liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mircea Eliade

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 644. Joi 4 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (25)


Așadar, prima cale spre trădare a cărturarilor este adoptarea de către aceștia a pulsiunilor, pasiunilor și patologiilor politice. Asta însemna că, pe lângă activitățile strict specifice activității lor cărturărești, ei lasă pasiunile politice să-și facă loc în activitatea lor. (ei având astfel o dublă natură: intelectuală și politică)

O a doua  cale, mai soft, este acceptarea ca pasiunile politice să se reverse asupra activității lor de cărturari. Aici ei depășesc faza anterioară, în care ei practicau două meserii distincte: una intelectuală și una politică, și se lasă cotropiți de substanța politicului pe care ei o introduc voluntar în opera lor. Acest melanj indistinct de valori estetice și morale a făcut obiectul unor episoade anterioare în care am arătat cât de greu este acum să discerni între arta scriitoricească și filozofică a lui Cioran, Vintilă Horia, Eliade etc. și conținutul politico-ideologic pe care au acceptat să-l promoveze prin intermediul artei lor. Arta devine un cărăuș ideologic cu beneficii strict de partea politicienilor. Așa a apărut ”lirismul filozofic, al cărui suprem simbol rămâne opera lui Barres și care, după ce, la început, și-a ales ca centru de inspirație stări de spirit cu adevărat filozofice  (panteismul, înaltul intelectualism sceptic), a devenit apoi exclusiv susținătorul pasiunii de neam și al sentimentului național” (p. 55). Nimic nou sub soare! Barzii politruci (Mihai Beniuc, Adrian Păunescu, C.V. Tudor etc.) sunt urmați ai acestui segment de cărturari trădători care a fost corect identificat de către Benda. Dar nu numai poeții noștri sunt atrași de mirajul pasiunilor politice. Așa numitele ”științe sociale” (umanioare) sunt populate – și azi, va și ieri – de trădători ai menirii lor livrești deveniți simple instrumente în mâinile politicienilor. Un exemplu relativ recent, dar foarte elocvent este Ioan-Aurel Pop (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan-Aurel_Pop) istoric naționalist care scrie istorie doar în cheie naționalistă. Desigur, în regimul comunist toți (sau marea majoritatea a istoricilor) trebuiau să scrie în cheie naționalistă și chiar comunistă. Într-un imaginar drept la replică, Benda le dă cuvântul trădătorilor naționaliști, care și-ar justifica opțiunea lor morală astfel: ”Nu suntem defel în slujba spiritualului, ci în slujba temporalului, a unui partid politic, a unei națiuni. Numai că în loc să le apărăm cu sabia, le apărăm cu scrisul. Suntem miliția spirituală a temporalului” (p. 60). Ca să îngroș puțin nota ironică a lui Benda, aș spune că orice infractor, va găsi scuze și explicații pentru faptele sale. Ce să mai spunem despre faptul că trădarea (în sens cultural) nu este infracțiune și nu poate fi decât supusă oprobriului public. Care public? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 624. Vineri 14 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (5)


Motto: ”Regimurile criminale n-au fost create de criminali, ci de entuziaşti convinşi că au descoperit singurul drum spre paradis.” Milan Kundera

Este convingerea mea că o carte poate fi mai bine/ corect înțeleasă dacă este cunoscut contextul în care a scris autorul acea lucrare. De asemenea, contează și contextele din timpurile în care este receptată respectiva lucrare. În cazul pseudorecenziei de față este bine să cunoaștem cum a fost primită cartea lui Benda în România primei apariții a traducerii ei, în anul 1928, dar și în condițiile prezentului, la exact 90 de ani distanță.

