liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mircea Arman

”Decât o Revistă” / ”DoR”. Doar o revistă? / Cea mai revistă!


Argument. Ceea ce urmează este un fel de ”studiu de caz” pe o revistă concretă, un fel de ”analiză media”, un fel de sumă de ”recenzii” ale unor articole publicate în revistă și un fel de ”promo” la o revistă care mi-a plăcut sub multiple aspecte. Este din toate câte puțin, dar scopul cel mai important pe care îl urmăresc în alocarea de timp pentru o asemenea întreprindere este diseminarea unui model (pozitiv!) de a face presă.

 

Până acum am scris mai multe ”recenzii” negative la adresa unor editoriale, politici manageriale sau articole publicate în reviste de cultură, dar ecourile au fost minime, ca să nu spun nule. Rareori, făcând aceste comentarii negative la adresa unor articole, am primit replici sau explicații, mai exact am făcut o corelație pozitivă între calitatea slabă a articolelor și a politicii editoriale, pe de o parte, și lipsa deschiderii spre dialog și spre învățare a autorilor și editorilor, pe de altă parte.

 

În cazul de față, îmi propun să ofer un exemplu pozitiv de revistă bine făcută, de articole bine scrise, de politică editorială cu bătaie lungă, cu deschidere și cu finalități nu doar strict financiare. Printre aceste finalități subliniez propensiunea educațională și formativă a politicii editoriale: oricine se considere apt să scrie un articol cu miez și cu talent este invitat să o facă și să trimită articolul redacției în vederea publicării. Mai mult, i se sugerează potențialului colaborator și modele concrete de scriitură, iar redacția se angajează la un proces de șlefuire a articolului împreună cu autorul. Pun în antiteză acest mod creativ și stimulativ de a face presă cu antimodelul editorial de la revista Tribuna din Cluj, un caz deja notoriu de distrugere a unei reviste și a unui colectiv de jurnaliști culturali. Proba supremă a antimodelului promovat de Mircea Arman, managerul revistei este precizarea din caseta redacției că întreaga responsabilitate revine autorilor articolelor. Atunci de ce mai există redactori și manager? Doar ca să accepte ”materiale” în limita spațiului tipografic disponibil, evident doar de la prieteni ”verificați”?

 

Ca urmare, revista este atât o pepinieră de condeie, cât și o scanare ”la zi” a temelor mari cu care se confruntă România. Am folosit ghilimelele pentru ”la zi” deoarece un trimestrial nu se poate substitui unui ziar. Temele alese sunt însă perene și par extrase chiar din activitatea noastră cotidiană, revista fiind citită cu același folos și plăcere și peste ani.

Referitor la propensiunea educațională a revistei amintesc doar două evenimente și moduri de lucru cu potențialii colaboratori. Mâine, 24 iulie 2013, are loc la București un nou Seminar (atelier-școală). Iată anunțul preluat de pe site ul revistei: http://www.decatorevista.ro Seminariile DoR; Cristain Lupșa, 24 iulie:

Tags: Cristian Lupşadecat o revistaDoRffffFFFF.roharvardjurnalismjurnalism narativlupsaNieman FoundationSeminariile DoRThe Power of Storytelling

Miercuri, 24 iulie, vă aşteptăm la un nou Seminar DoR, o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu editorul Decât o Revistă, Cristian Lupșa. Lupşa va vorbi despre câteva unelte esențiale — planificare, focus, structură — pentru a construi povești jurnalistice de impact.

În august, Lupşa va pleca cu o bursă de 10 luni la Nieman Foundation for Journalism at Harvard, unde va studia impactul pe care jurnalismul narativ și alte forme de conținut de profunzime îl poate avea asupra publicului și a societății.

Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la andreea.bota@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.

Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Friends For Friends Foundation, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.

Consider că această școală de presă ar putea fi extinsă ca adresabilitate, transformând aceste seminarii f2f  în seminarii online. Altfel, revista va rămâne una ”dă București”, cu cantonarea tematicii în proximitatea capitalei și cu pierderea unor oportunități de a racola tinere condeie de pe cuprinsul întregii Românii.

Cel de-al doilea eveniment este Conferința internațională cu titlul ”The Power of Storytelling”, găzduită în acest an de București, o temă prin excelență postmodernă (vezi http://www.decatorevista.ro/storytelling/)  cu posibilitatea dialogului cu reporteri postmoderni din lume.

####

Nu am găsit, prin(tre) revistele de cultură pe care le răsfoiesc, trimiteri voiase la apariția unui nou număr de ”DoR”… Geloziile colegiale sunt firești, până la un punct, dar eu continui să cred că valoarea se propagă (și) prin ea însăși. Am terminat de citit cele 160 de pagini ale revistei (cu pixul alături și cu adnotări aproape la fiecare pagină, majoritatea dintre acestea fiind eventuale teme de discuții cu autorii), iar concluzia finală este că am citit o revistă inteligentă la a cărei reușită au muncit nu doar autorii (neplătiți!), ci și editorii (recte redactorii), graficiennii, fotografii, designerii etc.

 

Referitor la stilul și categoria în care se încadrează această revistă, eu o clasific drept una eminamente postmodernă și de evidentă inspirație occidentală/ americană. Nu întâmplător, revista are și un frate geamăn care se exprimă în limba engleză (http://www.decatorevista.ro/english-dor/). O asemenea revistă ar merita sprijinul financiar al ICR, conținutul numerelor editate în limba engleză recomandând-o în mod expres pentru o astfel de finanțare. (Îmi exprim totodată rezerva că actuala conducere a ICR ar putea prelua o asemenea sugestie, dar…). Tot referitor la stil, recunosc în multe dintre articole stilul cvasiinconfundabil al Școlii de presă de la Opinia Studențească (acum Opinia Veche) de la Iași. Dacă este o simplă coincidență sau o filieră stilistică autentic ieșeană, sau doar una postmodernă voi afla mai târziu…

 

Postmodernitatea revistei provine din spațiul acordat, aproape în exclusivitate, reportajului-poveste, narațiunilor cu impact uman evident și cu putere de influențare a comportamentelor umane, în sensul umanizării și ”normalizării” acestora. Desigur, o căutare ușor obstinată a tematicii ”plitically correctness” este sesizabilă, dar nu și deranjabilă, inteligența autorilor și editorilor/ redactorilor reușind să estompeze tonul ușor moralizator al unor articole. Mai mult, revista este plăcută la citit, în pofida numărului mare de pagini. Curajul editorilor de a scoate o revistă de 160 de pagini și publicarea unor articole de 8-12 pagini este cu atât mai de apreciat cu cât propensiunea spre lectură a românilor este în cădere liberă, iar adresabilitatea revistei pare a fi una destul de elitistă. Cred că  descoperirea acestei nevoi de elitism este unul dintre atuurile reușitei revistei. Și tot la plusuri: nu am găsit nicăieri (cu singură excepție, unde se face trimitere en passant la USL) săgeți la adresa unor partide, ideologii sau alte structuri instituționale, la modul demolator, criticist sau partizan. Totul este raportat la fapte concrete, iar faptele sunt ale unor oameni, poveștile sunt ale oamenilor și sunt adresate, benefic, oamenilor care au de învățat ceva din aceste povești.

