liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mistificațiuni

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 480. Miercuri 25 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 4


În legătură cu drepturile de autor/ de proprietate intelectuală se pot aduce argumente pro și contra, funcție de interese, convingeri sau constrângeri. Un lucru interesant este că ideile, conceptele, teoriile nu se supun protejării (conform legislației noastre actuale) prin invocarea dreptului de autor. Inițial am fost deranjat să aflu că idei ale mele pe care le presupuneam protejate prin lege, de fapt nu erau/ nu sunt protejate. Motivația legiuitorului este una simplă: prin asta se încurajează libera circulație a ideilor, teoriilor etc. Rămâne doar la nivelul bunului simț ca cineva să pretindă, în pofida tuturor evidențelor, că el este autorul teoriei X. Legislația nu te ajută aici, ci doar acei confrați care, în spirit justițiar, se situează de partea adevăratului autor.

În apologia sa (discretă, oblică, indirectă) J.-L. Henning invocă viziunea despre dreptul de autor în variantă istorică, sugerând că dacă atâtea secole problema era lăsată la nivelul bunului simț, de ce oare modernitatea ar trebui să țină neapărat să considere furtul de idei ca infracțiune? Lucrurile sunt demne de interes și, desigur, pot da de gândit: ”Până în secolul al XIX-lea, concepția despre proprietatea artistică, jurisdicția sa și transmiterea acesteia era destul de confuză. Pirateria literară era în floare, fiind considerată necesară de către cenzură. Adaptarea era ceva obișnuit pentru ceea ce încă nu se numea creație artistică. … Furtul artistic era la ordinea zilei, devenea clar că e vorba nu de a fura, ci de a-ți disimula furtișagurile.” (p. 75). Se sugerează că ar fi bine să se procedeze precum ”lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de îndemânare în a-l ascunde”  (așa cum declara Reynolds la 1774) (p. 75). Pledoaria pro-plagiat (inteligent!) devine tot mai fățișă și părtinitoare pentru cei care practicau ”împrumutul” de texte: ”Arta plagiatului este, deci, înainte de toate, un exercițiu de cusut și de întrețesut. Este vorba nu despre a-ți șterge urmele, cât de a le întreține abil iluzia: oare poate fi acuzat de plagiat cel care izbutește minunea și turul de forță de a da un aer firesc unor părți așa de disparate, eterogene, contrare? Acest efect natural atât de căutat nu trebuie pur și simplu să ducă la dispariția furtișagului, ci merită cele mai mari elogii” (ibidem).

În pledoaria sa pro-domo, plagiatorul Henning nu ezită să meargă până la capăt și să susțină întoarcerea la vremurile bune când furtișagul literar era ceva firesc. ”…lipsa de legitimitate a plagiatului este o noțiune recentă” (ibidem). Afirmarea proprietății literare neîngrădite este injustă, susținea și Condorcet (exact cu argumentele care stau și în legea română actuală asupra drepturilor asupra ideilor și conceptelor, fiind considerată o piedică în calea progresului). ”De fapt, susține Henning, abia la începutul secolului al XIX-lea plagiatul începe să facă obiectul unor lucrări specializate și încep să fie urmărite în justiție unele furtișaguri până atunci licite și chiar recomandate” (p. 78). Faptul că Senatul României a considerat plagiatul ca nefiind infracțiune arată cam pe unde se află România pe o scară a civilizațiilor lumii. De reținut că în toate timpurile plagiatul a fost asociat cu ideea de ”piraterie”, ”jaf”, ”tâlhărie” respectiv a avut ca miză DOAR partea financiar-comercială. De aceea, presa din România a clamat ca ”doctorii” plagiatori să restituie acel 15% din salariu primit ca spor datorat primirii necuvenite a titlului de doctor într-un domeniu sau altul. Nicio altă pedeapsă nu va primi plagiatorul, la noi, decât pentru această primire de foloase necuvenite. Ipocrizia maximă, consideră criticii drepturilor moderne de autor, provine din faptul că se făcea apel la moralitate, la onoare, la adevăr și dreptate, în timp ce fondul real al problemei era unul de natură economică (banii). Henning devine de-a dreptul cinic când își apără plagiatul său afirmând: ”Esențialul este de a ști cum să trișezi domesticind arta pentru a nu te lăsa niciodată prins: iată adevărta morală publică. Prin urmare, cel mai mare defect al plagiatorului care ajunge în justiție este cel de a se fi lăsat prins. Dacă în secolul al XVIII-lea plagiatorul nu era decât un libertin care se plimba prin texte după bunul său plac…. el a fost curând sancționat deoarecea contravenea normei sociale. Plagiatorul insulta, simbolic, proprietatea.” (p. 80)

Merită citite și gândite considerațiile referitoare la ”cenzori”, la ”cei care o fac pe puritanii, descoperind plagiate”, adică la acele persoane care, chipurile n-au aflat că totul s-a spus demult și că a pretinde originalitate este o cruntă ipocrizie. Demnă de reținut și aprecierea autorului conform căreia plagiate perfecte există: acelea care n-au fost (încă) descoperite…

Închei cu o opinie românească despre plagiat în literatură: ”Cel mai cunoscut tip de fals literar (dar şi ştiinţific, de altfel frecvent întâlnit în lumea noastră academică) este plagiatul”. (Mircea Anghelescu, Mistificțiuni, Editura Compania, 2008) (vezi: http://ce-am-mai-citit.blogspot.ro/2010/02/mircea-anghelescu-mistifictiuni.html ).

În ce mă privește, plagiatorul este, în primul rând, un mincinos și abia apoi un hoț. Aproape o treime din cele zece porunci vizează (indirect) plagiatul: ”8. Să nu furi. 9.    Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. 10.     Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tau”. Așadar, furtul, minciuna și râvnirea la produsul altuia sunt, și în viziune creștină, păcate grele. Nu m-ar mira dacă unii practicanți ai plagiatului sunt, aparent, public, creștini de nota 10.

(închei aici episoadele dedicate plagiatului în general și, prin câteva considerații, și la români)

(dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame