modului de gândire alternativ ne poate ajuta să nu cădem în sau să ne ridicăm din dogmatisme și fixisme ideatice și ideologice. Merită subliniat că distincția liberal(ism) – iliberal(ism) nu este una care plasează una dintre doctrine (cu totul) în stânga și cealaltă (cu totul) în dreapta. Pur și simplu schema stânga-dreapta are o tot mai mică relevanță. De ex. identitatea de esență dintre fascism și bolșevism nu plasează niciuna dintre cele două doctrine extremiste în stânga sau în drapta eșichierului politic. Pur și simplu înțelegem că sunt două doctrine gemene. Relevante sunt doar valorile promovate prin doctrine și politicile publice aferente. Iată un exemplu de detașare de schema stânga-dreapta și de (auto)plasare în … nicăieri: ”Sa belim corectitudinea politică, sunt absolut de acord. Dar nici sa nu cădem in extrema ailalta…” (Marius Cristian, Iași, 9 iulie 2017). Adică nici cu liberalii, nici cu iliberalii. Mai exact nici să cădem în extrema ailaltă, nici să nu cădem…! Curat echidistant, coane Fănică!

 

Dar să-l citim, mai bine, pe TRU, autor care ne dă o mostră de presupusă echidistanță originală între Moscova și Berlin: ”În Est, națiuni încă apăsate de handicapul comunist au o relație nu tocmai normală cu un Vest care continuă să vadă, îndată ce întoarce capul spre Moscova, o plajă populată de națiuni-problemă” (p.8). Încerc să traduc: Vestul nu ne prea vrea, ba chiar ar fi dispus să ne lase sub ”grija” Moscovei, obișnuită deja cu aceste ”națiuni-problemă”. În limbaj doctrinar, zicerea lui TRU ar suna cam așa: liberalismul occidental este pe cale să-și dea duhul, așa că pentru RO ar fi o variantă de ales apropierea de ”viitorul de aur al omenirii”: iliberalismul autocrat (care se construiește cu succes sub conducerea înțeleaptă a kgb istului Putin, de exemplu). Sub lupa analistului TRU, RO este încă incapabilă de a lua o asemenea decizie istorică pentru simplul motiv că ”țara e blocată în incapacitatea de a gândi în folosul național” (p. 8). Așadar, în varianta patriotistului TRU, deblocarea noastră din proiectul european ”vetust” ar putea fi concretizată în următoarea poruncă: ”Români, vă ordon: treceți Prutul și sărutați mâna țarului vostru protector, Măria sa Putin!”. Aici l-aș invoca pe Karl Klaus care a spus: ”Libertate de gândire avem. Gândire ne mai trebuie”. Cu siguranță, mai mulți cititori au tradus aceste texte TRUiste în cheia filorusă pe care am oferit-o și eu, altfel nu se explică fervoarea cu care îi ia apărarea Cristian Pătrășconiu: ”TRU ar putea fi declarat vinovat pentru că pune de atât de multe ori în această carte degetul pe rănile mari ale Uniunii Europene. Dar atenție….nu merge, așadar (ca TRU) să fie plasat în zona filorusă. Vizionar, poate prevăzător, dar mai ales hiperlucid în această chestiune, Traian Ungureanu vorbește de două decenii cu competență și sistem despre răul postsovietic, despre toxinele putiniene ș.a.m.d.” (vezi: Cristian Pătrășconiu, ”TRU: vinovat. Din nou?”, în: Revista 22, nr 22, p. 13, 6-12 iunie 2017). Dar una este să pui degetul pe rănile unionale europene și alta este să critici de sus până jos întreaga construcție europeană, iar ca remediu la aceste boli să recomanzi – cu sânge rece – eutanasierea bolnavului european. De ce nu mai multă și mai bună integrare? De ce nu mai puțină birocrație și mai puține legi proaste? Răspunsul ar trebui să-l dea TRU tocmai pentru a nu mai lăsa impresia de critic distructiv (atribut pe care el îl respinge și îl înlocuiește cu calificativul de pesimism constructiv). Dar întrebarea la care ar trebui să răspundă TRU în primul rând este: după ce că ne iei de proști, de ce vrei să ne prostești și mai mult, stimabile?

Liviu Druguș  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 194. joi 13 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (5)

 

Primul eseu dintre cele 49 ale cărții ”Proștii Europei” se intitulează, ca să nu fie dubii, ”Proștii Europei” (pp. 13-16). Sunt convins că puținii mei cititori ard de nerăbdare să afle cine sunt proștii Europei. Ei bine, aveți răspunsul prim: proștii Europei suntem, în primul rând, noi românii, mai exact cei cca patru milioane de români care alcătuiesc diaspora românească, majoritatea lucrând în condiții grele, dar efectuând munci mai bine plătite decât acasă. (Aș adăuga că și ceilalți români, ”pricepiștii nepricepuți”, care au ales să rămână acasă intră, și ei, în categoria proștilor pe care vrea să-i deștepte TRU și noua ideologie politică iliberală). Soluția însă care ar fi? Gândind iliberal (ca TRU) asta ar însemna aducerea celor patru milioane de români înapoi în țară, cu oferte de tip Dan Diaconescu, urmate apoi de închiderea granițelor și alungarea capitalului străin și a tuturor străinilor din scumpa noastră patrie Republica Iliberală România. Dacă Ceaușescu n-ar fi fost ucis de patriotiștii filosovietici și n-ar fi împlinit (în cazul în care scăpa cu viață) 102 ani la alegerile din 2020, cu siguranță s-ar fi întâmplat una din două: ar fi numit prim-ministru iliberal sau ar fi surâs oltenește: ”vă zâsei io c-am avut dreptate?”. Evident, TRU nu afirmă direct, clar și răspicat că toți românii sunt proștii Europei (riscând astfel un mic linșaj nemediatic, adică la propriu, din partea altor patriotiști orgolioși și cu dragoste de tricolor: ”Cum adică noi suntem proști? Dar tu dacă lucrezi la Bruxelles nu ești la fel?”). TRU are abilitatea lingvistică (rară, e drept) de a spune adevăruri dureroase ambalate în ațe colorate care îți distrag atenția de la conținut și ți-o cantonează (atenția) doar la … ațe. Mai mult, ca un bun propagandist ce este, TRU reușește să omoare mai multe dintr-o singură pălitură. Iată pasajul cu pricina în care are loc nu doar devoalarea misterului cauzal cu privire la ”proștii Europei” (exploatare cât ține lumina zilei), ci și alte ”cauze”/ teze/ teme  iliberale: migranții în general, teroriștii în special (”exclușii cu kalașnikoave”, cei de altă religie care poluează spațiul creștin cu alte obiceiuri la fel de sacre): ”În Molenbeeck, micul cartier mare cultivator de teroriști din Bruxelles, există un bloc cu un bar la parter. Era cuibul din care plecaseră spre Paris, la găurit oameni aleși la întâmplare, exclușii cu kalașnikoave. La etajele de deasupra, muncitori români și polonezi. Răspunsul lor la întrebările gazetarilor care voiau detalii despre vecinii de la parter: nu-i cunoaștem, că ne sculăm dimineața la 5, plecăm la muncă, ne întoarcem seara, mâncăm ceva și ne culcăm. Proștii Europei.” (p. 16).  Cum am mai spus, TRU pune diagnostice corecte, dar nu merge la cauze și, fatalmente, nu oferă soluții. Doar emoționează și, eventual, motivează electoratul patriotist, dar și pe cel nostalgic după o Românie ”puternică, liberă, pe soartă stăpână – Trăiască Republica Populară Romînă” (am citat din vechiul imn al României comuniste înainte de alegerea ca imn a cântecului ”Trei culori”).

 

Un lucru cred că ar merita reținut: TRU critică/ nominalizează și persiflează idei cum ar fi ”corectitudinea politică”, ”relativismul postmodern”, ”superstițiile liberal progresive”, ”stânga reconvertită după necazul cu prăbușirea comunismului”, ”încălziștii sau ecologiștii”, ”dezastrul politicii de imigrație”, ”iluzia pieței europene a muncii”, ”marginalizarea Estului”, ”negustorul cinstit e hoț neprins” (proverb DNA), ”apoteoza globală a ordinii liberale” postbelice etc. etc., dar niciodată el nu spune numele doctrinei pe care o apără ”cu zel și cu săbii de-oțel”: iliberalismul popular conservator. Mai pervers decât atât, TRU clamează MEREU că vorbește doar în numele adevărului și doar al adevărului. Cât de tupeist poți fi ca într-o dispută ideologică (adică una bazată pe interese/ scopuri clare de apărat) să invoci adevărul, calitate care, se știe din istorie, nu se află niciodată doar de o parte a vreunei baricade?!

 

În episodul anterior am subliniat (contrar opiniei lui Cristian Pătrășconiu) că TRU se plasează, voit sau nu, în tabăra filorusă. Iată un alt pasaj care argumentează spusele mele: ”Până să aflăm dacă Trump se va îneca în borș rusesc, știm că Putin a făcut ce a vrut  din Obama, Clinton și Kerry: samovar, opincă și turbincă. Dar Putin nu e un zeflemist. Dimpotrivă, acest mare democrat rus înțelege bine ce se întâmplă pe și sub masa de joc”. E clar? Se răsucesc în mormânt ziariștii împușcți în era ”marelui democrat rus” Putin! (vezi: http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv-special/l-au-criticat-pe-vladimir-putin-si-au-fost-ucisi-lista-celor-care-au-murit-dupa-ce-l-au-atacat-pe-presedintele-rusiei.html)  După criteriile iliberale ale lui TRU progresistul Obama a fost un idiot, în timp ce iliberalii Trump și Putin sunt inteligenți și cunoscători!

 

Istoria se scrie și așa!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 195. Vineri 14 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (6)

 

Întâmplarea face ca astăzi, 14 iulie, de ziua Franței (a hexagonului adică) să public subepisodul 6 care are o legătură directă cu viziunea lui TRU despre Franța. Nu mai este nevoie să amintesc, probabil, că Franța a fost condusă în ultimii ani de socialistul/ progresistul Hollande, iar recent președinția Franței a fost câștigată de centristul Emmanuel Macron (”En fin, Macron s-a dat De Gaulle” – Ion Barbu) în defavoarea iliberalei Le Pen. Da, este Franța cea mereu atacată de terorismul islamisto-radical, cea care a fost un model pentru civilizația română modernă și o apărătoare a României. Acum, Franța este criticată aspru de TRU pentru că nu este iliberală, pentru că nu are la conducere ”un mare democrat ca Putin” și pentru că rămâne prea tolerantă față de intoleranța imigranților și a teroriștilor fără număr, fără număr. Exact în urmă cu un an a fost măcelul de la Nisa cu 10-15 victime. ”Etapa violentă va lua sfârșit și vom intra în faza pașnică: faza supunerii” (p. 17) conchide ironic-sardonic vizionarul pesimist TRU. Cum am mai precizat, TRU are capacitatea de a mitralia dintr-o singură frază un snop sănătos de dușmani ideologici care nu au avut înțelepciunea să treacă rapid la iliberalism. Iată încă o mostră de măiestrie belicoasă a acestui franctiror de cuvinte imprecante și încărcate cu ură creștinească care execută cu sânge rece președinți de state, culturi, modele de gândire politică, credințe și pattern uri sociale: ”Francois Hollande, președintele asfixiei naționale franceze, are o scuză. A fost surprins de evenimente alături de neprețuitul frizer oficial de la Elysee – slujbaș plătit cu 9895 de euro pe lună, salariu echivalent cu rangul de ministru al cabinetului. Cine mai are timp să bage în seamă mersul lumii când elitele se tund atât de pasional?” (pp. 19-20). Ticăloșia lui TRU este mai mult decât evidentă:  președintele trebuia să se tundă sau înainte, sau după atentat, nicidecum exact în timpul atentatului! Sigur, atacul lui TRU este nu doar la președinte, ci și la elita care îl înconjoară și care ”suge sângele poporului” (mesajul lui TRU este realmente unul pur caragialesc!). Pesimismul istoric al lui TRU este de nestăvilit: ”…după Nisa nu ne rămâne decât să asistăm, îngrijorați și neputincioși, la mersul istoriei. Care își caută sfârșitul în Occident.” (p. 26). Dar să nu cădem în frazeologia TRUistă. Așa-numitul său pesimism istoric, este de fapt masca sub care se ascunde optimismul istoric al nașterii noii civilizații panglobale numită iliberalism condusă (deocamdată) de trei lideri: Putin -Trump -Xi Jinping.

 

Despre Franța care și-a permis să să-i ”dea nas lui Iran” (care a cumpărat avioane Airbus de la francezi) și apoi l-a primit pe comunistul Fidel Castro la Elysee, TRU scrie cu apăsată ură și nedisimulat dispreț: ”Da, e vorba de Franța, sora noastră mai mare și mai stricată care ne ceartă prin MCV uri pentru corupție și nelegiuiri, în timp ce se ține de mână cu prieteni care spânzură disidenți de macarale la Teheran.” (p. 46). Are TRU alternativă la aceste situații din țări care nu au trecut încă la iliberalism? Sigur. Un model este patria ”vestitului teoretician” Vladimir Putin. Acolo ai să vezi o adevărată democrație populară, o libertate bine strunită și o permanentă voie bună măsurată cu paharul.

 

Un punct de vedere al Franței însăși se impunea, așa încât recomand cu plăcere interviul ambasadoarei Franței la București acordat postului de radio Radio France International (RFI): http://www.rfi.ro/politica-96489-ambasadoarea-frantei-la-bucuresti

 

Dar, în fond, ce este Franța? Nu-l întrebăm pe iliberalul băsist Traian Ungureanu, pentru că el și-a spus deja părerea (”sora noastră mai mare și mai stricată” – evident, această opinie ar fi aruncată la coș de TRU dacă Marine Le Pen ar fi câștigat alegerile. În acel caz, Franța ar fi fost țara care și-a recâștigat onoarea, demnitatea, verticalitatea etc.). Alte opinii legate de esența statului francez pot fi un bun prilej de reflecții și atitudini:

 

”Franța nu e o etnie, nu e o rasă; Franța e o comunitate de valori.” (Nicolas Sarkozy, președintele Franței între 2007 – 2012, politician neogaullist, conservator)

 

”Franța nu e un popor, nici o limbă, nici un teritoriu, nici o religie, este un conglomerat de popoare care vor să trăiască împreună. Nu există francez neaoș, există doar o Franță a metisajului” (Eric Besson, n. 1958, politician fondator al Partidului Progresivii, aliat cu Uniunea pentru Mișcarea Populară, partidul lui Sarkozy)

 

O ultimă precizare, legată de sublinierea mea făcută mai sus: ”iliberalul băsist TRU”. Reamintesc cititorilor că TRU a fost ideologul principal al PDL (de fapt al lui Traian Băsescu) partid înscris în familia popularilor europeni (PPE), alături de partidul lui Sarkozy. La ora actuală, în Grupul popularilor europeni, din partea României activează Partidul Național Liberal (PNL) și UDMR. Partidul actual al lui Traian Băsescu (PMP) nu activează în Parlamentul European. TRU a lansat, la o televiziune, conceptul de ”băsism” pe care l-a încărcat cu dimensiuni filosofice, ideologice și politice demne de un mare curent care va domina nu doar România, ci lumea întreagă. În privința faptului că iliberalismul băsist nu mai reprezintă în economia forțelor politice actuale din România mare lucru, nu același lucru se întâmplă cu iliberalismul la scară planetară care se întinde asemănător bolșevismului sovietic postbelic pe toate continentele.

 

Până când și cu ce urmări vom vedea.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 196. Sâmbătă 15 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (7)

 

Primul capitol al cărții lui TRU se numește ”Patimi europene în vid” și se constituie ca un ”faire part” (românește ”ferpar”, anunț mortuar) cu privire la – zice TRU – fosta organizare a Europei numită Uniunea Europeană. Mai mult decât simpla anunțare a dispariției UE, TRU ne oferă și un călău (încă în funcție) al acestei organizări europene postbelice (susținută, inițial, de americani ca o contrapondere la tot mai puternica URSS). Călăul se numește Jean-Claude Junkers, președintele Comisiei Europene, cel care în noiembrie 2015 ”a promis apropiere de Rusia și dezrobire de dictatele Washingtonului” (p. 39). JCK, ne explică TRU, nu a vorbit chiar aiurea. Nici vorbă de o presupusă ”așezare cuminte a UE în poala Rusiei” (p. 40), ci, pur și simplu, un îndemn către țările din Este de a proceda astfel. De fapt, aceasta este și percepția lui TRU care, în prefața scrisă ”Din partea coautorului” afirma tranșant: ”În Est, națiuni încă apăsate de handicapul comunist au o relație nu tocmai normală cu un Vest care continuă să vadă, îndată ce întoarce capul spre Moscova, o plajă populată de națiuni-problemă”. (p. 8). Ar fi vorba despre o politică a șopârlei care își abandonează coada spre a-și salva viața. Dar este oare Occidentul în postura de a face acest gest meschin, comparabil doar cu Tratatul Ribbentrop – Molotov, prin care Germania și URSS împărțeau, în secret, Estul European? După ce UE și-a declarat – chipurile – independența față de umbrela americană (în 2015), nu mai apare deloc surprinzătoare declarația dnei Merkel, de după alegerea lui Trump ca președinte al SUA, că ”Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini”. Care Europă? De Vest? Sau și de Est? Estul european nu are alternativă la declarațiile de mai sus decât să se apropie tot mai mult de SUA, țară care nu mai vrea să fie concurată de tot mai puternica UE (cu vârful de lance Germania). În acest caz, Europa va fi – din nou – împărțită: Vestul (relativ) independent și Estul (inclusiv Ucraina și Moldova) – protectorat american! Adică zonă liberă de liberalism și plină de iliberalism! Mai este oare, în acest caz, de mirare comportamentul cameleonic al PSD ului care din partid socialist vrea să fie partid iliberal (și încă pentru multă vreme)? Doar câteva cuvinte și teme dragi PSD ului justifică afirmația de mai sus: Soros liberalistul trebuie judecat pentru sângele vărsat; Coaliția pentru Familie (CpF) înseamnă orientare iliberală către familia tradițională, deci jos cu libertatea sexuală; religia se va preda mai abitir în școli și invocarea lui Dumnezeu va fi presărată în toate discursurile, inclusiv de către atei; preocuparea pentru trecut (mantră iliberală) se va concretiza prin pregătirile în stil american pentru celebrarea centenarului; amenințări voalate se îndreaptă către capitalul străin (mai puțin către cel american, dar cum faci legi bune pentru unii și rele pentru alții? Ehei, știe PSD cum se face!); întărirea prieteniei și colaborării economice cu iliberalii comuniști chinezi; ecologismul și ”încălzismul” sunt tot mai mult puse între paranteze. Și uite-așa, România devine stat pesedist iliberal, cu un guvern tot mai autoritar(ist) și cu o justiție la dispoziția statului, nu a cetățeanului. În fine, toate astea nu pot și nu vor însemna (cum sugerează TRU) ca România să se retragă din UE. Dimpotrivă! Dar Germania și Franța nu vor aplauda curbiluntrismul mioritic.

 

Din toate astea, cartea cea mai proastă pare a o fi tras președintele Iohannis care – în pofida plinei de succes vizite în SUA și în țări mari din UE – a avut ”neinspirația” să declare la 6 aprilie 2017:  „O societate democratică solidă, de tip liberal – opusă aşa-zisului model «iliberal» – are nevoie ca măsurile luate de majoritate să nu afecteze statul de drept.  (…) cu cât puterea şi opoziția refuză să asculte ce doresc cetăţenii, inclusiv atunci când coboară în stradă, cu atât se adâncește ruptura dintre societate și clasa politică. Iar consecințele sunt dramatice pentru toţi, cu efecte pe termen lung”. Evident, declarația va gâdila plăcut urechile Germaniei și Franței, dar va zgâria auzul lui D. Trump, cel care implementează acum în SUA ”așa-zisul model iliberal”. O președinție liberală și un Executiv iliberal – oare asta să fie esența diplomației dâmbovițene actuale?

 

Ca un fel de colac de salvare pentru PNL (partid care l-a propulsat în funcție pe actualul președinte al statului nostru) se aruncă, la sacrificiu, entuziastul Mihail Neamțu, care, după ce a scris o carte de 350 de pagini despre Trump se înscrie în PNL și încearcă să facă din PNL campionul iliberalismului românesc. Cum spuneam, binomul dreapta-stânga nu mai contează (deși neinspiratul MN continuă să îi tragă cu ”partidul de dreapta PNL”) astfel încât putem spune că la noi s-a deschis deja competiția între toate partidele din RO cu tema: ”cine este cel mai iliberal partid din RO care să merite încrederea și prețuirea iliberalilor americani în frunte cu  Donald Trump”. Iată un mesaj video https://www.facebook.com/georgemneamtu/videos/10210943903608537/  adresat – confuz și adesea irațional – de Mihail Neamțu susținătorilor prezenți și viitori din noul său partid care l-a adoptat recent. A face dintr-un partid care se numește (statutar) ”liberal” unul care să miroase puternic a ”iliberal”, iată un tur de forță pe care l-ar putea face doar politicieni ultraversați (și versatili) cum ar fi de ex. Traian Băsescu, care pur și simplu și-a luat partidul (PDL) din tabăra socialiștilor și l-a înscris în tabăra populiștilor (popularilor europeni). Doar foștii PDLiști din actualul PNL ar avea dreptul să tragă partidul înspre orientarea iliberală. Ceilalți, nu prea…

 

Deși scopul serialului meu nu este de a face analize politice (în niciun caz partizane), excepția de astăzi și-a făcut (singură!) loc pe calea de consecință logică a impactului pe care îl poate avea o carte bine scrisă asupra celor care chiar vor să înțeleagă ceea ce citesc. Drept pentru care invit cititorii mei să-și asume curajul de a avea opinii, de a argumenta logic și faptic, de a se implica – măcar în acest mod – în viața Cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 197. Duminică 16 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (8)

 

Ajută Rusia la sinuciderea civilizației occidentale?

 

La această întrebare pare a încerca să răspundă și TRU, iar răspunsul său, difuz și distribuit pe tot parcursul cărții, pare a fi unul pozitiv: da, nu numai că ajută, dar acesta este și unul dintre scopurile supreme ale politicii externe rusești din Era Putin. (Îmi aduc aminte de un dialog pe FB cu Dan Alexe în care acesta nu s-a lăsat până nu am acceptat că Putin este un bolnav psihic irecuperabil… Dar oare nu este planeta noastră o ”corabie a nebunilor”?). Am citat deja de două ori pasajul (din Prefață) în care se sugerează cititorilor că Vestul ar fi dispus să cedeze, șopârlește, Europa de Est în zona de influență rusă, contra ceva gaz ieftin și eventuale treceri sub tăcere a criminalului rapt crimean. Se pare că chiar dacă lucrurile ar sta astfel, America lui Trump nu ar accepta asta sub niciun chip, renașterea fostei URSS anihilând, practic ”sfârșitul” istoriei imaginat și aplicat de americani timp de mai multe decenii postbelice. Acesta ar fi încă un punct discordant în relațiile americano-europene, punct care se traduce, ideologic vorbind, în conflictul dintre liberalii europeni și iliberalii americani. (Aici sunt de acord cu TRU care scrie: ”Revolta antielitară a câștigat și Statele Unite, iar asta promite o despărțire pe care Europa trebuia să o evite cu orice preț” (p. 7).