 

Desigur, subiectivitatea autorului acestor rânduri este firească, atât la aspectele pozitive cât și la cele …perfectibile. Nu toți membrii redacției au adresele personale/ directe de email, și de asemenea, nici toți autorii articolelor nu au aceste adrese (poate și la dorința expresă a acestora). Consider însă că o revistă cu o asemenea deschidere spre dialog ar trebui să ofere și această șansă cititorilor de a dialoga direct cu autorul/ autorii. Prezentarea fotografiilor și a unor mini CV uri ale celor 9 autori considerați principali de către revistă ar fi putut fi extinsă la cei cca 20 de autori de texte (din totalul de 60 de colaboratori care au pus umărul la scoaterea acestrui număr de vară).  Cu siguranță, titlul revistei este unul căutat și asumat. Mărturisesc că la apariția primelor numere ale revistei am reacționat negativ la acest titlu, considerându-l incorect (”Doar o Revistă” ar fi fost forma corectă) și unul care vrea să frizeze modestia absolută. Cu atât mai mult cu cât varianta engleză a titlului este ”Just a Magazine”, cred că ”Doar o Revistă” ar fi formula ideală. Am găsit de cuviință să subliniez acest aspect mai puțin plăcut și ca urmare a gafelor lingvistice făcute de ministrul educației, ing Mihnea Costoiu, cu ocazia Bacalaureatului 2013, una dintre acestea vizând tot proasta folosire a lui ”decât” (în loc de ”doar”).

 

Aceste cuvinte introductive fiind spuse voi proceda la o prezentare de ansamblu a revistei și a echipei editoriale, apoi voi face unele considerații asupra tematicii și scriiturii articolelor mai ”importante”.

 

Date de identificare: al 12-lea număr al revistei, vara 2013

Cantitativ: numărul de vară al revistei ”Decât o revistă” are 160 de pagini, cu multe pagini color, cu peste 60 de colaboratori și cu peste 20 de autori de texte/ articole.

Calitativ: pe hârtie de bună calitate (cretată), cu o așezare în pagină atractivă și relaxantă, Colegiul de redacție este prezentat în două chei: A.: clasic/ modern (funcții, nume): Editor: Cristian Lupșa; Art Director: Cristian Petrescu; Seniori editori: Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Adrian Lungu; Designeri: Carmen Gociu, David Stroe, Samira Natour; Fotografi: Alex Gâlmeanu, Andrei Pungovschi; Advertising @ Business Developer: Ana Vișan (ana@decatorevista.ro); Editori asociați: Oana Sandu, Gabriela Pițurlea, Georgiana Ilie, Ani Sandu, Simina Mistreanu, Sorana Stănescu, Andreea Lupu;  B.: în stil postmodern (funcții denumite metaforic, cu nume): Ucenice: Andreea Bota, Mădălina Iacob; Magi Administrativi: Ramona Cherciu, Ana Maria Andronic; Ninja financiari: Accountess. Simple Finance; Înger de print: Laura Abrihan (peggy.ro); și din nou în stilul modern clasicizat A.: Editori fondatori: Cristian Lupșa, Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Sebastian Ispas; Art Director fondator: Raymond Bobar.

Contact: www.decatorevista.ro; dor@decatorevista.ro; facebook.com/decatorevista; Tel 021 210 0786

 

Redau, în continuare, cu preluare de pe website ul revistei, modul cum își atrage redacția cititorii ca să devină colaboratori/ colaboraDoRi.

”Fii colaboraDoR

Decât o Revistă este un proiect independent, finanţat dintr-o combinaţie de bani strânşi din vânzarea revistei, publicitate şi donaţii.

Suntem mereu în căutare de colaboratori și voci noi – atât pe partea de text, cât și pe vizual (fotografie, ilustrație, design).

Așteptăm propuneri la dor [at] decatorevista.ro. Înainte să ne scrii, ar fi bine să citești rândurile de mai jos.

__________________________________

CUM SĂ TRIMIȚI PROPUNERI LA DOR:

● Ca să scrii pentru DoR e important să ştii ce publicăm. Citeşte revista. Descoperă-i construcţia, secţiunile, curgerea şi alternanţa.

● Nu publicăm poezie. În ceea ce priveşte ficţiunea, suntem dispuşi să fim convinşi.

● Nu publicăm texte despre evenimente – lansări, expoziţii, festivaluri etc.

● Continutul din DoR – texte, ilustraţii, fotografii – este încă executat pro bono. Sperăm să ajungem să ne putem recompensa colaboratorii harnici cât mai curând.

● Textele publicate în DoR sunt rezultatul unui proces de editare prin care încercăm să le aducem la o formă cât mai completă şi închegată. Asta înseamnă discuţii nenumărate dintre reporter şi editor, drafturi, tăieturi, rescrieri. Nu credem în texte dictate de muză la ora de maximă inspiraţie.

● Dacă vrei să scrii un text personal, cel mai bine e să ne trimiţi fie un fragment, fie textul integral. Un text personal în DoR nu înseamnă opinia ta despre ceva – relaţiile dintre femei şi bărbaţi, soarta animalelor –, ci o poveste, cu o intrigă, cu acţiune, cu reflecţie şi cu atenţie la detalii. (Iată niște exemple.)

● Dacă vrei să scrii un text jurnalistic documentat, cel mai bine e să ne trimiţi o idee bine articulată.

● Nu avem subiecte preferate; poveştile pot să existe în orice domeniu – de la politică, la sport la tehnologie. Cheia e să vorbească despre lumea în care trăim sau despre ce urmează. Dacă citești ce ne place o să înțelegi.

● Când trimiţi o idee, vinde-o. Convinge-ne că trebuie s-o publicăm.

● Când trimiţi o idee, asigură-te că trimiţi o poveste. Nu ne spune că vrei să scrii despre încălzirea globală, educaţie, oameni care inspiră.

● Dă-ne exemple concrete. Poveştile bune pornesc de la un personaj şi o situaţie care poate să ilustreze un adevăr/sentiment universal.

● Când trimiţi o idee, ar fi bine să arăţi că ai făcut deja o pre-documentare şi că ştii ce propui şi de ce. Ai putea să urmezi în mesajul tău următoarea structură: despre ce vreau să scriu – de ce acum – de ce se potriveşte în DoR – de ce sunt eu autorul cel mai potrivit.

● O sursă minunată pentru a învăţa cum se scrie şi ce trebuie să conţină o propunere – baza de date de propuneri de la Pitch Database.

####

Mă voi referi atât la tematica revistei cât și la aspecte de conținut și formă ale articolelor. Mai întâi, sub raport structural, revista începe, standard, cu un Editorial de o pagină (semnat de editorul revistei, Cristian Lupșa), editorial care subliniază atașamentul total al autorului față de postmodernitate și temele acesteia: povestea/ narațiunea și eroul din poveste.

 

Temele predilecte ale postmodernismului american (majoritar de stânga, sub influența radicalilor americani de stânga, pe care i-am studiat în cadrul tezei mele de doctorat 1976 – 1996) sunt: subdezvoltarea și sărăcia, discriminarea pe baze etnice/ rasiale, de gen, de avere, imperialismul și dominația marilor companii transnaționale etc..