În România, cartea lui Julien BendaTrădarea cărturarilor”, a fost imediat luată în discuție, analiză și critică, (http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian),  anul apariției cărții în Franța coincizând cu anul înființării Mișcării legionare/ Legiunea Arhanghelului Mihail  în România (germeni ai acestei doctrine au apărut încă în anul 1920, noul curent autodefinindu-se, perfect încadrat în trendul ideologic european postbelic, într-o publicație apărută la Iași, drept socialism național-creștin) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83). După părerea mea, doctrinele care s-au autodenumit: național-socialiste, fasciste, legionare etc. (fals numite de dreapta sau de extremă dreapta) fac parte din grupul doctrinelor de extremă stângă, alături de sau – mai corect spus – suprapuse peste doctrinele de esență marxistă: socialism, bolșevism, comunism. Clasificarea propusă de mine are drept criteriu ”schimbarea”, respectiv atitudinea unei structuri partidice față de schimbare și modalitățile prin care se încearcă producerea schimbării: în cazul stângii militante extreme forța și nu inteligența este modul de convingere a electoratului. Reamintesc esența modului de schimbarea mentalităților în dictaturile comuniste: uz de abuz și convingere prin constrângere. Apar drept rizibile încercările multora de a disocia Mișcarea legionară de la noi de nazism, fascism și socialism. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului”, a susținut și istoricul Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.  În primul rând nu avea cum să fie o copie pentru că ML a apărut înaintea nazismului fundamentat și implementat de Hitler. În schimb, victoria socialiștilor bolșevici în Rusia a oferit un model apetisant de preluare a puterii, numit, desigur, tot socialist (în cazul lui Hitler național-socialist și ni internațional socialist ca la Lenin și urmașii săi. Faptul că bolșevicii au scos religia din cadrul doctrinei lor, iar naziștii, legionarii și fasciștii nu, nu este de natură să opună cele două doctrine: nazismul și bolșevismul. Bolșevismul a scos religia doar pentru a se transforma el însuși într-o religie.

Am spus/ scris de la început că cuvântul cheie al cărții lui Benda este ”pasiunea politică”, mai exact critica modului pasional, romantic, materialist de a face politică. Modul în care pasiunile politice au definit perioada interbelică poate fi considerat unul cu totul aparte, prin intensitatea, duritatea și lipsa de umanitate a acțiunilor politice. Este o perioadă rarissimă în istoria omenirii relativ civilizate, fiind marcată de cele două războaie mondiale, de apariția ideologiei de stânga,  și dominarea de către aceasta a vieții politice europene, în două variante (esențialmente identice și ușor interșanjabile): nazismul (roșu brun)/ fascismul și bolșevismul (roșu aprins)/ socialismul. (Voi insista, ulterior, asupra acestei noi taxonomii pe care am propus-o de mai mulți ani, dar care este greu acceptată de mediile mai mult sau mai puțin intelectuale ale lumii contemporane, încremenite în dihotomia stânga – drepta pe criteriul pe care l-a criticat Benda: pasiunea pentru avere și putere (și nu cucerirea și păstrarea rațională a puterii pentru a obține mai multă putere). Totodată, voi insista și asupra recrudescenței actuale/ contemporane/ postdecembriste a fenomenului de tip legionar în România).

Câteva considerații pe marginea modului cum s-au plasat, în epocă, intelectualii români față de socialismele potențiale (naționaliste sau internaționaliste, adică naziste sau bolșevice) ar merita făcute și, desigur, dezbătute. Cred că mulți cititori au găsit texte/ informații în care o parte a intelectualității noastre interbelice a fost (în perioada dictaturii comuniste, dar și după aceea) pusă la index (total sau parțial) pe motive de simpatii sau activități legionare, după cum, la indigo, o parte a intelectualității din perioada comunistă este pusă acum în umbră pe motiv de participare la viața politică din timpul dictaturii. Să aruncăm împreună o privire asupra unor personalități din interbelic care au avut simpatii sau activități legionare. Astfel, structura politico-partidică legionară, de esență salvaționist-mesianică, a atras simpatii din partea unor intelectuali de marcă (Emil Cioran – https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran,  Mircea Eliade – https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade,  Vintilă Horia – https://ro.wikipedia.org/wiki/Vintil%C4%83_Horia, Petre Țuțea – https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea, Constantin Noica – https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica, Radu Gyr – https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr,  Nechifor Crainic – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic  ș.a.), dar tot legionarii au și asasinat intelectuali de marcă (Nicolae Iorga – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga, Virgil Madgearu – https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga ) sau oameni politici (I. G. Duca – https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Duca). (Vezi și ”Rădăcinile intelectuale ale legionarismului” de Emanuel Iavorenciuc: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/radacinile-intelectuale-ale-legionarismului).