 

TRU vrea să demonstreze că Rusia lui Putin nu trebuie să miște niciun deget pentru ca Europa să se sinucidă: ”Acum zece ani, faimosul teoretician rus V. Putin declara că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolulu XX. Copilării! Titlul a fost cucerit de altcineva. Dna Merkel și invitația ei la migrație liberă în Germania sunt cea mai mare catastrofă a secolelor ce vin.” (p. 30). Mai mult, Europa se leagănă iluzoriu în pseudoteorii care sugerează că tocmai Rusia este în declin, nu Occidentul: ”Lumea bună europeană se amăgește cu teorii pe care le ia drept probă de subtilitate analitică. Cea mai la modă spune că Rusia va fi în curând victima propriei supraexpuneri militare” (p. 42). Se face aluzie la trecutul ”război al stelelor” (competiția militară cu SUA, căreia Gorby nu i-a făcut față și a lăsat imperiul răului să se destrame cât de cât organizat. Dar, pesimistul constructiv TRU nu este de acord cu optimismul liberalilor europeni: ”Rusia nu intră în criză după criteriile de impas ale lumii occidentale. … Presa rusă e demult în buzunarul lui Putin. …. Occidentul va  afla, curând, ce e KGB ul. Putin va curăța zona de protecție din jurul bazei militare rusești din Mediterana …” (pp. 42-43). Noua Cassandră (TRU) ne amintește un lucru știut sau presupus de mulți dintre noi: ”Războiul Rece a fost al treilea (război mondial – LD). Rusia l-a pierdut și acum vrea revanșa. La cald.” (p. 70).  Concluzia pesimistului de serviciu (TRU) este brici-clară: ”… cine a deschis ușa valului musulman n-o va închide în fața Rusiei. Sub privirile absente ale UE, Rusia desface șuruburile pe linia Varșovia, Kiev, Chișinău” (p. 152). Dar cum? Iată predicția lui TRU: ”…rușii vor face foarte bine ce știu să facă foarte bine: vor trage cu toate katiușele propagandistice și vor scoate la plimbare fantoma unui bloc prorusesc în Est.” (p. 155). TRU nu uită să-l urce în căruța prorusească pe ”Trumpov, noul președinte american și, de la New York Times citire, agentul voluntar al lui Putin” (ibid). Aici se vede cum lupta ideologică dintre liberali și iliberali poate înnebuni/ prosti electorate întregi. Pentru că prost nu e cel ce prostește, ci prost e cel prostit.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 198. Luni 17 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (9)

 

Canada cea proastă și America cea deșteaptă

 

America, mai exact Nordul Americii (SUA și Canada) este divizată ideologic acum prin venirea lui Trump la conducerea SUA. Iliberalul Trump nu prea are multe în comun cu leftistul/ stângistul/ socialistul/ progresivistul/ liberalul canadian Trudeau. Invit cititorii să constate/ să verifice validitatea observației mele că iliberalii au o mare problemă: se cred deștepți (definiția prostului: unul care se crede deștept), în timp ce întreaga opoziție liberal-leftistă este proastă, idioată, cretină etc. Atent cu formulările, TRU ne asigură că ”Ca orice bun demagog, Donald Trump nu e nici prost nici nebun” (p. 73). Evident, proștii se află în partea cealaltă, la cei care au alte convingeri/ interese/ idei. America pre-Trump este ”greșeala și eșecul final al doctrinei piețelor libere lărgite global” (p. 74). Din nou, două (ba chiar trei) lovite dintr-o pălitură: liberalismul și globalismul (ecologismul fiind o formă de globalism)! ”Greșeală” este aici un eufemism pentru ”prostie”. Dar cuvântul din urmă este mereu folosit de autorul care l-a proptit chiar și în titlu. Proștii care au pierdut alegerile din noiembrie trecut au persistat în prostie și după alegeri: ”Cea mai mare prostie rostită după victoria lui Donald Trump … e povestea șocului. Șoc față de ce? Față de ce hotărâse, din timp și în unanimitate, blocul stângii? Față de rezultatul  anunțat de luni de zile în presa progresistă? Față de recomandarea fără fisură a establishmentului?  … A doua prostie suflă în ceafa celei dintâi și spune că victoria lui Trump a răsturnat politica. … Dacă e așa, atunci trebuie să admitem că politica defila prin lume citind Marx în ediții epurate de componenta proletară…” (p. 85).  Pesimistul de serviciu (TRU) nu ezită, în pofida victoriei lui Trump să anunțe ritos că ”democrația occidentală nu va supraviețui” (p. 86). Iată și vinovații: a) Uniunea Europeană (proiect liberal/ leftist/ progresist); b) ideologia corectitudinii politice (establishmentul academic în principal). Evident, salvarea Occidentului poate veni doar prin generalizarea gândirii iliberale, antielitare/ populiste, antiunioniste (anti-UE), anti stânga, anti-sistemul actual. Cine poate conduce lupta mondială pentru slavarea Occidentului? Evident, D. Trump, ”un multimilionar strident și un exhibiționist inteligent” (p. 91). Așadar, urmează războiul inteligenților iliberali împotriva proștilor liberali/ unionali. UE, după mintea lui TRU, ar trebui să dispară (culmea, tocmai acum când UE vrea să pună în practică mai vechiul proiect federalist de tip american care să genereze națiunea europeană sau, cel puțin, statul european). Ciudățenia apare în toată splendoarea ei atunci când TRU recunoaște că intrarea RO în UE a fost un lucru bun pentru noi: ”Adevărul e că fără UE România ar fi fost tinda murdară de la intrarea în bordeiul moldovenesc de la intrarea în bordelul rusesc” (p. 98). Este adevărat însă și faptul că intrarea în UE a coincis și cu depopularea țării (degradarea demografică a României, fapt de risc maxim pentru o țară cu o economie incertă, soluția oferită de Dorel Dumitru Chirițescu: aducerea în țară de străini cu pregătire superioară – vezi Dilema Veche, nr 699/ 2017, p. 20).

Fiind un admirator al lui Fidel Castro, premierul Canadei, Justin Trudeau nu putea scăpa neetichetat: ”Marele bărbat de stat canadian e prost ca noaptea polară” (p. 112). Ca să nu se simtă prost (pardon, stingher) TRU îi asociază lui Trudeau nume celebre ca: Obama (”jucăria favorită a lui Putin”, Junker (”care dă cu stânga-n dreapta până rămâne doar cu stânga”), F. Mogherini (șefa politicii externe a UE, fostă comunistă italiană) și, inevitabil, filantropul liberal american Soros.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 199. Marți 18 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (10)

 

Motto 1: ”Ăștia hoți, ăia hoți, mama lor la toți!” (muzică românească folk)

Motto 2: ”Nu uitați! România nu-i a voastră, nu-i a urmașilor voștri și nici a urmașilor urmașilor voștri! E a ăstora care v-au furat-o! (Revista Kamikaze)

Motto 3: ”Unde nu-i cap, vai de popoare” (Dragoș Pătrașcu)

Motto 4: ”Momentul cel mai primejdios pentru un guvern prost este, de regulă, cel în care începe să se reformeze” (Alexis de Toqueville)

 

”Pricepismul românesc” – aceasta este sintagma sub care TRU își propune să analizeze critic starea națiunii române aflată, din nou, la o răscruce istorică. Mesajul apocalaptic (stil TRU) este transmis pe întreg parcursul cărții: lumea (și, desigur, România) va fi iliberală sau nu va fi deloc! În privința României existe multe de criticat, dar cel mai criticabil lucru i se pare lui TRU ca fiind faptul că românul nostru e cam prost. De unde se deduce asta? Din faptul că românul se pricepe la orice, făcând din pricepism filosofia sa de viață și un modus operandi original. El se descurcă oricând și oricum. Chiar dacă face prostii cu carul! (evident, e vorba despre cei din carul cu proști). Pentru că, se zice, românul e blând și prost ca oaia, un ministru năzbâtios-agrar a propus ca oaia să devină simbol național. De ce nu boul cu țâțe sau vaca nebună? Despre propunerea lui Daea se poate spună că ”n-a fost minte pricepută/ și nici minte s-o priceapă”.

 

Pe vremea când fostul dictator român dădea indicații prețioase la toată lumea apăruse un banc: Ceaușescu nu va mai semna N. Ceaușescu, ci N. Priceputul, adică nepriceputul. Urmașii nepriceputului dictator conduc de aproape trei decenii România cum se pricep ei mai bine. Cum? Iată cum: ”PSD e cel mai corupt și cel mai votat partid al țării” (p. 166). Și încă un diagnostic: ”vom aniversa o sută de ani de unire și două sute de hoție” fapt concretizat și în realitatea că ”aproape toate doctoratele sunt furate” (p. 167). Dar ce se poate întâmpla într-o asemenea țară în care hoția este mai mult invidiată decât înlăturată? Cum se poate revolta românul într-o țară în care mămăliga nu explodează? Iată cum: ”Protestul românilor a fost devastator. Revolta a scos din țară 3,5 milioane de oameni.” (p. 168). Iar ”în spatele celor plecați a rămas o țară tot mai prost pregătită pentru viitor” (p. 197). ”Oamenii nu au respins, ci s-au deprins” (p. 168). Soluția întrevăzută de TRU nu este nici miraculoasă, nici imposibilă: dezvoltarea țării și nu mimarea unei creșteri economice bazată pe consum și pe îndatorarea generațiilor viitoare. Sigur, pedepsirea corupților este necesară, dar asta nu ține de soluția salvatoare, ci are doar rol de balsam psihic pentru cei care nu vor sau nu pot să fure. Cum s-a ajuns aici? În linii mari, răspunsul e dat de votanții care au fost mai atrași de promisiunile și pomenile PSD, în timp ce PNL, presupusa opoziție era/ este ca și inexistentă. (Adaug aici și nefericita mezalianță cu PSD, amintire tristă care permite oricând cetățenilor să pună cele două partide pe același plan și… să plece din țară). TRU pune degetul pe rană și clamează inexistența unui proiect de țară. Eventual unul care să aibă un singur punct cum ar fi construirea unei șosele, oricare ar fi aceasta. ”O șosea! Am ajuns în situația disperată în care avem nevoie de un comunism inteligent. … Să-i lăsăm pe alții să facă afaceri și capitalism. Noi nu știm și nu vrem. Măcar să săpăm albia. Vom fura totul mai târziu. Dacă ne facem treaba, vom avea ce.” (p. 176) Umorul amar al lui TRU este justificat. În țara care a experimentat modernitatea prin construirea formelor fără fond, nu văd cum am putea începe acum, în postmodernitate, cu construirea prioritară a fondului. Casa regală (o altă instituție goală, lipsită de fond-uri) face înțelegeri cu PSD ul, fapt care îi dezarmează și pe promotorii regalității ca soluție la starea actuală. Da, ”Monarhia salvase România” (p. 180). În ansamblu, ”… nepriceperea a devenit normă. Ea a atacat rapid structurile cerebrale și viitorul activ al societății. Adică educația” (p. 249). ”Ne închipuim că știm tot și, din acest motiv, nu pricepem nimic” (p. 209). Viziunea apocaliptică a lui TRU ia forme concrete: ”Soiul nu va pieri. Pentru că e la el acasă. În schimb, va pieri, fără să dispară de pe hartă, România. Prostia românească a ajuns la zenit. Ieșim din lume în mod rușinos. Fără s-o știm, ne desființăm” (p. 201).

 

 

Acest ultim capitol (”Pricepism românesc”) ar putea fi editat/ tipărit separat și distribuit, la cost de producție, peste tot (și postat gratuit pe net). Chiar ar merita efortul! Cunoscând diagnosticul corect, poate va/ vor apărea și soluția/ soluțiile cu adevărat fezabile și benefice pentru nație.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Pentru iubitorii de Nichita Stănescu și de formule sacre. Zicerea sa ”Patria mea este limba română” are ca originalitate doar cuvântul ”română”, în timp ce originalul era doar scris într-o altă limbă. Uitați că Dan Alexe ne ajută să aflăm că marea zicere patriotico-literar-filosofică a marelui iubitor de votcă are, de fapt, un alt tată. Comparați: „Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu) în timp ce predecesorul său Pessoa scrisese că ”Patria mea este limba portugheză” („Minha patria e a lingua portuguesa”, scrisese Pessoa). Încă o dată se demonstrează că hoția și prostia merg mână în mână.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 200. Miercuri 19 iulie 2017.    Shakespeare – prostologul genial

 

Marii scriitori (dramaturgi, poeți sau prozatori), dar chiar și cei mai puțin mari nu aveau cum să ocolească un dat uman fundamental: prostia, și corelativul său inteligența. Cu atât mai mult pentru sarcasticul și neîndurătorul critic William Shakespeare tema era una perenă. Pe vremea dictaturilor care au fost (dar și a celora care stau să vină sau au venit deja sub varii măști) Sonetul 66 (LXVI) reprezenta/ reprezintă un mod de a atrage atenția că ”minciuna stă cu regele la masă” (Al. Vlahuță) sau că prostia se substituie subtil/ subliminal deșteptăciunii molatece și prea ades visătoare. Eradicarea fiind imposibilă, ameliorarea se impune!

 

Iată celebrul Sonet 66 (scris în 1609), urmat de un număr de traduceri alternative/ succesive în limba română. Numărul variantelor românești este de cel puțin opt. Dacă cineva cunoaște și alte variante (eventual personale) este invitat să le facă aici cunoscute. Iată sonetul în limba engleză și șase traduceri ale sale în limba română: http://www.pruteanu.ro/MeritaImag+Texte/sonetul66m.htm. Desigur, atenția mi-a fost atrasă de ultimul catren, cel care vizează inteligența alungată și înlocuită de prostie, catren pe care îl redau aici, urmat de traducerile sale în românește.