 

Acest al 12-lea număr de revistă este dedicat, în esență, situației romilor din România în noul context european, așa cum rezultă și din spațiul generos acordat articolelor cu această temă. În lipsa unui Cuprins care să ajute cititorul să poată naviga ușor prin paginile revistei, voi răsfoi revista în căutarea celor două articole tematice majore: le găsesc la paginile 84-96 (”Bă, de ce ești tu țigan?” de Oana Sandu) și 126-140 (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”, de Lavinia Gliga). Așadar, 13, respectiv 15 pagini (total 25 pagini), la care adaug Editorialul și Coperta revistei (care reprezintă chipul uni rom în fața căruia își dau mâna trei etnici, dintre care unul cu acordeonul (rom), unul chel, cu ochelari și cu un megafon de activist civic (român) și un altul îmbrăcat în costum național (pare unul turcesc, după părerea mea).  Tot ca subliniere a temei acestui număr de revistă, pe prima copertă sunt amintite (stilizat) titlurile articolelor principale: Nicolae Gheorghe, Dilexie și soulții, Modelul Germania, Aventuri cu eroi și ilustratori și Profa de la Coșbuc. Așadar, dintre cinci titluri primul și ultimul se refera la problemele romilor.  Eroii analizați sunt cei doi romi emblematici: Nicolae Gheorghe, fondatorul mișcării civice pentru drepturile romilor din România, 67 ani) și Roxana Marin, profa de engleză de la Liceul Coșbuc din București, 45 ani), eroi pe care editorul îi descrie ca fiind ”incomozi și neadaptați” (Editorial/ Eroi, p. 1) dar, în călătoria spre înțelegerea problemelor etniei lor, Cristian Lupșa susține că ”sunt printre puținii ghizi pe care ne putem baza”.

 

Mai multe dintre articolele publicate în acest număr sunt produse în cadrul unui concurs de proiecte jurnalistice (”Oameni. Cetățeni. Autorități”) parte, la rându-i, din proiectul ”Jurnalismul responsabil – cale spre participarea civică”, proiect derulat de Asociația Media DoR/ Decât o Revistă cu sprijin financiar de la Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe și cu sponsorizare de la Raifaissen Bank. Asta explică faptul că unele reportaje au presupus costuri serioase, dar nesuportate de către jurnaliștii-autori. Asta pune puțin în umbră precizarea Editorului, aceea că articulele publicate nu sunt plătite, fiind, deocamdată, scrise pro bono. Poate articolele mai mici sunt scrise de amorul artei, dar investigațiile serioase nu prea pot fi susținute din banii proprii ai autorului…

 

La pagina 7 găsim un ”Actualizator”, un Bref de evenimente întâmplate în ultimele trei luni, scrise cu umor și ironie fină. Trei interviuri – unul cu un regizor de film, celelalte despre muzici insolite – (fiecare având alocate câte două pagini, inclusiv poze) sunt publicate sub un titlu comun de rubrică: ”Spirit”, la care se adaugă, pe o pagină răspunsul Luizei Vasiliu de la Dilema Veche la întrebarea: ”Ai vreun personaj literar care ți-a fost model de aventură în copilărie?”. După cele patru materiale despre ”Spirit”, urmează trei despre ”Minte”, trei despre ”Trup” și alte trei sub titul de rubrică ”Trivia” (adică lucruri simple). De la Trivia mi-au plăcut (prin utilitarismul lor), ideea de ”Casierie non-stop” (un soft pentru plata taxelor la administrație), si ”Masina ta si a noastră” (carpooling). Ambele vizează optimizarea traiului în comun, respectiv trecerea de la colectivismul bolșevic de nesuportat și de la egoismul individualist nu întotdeauna benefic, la un mod uman și plăcut de con-viețuire. Cele trei scrisori de la rubrica Reactor (din Sofia, Boston, Chișinău și Viena) sunt realmente informative și formative, descriind probleme și oferind soluții posibile. Cu o ”Scrisoare din Cipru” la rubrica ”Explicație”, se încheie primul tronson de articole scurte și foarte scurte, înainte de a trece la lungile povești cu tâlc ce se întind cam de la 10 pagini în sus. Pe cca o pagină și jumătate de text Mihai Stoica oferă o explicație teribil de clară, simplă și logică despre criza financiară cipriotă.

 

Urmează sub titlul de rubrică ”Aprofundare”, un articol de 10 pagini despre gazele de șist, articol intitulat ”Disidenții improbabili” cu subtitlul: ”Două state, trei țări, patru oponenți ai exploatării gazelor de șist” scris de bulgarul Dimiter Kenarov, căruia i-aș acorda locul 1 într-o ierahie a calității articolelor. Drama ”șistilionarilor” din Polonia, România și SUA se citește ca un thriller, dar concluzia autorului este una cinică: ”Acum câteva milioane de ani, creaturi unicelulare au trăit și au murit în oceanele primordiale, iar rămășițele lor s-au dus la fund, transformându-se lent în petrol. Peste câteva milioane de ani, nimenu nu-și va mai aminti de noi” (p. 57). Editorul menționează că articulul a apărut inițial în revista americană ”The Virginia Quaterly Review”.  Între altele fie spus, după ce actuala guvernare a României a susținut în perioada de dinainte de alegeri toate demersurile antigaze de șist, acum premierul Victor Ponta a decis că interesele financiare primează asupra vieților și sănătății unor familii de români. Oricum, mișcările antiguvernamentale din România pe tema exploatării gazelor de șist au în revista ”DoR” un puternic aliat, prin articolul bulgarului Kenarov.

 

La rubrica Educație, se abordează cazul unui educator pasionat, profesorul Dan Buzărnescu de la Penitenciarul de Minori și Tineri de la Craiova. Impresionant, emoționant și util de citit de cei care pot să-i oprească pe tineri înainte de a ajunge după gratii.

 

Cele trei pagini ale Oanei Băcanu (rubrica Personal) ale articolului ”Apropo de biciclete. Cum l-am cunoscut pe tata pe Facebook” este excelent scris (premiul II, după Kenarov…).

 

La rubrica ”Familie” Lorelai Mihală descrie drama unei familii de rwuandezi integrată (greu) în România. Este un manifest antirăzboi pe care orice decident militar și politic ar trebui săl citească înainte de a se angaja în războaie de orice fel.

 

În șirul lung de ”umiliți și obidiți”, avuți în vizor de politica redacțională a DoR, se înscriu și marginalizații de la Sucevița care azi formează comunitatea sătească Marginea. Mărginenii sunt ca exclușii englezi care au construit America. La Liceul (nr 2, pe atunci) din Rădăuți am avut colegi din Marginea, duri și dârji. Minunați oameni mărginenii din Marginea!

