liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Monica Patriciu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 541. Luni 25 iunie 2018. Cât înveți înseamnă că trăiești. Cât trăiești înveți. (5)


Hedonismul părea a deveni, în ultimele decenii, doctrina care definea cel mai bine umanismul postmodern. Teorii despre fericire: ce este, cum se obține, cum se păstrează, cum se amplifică și cum trăiești în continuare după ce o pierzi, se publică pe tot mapamondul pe bandă rulantă. Rețete despre obținerea fericirii găsești la tot pasul. Mai exact, nu ducem lipsă de sfătuitori, sfetnici, consultanți și traineri. Mai toți ne spun că fericirea se poate învăța, că se poate preda și se poate asimila după dorință. Pe scurt, doar proștii care nu învață cum să fie fericiți nu sunt fericiți.

Dar știm ce este fericirea, înainte de a ne-o dori cu ardoare? Cu siguranță există grade de fericire: de la simpla satisfacție, la extaz și frenezie; de la simpla stare de bine la beatitudine; de la lipsa răului/ a nefericirii/ a durerii la plutire în imponderabilitate… Dar tot nu știm ce este fericirea. În anii de facultate (pe la început) am citit în revista ”Amfiteatru” o poezie semnată de Ana Blandiana intitulată ”Atât de puțin” și în care fericirea era generată de mici gesturi, de simple fapte sau chiar de nevinovate vorbe/ cuvinte. Nu știu dacă chiar așa era formulată fericirea în acea poezie (pe care am păstrat-o, decupată din revistă, multe decenii…) dar despre asta era vorba.

Am invocat hedonismul (ca teorie despre fericire) și fericirea (ca posibil scop al vieții) în contextul discuției despre învățare/ învățătură și viață deoarece ”plăcerea” este cuvântul cheie în majoritatea discuțiilor despre școală, viitor, alegeri, obiecte preferate etc. Chiar mica introducere a Adinei Popescu din Dosarul Dilema Veche este intitulată ”A învăța de plăcere”, iar Monica Patriciu, în articolul ”Punct și de la capăt” conchide: ”ești liber doar atunci cînd faci ceea ce-ți place”. Nelipsitele dialoguri dintre părinți și copii cu privire la viitor au, de regula, forma: ”Ce ți-ar plăcea să fii/ faci când vei fi mare?”. De asemenea, cred că mulți au auzit/ participat la un dialog de acest fel: ”De ce nu înveți la matematică/ fizică/ latină etc.?” – ”Pentru că nu-mi place!”. Eu unul am învățat limbi străine strict din plăcere, fără vreun calcul rațional privind utilitatea cunoașterii limbilor străine. De asemenea, în studenție am făcut mult sport și participam la Concertele lecție de la Palatul culturii. De ce? Din plăcere! Nu exclud intervenția mamei mele în formularea opțiunilor pentru un curs al vieții sau altul, unul axat pe plăcere. Prin clasa VI-a mama făcea eforturi de a-mi inocula plăcerea pentru citit, pentru cărți și pentru scriitori (mi-a mărturisit o dată că i-ar plăcea să mă vadă scriitor!). Pentru a mă motiva, îmi sugera că ea știe că îmi place un lucru sau altul. Mă chema de la joacă cu argumentul: ”Vino repede că este la radio emisiunea literară care îți place ție. Azi vorbește Sadoveanu!”. Atunci aflam și eu că îmi plăcea literatura și chiar Sadoveanu (operele sale complete au umplut mulți ani biblioteca părinților).

Am perorat pe tema plăcerii pentru a sugera că ar fi un lucru extraordinar ca oamenii să acționeze majoritar din plăcere și nu din obligație, teamă, coerciție etc. Da, dar ce te faci cu cei cărora le place să nu facă nimic, să nu învețe, să nu muncească, ci doar să se distreze pe banii babacilor? Ca orice lucru fundamental în existența noastră și plăcerea are două tăișuri și se transformă adesea în opusul ei.

Revenind la învățatul din plăcere, Oana Țepeș-Greuruș, în același dosar dilematic, scrie despre un șir lung de cursuri pe care le-a urmat din curiozitate (făcutul pâinii, bătutul la tobe, caligrafie, actorie, dans etc.). Cum a ales autoarea doar acele cursuri și nu altele, iată răspunsul clar: ”am ales doar ce-mi place. Nu m-am dus  să fac prezență și să mă laud amicilor cu noi îndeletniciri. Am mers pur și simplu să mă îmbogățesc, să aflu noutăți, să pun întrebări și să cunosc oameni diferiți”. Cam aceste argumente ar trebui să se găsească în motivarea unui tânăr de a merge la o anumită școală, de a studia anumite obiecte, de a se pregăti pentru o anumită meserie. Pe care să o facă de plăcere. Cred că preocuparea principală a părinților și a pedagogilor ar fi doar aceasta: cum să le insufle copiilor plăcerea de a cunoaște, de a învăța mereu, de a se adapta la schimbare. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!