 

And art made tongue-tied by authority,

And folly doctor-like controlling skill,

And simple truth miscall’d simplicity,

And captive good attending captain ill

(W. Shakespeare, 1609)

 

Iată și versiunile românești ale catrenului de mai sus:

 

Ion Frunzetti

Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia – dascăl la cuminţi
Şi adevărul – semn al “slabei minţi”,
Şi Binele slujind ca rob la rele…

 

George Pruteanu

Frumosul – zugrumat de-un zbir mîrşav,
Cuminţii – bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr – numit prostie,
Şi Binele – dat Răului ca sclav…

 

Gheorghe Tomozei (1978, 1998) A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

 

Dan Grigorescu și N. Chirică

Şi artele de pumn încăluşate,
Şi doctor raţiunii, nebunia,
Şi adevărul simplu, simplitate,
Şi binele slujind neomenia!
Petru Rezuș (1991)

iar arta la sătui netrebnici – roabă
ştiinţa – ucenică a prostiei,
spunînd minuni pe cel cu mintea slabă
şi binele slujindu-i mişeliei.

 

Nicolae Pintilie (1991)

Şi graiul artei sub căluş închis
Şi nebunia doctor pe dibaci
Şi adevărul nerozie zis
Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

 

Mihnea Gheorghiu

Si artele sun pintenul despot.
Si adevarul, “vorba de netot”,
Si strambul poruncindu-le la drepti.

 

Talentu-l văd de cenzori sufocat,

Ştiinţa uzurpată de prostie,

Dispreţuit ce e adevărat,

Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.

(http://lyricstranslate.com/ro/sonnet-66-sonetul-66.html)

 

http://managementdeidei.blogspot.ro/2011/01/shakespeare-sonetul-66.html Mihai Cuza propune alte trei variante (proprii) de traducere a sonetului 66. Totodată sunt incluse traducerile integrale ale Sonetului 66 (nu doar ultimul catren pe care l-am reprodus eu mai sus)

 

Foarte utile, lămuritoare și chiar plăcute sunt teoretizările și comentariile pe seama textului shakespearian, a traducerilor în româneștie și a unor spectacole de teatru dedicate exclusiv acestui minunat sonet. Pentru aceasta recomand câteva link uri:

http://www.tm-t.ro/ro/?page=piesa&pid=498&cronici=1&introlng=ro Actualitate lui Shakespeare. Texte despre perenitatea ideilor care exprimă natura umană imuabilă…

https://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2009/08/22/sonet-66-william-shakespeare/ Gabriela Savițchi. Cu trimiteri la societatea româneasă a anului 2009, la exact 400 de ani de la apariția originalului englez.

Comentarii traductologice interesante și binevenite (vezi întregul articol la http://precumodata.blogspot.ro/2013/10/sonetul-lxvi-de-w-shakespeare-sase.html)

 

Sunt convins că Shakespeare nu era naiv să creadă că denunțând impostura, prostia, mimetismul, ipocrizia, minciuna, hoția și răutatea aceste trăsături umane vor dispărea. Nicidecum! Dar în lipsa devoalării lor ne putem imagina că domnia prostiei ar fi fost cu mult mai vehementă și chiar enervant de permanentă.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Ideologia naționalistă: câte adevăruri? care consecințe? cine face lumină?


Câteva gânduri și sugestii pe marginea cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Între naționalisme și extremisme, Ed. Lumen, Iași, 2013, 140 pagini, format academic

* Sine lux non lumen!

  În perioadele de criză, extremele înfloresc și, uneori, chiar rodesc (idei, teorii, curente) pe potriva contextului cultural-politic și socio-economic. Alteori, soluțiile extreme chiar produc schimbări majore, fie și pentru simplul motiv că orice criză economică de proporții – cum a fost cea din perioada interbelică, dar cum este și cea din ultimii cinci ani – necesită soluții dureroase. Dar nu orice soluție extremă este și una extremistă. Vreau să-mi precizez, cu claritate, chiar de la început punctul meu de vedere în privința  ”-ismelor”. Pentru mine, orice –ism este o extremizare, un apogeu (temporar, desigur) al dezvoltării și aplicării unui mod de gândire. Din neglijență lingvistică, dar și ca urmare a modului relaxat în care se abordează/ tratează/ soluționează problemele în postmodernitate, sensurile conceptelor și ideologiilor au variat de la minus la plus, cu varianta aparent șocantă că și în punctul zero pot apărea … extreme/ extremisme. Din trecut avem ideologii ca: epicureismul, platonismul, creștinismul, marxismul, fascismul, nazismul, liberalismul, conservatorismul etc. Toate aceste –isme marchează trecerea de la simpla afirmare a unui mod de gândire-simțire-acțiune (ideologie) de la simpla expunere până la totala impunere în mințile cetățenilor. Impunerea unei ideologii (fie aceasta numită agreabil cum ar fi: hedonism, umanism, postumanism etc) este o depășire a normalului și o intrare în sfera ”anormalului”, a impunerii respectivei ideologii pentru a fi acceptată, agreată sau adulată. Ideologia libertariană, de exemplu, este pledoaria pentru libertate, în timp ce liberalismul înseamnă un sistem coerent și rigid structurat care vizează impunerea doctrinei libertariene/ liberale în defavoarea altora. Ș.a.m.d. Am făcut această precizare pentru a face mai clare atitudinea mea anti-ism-ică și în conformitate cu care și naționalismul trebuie temperat și readus la ideea de simplă conștiință națională.

 

În titlul lucrării apar termenii de naționalism și de extremism. Dicționarele arată că există confuzii între cei doi termeni, respectiv aprecieri pozitive și negative deopotrivă. În ce mă privește, consider că soluțiile extreme fac parte din reacția normală generată de o criză – care, fatalmente vine neanunțată – cum au fost, spre exemplu, măsurile anticriză foarte dure luate de guvernul Emil Boc și blagoslovite de președintele Traian Băsescu. (Cu nuanța că aceiași actori au anunțat, concomitent, revenirea la normalul de dinainte de criză, după trecerea pericolului de intrare a țării în faliment. Ca să nu fiu acuzat de prozelitism față de un anumit om politic, un anumit partid, o anumită ideologie politică etc., precizez, în context, faptul că existau și alte soluții la acel moment, unele chiar mai dramatice decât reducerea veniturilor bugetarilor și pensionarilor). Dacă aceste măsuri ar fi considerate și aplicate în continuare, ca fiind corecte/ bune/ necesare în sine (indiferent de faptul dacă mai este criză sau nu), atunci se cade pe panta extremismului, a întinderii corzii la un maximum insuportabil și generator de consecințe antiumane. Aceste aprecieri sunt valabile, în opinia mea, în planul economicului, al mijlocelor ce pot duce la atingerea scopurilor. Dar exact la fel se întâmplă lucrurile și în planul politicului (al scopurilor de atins cu anumite mijloace) și al eticului (respectiv, al adecvării permanente între scopuri și mijloace), dimensiuni fundamentale pe care eu le definesc ca fiind esențialmente identice. Teoria care susține identitatea de esență dintre componentele fundamentale ale gândirii, simțirii și acțiunii umane (politic, economic, etic) dar și a altor componente derivate/ conexe (logicul, psihologicul, sociologicul, managementul, finanțele, antreprenoriatul etc.) se numește Metodologia Scop Mijloc. (vezi mai multe articole și capitole de carte pe tema Metodologia Scop Mijloc pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com ).

 

Revenind la măsurile anticriză și discuția despre extreme și extremisme, precizez că măsurile extreme generează reacții de sens contrar din cealaltă parte a spectrului partidic, dar asta nu înseamnă că noul partid (sau alianță) venit(ă) la putere este unul extremist. Dacă însă acel partid va duce reacția la paroxism, la măsuri de o radicalitate excesivă, și pe o durată mare, atunci, evident, vom avea de-a face cu extremismul. Închei aici această divagație teoretică de ordin conceptual cu precizarea că am dorit să-mi exprim punctul de vedere terminologic înainte de a trece la prezentarea cărții de față, pentru a explica ex-ante eventualele percepții diferite față de cele exprimate și scrise de către autoarea Loredana Terec-Vlad (LTV) sau de către prefațatorul cărții, dr. Antonio Sandu.

 

De regulă, invit autorii articolelor/ cărților să pornească la drum cu propriile accepțiuni terminologice deoarece o mare parte din gâlceava teoretică apare din faptul că termenii nu sunt clar și coerent definiți. Spre exemplu, titlul cărții naște, chiar înainte de a citi cartea, o mică nedumerire: copula ”și” sugerează, insidios, că naționalismele nu sunt extremisme, ceea ce va naște destule discuții. Cititorul obișnuit va fi tentat, ca la o primă lectură a titlului să rămână cu ideea: ”aha!, deci naționalismul nu este extremism! Și dacă nu este extremist, atunci nu poate fi sancționat de o Constituție democratică”, ceea ce nu este chiar corect. Desigur, cuprinsul arată clar că autoarea a analizat un eșafodaj teoretico-practic deja condamnat și condamnabil în continuare (naționalismul, fascismul, nazismul), încercând ca, prin elucidarea cauzelor, să identifice potențialul de repetare a consecințelor aplicării acestor ideologii în același context geopolitic și național sau în altele.  Cu alte cuvinte, ”A bon entendeur, salut!”.

Prefața

În prefața semnată de conf.dr. Antonio Sandu, consilier editorial (redactor de carte) al Editurii Lumen, se precizează că ”Problematica naționalismului a apărut odată cu modernitatea, fiind un derivat al idealizării eului național prelucrat în special din romantismul german al secolului al XIX-lea. …Ideea de autonomie și de autodeterminare își face loc în gândirea politică punând treptat (sbl. LD) bazele statului modern liberal” (p. 7) Kant și Hegel sunt, în opinia prefațatorului, premergătorii stabilirii dualității stăpân-sclav, la nivel individual și societal, respectiv a motivării acestei fatalități prin destin divin promovat de Biblia iudeo-creștină. De dragul preciziei și al nuanțării aș introduce un bemol în acest text care identifică, eronat cred eu, data nașterii naționalismului cu cea a modernității și a statului modern liberal (chiar în pofida acelui ”treptat”, adăgat, concesiv, în final). Întrevăd aici o consolidare a ideii din titlu, respectiv a disjungerii naționalismului de extremism. Hermeneutic gândind/ vorbind/ scriind o asemenea (dublă) tentativă de a plasa naționalismul pe același picior de ”bonitate” cu modernitatea și cu gândirea liberală nu se justifică nici în plan istoric, nici în plan ideologic. Concomitența naționalism-modernitate-gândire liberală este una forțată, cu bănuiala că se încearcă o reevaluare (în sens pozitiv) a conceptului de naționalism prin separarea acestuia de extremism. În opinia mea, naționalismul este extremism și trebuie taxat ca atare, deopotrivă cu fascismul, bolșevismul, nazismul și alte –isme care au marcat negativ evoluția civilizației europene a secolului XX. Ideea de ”națiune aleasă” (arianismul german) nu este superpozabilă cu ideea de  ”popor ales” promovată în plan strict religios de doctrina și ideologia creștină, așa cum se deduce din argumentarea făcută de Antonio Sandu. Topirea naționalismului în contextul general al dialecticii ”națiune aleasă – națiune supusă”, cuplată cu cea a superiorității de rasă explicate prin sursă veterotestamentară vizează o disculpare a oricărei forme de naționalism, cu riscul atenuării vinovăției istorice a naționalismului socialist, fratele geamăn al internaționalismului socialist (bolșevism), două curente extremiste de stânga. Cel puțin așa am înțeles eu din pasajul următor: ”Ideea comunității alese și implicit cea a superiorității de rasă a existat în toate societățile primitive și s-a păstrat până în zilele noastre grație ideii veterotestamentare a unui ”Dumnezeu care preferă”, care-și alege poporul”. Bref, cauza arianismului și a naționalismului, inclusiv a celui socialist (nazismul), este… Biblia, afirmație pe care o consider ca neavând suport logic, existând riscul ca prin astfel de afirmații să se scuze nazismul prin creștinism, mai exact prin iudeo-creștinism. Pe cale de consecință, o eventuală protejare a societăților față de ideologiile extremiste ale nazismului, fascismului și bolșevismului s-ar putea face – preventiv! –  fie prin reinterpretarea creștinismului, fie prin anatemizarea acestuia ca sursă a răului extrem. Mai amintesc, în context, că termenul ”nazism” provine din asocierea cuvintelor germane ”nazional-socialism” din denumirea partidului înființat și condus de Adolf Hitler. Paradoxal, nazismul nici nu apărea ca fiind o extremizare a factorului național, respectiv cuvântul ”naționalism” nu apare în doctrina lui Hitler, extremizarea fiind asociată cu elementul numit ”social”, ceea ce a generat cuvântul ”socialism” în denumirea partidului: NSDAP (acronim de la numele german de partid „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”. (N.B. Conceptul de naționalism a apărut tot în Germania și se datorează romanticului Johann Gottfried von Herder care detesta naționalismul prusac, pledând pentru moderație, armonie și nonrasism.) Și atunci, dacă doctrina națională a Germaniei lui Hitler nu a fost identificată cu naționalismul (ca extremizare a factorului național), ci cu socialismul (ca extremizare a factorului social), atunci cu atât mai puțin putem considera ”naționalismul” ca fiind un element benign, lipsit de periculozitate pentru o societate sau alta. Nu exclud posibilitatea ca în alte limbi decât cea română sensurile unor termeni să aibă alte accepțiuni și semnificații, dar derapajele lingvistice pot lesne genera și derapaje ideologice și politice. Cu atât mai mult consider că se impune o analiză multidisciplinară a conceptelor politice fundamentale, întru evitarea sensurilor vagi în analize ale unor ideologii și politici care au avut și pot avea consecințe catastrofale pentru omenire. Spre exemplu, utilizarea cu precădere a cuvântului german ”nazism” în locul sintagmei mai explicite, aceea de ”socialism național”, viza, în varii lucrări și contexte, o preocupare de nu ”păta” numele socialismului sovietic/ bolșevic cu amintirea socialismului geamăn german. În lucrarea sa The Road to Serfdom, F. Hayek, ulterior, laureat Nobel pentru economie, a subliniat clar apartenența nazismului la ideologia extremei stângi (și nu la extrema dreaptă cum se afirmă prea adesea), dar, paradoxal, el a lăudat performanțele, de atunci, ale socialismului sovietic postbelic (http://epictimes.com/article/318849/the-continuing-relevance-of-f-a-hayeks-the-road-to-serfdom ). Și tot la capitolul paradoxuri îl amintesc pe Seymour Martin Lipset care a definit fascismul ca extremism de….centru. Recenzentul acestei cărți britanice de referință pentru gândirea economică libertariană (vezi link ul de mai sus) asociază naționalismul și socialismul cu colectivismul  nociv, unul contrar ideilor firești de libertate a individului: ”By 1933, when Hitler came to power, the German people not only accepted the idea of the “führer principle,” Hayek argued, but many now wanted it and believed they needed it. Notions about individual freedom and responsibility had been destroyed by the philosophy of collectivism and the ideologies of nationalism and socialism”. Toate aceste trei -isme sunt greu de acceptat/ suportat de către gânditorii libertarieni, atât teoretic, cât și practic. Voi reveni asupra acestei discuții pe parcursul analizei conținutului cărții semnate de Loredana Terec-Vlad.