 

După cum spuneam, axul revistei este problema romilor: Oana Sandu scrie despre Nicolae Gheorghe (”Bă, tu de ce ești țigan?”), iar Lavinia Gliga despre Roxana Marin (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”).  Pentru Nicolae Gheorghe primează problema identitară: ”sunt pierdut, sunt deprimat, sunt complet nul, pentru că sunt în golul dintre identități… Când sunt român, când sunt țigan, când sunt rom, când sunt european, când sunt cosmopolit, când sunt x, când sunt y…, și uneori simt că sunt între…, într-un limbo…, rămân în vid, rămân cu mine însumi… și atunci nu mai am niciun pic de identitate. …. dar această frământare, sau ”neîmplinire etnică” este parte din prețul libertății”.  Povestea profesoarei Roxana Marin este mai trepidantă, fiind și mai proaspătă și cu un happy end binevenit, inclusiv pentru eroina poveștii care a fost identificată inițial (în primele săptămâni de Coșbuc) cu o negresă de la Washington. Amuzantă este expresia folosită de autoare, introdusă ca atare în limba romînă, ”șold la șold”, în locul clasicei sintagme ”umăr lângă umăr”. Amuzamentul provine din faptul că, la vizita unui președinte american în România, translatoarea a tradus expresia englezească ”shoulder to shoulder” (umăr lângă umăr) prin inovația pe bază de similaritate sonoră ”șold lângă șold”, stârnind multe zâmbete auditoriului român. Meritul profesoarei Roxana Marin este acela că ”colecționează ciudați – în cel mai special mod – și  scoate din ei ce e mai frumos”. Stilul de lucru al profesoarei de engleză de etnie romă este unul realmente american: nonconformist, stimulativ, antrenant, amuzant, plăcut, instructicv și eliberator. Imaginile din revistă cu clasa de elevi așezați pe jos, mâncând câte ceva mi-a amintit de lecțiile profesorilor americani de la Facultatea de Litere, Secția Engleză din Iași (anii 70), în contradicție totală cu stilul scrobit al profesorilor români: îmbrăcat cu blugi și adidași, fumând din pipă, profesorul se urca pe catedră, uneori stătea în ”lotus”, dialoga permanent cu puținii studenți din sală, și cobora doar pentru a mai scrie câteva cuvinte cheie pe tablă. Uneori ne invita acasă la el, unde, la o cafea mare și un coniac mic, se preda lecția… Amintesc astea pentru a sublinia că Roxana a avut de înfruntat nu doar prejudecățile unora față de etnia ei, ci și mai gravele prejudecăți legate de cum trebuie să fie și să se poarte un profesor, la catedră și în timpul extracurricular.

 

Cele două articole ar putea deveni foarte bine cărți, date fiind trăsăturile de personalitate ale personajelor lor. Între cele două articole cu Nicolae și Roxana se mai află un articol referitor la copiii dislexici  și unul de educație artistică, la care am încercat și eu să răspund: ce reprezintă pictura de alături? La o primă vedere am răspuns pe aproape, deși libertățile de interpretare ale artei abstracte sunt cvasiinfinite…

 

Numărul curent al revistei ”DoR” se încheie cu un foarte interesant documentar despre mentalitatea germană, una care odată însușită și aplicată nu dă greș în atingerea țintelor de bunăstare și pace propuse. Reproduc, în continuare, un extras din miniarticolul ”Pământul, între moștenire și eficiență”. (Cu voia redacției voi reproduce și comenta pe FB mai multe pasaje din grupajul de materiale pe teme germane, sau din alte articole. Mulțumesc anticipat, dar aștept acordul redacției).

 

În nord e altfel, pentru că nu vei găsi ferme tradiționale, ci doar întrprinderi profesioniste. Legislația privind pământul e diferită. Deși e tot proprietate privată și poți face ce vrei cu ea, de fapt nu poți. Terenul arabil nu se împarte la moștenitori. Rămâne la unul dintre ei, care își asumă răspunderea pentru integritatea fermei – nu trebuie să le dea fraților decât o compensație. În schimb, nu are voie să vândă. Dacă vinde, trebuie ca în același an fiscal să cumpere un teren arabil cel puțin egal ca suprafață sau să le dea celorlalți moștenitori partea lor. E o atitudine diferită față de agricultură. Se consideră că pământul nu e cu adevărat al tău, ci al comunității pe care o deservește. Integritatea lui trebuie protejată pentru binele generațiilor viitoare. E o abordare anti-individualistă care a salvat agricultura din nord și a eficientizat-o” (Dintr-o poveste relatată Georgianei Ilie, p. 147).

 

Și acest pasaj îmi aduce în memorie începutul anilor 90 când am pledat, ca ziarist, dar și ca profesor de economie, pentru neparcelarea terenurilor agricole. Agricultura mecanizată, fapt elementar, nu se poate face decât pe suprafețe mari, compacte. Dacă la noi nu am fost ascultat, la Chișinău am găsit susținere (desigur, unii au luat asta ca pe o formă de păstrare a colhozurilor… J ). Fapt este că orice societate, are nu doar libertatea, ci și obligația de a adopta cadre juridice/ legale care să favorizeze dezvoltarea pe termen lung.  Lecția germană ar trebui predată parlamentarilor noștri, fie chiar și la ceva cursuri serale…

 

Felicitări echipei DoR! Sper ca acest proiect să dureze și să aibă efectele scontate de inițiatori. Revin cu observația legată de titlu și afirm, fără reținere, că DoR nu este doar o revistă, ci este o școală de jurnalism și de atitudine civică proactivă de care societatea românească aflată în derivă are mare nevoie!

Liviu Drugus,

Miroslava, Iași,                23 iulie 2013

 

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

 

liviusdrugus@yahoo.com

Reclame

Andrei Marga (tran)scrie ce cred geopolitologii americani despre năzuințele de mărire ale Rusiei și ne asigură că Rusia este garantul frontierelor și securității în Europa Centrală și de Răsărit. Nimic despre cum se simte România între ciocanul germano-american și nicovala rusă


(vezi primele trei recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe unul la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate.

Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

IV

După cum ne-a obișnuit deja Andrei Marga cu stilul său ”creativ”, ”original”, ”novator” și dinamic în preluarea diferitelor opinii culese de prin cărți apărute în acest început de secol, nici în acest al patrulea articol intitulat ”Reflecții geopolitice. Năzuințele Rusiei” lucrurile nu se schimbă. Cel puțin un sfert din articol este alcătuit din citate, iar cel puțin jumătatate din articol reprezintă comentarii extrase cel mai probabil din aceleași cărți citate (stilul comentariului este același cu cel din citate…, terminologia aceeași…). Evident, tot după cum ne-a obișnuit deja, autorul nu catadicsește să ne spună cine și-a asumat responsabilitatea traducerilor. Atmosfera de mister este cvasitotală neștiind nici cine a tradus, nici unde este granița dintre comentariile autorilor citați și răsparafrazați pe de o parte, și opiniile personale, convingerile intime, speranțele profunde și contribuțiile originale la descifrarea – de către autorul A.M. – a ecuațiilor geopolitice europene și mondiale contemporane, pe de altă parte.