Un element care a fost oarecum ignorat atunci când s-a ”acuzat” o parte a intelectualității românești de legionarism este vârsta acestor intelectuali în momentul apariției Mișcării Legionare. Astfel, în 1928, Emil Cioran avea 16 ani, Mircea Eliade 20, Vintilă Horia, 12 ani, Petre Țuțea 25 de ani, Constantin Noica 18 ani, Radu Gyr 22 ani. Doar câțiva dintre ei erau mai ”maturi”, cel mai cunoscut dintre ei, Nechifor Crainic având 38 ani. Dacă tot am amintit vârstele simpatizanților în anul apariției Mișcării legionare, să le amintesc și pe acelea ale victimelor din rândul intelectualilor și politicienilor în momentul asasinării lor de către legionari. Astfel, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat în 1940 când avea 56 de ani, economistul Virgil Madgearu 40 de ani, iar omul politic I.G. Duca avea 48 de ani. Am făcut precizarea legată de vârsta intelectualilor români simpatizanți ai ML pentru a aminti că tinerețea (vezi și imnul Ml: ”Sfântă tinerețe legionară”) a fost mereu asociată cu idealurile stângii: ”Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Conformându-se acestui dicton, Petre Țuțea a fost marxist înainte de a deveni legionar, adică tot de stânga.  Identitatea de esență dintre socialismul național creștin numit Mișcarea legionară și socialismul național(ist) promovat de Dej și Ceaușescu era, în epocă, bine subliniat prin sintagma lansată de Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel): ”Căpitane nu fi trist, Garda merge înainte prin Partidul comunist”. Conceptul de om nou a fost definit pentru prima dată de legionari și preluat apoi de comuniști. Iar similitudinile sunt mult mai multe decât diferențele pentru a trimite cele două doctrine la extreme, una fiind Raiul și cealaltă Iadul (și invers, din celălalt unghi de vedere).

Conform Wickipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83),  ”În realitate, anticomunismul legionar s-a dovedit a fi o frazeologie lipsită de baze factice și menită să motiveze antisemitismul, având în vedere complexul de relații oculte dintre comuniști și legionari[18] Securitatea nu a dus lipsă de colaboratori foști legionari (anticomunismul legionarilor i-a făcut pe americani să îi recruteze pentru subminarea țărilor din blocul comunist). Penetrarea elementelor comuniste în ML a început puțină vreme după înființare, în 1927. „Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist din România (PCdR) un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului. Competiția devine evidentă în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”. Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCdR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului“[25].  ciudatele relații dintre Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza („unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”) care, cu protecția și aprobarea lui Horia Sima, urma să reorganizeze și să conducă Corpul Muncitoresc Legionar (CML). Conform documentelor din arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. În arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii se atestă că, între Horia Sima și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi[27], fapt care ar putea explica discrepanța dintre fulminanta propagandă legionară anticomunistă și lipsa de activitate anticomunistă marcantă, în fapte”.

https://www.activenews.ro/stiri-politic/Academia-Romana-Miscarea-Legionara-nu-a-fost-fascista.-75-din-detinutii-politici-erau-legionari-120590 Parlamentul RO a decis că Mișcarea legionară a fost o organizație de tip fascist. Alții contestă.  Legionarii ortodocși luptau împotriva comunismului pentru că acest curent era ateu.  Foarte interesant de urmărit depoziția unui legionar la emisiunea ”Profesioniștii”, a dnei Eugenia Vodă din Februarie 2011.  (https://www.youtube.com/watch?v=7cqTeNd3TI8). Puțini își imaginează că legionarismul mai este posibil, în zilele noastre, în România. Pentru a se convinge de contrariu vezi: https://www.youtube.com/watch?v=bmWUjFwWXxM Cele mai IMPORTANTE GRUPĂRI NAȚIONALISTE DIN ro. Legionarii noi ortodocși Filmat la 30 noiembrtie 2016. Salvaționiști și mesianici. Acum mai sunt câteva sute de adepți. Vezi și https://www.youtube.com/watch?v=5u3Si3VlC3w Legionarii își fac partid, 2006.Șerban Suru.