 

Naționalismul este caracterizat de autoarea cărții, inițial în cheie negativă (deși, la începutul Introducerii este acceptată și cheia pozitivă) fiind apreciat ca un ”factor de dezbinare a politicii europene” (p. 15). ”Naționalismul a îmbrăcat…. cele mai extreme forme atrăgând după sine încercarea de a apăra teritoriul, statutul de cetățean sau superioritatea rasei” (p. 16). Aprecierile când pozitive (ca mai sus), când negative (vezi citatul următor) dar fără a explica punctul de vedere din care sunt făcute aceste aprecieri au darul să deruteze în loc să clarifice. ”Cel de-al Doilea Război Mondial a discreditat ideologia naționalismului, acesta fiind asociat rasismului, antisemitismului și dorinței de dominare și supunere a întregii lumi manifestată de Germania nazistă” (p. 16).  Pentru a ajuta cititorul să perceapă corect și clar sensul/ ipostaza în care este folosit conceptul de națiune și derivatele sale, consider că se impunea o scurtă istorie a apariției și evoluției conceptelor de națiune, național, naționalitate, stat națiune, naționalism cu precizarea definițiilor acceptate sau cu propunerea altora noi.

 

Introducerea

 

Introducerea își onorează titlul devoalând, chiar de la început, cât se poate de clar, scopul scrierii cărții, apoi, pe capitole, fiind amintite mijloacele care au darul să ducă la atingerea scopului propus în cadrul cercetării. Astfel, ”Această lucrare își propune [să facă] o analiză a naționalismelor atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere empiric”.  Capitolul unu se ocupă de delimitări conceptuale, capitolul al doilea tratează formele naționalismului, iar cel de-al treilea tratează naționalismul extremist (confirmând supoziția mea inițială că autoarea nu consideră orice formă de naționalism ca fiind extremism…). Este amintită, în context, Hannah Arendt  cu ”Originile totalitarismului”, dar lucrarea amintită rămâne în aer, fără trimitere (p. 17). Ultima parte a lucrării se referă la oculta nazistă ca modalitate de prezervare și de preamărire a naționalsocialismului (sau a socialismului național) german. Deși cartea are și Concluzii (pp 129 – 134) autoarea nu le mai menționează în Prefață, deși, după părerea mea, o prezentare esențializată a acestora trebuia menționată, respectiv să arate gradul (mic? mare?) de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia pe parcursul cărții. Autoevaluarea propriei cercetări este, cred, o etapă la fel de importantă ca și celelalte etape ale cercetării: ipoteza cercetării, delimitarea aspectelor de cercetat, metodologia (mijloacele, instrumentarul) de cercetare, studiul de caz (dimensiunea empirică a cercetării), rezultatele cercetării, interpretarea rezultatelor, evaluarea rezultatelor în raport cu scopul declarat al cercetării. Chiar dacă această structură nu este pe deplin regăsibilă în dimensiunea formală a cuprinsului cărții, consider că merită să precizez că aceste aspecte sunt absolut obligatorii unei structuri serioase de cercetare.

 

O recomandare pe care o fac – aproape la fiecare recenzie – este aceea referitoare la sublinierea, de către autor, a elementelor de noutate obținute în urma cercetării, precum și autoasumarea unui punct de vedere personal formulat la persoana I-a singular: (”Eu cred că..”, ”Părerea mea este…”). În lucrare, abia la pagina 60 apare formularea (oarecum) personală: ”Țin să precizez faptul că….”. De asemenea, consider ca fiind obligatorie aprecierea autorului unei cărți referitoare la orice altă opinie invocată în lucrare. A scrie că ”Nietzsche a spus că…” dar a nu defini propria percepție față de opinia formulată de Nietzsche este, cred, insuficient. Dialogul de idei nu presupune repetarea opiniilor unor gânditori celebri sau doar la modă, ci aprecierea în cunoștință de cauză și în mod argumentat a acestor opinii, la care să se adauge propria opinie. Desigur, am conturat aici un deziderat, o exigență care se apropie de ideal, dar cititorii acestei recenzii pot analiza cărțile pe care le vor citi utilizând aceste grile de evaluare propuse de mine. Trimiterea la lucrarea citită și citată este obligatorie. Este ușor de observat că se fac, uneori, în carte, trimiteri la nume și lucrări fără a preciza editura, ediția, anul primei apariții, anul ediției citate, pagina – lucru care nu este acceptabil nici măcar la elaborarea unei lucrări de licență.

 

O eventuală ediție viitoare ar avea suficiente motive de îmbunătățire, cel puțin  prin eliminarea neîmplinirilor, inconsecvențelor, a erorilor de grafiere a numelor proprii sau a abaterilor de la exigențele gramaticii limbii române. Consider că preocuparea pentru respectarea acestor exigențe de natură formală cade și în sarcina editorului. Multă lume regretă dispariția din caseta redacțională trecută pe pagina de gardă a cărților lipsa unor ”specialiști” care făceau imposibile erori de genul celor la care mă voi referi pe parcursul acestor note de lectură: corector, tehnoredactor, redactor de carte fiecare dintre aceștia asigurând cursivitatea, acuratețea și corectitudinea limbajului folosit.  În paranteză fie spus, am considerat un mare eveniment când am văzut pe caseta redacțională a cărții ”M-am hotărât să devin prost” de Martin Page, Ed Humanitas, 2013, într-o colecție inițiată de Ioana Pârvulescu (pe care o apreciez foarte mult) nu mai puțin de șase (!)  persoane care au asigurat impecabila apariție a cărții: inițiator colecție, redactor coordonator al colecției, redactor, coperta, tehnoredactor, corector. Am convingerea că fiecare dintre aceștia au citit de cel puțin câteva ori textul care a fost oferit cititorilor în cea mai bună condiție posibilă. Chapeau! (O prezentare a acestei cărți poate fi găsită la https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/)

 

Capitolul I Evoluția ideologiei naționaliste

 

Sunt nevoit să clamez, dintru-nceput, lipsa definițiilor, sensurilor și accepțiunilor utilizate de autor. Faptul că DEX ul recunoaște pentru limba română sensuri multiple pentru unul și același cuvânt, adăugând – la intervale de timp – sensuri noi, dar fără a le anula pe cele vechi, creează complicații în înțelegere și comunicare. De exemplu, la noi, pentru unii (îndeosebi în perioada 1990 – 2000) cuvântul ideologie desemna tot ceea ce era mai rău pe lume: minciună, perversiune, propagandă deșănțată, formă a totalitarismului comunist, ceaușism, socialism, economie politică, morală bolșevică etc. Ca mare amator de exactitate, corectitudine și respect față de adevăr am încercat să atrag atenția că s-a cam pierdut busola și riscăm să nu ne mai înțelegem cu restul lumii. Evident, mi s-a reproșat că sunt fie învechit (revenirea la sensurile originare date de Destutt de Tracy fiind decretată ca absolut imposibilă), fie că vreau să acopăr mizeriile lăsate de totalitarism în mințile oamenilor… Am scris articole, am participat la Conferințe unde mi-am susținut punctul de vedere, anii au trecut și iată că ne aflăm acum într-o altă situație de neclaritate. Este folosit, acum, pentru ideologie, sensul dat de Destutt de Tracy, sau acela de ideologie totalitară ceaușistă care identifica prin acest cuvânt politica partidului, sau desemnează un sistem de argumente care susțin un interes, o teorie, o concepție etc.?  Personal, pun semnul egal (sau aproape egal) între ideologie și interes/ scop. Bref, ideologia este o exprimare sintetică, argumentată, coerentă și explicită a unui interes. Am (re)definit politicul ca domeniul de alegere, promovare și urmărire a îndeplinirii scopurilor/ intereselor, iar ideologia ca fiind forma esențializată, concentrată a politicului (la fel cum finanțele sunt forma esențializată, concentrată a economicului).

 

O ideologie națională este, în ce mă privește, argumentarea necesității apărării și dezvoltării (în sine și pentru sine) a națiunii (de fapt a statului națiune), considerând că de aici trebuie să derive toate celelalte (filosofia, arta, cultura, sportul etc. specifice sau favorabile acelei națiuni). Acest sens conferit conceptului de ideologie, cuplat cu sensul extrem conferit conceptului de naționalism (ducerea până la extrem a apărării și promovării propriei națiuni), m-a determinat să cred că orice formă de naționalism este o formă de extremism. Ideea că ar fi naționalisme ”blânde”, ”benefice”, ”pozitive” este, cred, o eroare.  Drept pentru care mă pronunț, în continuare, împotriva sensului sugerat de titlul acestei cărți, de Prefața din partea editurii Lumen și de autoarea cărții, acela că naționalismul poate fi și pozitiv și negativ, și bun și rău, și benefic și malefic etc. Naționalismul este un urmaș și un derivat al tribalismului, al societăților închise bazate strict pe legături de rudenie/ sânge. El se opune ideilor de societate deschisă, de interferare a culturilor, etniilor, limbilor de comunicare, dezvoltării umanității ca ideal uman. Chiar dacă forme minore și nenocive de promovare și de apărare a naționalității apar mereu  (aproape fiecare român se bucură dacă naționala de fotbal a României câștigă un meci), dar asta nu este naționalism (ci mândrie națională) și cu atât mai puțin extremism. Trăim momente tensionate în politicile regionale din zonele învecinate,  observând încercări de ieșire din criză prin acțiuni militariste/ naționaliste/ extremiste. Oricum, naționalismul este o reminiscență a trecutului medieval și modern și nu mai are ce căuta în postmodernitatea actuală. Ideal ar fi fost ca autoarea să aloce cel puțin o pagină de evocare a nașterii naționalismului, înainte de a vorbi despre evoluția acestuia. În lipsa acestor precizări sunt nevoit să culeg sensuri deja constituite și să le agreez. Iată ce scrie Ovidiu Nahoi, în Dilema veche, nr. 524, 27 februarie – 5 martie 2014, p. 5 în articolul ”Ucraina: Occident sau autarhie naționalistă”: ”Greu de crezut că Occidentul va susține financiar o Ucraină care, în loc să devină democratică și proeuropeană, va deveni autarhică și naționalistă” și – cu referire la episodul Târgu Mureș 1990 – :”Am evitat o autarhie naționalistă – deși propuneri au fost”. Sensul eminamente negativ al conceptului de naționalism folosit în articol nu poate fi pus la îndoială.