Clișeul de bază al acestui articol este lupta autorilor citați, dar și a autorului acestui articol, cu… clișeele. Adică, aveți grijă, dragi cititori cu clișeele astea care v-au intrat în cap, cum că Rusia nu este un pericol potențial și real pentru România și nu numai (vezi tensiunile permanente întreținute de Rusia în Republica Moldova, la Nistru). Nuuu, nici pomeneală… O spune explicit patriotul naționa(list)-liberal(ist): ”Clișeul răspândit de la mijlocul anilor 90 încoace, conform căruia Rusia este , va trebui denunțat”. Preocuparea profesorului Marga pentru denunțuri face parte din convingerile sale intime și ar fi meritat să rămână acolo, în propria sa intimitate. Dacă A.M. dorește să-și devoaleze aptitudinile în materie de denunțuri, atunci este liber să o facă. Apropos de libertăți. Profesorul A.M. nu-l ”denunță” pe acela care a indus clișeul cu Rusia ca ”țară fracturată, cu economie stagnantă și cu armată slabă”. Respectul domniei sale față de libertatea de interpretare a cititorilor atinge aici maximul: fiecare este liber să creadă ce vrea în legătură cu paternitatea cuvintelor din citatul luat între paranteze ascuțite. De la misterul indus de la început, articolul se încheie, apoteotic, cu această deplină libertate de atribuire a paternității unui citat…

O fărâmă de adevăr se află în acel citat misterios: în primul manadat al tovarășului Iliescu nu s-a pus problema să subestimăm economia și armata sovietică (până în 1992) și rusă (până în 1996). Dimpotrivă! Abia ”de la mijlocul anilor 90 încoace” (mandatul Constantinescu) România a lansat clișeul cu slăbiciunea rușilor… Până atunci. România, prin tov Ion Iliescu, omul de bază din partea sovieticilor în lovitura de stat din decembrie 1989, a pregătit un fastuos Tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, semnat cu puțin înainte ca puternica Uniune Sovietică să-și dea duhul.

Pentru cei cu memoria scurtă sau care nici măcar nu au dat vreo importanță cu cine semnează ”aleșii poporului” relații de frățească prietenie, merită să amintesc aici că tragedia intrării României în plasa sovietică/ bolșevică/ comunistă a debutat tot printr-un Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS, în anul 1948, tratat semnat de Petru Groza și Viaceslav Molotov. Unii mai cred în povestea cu răsturnarea comunismului în 1989 și cu reorientarea imediată a României spre Occident. În realitate, fatidicul an 1948 s-a repetat în 1991 prin incheierea unui nou tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Năstase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar președinții Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie 1991, tot la Moscova. ”Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS” nu a fost ratificat de parlament. Singura schimbare de titulatură față de 1948 a fost înlocuirea sintagmei ”asistență mutuală” cu ”bună vecinătate”. Adică deveneam, din nou, vecini cu sora noastră, Basarabia… Peste doar câteva luni, Tratatul de la Varșovia a murit, dar atașamentul președintelui României față de Moscova nu! (Vezi și: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm) . Articolul de la adresa de mai jos, din anul 2009, poate fi și mai instructiv sub raportul informațiilor referitoare la raporturile româno-sovietice și apoi româno-ruse de după anul 1989: http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456 Câteva extrase din acest articol sunt relevante pentru mai buna înțelegere a modului inadmisibil cum a tratat Andrei Marga poziția geopolitică a României față de fostul stăpân de la Răsărit: ”In 1992, România și Rusia au început negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază. Negocierile au durat peste 11 ani. Opoziția și opinia publică din Romania cereau ca în textul Tratatului să fie incluse chestiunea tezaurului României trimis în Rusia, în perioada Primului Război Mondial, în 1917, sub regele Ferdinand și care a fost confiscat ulterior de puterea sovietică, precum și condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939 și modificarea articolului privind neaderarea la alianțe care pot fi îndreptate împotriva uneia dintre părți, ceea ce Moscova refuza categoric. În 1996, Iliescu a acceptat semnarea Tratatului, însă, în aprilie 1996, ministrul de Externe rus, Evgheni Primakov, a fost anunțat cu o zi inainte de semnarea textului Tratatului că Romania nu este pregatită să parafeze documentul. Relațiile dintre România și Rusia s-au normalizat abia în 2003, cand președintele Ion Iliescu a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat politic de bază cu Rusia, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO”.

Ca și cum Andrei Marga nu ar fi cetățean român, ca și cum acest cetățean român nu a fost ministru de externe al României, ca și cum acest fost ministru de externe povestește istoria Rusiei zimbabwenilor din Africa și nu cititorilor din România, deci făcând abstracție de toate aceste ”amănunte”, Andrei Marga începe articolul său despre ”Năzuințele Rusiei” astfel: ”Rusia a atins un maximum al istoriei ei în forma Uniunii Sovietice (1917 – 1992), când nu numai că a reunit cea mai mare suprafață din lume și o pupulație de extremă diversitate culturală, dar a fost, alături de SUA, ce-a de-a doua supraputere a lumii”. Îi rog pe colegii dlui Marga de la Academie să ofere explicații ale unor sintagme folosite de A.M., pentru mine cel puțin ciudate. Ce este oare ”maximum al istoriei”? O fi o contrapunere subtilă conceptului postmodern de ”sfârșit al istoriei”? Se referă la dimensiunea cantitativă maximă a manualelor de istorie din perioada bolșevică? Pentru situația în care dl Marga își pregătește apariția ediției definitive a monumentalei colecții de articolașe sub firescul titlu de ”Marga – Opere complete”, sugerez tehnoredactorilor să scrie în loc de ”a atins un maximum al istoriei ei” – ”a atins apogeul puterii sale în istorie”. De asemenea, în loc de ”a fost, alături de SUA, cea de-a doua supraputere a lumii” să scrie ” a fost, după SUA, a doua superputere a lumii”. Rezum: ”maxim al istoriei ei” ≠ maxim al puterii sale în istorie”; ”alături de” ≠ ”după”; ”supraputere” ≠ ”superputere” (în textul articolului se folosește de trei ori ”supraputere” și o dată ”superputere”… Așadar, sub raport formal, prima frază conține trei erori de gramatică și logică. Am făcut această precizare ca o explicație posibilă pentru faptul că național-liberalul român Marga vorbește despre Rusia de pe pozițiile oricărei alte națiuni și culturi, dar a României și a limbii române, nu! Precizez că pe întreg conținutul articolului cuvântul România nu apare absolut deloc! Aceasta este ”firesc”, nu?, pentru un membru marca(n)t al naționalismului liberal românesc… Este ”firesc” și pentru o revistă care urlă de patriotism și de naționalism în Editorialul managerului ”Tribunei” din ianuarie 2013? (vezi: Mircea Arman, ”Noua Tribunahttp://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013)