Pentru a ajunge în chiar anul 2018, anul în care cartea lui Julien Benda este larg difuzată și recenzată, coaliția aflată acum la putere, autodefinită drept social-liberală, de stânga sau de stânga-centru, nu este, în realitate, nici social-democrată, nici liberală, nici de stânga, ci populist iliberală, de dreapta, autoritarianistă, autocrată și tot mai îndepărtată de exigențele democrației europene. Evident, intelectualii adevărați nu fac politică și, adesea, nici nu critică măcar politica, cu riscurile și consecințele de rigoare pentru România. Am alocat mai mult spațiu descrierilor legionarismului și similitudinile sale esențiale cu bolșevismul pentru a arăta că ambele au încă ecouri în România de azi, tot mai îndepărtată de democrație și de statul de drept bazat pe justiție independentă, și tot mai apropiată de autoritarianism, xenofobie și chiar ruptură cu lumea occidentală.  În esență, viața politică din România (și din destul de multe alte state ale lumii – Ungaria, Polonia, SUA, Rusia etc.) este foarte foarte asemănătoare cu cea descrisă de Julien Benda la mijlocul perioadei interbelice: mult naționalism, multă politică pasională și irațională, multă minciună, ignorarea statului de drept și a fundamentelor democrației occidentale. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 515. Miercuri 30 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (16)


Înainte de a prezenta câteva cazuri concrete de nobelisabili români, cred că pot fi utile câteva informații pe tema acordării Premiului Nobel și a preocupărilor obsesive ale scriitorilor și oficialilor români de a intra în lunga listă a Premiaților Nobel.

https://booknation.ro/premiul-nobel-pentru-literatura/ (Criteriile și lista tuturor laureaților Nobel până azi! )

http://ziarullumina.ro/cati-romani-ar-fi-putut-lua-premiul-nobel–47487.html 2009 Cine ar fi meritat Nobelul?” Aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.”

http://www.carteadelaora5.ro/scriitori-romani-care-ar-merita-premiul-nobel/ 2016 Mircea Cărtărescu,  Norman Manea, Ana Blandiana. Alți scriitori români care s-au prefigurat în listele de propuneri de la noi sunt Mircea Ivănescu, Nicolae Breban sau Varujan Vosganian, dar niciunul dintre ei nu a fost pe deplin acceptat.

http://jurnalspiritual.eu/scriitorii-romanii-propusi-pentru-premiul-nobel/ Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian sunt scriitorii propuşi anul acesta de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel, relatează Mediafax. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost „valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine”.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/premiul-nobel-pentru-literatura-o-istorie-controversata Niciun scriitor român nu a câștigat până acum Premiul Nobel pentru Literatură. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Rosa del Conte și Basil Munteanu, ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment autor interzis. Încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri;operele sale vor începe a fi reeditate abia după moartea sa din 1961. ….  Dorința lui Alfred Nobel a fost ca premiul pentru literatură să fie acordat unui autor care a produs în domeniul literaturii „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/direcție idealistă”. Însă cuvintele sale au devenit sursa unor controverse. Accentul pus pe criteriul idealist a făcut ca, în primii ani ai decernării premiului, scriitori foarte apreciați precum James Joyce, Lev Tolstoi, Cehov, Proust sau Henry James să nu fie luați în considerare. Ulterior însă, interpretarea dorinței lui Nobel s-a făcut mult mai relaxat, premiul fiind acordat, în general, pentru merite literare extraordinare. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit:sunt mulți scriitori nu doar foarte cunoscuți, dar și extrem de apreciați de critici care nu au primit premiul și nici măcar nu au fost nominalizați, în timp ce alți scriitori, relativ necunoscuți publicului larg, au ajuns în atenția Academiei suedeze.

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/premiul-nobel-pentru-literatura-in-2018-nu-se-acorda-anul-acesta-2240370 .  În acest an 2018 Nobelul pentru literatură nu se acordă! Academia Suedeză care decernează premiile Nobel a anunțat că Nobelul pentru Literatură 2018 va fi acordat anul viitor, odată cu cel din 2019 și că decizia de vineri este o amânare nu o anulare. (4 mai 2018).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!