 

Starea de confuzie conceptuală este amplificată în chiar presupusul excurs istorico-evolutiv al naționalismului. Iată o dovadă: ”Națiune, naționalitate, naționalism au constituit expresii în numele cărora istoria a dirijat statele spre conflagrațiile care au marcat cursul și evoluția societăților” (p. 19). Toate aceste trei aspecte (națiune, naționalitate și naționalism) legate de constituirea și evoluția statelor națiuni sunt amalgamate și puse, nepermis, pe același plan de cauzalitate în conflictele armate dintre state. În primul rând, națiunea este o realitate geo-politică concretă, fizică; apoi, naționalitatea este o caracteristică/ o calitate a cetățenilor din acea realitate; în fine, naționalismul reprezintă o anomalie, o excrescență a ideii de națiune, o hiperbolizare maladivă a acestei realități transpusă brutal și forțat în plan ideologic și politic. A considera toate aceste aspecte (unele practice, altele teoretice; unele pozitive, altele negative; unele justificate istoric, altele nu) este nu doar o neglijență analitică și o nefericită exprimare – numindu-le deopotrivă de neutru și de egalizator:”expresii” – ci este ușa din dos prin care naționalismul este invitat să se așeze la masa realităților pozitive, acceptate și chiar promovate.  De altfel, în chiar paragraful anterior confuzia era pregătită, considerând naționalitatea ca fiind conexată, inițial, mai mult la sentimente decât la un curent. Or, curentul/ ideologia în cauză era naționalismul, nu naționalitatea. Pentru autoarea cărții, naționalismul este îndeosebi ceva pozitiv, o împlinire dezirabilă, o contopire fericită a celor patru dimensiuni care definesc o națiune: civică, teritorială, etnică și genealogică (p. 20). Naționalismul este așadar identificat cu identitatea națională, fapt care face naționalismul și mai puțin criticabil/ atacabil. Mai mult chiar, dacă un critic ca mine îndrăznește să considere naționalismul ca fiind extremizarea ideii de națiune, atunci el poate fi acuzat că atentează la identitatea unei nații, la ființa națională a acesteia. Naționalismul este văzut de LTV drept componentă inevitabilă a apariției națiunii, lucru pe care, subliniez din nou, îl consider și incorect sub raportul realităților dar și periculos pentru capacitatea de a discerne între bine și rău, între pozitiv și negativ, între sănătate și boală. LTV susține că ”națiunea și naționalismul trebuie analizate începând cu procesul istoric de formare a statelor” (p. 21) sugerând că naționalsimul este genetic și antropologic inerent societăților umane moderne și postmoderne. Precizez că dicționare și articole din varii surse au aceeași atitudine, când caldă și apreciativă atunci când este vorba despre națiuni în ascensiune, când foarte critică, îndeosebi când este vorba despre națiunilor aflate în conflicte militare, mai exact în cele de-al doilea Război Mondial. Tocmai față de această prea laxă atitudine mă pronunț pentru considerarea naționalismelor de orice fel drept extremisme.

 

Ambiguitatea definiției conceptului de națiune permite afirmația că există națiuni în afara unor state, dar și state care nu sunt națiuni. De la acest adevăr faptic LTV  deduce și afirmă că ”putem vorbi atât despre state care au format națiunile, cât și despre națiuni care au format statele” (p. 22). În realitate, modernitatea este matricea în care a apărut ”statul națiune”, concept care apare în lucrare alternativ cu formularea adejectivată, de ”stat național”.  ”Constructul etatic nu condiționează existența naționalismului”, afirmă autoarea la p. 22, dar concluzia acestei afirmații este că orice naționalism trebuie să se desăvârșească într-un stat națiune, fapt care (sub)minează întreaga construcție geopolitică postbelică, respectiv ar putea bulversa masiv lumea actuală. Naționalismul basc este unul dintre exemplele cele mai vizibile, dar, conform acestei afirmații, orice grup etnic din cadrul oricărui stat poate revendica, în virtutea dreptului la autodeterminare, transformarea imediată în stat națiune (cum s-a întâmplat cu naționalismul albanez din Kosovo, care a primit recunoaștere internațională, dar nu și a României, ceea ce este concordant cu obiectivele noastre ca țară și cu datele concrete în care ne aflăm). Scriu aceste rânduri și sub impresia proaspătă a manifestațiilor din 10 martie de la Târgu Mureș, unde naționaliști secui și cetățeni maghiari din partidul extremist Jobbik au cerut autonomie deplină, ceea ce este un pas spre separatism, respectiv spre anularea realităților geopolitice postbelice. Aici s-a văzut foarte clar că naționalismul este extremism, sau mai clar spus, naționalismele antagonice generează conflicte majore. Tocmai aici și acum se impun definiții clare și coerente – inclusiv sub raportului dreptului internațional – ale conceptelor de națiune, stat națiune și naționalism. Dacă orice grupare etnică poate deveni stat națiune, atunci Planeta va deveni un conglomerat de multe mii de state, cu o complicare extraordinară a vieții oamenilor (granițe, monede, instituții, limbi, armate proprii). Tocmai din acest motiv mă raportez foarte critic față de disocierea nefericită între naționalism și extremism.

 

Autoarea face apel bibliografic la surse diverse, unele de primă mărime și importanță în materie, dar ordonate după un criteriu care îmi scapă. Sunt citate cărți editate la Madrid,  dar neavând menționat anul apariției (p. 23, dar și alte două titluri de la pagina 24).  Nu mai insist asupra modului cum au fost selectate citatele, semnificațiile acestora și impresia neplăcută de neclaritate conceptuală (fără ca aceasta să fie complinită de opinia fermă a autoarei). La întrebarea eventualului cititor dacă naționalismul este extremism s-ar putea răspunde cu butada ”Unii zic că e, alți zic că nu e. Asta e!”.  Excursul istoric și preocuparea pentru descrierea și definirea conceptului de naționalism cunosc apogeul la paginile 25 și 26, fără a se obține însă mult dorita clarificare conceptuală. Mai mult, citarea doar a definiens-ului (conținutul definiției”), dar nu și a definiendumului (cuvântul de definit, în cazul nostru ”naționalism”), ridică unele semne de întrebare. Sugestia mea este ca definiția citată să cuprindă între ghilimele ambii termeni ai definiției conceptelor discutate/ analizate.

 

În paginile care urmează se folosește, abuziv, cred eu, conceptul de naționalism în locul conceptelor de ”identitate națională”, ”conștiință națională” sau ”ideea de națiune”, fapt care va consolida percepția inițială că unul dintre scopurile cărții poate fi și reabilitarea ideii de naționalism (doar în sensul pozitiv), separând-o de (orice formă de) extremism. Mai corect spus, autoarea distinge între naționalismul bun (conștiința apartenenței la o națiune) și naționalismul rău (ultranaționalismul extremist). Faptul că s-a făcut apel și la Dicționarul politic din 1959 (unde se vorbește despre state naționale și nu despre state națiuni) explică în bună măsură deruta autoarei în a opta pentru un concept sau altul, pentru o definiție sau alta. Este binevenită analiza comparată ”naționalism – patriotism”, iar concluzia este că patriotismul este naționalism pe înțelesul tuturor. În ce mă privește, consider că patriotismul este mai apropiat de tribalism, respectiv de evaluarea sentimentală (psiho-afectivă) a mediului uman și geografic în care trăiește o comunitate umană.

 

Pentru că am făcut deja referiri la bibliografia folosită, reamintesc obligativitatea morală a oricărui autor ca în momentul în care amintește un alt autor, o operă sau un citat, imediat să fie făcută trimiterea la locul/ locurile de unde s-a obținut informația (a se vedea paginile 42, 43, 46, 53, 54, 70 unde există carențe referitoare la identificarea sursei). Sistemul american de citare prin cifre în paranteze pătrate mi se pare și eficient și clar. Acest sistem obligă ca fiecărui nume pomenit să-i fie atașată o cifră care trimite la o lucrare cu absolut toate datele de identificare (inclusiv anul primei apariții a lucrării). Din păcate, nici la bibliografia de la final nu se precizează data primei apariții, ceea ce generează confuzii la cititorii mai puțin avizați sau care nu mai au timp să verifice sursele pe internet. De ex., a cita din Aristotel, ediția Polirom, Iași, din anul 2000 (un exemplu ipotetic) poate însemna că Aristotel este un scriitor ieșean care a publicat de curând… Poate Aristotel este un caz prea cunoscut pentru a fi confundat cu un contemporan, dar confuzia este foarte posibilă în alte cazuri.  Recomand și necesitatea de a nota și numele traducătorului, acesta fiind un personaj important în intercomunicarea culturală mondială. Apreciez notele de subsol unde autoarea își asumă conținutul traducerii unor citate, ceea ce este o bună notă pentru un cercetător responsabil.

 

Capitolul II Cadrul comprehensiv al naționalismului  (pp 39 – 52)

 

Capitolul II, dedicat clasificării naționalismelor este util pentru înțelegerea largii palete de realități doctrinare, dar regret, din nou, lipsa discernerii între doctrine naționaliste și doctrine de promovare a națiunii, precum și lipsa încercării de a clasifica și conceptele de națiune (nu doar cele încadrate în categoria excesiv de largă a ”naționalismelor”).  O observație ce derivă din compararea titlului cărții cu titlurile capitolelor II și III. Dacă titlul cărții vorbește despre ”naționalisme”, cele două capitole (II și III) care formează miezul cărții nu se mai referă la naționalisme și la larga lor paletă de forme și conținuturi, ci la… ”naționalism”, ca și cum naționalismul ar fi o doctrină unitară, coerent structurată și general acceptată. Nu voi mai insista asupra conținuturilor concrete ale capitolelor următoare (risc, din nou, să scriu o carte mai mare decât cea recenzată…), ci voi face un număr de observații punctuale și voi trage propriile mele concluzii. Cât de comprehensiv și cât de greu este de pătruns conținutul naționalismelor care populează planeta de câteva secole sugerează prezentatoarea de la Târgul de carte LIBREX, care ne invită să asistăm la lansarea romanului (sic!) semnat de Loredana Terec-Vlad. Pe când o cerere de admitere în Uniunea Scriitorilor din România?…

 

 

Capitolul III Formele extremiste ale naționalismului (pp 53 – 104)

 

 

Superficialitatea atinge, uneori, insuportabilul atunci când cititorului îi este oferită o asemenea mostră de lipsă de logică (ideologia este confundată cu statul…). Iată mo(n)stra: ”Contextul istoric explică diverse (!) asemănări între fascismul italian și nazismul german. Ambele sunt state (!) recent (?) formate care și-au completat unirea, caracteristică (!) de stat și industrializarea într-o perioadă relativ recentă” (p. 63). Ciudat de tot este și paragraful în care se precizează că fascismul era împotriva liberalismului și… socialismului (p. 63). Or, atât fascismul, cât și național-socialismul (nazismul) erau curente doctrinare socialiste, aparținând stângii (și nu extremei drepte așa cum consideră Vladimir Tismăneanu și alți politologi).

 

Încercând să prezinte doctrina ideologică a lui Mussolini, LTV comite o inexactitate: ”Mussolini, fondatorul partidului național fascist italian….” (p. 65) formulare inexactă, cititorul fiind tentat să creadă că denumirea acelui partid era  P.N.F.I., în timp ce denumirea corectă era P.N.F., fără italian în coadă… Mai mult, gramatica românească sugerează că numele proprii se scriu cu inițiale majuscule…. (Pentru comparație se poate consulta:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C8%9Bional_Fascist ). De altfel, informațiile parțiale oferite în carte obligă cititorul să apeleze la Google sau la alte motoare de căutare. Cărți de această factură constituie un puternic îndemn adresat cititorului de a apela consistent la internet, la enciclopedii și texte fundamentale existente din belșug pe net. Rostul și meritul principal al cărții, pe care îl recunosc fără rezerve, este de a sensibiliza cititorul și a-l îndemna să se apuce serios de studiu dacă vrea să poată să se descurce în ”meandrele concretului” național și naționalist contemporan.