Preocuparea lui A.M. de a scrie acest articol provine din dorința sa de a depăși ”câteva clișee de interpretare aflate în circulație, care nu numai că sunt eronate, dar induc și atitudini greșite” (Tribuna 259/ 16-30 iunie 2013, p. 6). Primul clișeu se referă la formarea URSS, care – zice Marga, lundu-l ca martor pe americanul de origine ungară George Friedman (născut în 1949, la Budapesta) – nu este rezultatul cuceririlor unor zone lipsite de apărare… Oare chiar așa să fie? A fost URSS ul creat aidoma Uniunii Europene prin aderări succesive și prin dreptul de a ieși din uniune? A adrerat Georgia/ Gruzia din nevoia de a deveni mai competitivă pe plan extern? Poate fi utilizată expresia ”grupare naturală” pentru țări obligate să se afilieze Moscovei? A fost această atractivitate a Moscovei atât de naturală și firească încât niciuna dintre țările componente nu a simțit nevoia să se desprindă? Țările baltice s-au atașat voioase la URSS? Iată opinia lui George Friedman, citată de A. M.: ”țările care au format Uniunea Sovietică au fost legate împreună de necesitate. Ele nu puteau să concureze cu restul lumii din punct de vedere economic – dar, ferite de competiția globală, ele au putut să se complementeze și să se suțină una pe cealaltă. Aceasta a fost o grupare naturală dominată de la început de ruși. Țările de dincolo de Carpați (cele ocupate de Rusia după al Doilea Război Mondial și transformate în sateliți) nu au fost incluse în această grupare naturală. Dacă nu ar fi fost forța militară sovietică, ele s-ar fi orientat către restul Europei, nu către Rusia”. Mai este oare nevoie să-i atrag atenția politologului american că interșanjarea termenilor ”rus” și ”sovietic” este riscantă și confuzivă? Deduc din citat că forța militară era sovietică (nu rusă!), în timp ce ne-orientarea țărilor de dincolo de Carpați era către Rusia (nu către Uniunea Sovietică). În realitate, atât forța militară cât și ne-orientarea erau ”sovietică”, respectiv ”către Uniunea Sovietică”. Datorită perpetuării acestei confuzii între ”sovietici” și ”ruși” s-a ajuns la considerarea (atât nereală, cât și neavantajoasă României) de a-i numi pe moldovenii/ românii de peste Prut – ”ruși”. (Moldovenii care vin și vând produse la piața din Iași sunt numiți de ieșeni – ruși…). Mai mult, invazia de turiști de la răsărit în decembrie 1989 nu a fost una formată din ruși, ci din sovietici (marea lor majoritate fiind români-moldoveni din structurile de partid și de securitate ale RSS Moldovenești). Dacă pe politologul american nu-l interesează aceste nuanțe, atunci ele trebuiau puse la punct de ”diagnosticianul” A.M. (care, de fapt, nu face nicio diagnoză, ci repetă/ preia teze auzite și citite, fără a le trece prin filtrul propriei rațiuni geopolitologice). Să ne mai mire oare că și la ora actuală (începând cu anii de după război) limba română este clasificată și studiată în SUA la Departamentul de limbi slave? Ca să conchidem asupra acestui prim clișeu denunțat de A.M. cu ajutorul lui G:F.: cei doi autori ne invită să nu mai credem că URSS a fost un stat imperialist, că nu a cucerit teritorii după teritorii în numele umanismului revoluționar bolșevic, ci s-a format natural, ca un organism economic unitar cu creierul și inima la Moscova. Părerea lor!

Al doilea clișeu demn de schimbat este, cf A.M și a altor autori americani citați, constă în faptul că Rusia postsovietică și postcomunistă ar fi un stat slab, ”o putere neglijabilă”. Dimpotrivă, ne atrage atenția A.M. ”Rusia nu mai este, precum în forma Uniunii Sovietice, avanpost (”farul călăuzitor”) al istoriei, ci o țară puternică între țările lumii, cu o tradiție culturală de referință și o forță științifico-tehnologică competitivă”. Cred că mai lipsea îndemnul de a-i iubi și respecta necondiționat pe frații ruși fără de care nu se pot lua decizii geopolitice majore în Europa Centrală. Cred că doar minți ultranaționaliste înfierbântate ar putea să nu ia în seamă vecinii puternici, să pună în balanță interesele principalilor actori cu interese în zonă, dar de aici și până la a îndemna a ne teme permanent de marele (aproape) vecin de la Răsărit este cale lungă… Cât despre sintagma ”avanpost al istoriei”, aceasta este soră bună cu sintagma ”maximum al istoriei”…, adică împreunări fără sens a câte două cuvinte.

Observând, probabil, că a dat prea mult spațiu argumentelor altora, A.M. încearcă să aibă o opinie personală, așa cum stă bine unui diagnostician geopolitic serios. Întrebându-se care sunt atuurile Rusiei care fac din ea o forță a contemporaneității, A.M. răspunde: ”Eu cred că este vorba de mai multe atuuri, de care trebuie ținut seama: unitatea Rusiei, suprafața sa enormă, resursele ei naturale, implicarea în afacerile lumii, dinamica societății ruse”. Curat original, coane Fănică! Cu alte cuvinte, A.M., în urma unei profunde analize a observat că Rusia este cea mai întinsă țară de pe glob, că este foarte bogată în resurse naturale, că exportă la greu gaz, petrol și bunuri manufacturate în lume și că în societate au loc transformări, toate acestea favorizând, evident, Rusia în comparație cu competitorii sau adversarii săi.

După ce a probat că ”Eu cred că...” provenea din aceleași surse americane, pe care le-a detaliat apoi sub formă de comentarii, spre finalul articolului se atinge și sensibila problemă a relațiilor externe ale Rusiei, România fiind direct interesată de ”năzuințele Rusiei”, drept pentru care punctul de vedere al fostului ministru de externe al României chiar este de interes. Dacă dl Marga ar fi un angajat al Ambasadei Rusiei la București sau un jurnalist la ”Vocea Rusiei”, atunci nu ar mira pe nimeni afirmația scrisă de dl Marga în acest articol: ”În Europa Centrală și de Răsărit Rusia rămâne, conform angajamentelor internaționale postbelice, un garant al frontierelor și securității”. Garant al frontierelor și securității în zona noastră? De când? Din 1945, adică de pe vremea victorioasei URSS? Deja cititorii mai în vârstă își aduc aminte de garanția sovietică pentru pacea lumii când se scanda pe la mitingurile postbelice: ”URSS – bastion al păcii e!”. De atunci și până la dispariția statului sovietic, în contextul luptei pentru pace și a garantării frontierelor (Pax Sovietica) avem destule exemple de ”garantare a frontierelor”: invazia Ungariei (1956), invazia Cehoslovaciei (1968), și nu a lipsit mult ca și România să beneficieze de aceeași preocupare pentru stabilitatea frontierelor tot în anul 1968. Nota bene: dl Marga nu vorbește despre angajamentele internaționale din perioada postsovietică (adică din 1992 încoace), ci de ”angajamentele internaționale postbelice”, adică după 1945.

Este posibil ca dl Marga să fi copiat greșit fraza de mai sus sau a scos-o din alt context, dar atunci când se vorbește despre Rusia postbelică oricine se gândește la URSS ul postbelic. Din exemplele date în continuare se vede clar că dl Marga are în vedere strict perioada postsovietică, chiar anii recenți ai acestui secol… Dar chiar și în acest context temporal, ceva mai clar conturat, cititorii articolului ar putea înțelege, de exemplu, că menținerea Armatei a 14-a pe teritoriul Republicii Moldova – țară independentă și candidată la intrarea în Uniunea Europeană – reprezentă o garanție a păcii și securității în zonă… În mod cert, dl Marga ar trebui să revină cu explicații.