 

Cred că ar fi un interesant subiect de analiză la o olimpiadă de logică deslușirea sensului din următoarea frază: ”Funcția etică a lui Hitler substituie principiul moral și constructiv, figura sa caracteristică și autoritară anulând complet preceptele morale ale societății germane.” (p. 73).

 

La pagina 78 este plasat un paragraf între ghilimele, probabil un citat. Din cine? De unde? Mister!

 

La p. 89 surpriză: Editura Akal din Madrid a publicat, în 2006, în limba română cartea ”Hitler și germanii”. De verificat…

 

La p. 93 aflăm că Editura Algaba din Madrid a publicat, în 2006, o lucrare în limba engleză… Oare așa să fie?

 

La p. 93 autoarea promite să devoaleze care sunt ”originile etimologice” ale termenului ”propagandă”, dar… n-a mai făcut-o! (Pentru a-mi explica mai bine dezacordul față de expresia pleonastică de mai sus, invit cititorii să o compare cu expresii ca ”panaceu universal”, ”protagonist principal” sau ”a conviețui împreună”).

 

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste”

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste” nu este suficient de relevant pentru tema abordată. Partea de ezoterism și ocultism de care s-a înconjurat Hitler ține mai mult de marketingul politic decât de vreo convingere intimă în deținerea unor puteri supranaturale. Cu atât mai mult, imposibilitatea oricăror verificări documentate lasă titul pe seama magiei și a vrăjitoriei, acestea nefiind analizabile cu metode ”științifice” serioase. În încercarea de a se explica freudian aversiunea lui Hitler față de evrei, se oferă prea multe motive, majoritatea ipotetice sau din surse îndoielnice, ale acestei aversiuni. Consecința este, cred, contrară celei urmărite de autoare, rasismul lui Hitler apărând ca unul motivat/ determinat/ justificat (obiectiv!) de câteva întâmplări din copilăria și tinerețea dictatorului. Le amintesc: a) moartea mamei sale ar fi fost anunțată de un medic evreu; b) Hitler însuși avea o semi-origine evreiască pe linie paternă; c) în 1907 este respins la Academia de Arte Frumoase din Viena de către un juriu format din șapte persoane dintre care cinci erau evrei; d) în 1896, la vârsta de 7 ani Adolf a fost dat la școala abației benedictine, ”colegiu creștin unde se susura în permanență un mic refren antisemit” (p. 105). Un cititor grăbit ar putea cădea în capcana de a-l compătimi și a-l înțelege pe ”bietul” Hitler… dându-i, eventual, dreptate…

 

 

Concluzii

 

De altfel, lipsa cea mai acută pe care am resimțit-o citind această lucrare (temerară pentru o tânără absolventă de facultate, dar cu atât mai meritorie) este cea referitoare la clarificarea conceptului de națiune, element definitoriu pentru toate conceptele și discuțiile ulterioare. A încerca să deslușești – într-o carte de cca o sută de pagini, format academic/ mic – istoricul și sensurile evolutive ale unor concepte controversate ca națiune și naționalism, extreme și extremisme etc. reprezintă, cred, un risc asumat, cu consecința expunerii autorului la critici și aprecieri nu tocmai elogioase. Dar, după știința mea, criticile ajută, laudele excesive strică… Efortul de a concentra pe un spațiu extrem de mic o problemtică foarte complexă și controversată nu poate avea drept consecință decât apariția unor carențe de claritate, completitudine, utilitate și de finalitate pentru toți actorii implicați. În era internetului cartea nu fac decât două trimiteri la link-uri/ adrese ale unor articole în format electronic, ceea ce este, din nou, o neîmplinire. Piața încă nereglementată a internetului face ca lucrări de notorietate să apară integral pe internet, subminând editurile și librăriile în demersurile acestora de a obține profit. În ce mă privește, am convingerea că autorii care doresc doar să comunice cititorilor un punct de vedere o vor face pe cont propriu, pe un blog sau publicând pasaje pe grupurile specializate de pe FB sau LinkedIn.

La p. 132 se vorbește despre regimuri de extremă dreaptă derivate din naționalism… De ce nu regimuri de extremă stângă? Adresez această întrebare în numele elevilor și studenților care ar putea citi această carte.

 

O concluzie cu iz de analiză cauzală, în urma prezentării doctrinei naziste, îmi stârnește nedumerirea: ”Adolf Hitler, liderul carismatic, conducătorul cel (sic!) care a pricinuit izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial rămâne în istorie ca fiind singurul responsabil de crimele în masă care au avut loc la acea vreme” (p. 79). Autoarea decide că supraomul numit Hitler a declanșat de unul singur războiul mondial și este (doar el!) singurul vinovat de Holocaust! Cititorul mai puțin atent și mai puțin informat ar putea fi de acord că un singur om poartă vina pentru tot ce s-a întâmplat pe parcursul unui deceniu. Nici vorbă de alți criminali de război, de Nurenberg și de acoliții rămași nepedepsiți care au făcut posibilă ascensiunea, menținerea la putere și neînlăturarea la timp a conducătorului nazist. Mai mult, vinovăția sa este explicată printr-o dubioasă presupoziție psihanalitică, imposibil de dovedit. Prin comparație, această judecată este similară cu cea legată de execuția cuplului Ceaușescu, cei doi fiind considerați – în mintea unora –  drept singurii care au produs toate relele în cei 25 de ani de domnie a dictatorului român. Ca o ironie a istoriei, execuția a fost comandată de unul dintre apropiații săi ideologici, nomenclaturistul comunist convertit la noua ideologie a democrației ”originale”.   Mă așteptam ca – fie și în treacăt – autoarea să facă o paralelă a național-socialismului hitlerist cu național-socialismul ceuașist, fapt care ar fi adus un plus de utilitate lecturării acestei cărți. Nu s-a întâmplat, din păcate. Dar nu este încă târziu…

 

 

Bibliografia studiată și citată

 

La pagina 62 a cărții apare citat politologul Ladislau Lorincz cu cartea ”Neofascism, terorism, noua dreaptă”, Editura politică, București, 1998, p. 28. (Paradoxal, dar oarecum explicabil, la Bibliografie este trecută data corectă  a apriției cărții: 1981, dar cu eliminarea (nepermisă!) a subtitlului ”Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalismului”. Și mai ciudat este faptul că la litar ”N” se reia această lucrare sub titulatura: ”Neofascism, terorism, pericole pentru lumea contemporană”, Editura politică, 1981). După informațiile cunoscute de o mare parte dintre potențialii cititori ai cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Editura Politică nu mai există ca atare, ea fiind transformată, în 1990, în Editura Humanitas. A cita o carte apărută în anul 1981 și a o prezenta ca fiind din contempraneitatea imediată (1998) este un abuz și o tentativă de aburire a cititorilor oferind o gândire din perioada naționalismului ceaușist ca fiind una acceptată în noul regim democratic din România. Iată link ul și conținutul acestuia, de unde rezultă vechiul (și adevăratul/ completul titlu) al cărții lui Ladislau Lorincz.  Am descris în  https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/26/dex-ul-actual-trebuie-serios-reformat-cand-va-fi-pus-dex-ul-actual-la-index/ faptul că trecerea de la regimul autocratic ceaușist la regimul democratic s-a făcut, adesea, formal, schimbând, chiar și în manualele disciplinelor socio-umane doar cuvintele specifice bolșevismului ceaușist și înlocuindu-le cu cuvinte care sugerau democrația sau orientarea prodemocratică. În rest, limbajul, logica și concluziile rămâneau intacte. Acum se vede cât de important ar fi fost acceptarea și respectarea Punctului 8 de la Timișoara: nu mai permitea vopsirea naționaliștilor ceaușiști în democrați pur sânge care, apoi, au preluat inițiativa politică în România, cu consecințele cunoscute.

 

Redau mai jos link ul și conținutul acestuia referitor la cartea lui Ladislau Lorincz:

 

http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/85700;jsessionid=E10541CB97B2B74CDFA2F24B5BEBAED8

 

  • Neofascism, terorism, Noua Dreaptă : Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Tipul înregistrării:

 Text tipărit: monografic

Autor:

Constantinescu, Nicolae N.

Autor alternativ:

Nichita, Vasile

Autor alternativ:

Lorincz, Ladislau

Responsabilitate:

Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Titlu:

Neofascism, terorism, Noua Dreaptă/ Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Informație la titlu:

Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Detalii publicare:

Editura Politică

Locul publicării:

Bucureşti

Anul Ediției:

1981

Descriere:

270 p.

Limba:

Română

Subiect:

Asasinat politic

Subiect:

Neofascism

Subiect:

Partide fasciste

Subiect:

Partide naţionaliste

Subiect:

Terorism

Clasificare:

323.285(100)”1970/1980”

Clasificare:

329.17/.18(100)”1970/1980”

Cota topografică:

II 48129

 

Voi prelua aici și citatul din Ladislau Lorincz (1981, nu 1998!), pentru a arăta cât de păgubos este să preiei citate pe nemestecate, neinterpretate și fără un ochi critic. Mai exact, cititorul nu are altă alternativă decât de a crede că autoarea este adepta gândirii marxiste. Oare așa să fie? : ”Datorită faptului că prin esența și prin natura lor de clasă ideologia și politica fascistă sunt expresia intereselor unei minorități infirme (sic! LD) a societății, iar regimul fascist reprezintă dictatura celor mai reacționare și șovine vârfuri ale imperialismului, s-a considerat timp îndelungat că acest regim a fost lipsit de bază de masă. Baza de masă a fascismului s-a creat prin aportul coercitiv al partidului și statului fascist, prin cointeresarea unor puteri și grupuri sociale mic-burgheze, burgheze a cercurilor marelui capital” (p. 62). Este o analiză marxistă, axată pe lupta de clasă și cu trimitere simplistă la clasa capitaliștilor/ burghezilor lacomi și insațiabili. Cred că era mai bine dacă autoarea ar fi precizat că a prezentat un punct de vedere alternativ, că aceasta este o analiză marxistă și dacă, în consecință, ar fi făcut evaluări asupra acesteia. Autoarea prefațează citatul de mai sus cu o frază cu un sens care îmi scapă: ”Analiza politică evaluează și distinge fenomenele trecutului în ceea ce privește rasismul instituțional și cel sociologic.” (p. 62). Curat rasism sociologic, coane Fănică! Curat limbaj de lemn! Oare să nu reprezinte aceste tentative de recuperare a trecutului o componentă sau măcar o consecință a ”democrației originale” iliesciană, care are prea puțin de-a face cu democrația autentică? Spre exemplu, Uniunea Social Liberală (formal, defunctă acum) a însemnat o cuplare a ideii naționale (de la presupușii liberali din PNL) cu socialismul (de la social-democrații din PSD), generând un soi original de guvernare național-socialistă. Este oare pregătită Europa să accepte național socialismul românesc? Nu deranjează pe nimeni publicarea de cărți care sugerează că naționalismul și socialismul sunt reconsiderate și oferite publicului ca fiind benigne, nicidecum dușmani ai democrației?  Dacă nu, atunci se explică apariția unor astfel de cărți care preiau elemente de analiză din național-socialismul ceaușist și pe care le promovează pe post de democrație originală, națională, românească… Cititorii sunt invitați să reflecteze și să decidă dacă am greșit în aceste aprecieri. Dialogul de idei în deplină libertate și cu deplin respect față de purtătorii lor este singura și optima cale pentru (auto)lămurire. Dacă acest lucru nu rezultă suficient de clar din ceea ce am scris până acum, o face un tânăr clujean (într-un format care ar merita mai larg folosit) în această înregistrare video:

https://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=TVnefFX1MSA

Lucrarea mai ridică un semn de întrebare referitor la lipsa argumentării că socialismul național hitlerist este de extremă dreaptă, deși din descrieri rezultă că avem de-a face cu o extremizare a caracteristicilor stângii. Sau, poate, dreapta, centru și stânga nu mai reușesc să comunice foarte multe, date fiind confuziile, mimările sau pur și simplu trecerile rapide ale unor ideologi/ politicieni de pe o poziție pe alta.