Dar să mă refer strict la România: în momentele în care România a intrat în NATO, apoi când a acceptat construirea scutului antirachetă de la Deveselu, Rusia a repetat în mai multe rânduri că România va regreta aceste opțiuni… Sunt de acord cu dl Marga și cu oricare alți analiști că puterea Rusiei nu poate și nu trebuie ignorată ca și cum aceasta nu ar exista. Dar de aici și până la cântarea de osanale Rusiei în calitatea acesteia de ”garant al frontierelor și securității” este o cale foarte lungă, cale pe care dl Marga a parcurs-o cu nonșalanță în cele câteva zeci de minute care i-au trebuit pentru a oferi revistei ”Tribuna” un articol ”original” de diagnoză geopolitică… și pe care obedientul manager Mircea Arman l-a publicat fără crâcnire și fără… rectificările sau precizările ce se dovedesc a fi foarte necesare. Și ca să nu existe dubii că Rusia are în național liberalul de frunte Andrei Marga, personalitate marcantă a României și a Clujului universitar un admirator și un propagator al năzuințelor Rusiei în zonă, A.M. scrie în penultima frază, concluzivă, a articolului: ”Rusia a etalat unitate de acțiune și nu sunt motive să ne îndoim de această capacitate în viitorul imediat”. Mai urmează, probabil, propunerea PNL de introducere a studierii limbii ruse în toate școlile din România, apoi propunerea ca România să nu intre în zona euro (George Friedman, preferatul domnului Marga în materie de diagnoze geopolitice, a dat deja, recent, acest sfat României), culminând cu cererea de ieșire din UE și de intrare a României în Comunitatea Statelor Independente. În ultimă instanță, într-o democrație adevărată orice discuție și orice propunere poate fi făcută, argumentată, votată. În acest caz, ”Tribuna” ar trebui să lase deschise paginile revistei oricăror opinii politice, nu doar ciudățeniilor formulate de controversatul domn Andrei Marga.

Articole pe teme similare

http://www.observatorcultural.ro/Disparitia-revistelor-de-cultura-din-Basarabia-finantate-de-ICR*articleID_28861-articles_details.html Adăugat la 5 iulie 2013

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (adăugat la 27 iunie 2013)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/ 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Liviu Drugus 26 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Criza de personalitate a lui Andrei Marga, criza de personalități semnalată tot de Andrei Marga și criza de manageri culturali veritabili, exemplificată de Mircea Arman de la revista ”Tribuna”: trei crize, adică trei nerezolvări


(vezi primele două recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013).

Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).

Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

III

Criza de personalități” semnalată de Andrei Marga în revista ”Tribuna” (nr 258/ 1-15 iunie 2013, p. 21) – probată exemplar de autorul însuși și de managerul cultural care publică personalități în criză, deopotrivă

După cum am arătat în Intro, Andrei Marga și Mircea Arman și-au legat, în ultimul timp, serios destinele pe toboganul implacabil al autodesconspirării nivelurilor lor intelectuale reale, cu iz de vetust, prost gust și cu o sete neostoită de exhibare publică a orgoliilor lor de a fi văzuți, cunoscuți, pipăiți. Nu știu cum se întâmplă, dar ori de câte ori citesc criticile margiene la adresa unor realități cât se poate de vizibile și de negative îmi aduc aminte de sintagma străveche ce restabilea adevărul: De te fabula naratur!
Dar nu numai cele două nume ce vor pleca împreună din spațiul cultural al urbei Clujului sunt vizate în aceste intervenții ale mele (văzute, probabil, de unii ca posibile refulări sau simple autobăgări în seamă), ci modelul standard al intelectualului de carton, (auto)gonflat și ridicat în aer de conjuncturi politice favorabile sau de relațiile străvechi cu structurile care creează osatura instituțională, mai mult sau mai puțin vizibilă, a unei societăți. Sper ca tinerii cititori să sesizeze că aceste modalități de lansare în viața publică/ instituțională nu au viață lungă și că oricât de tare vei striga în piață că vrei binele culturii române sau că vei promova doar valorile cele mai alese ale neamului românesc, până la urmă… ”faptele vorbește”.
Constat, cu regret că aceste gonflări intelectuale, bazate pe fluturarea unor nume și citate celebre, pe limbaj alambicat și prețios sunt practicate tot mai agresiv de studenți și doctoranzi care ard de nerăbdare să intre rapid în Academia Română, să ia și ei un Nobel acolo sau să convingă o televiziune să-i lase să prezinte știrile mondene… Modelul negativ este cel mai ușor de urmat, la fel cum știrile negative se difuzează (aproape) singure. Acest model de neurmat mă deranjează și sper să deranjeze cât mai multă lume. Vocabularul prețios face parte din acest model. Amintesc aici că dl Marga nu vorbeșete despre țeluri/ scopuri ca să înțeleagă și vânzătorul de ziare de la chioșc despre ce este vorba, ci despre ”telos”. Și asta nu într-un context filosofic, unde poate ideea de finalitate ar fi mai bine servită, ci într-un demers explicativ, care ar trebui să fie, prin definiție …explicit! Iată textul cu pricina: ”A devenit evident că Berlinul actual dorește o reorganizare a Uniunii Europene, o avansare a integrării politice a acesteia și o conducere mai energică, cu un telos clar” (vezi: Andrei Marga, Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei, în: Tribuna nr 257/ 16-31 mai 2013). Includerea în texte a unor cuvinte (mai) rare îmi aduce aminte de o situație în care o bătrână se simțea confortabil la auzirea unor cuvinte necunoscute: ”Așa maică, cu radicale maică!”. În acest mod se simțea și ea ridicată la nivelul ”intelectual” al vorbitorului… Cred că efortul de a face portretul robot al intelectualului de carton, impresionist și care se autocitează mereu din măreața sa operă, al culturnicului care ar da orce ca să devină membru al USR sau al vreunei Academii de cartier – eventual înființată de el însuși – este demn de a fi făcut de mai mulți dintre noi…

Obișnuința feudal-bolșevică de a se împopoțona cu titluri, înscrisuri, diplome, certificate, membrării și dregătorii/ ”managementuri” derulate în folos propriu, acestea fiind văzute ca o taxă de revenire raportată la peșcheșurile date și serviciile făcute exact în scopul obținerii dregătoriei, așadar această obișnuință definește în bună măsură culturnicul român, principala sa calitate fiind obediența verificată și arta de a folosi legea în avantajul grupului care l-a propulsat. Sub acest aspect, dregătorul/ managerul actual al ”Tribunei” îndeplinește toate condițiile, la fel cum le-a îndeplinit și Andrei Marga în momentul în care a fost propulsat în fruntea unor instituții. Faptul că șederea sa în aceste funcții a fost tot mai scurtă (trei ani la externe, trei luni la ICR) arată că feudalismul românesc primește lovituri repetate, ceea ce dă unele speranțe în alegerea unui model cultural european. (Tocmai când credeam că pepiniera uteciștilor harnici se cam epuizează apare nominalizarea lui Lilian Zamfiroiu, fost utecist de frunte. Dar poate vom avea și o excepție de la regulă…).