Adaug aici o caracterizare a naționalismului scrisă în anul 1935 de marele ziarist Sandu Tudor, publicată de Andrei Pleșu în Dilema Veche nr 525/ 6-12 martie 2014:

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/un-mare-gazetar-sandu-tudor

Cîteva reflecţii, semnate Sandu Tudor, în 1935, în revista Credințe, despre naţionalism:

„În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (Universalism românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 119-121)

Erori gramaticale, ortografice, logice

 

Voi scrie în stânga cuvântul sau expresia din carte și în dreapta voi scrie forma propusă de mine

 

p. 2 transhumnanism…………………………………………………………………………………transumanism

p.7: gîndire…………………………………………………………………………………………………….gândire

p.7: omul…singur legiuitor…a propriei sale vieți………omul…singur legiutor al propriei sale vieți

p. 8: nietszchiene……………………………………………………………………………………………nietzscheane

p.8: Nietszche ……………………………………………………………………………………………….Nietzsche

p.8: post nietszchiene………………………………………………………………………………..postnietzscheane

p.8: unuia din………………………………………………………………………………………………unuia dintre

p.8: dinspre…. spre   ………………………………………………………………………………….dinspre….înspre

p.9: să-l transceadă…………………………………………………………………………………….să-l transcendă

p.9: Nietszche………………………………………………………………………………………………..Nietzsche

p.16: acestă……………………………………………………………………………………………………..această

p.17: teoria naționalismului, interpretată……………………………….teoria naționalismului, interpretat

p.22: așa-zisă…………………………………………………………………………………………………………așa-zisa

p.63: sentimentelor patriote și al naționalismului…..sentimentelor patriotice și a naționalismului

p.63: eugenesia……………………………………………………………………………………………………..eugenia

p.67: corporalist………………………………………………………………………………………………..corporatist

p.70: exportările…………………………………………………………………………………………………exporturile

p.74: chronologic………………………………………………………………………………………………cronologic

p.76: etilismul…………………………………………………………………………………………………..elitismul

p.76: necesitatea de exterminare………………………………………………………..necesitatea exterminării

p.77: rase etiliste………………………………………………………………………………………………rase elitiste

p.79: conducătorul cel care……………………………………………………………………..conducătorul care

p.80: prefudiciile…………………………………………………………………………………………….prejudecățile

p.89: germenice………………………………………………………………………………………………….germanice

p.93: originile etimologice …………………………………………………………………………………etimologia

p.103: Nietzsce…………………………………………………………………………………………………Nietzsche

p.112: Groerlanda……………………………………………………………………………………………Groenlanda

p.118: Mării Britanii……………………………………………………………………………………..Marii Britanii

p.118: liderat……………………………………………………………………………………………………….condus

p.122: statului statului……………………………………………………………………………………………statului

 

Invitație la lansarea ”romanului”…

 

http://asociatialumen.ro/lansarea-volumului-intre-nationalisme-si-extremisme-a-autoarei-loredana-terec-vlad/#more-1107

 

Editura Lumen are placerea de a va invita la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana TEREC- VLAD, organizata in cadrul Targului International de Carte Librex 2014, editia 22. Evenimentul are loc sambata, 15 martie, la ora 10:15, in cadrul Palas Mall Iasi, zona Agora EX LIBRIS. Cititorii Editurii Lumen si vizitatorii Targului Librex sunt asteptati cu drag sa descopere noile tendinte din domeniu.

Targul International de Carte Librex 2014 se va desfasura pe parcursul a 5 zile, in perioada 12 – 16 martie 2014, in zona Agora EX LIBRIS din Palas Mall. In cea de-a 4-a zi a targului sunteti invitati sa participati la lansarea unei carti de exceptie a autoarei Loredana Terec-Vlad. Volumul intitulat „Intre nationalisme si extremisme” analizeaza nationalismele, cu precadere nationalismul german, care a stat la baza nazismului. Autoarea decripteaza o serie de semnificatii istorice, sociale si culturale ale aparitiei si dezvoltarii nazismului. Sunt identificate mecanisme culturale care au stat la baza ascensiunii nazismului pana in punctul in care halucinatia colectiva a rasei superioare a ajuns sa genereze ororile celui de-al doilea Razboi Mondial.

La acest eveniment vor participa ca invitati:

  • Conf. Univ. Dr. Alexandru TRIFU – Universitatea Petre Andrei din Iasi;
  • Conf. Univ. Dr. Diana Viorica LUPU – Decan Facultatea de Economie, Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Asistent Univ. Carmen BOSOTEANU – Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Drd. Ecaterina CROITOR – Universitatea Stefan Cel Mare din Suceava;
  • Director Georgeta PASTRAV – Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Ilie Cristian GORCEA – Director adjunct Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Lector Univ. Dr. Costel Marius ESI – Universitatea Stefan cel Mare din Suceava;
  • Lector Univ. Dr. Horia Chiriac – Universitatea Gh. Asachi din Iasi.

Va invitam cu drag la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana Terec-Vlad, pentru a va bucura alaturi de iubitorii de lectura stiintifica, de prelegeri si discutii culturale care vor avea la baza romanul autoarei Loredana Terec-Vlad.

Editura Lumen va asteapta la stand cu carte stiintifica si de invatatura in domeniile asistenta sociala, sociologie, stiinte politice si studii europene, stiinte economice, stiinte administrative, stiintele comunicarii, drept, istorie, studii culturale, filosofie, filologie, precum si cu reviste de exceptie care abordeaza perspectiva postmoderna a socialului, educatia multidimensionala sau dreptul.

Editura Lumen va asteapta cu drag la cea de-a 22-a editie a Targului International de Carte Librex, la Iasi!

Editura Lumen in elita editurilor romanesti! 12 ani de excelenta!

Roxana Demetra Stratulat
Editura Lumen, Asociatia Lumen
Email: prlumen@gmail.com; edituralumen@gmail.com
Site: www.edituralumen.rowww.asociatialumen.ro
www.conferinta.infowww.centruldetraining.ro
www.librariavirtuala.com
Editura Lumen- in elita editurilor stiintifice romanesti!

 

Webografie

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Extremism Definiții ale conceptului de extremism, inclusiv al conceptului de extremism de centru (Seymour Martin Lipset)

http://en.wikipedia.org/wiki/Nationalism Definiții ale conceptului de naționalism

http://ro.wikipedia.org/wiki/Na%C8%9Bionalism  Conceptul de naționalism (în limba română)

http://dexonline.ro/definitie/na%C8%9Bionalism Conceptul de naționalism în DEX

http://wiki.answers.com/Q/What_it_Nationalism#slide=1 Ce este naționalismul?

http://rationalwiki.org/wiki/Nationalism Ce este naționalismul? În RationalWiki

http://arielzellman.wordpress.com/2009/03/24/the-seven-rules-of-nationalism/ Cele 7 reguli ale naționalismului

http://www.marxists.org/archive/harman/1992/xx/natquest.htm#f12 Naționalismul – un punct de vedere troțkist

http://en.wikiquote.org/wiki/Nationalism Citate/ Maxime despre naționalism/ patriotism

http://en.wikiquote.org/wiki/George_Orwell Orwell despre naționalism

Notes on Nationalism (1945)[edit]

 

Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.

Published in Polemic (October 1945); Full essay online

 

Those who „abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

  • By „nationalism” I mean first of all the habit of assuming that human beings can be classified like insects and that whole blocks of millions or tens of millions of people can be confidently labelled „good” or „bad.” But secondly — and this is much more important — I mean the habit of identifying oneself with a single nation or other unit, placing it beyond good and evil and recognizing no other duty than that of advancing its interests. Nationalism is not to be confused with patriotism. Both words are normally used in so vague a way that any definition is liable to be challenged, but one must draw a distinction between them, since two different and even opposing ideas are involved. By „patriotism” I mean devotion to a particular place and a particular way of life, which one believes to be the best in the world but has no wish to force on other people. Patriotism is of its nature defensive, both militarily and culturally. Nationalism, on the other hand, is inseparable from the desire for power. The abiding purpose of every nationalist is to secure more power and more prestige, not for himself but for the nation or other unit in which he has chosen to sink his own individuality.
  • Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.
  • The nationalist not only does not disapprove of atrocities committed by his own side, but he has a remarkable capacity for not even hearing about them.
  • Actions are held to be good or bad, not on their own merits, but according to who does them, and there is almost no kind of outrage — torture, the use of hostages, forced labour, mass deportations, imprisonment without trial, forgery, assassination, the bombing of civilians — which does not change its moral colour when it is committed by ‘our’ side.
  • The majority of pacifists either belong to obscure religious sects or are simply humanitarians who object to taking life and prefer not to follow their thoughts beyond that point. But there is a minority of intellectual pacifists, whose real though unacknowledged motive appears to be hatred of western democracy and admiration for totalitarianism. Pacifist propaganda usually boils down to saying that one side is as bad as the other, but if one looks closely at the writing of the younger intellectual pacifists, one finds that they do not by any means express impartial disapproval but are directed almost entirely against Britain and the United States. Moreover they do not as a rule condemn violence as such, but only violence used in defence of western countries. The Russians, unlike the British, are not blamed for defending themselves by warlike means, and indeed all pacifist propaganda of this type avoids mention of Russia or China. It is not claimed, again, that the Indians should abjure violence in their struggle against the British. Pacifist literature abounds with equivocal remarks which, if they mean anything, appear to mean that statesmen of the type of Hitler are preferable to those of the type of Churchill, and that violence is perhaps excusable if it is violent enough. After the fall of France, the French pacifists, faced by a real choice which their English colleagues have not had to make, mostly went over to the Nazis, and in England there appears to have been some small overlap of membership between the Peace Pledge Union and the Blackshirts. Pacifist writers have written in praise of Carlyle, one of the intellectual fathers of Fascism. All in all it is difficult not to feel that pacifism, as it appears among a section of the intelligentsia, is secretly inspired by an admiration for power and successful cruelty.
  • If one harbours anywhere in one’s mind a nationalistic loyalty or hatred, certain facts, although in a sense known to be true, are inadmissible. Here are just a few examples. I list below five types of nationalist, and against each I append a fact which it is impossible for that type of nationalist to accept, even in his secret thoughts:

BRITISH TORY. Britian will come out of this war with reduced power and prestige.

COMMUNIST. If she had not been aided by Britain and America, Russia would have been defeated by Germany.

IRISH NATIONALIST. Eire can only remain independent because of British protection.

TROTSKYIST. The Stalin regime is accepted by the Russian masses.

PACIFIST. Those who „abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

All of these facts are grossly obvious if one’s emotions do not happen to be involved: but to the kind of person named in each case they are also intolerable, and so they have to be denied, and false theories constructed upon their denial. I come back to the astonishing failure of military prediction in the present war. It is, I think, true to say that the intelligentsia have been more wrong about the progress of the war than the common people, and that they were more swayed by partisan feelings. The average intellectual of the Left believed, for instance, that the war was lost in 1940, that the Germans were bound to overrun Egypt in 1942, that the Japanese would never be driven out of the lands they had conquered, and that the Anglo-American bombing offensive was making no impression on Germany. He could believe these things because his hatred for the British ruling class forbade him to admit that British plans could succeed. There is no limit to the follies that can be swallowed if one is under the influence of feelings of this kind. I have heard it confidently stated, for instance, that the American troops had been brought to Europe not to fight the Germans but to crush an English revolution. One has to belong to the intelligentsia to believe things like that: no ordinary man could be such a fool.

  • There is no crime, absolutely none, that cannot be condoned when ‘our’ side commits it.

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Anti-nationalism Antinaționalism și naționalism

http://ro.metapedia.org/wiki/Na%C5%A3ionalism Conceptul de naționalism în Metapedia

http://mipopescu.wordpress.com/2014/02/23/nationalism-ucrainean/ Naționalism ucrainean

http://nraducanu.wordpress.com/2013/12/07/nationalism-si-patriotism-notiuni-contradictorii/ Despre naționalism și patriotism

http://foaienationala.ro/naionalism-patriotism-sau-trdare.html Foaia națională analizează naționalismul

 

Orice comentarii pe marginea micilor observații, deducții și propuneri făcute pe marginea cărții tinerei autoare debutante Loredana Terec-Vlad sunt mai mult decât binevenite. Sper ca autoarea să continue cercetările și demersurile publicistice deoarece întrevăd un potențial real și o dorință de a comunica lumii teme și idei demne de o mult mai bună înțelegere. Îi doresc succes!

 

Liviu Druguș, Miroslava, jud. Iași                                           14   martie 2014

 

www.liviudrugus.wordpress.com                                          www.facebook.com/liviu.drugus