Considerațiile de mai sus au fost făcute pentru a-i da dreptate lui Andrei Marga atunci când vorbește despre o criză de personalități, chiar dacă modul în care o face sugerează că avem de-a face, în cazul de față, cu o personalitate în criză, cu o figură publică de anvergură națională care nu știe să se vadă și pe sine în oglinda pe care o așează în fața culturnicilor români. Da, postmodernitatea în general nu mai dă câștig de cauză personalităților așezate pe feude solide, ci oferă câmp mai larg de acțiune persoanelor, indivizilor de varii ranguri și competențe care pot contribui, fiecare, cu câte ceva la plusul de cunoaștere și de satisfacții estetice. Dorința de a continua să apari, cu orice preț, în ochii lumii ca o mare personalitate este semnul cel mai clar că avem de a face cu o personalitate în criză (de regulă, este vorba despre o criză de publicitate, criză la care corifeii feudalo-bolșevici nu se pot adapta). Din păcate, aducerea în continuare în spațiul public a personalităților aflate în criză, a acelor persoane care și-au construit personalitatea nu pe o operă solidă, ci pe expediente, pe făcături, pe compilații și (auto)plagiate nu este un act cultural benefic, tocmai pentru că oferă un model de neurmat, un model al trecutului apus, blocând accesul la un viitor mai suportabil.

Articolul lui Andrei MargaCriza de personalități” este alcătuit din nouă paragrafe, aproape fiecare dintre acestea invocând personalități cunoscute (evident, printre acestea figurând și autorul care se autocitează…).
Debutul articolului face apel la un nume notoriu al culturii germane, Thomas Mann, cel care a făcut predicția că o țară condusă de proști moare sigur. Exemplul poate fi aplicat și la conducătorii de instituții (universitate, ministere, institute culturale, reviste de cultură). O spune și A. M. : ”Putem contextualiza oricât această judecată, dar o putem deopotrivă extrage ca un adevăr valabil în orice situație”. Parcă referindu-se direct la conducerea actuală a revistei ”Tribuna”, A.M. punctează: ”ori de câte ori… cei mai puțin pregătiți îi controlează pe ceilalți se ajunge la catastrofă”.

Al doilea paragraf face o conexiune directă între personalitățile conducătoare și instituțiile conduse, sugerând că lipsa de performanță a instituțiile românești este consecința directă a crizei/ lipsei de personalități. Preocupat însă să execute comenzi politice, A.M. se grăbește să caracterizeze Legea educației din 2011 drept ”anacronică”, ca și cum scoaterea pe bandă de bacalaureați, licențiați, masteri și doctori nu s-ar fi întâmplat chiar pe vremea ministeriatului Marga, cu frânele de rigoare puse (e adevărat, incomplet și timid) de Legea din 2011. Fuga celor mai bune creiere în străinătate este legată direct de cee ce însuși A.M. afirmă și anume ”mediocrizarea”. Când ipocrizia și îngâmfarea își dau mâna, calea spre intrarea în criză a personalității în cauză este deschisă.
Ridicarea ipocriziei la rang de calitate demnă de a fi răsplătită cu dregătorii politice nu mai are limite atunci când toate relele educației din România sunt plasate cu suspectă exactitate, în perioada 2005 – 2012… Întrebarea (corectă în sine) ”care sunt personalitățile și ce fac ele?” rămâne, ca de altfel toate celelalte întrebări necesare plasate și în celelalte articole, fără un răspuns concret. În schimb, ni se oferă patru situații, un fel de șabloane care aplicate pe CV urile unor persoane ar da rapid răspunsul la întrebarea cine este personalitate și cine nu. Le voi aminti și eu, cu precizarea că le dezavuez din start, toate ”situațiile” descrise fiind scheme rigide care s-ar potrivi cel mai bine la CV ul lui A.M. definindu-l astfel ca mare personalitate a culturii române… Aș spune că articolul, în totalitatea sa, este menit (ca telos…) să consolideze fundația/ soclul și celelalte necesare amplasării figurii marelui cărturar român, pre numele său Andrei Marga, în panteonul marilor personalități ale neamului…
Celelalte paragrafe prezintă, profesoral, cele patru grile de evaluare a unei personalități universitare: a) modelul de universitate ales: corporativă, antreprenorială, asociație civică, instituție autonomă. Cele două de la mijloc nu sunt bune deloc, fiind agreate de Legea educației din 2011. Bănuiesc că A.M. agrează universitatea ca instituție autonomă, ca feudă absolută finanțată din bani publici și cu un senior feudal (o mare personalitate) cocoțat în vârful ierarhiei, eventual pe viață.
A doua situație este una de natură conceptuală, dar cu precizări nejustificate, urechistice, cum ar spune studenții. A.M. critică DEX ul pentru că nu face distincție între trei termeni: șef, manager și leader. Explicațiile metaforice și, probabil, cu o adresă anume, nu satisfac, ba creează confuzii. Oricum, metafora spaniolă ”mediocru harnic” este binevenită și se aplică perfect presupuselor mari personalități ale culturii române Andrei Marga și Mircea Arman. Iată cum sugerează A.M. să facem distincția între manager și lider: ”Managerul are o pregătire de specialitate ce-i permite să mobilizeze eficient mijloace pentru a atinge un scop” (Cu totul întâmplător, aceasta este definiția pe care o dau eu managementului, eticii și economicii politice de un număr bun de ani/ decenii). Deoarece Mircea Arman nu are pregătire de specialitate pentru funcția de manager cultural, iar domnul Andrei Marga nu a absolvit o facultate de Management cultural înseamnă că niciunul, nici altul nu aveau ce căuta (conform definiției margiene) în fruntea UBB, ICR sau a revistei ”Tribuna”. Dar urmează definiția leaderului: ”cel care poate elabora scopul, înăuntrul unei viziuni, și poate gândi mijloacele pentru o nouă dezvoltare”. Aha, deduc de aici că cei doi nu au fost și nu sunt manageri, ei sunt leaderi… Din păcate, în cazul Arman nici vorbă despre abilitatea de a fi lider. Liderul este cel care este urmat instinctiv și firesc de semeni. Liderul nu are subordonati și nu fixează scopuri decât dacă are o îndrituire clară în acest sens. Altfel, se cade în voluntarism și în rezultate nefaste.
A treia situație vizează ierarhia universitară. Aici sunt de acord cu A.M.: nu orice cadru didactic este și profesor. Iată care sunt motivațiile adevăraților profesori (nu vă mirați că nu există exemple din România…):

http://howtopublishinjournals.com/2013/06/24/i-am-happy-to-be-a-university-professor/.

Putem aminti motivațiile profesorului român: șpagă la examene, un mediu tânăr și stimulativ, primirea de laude de la cei care au trecut examenul și de înjurături de la ceilalți etc.
A patra situație se referă la dimensiunea internațională a personalităților. Dacă nu te invită nimeni să predai la o universitate din afară esti un nimeni. În schimb, dacă dai un titlu de Honoris Causa unor personalități din afară, te simți și tu personalitate, nu? Sper ca observația pe care o fac în continuare să fie utilă nu numai fostului rector și fostului ministru al educației, ci și rectorilor aflați în funcție: nu există titlul de ”honoris cauza” (cum scrie A.M), ci doar titlul de Honoris Causa. Desigur, A.M. nu poate pierde ocazia să se laude că a adus personalități la UBB pentru a primi titlul de Dr HC…

Închei cu deplinul acord față de concluzia lui A.M.: ”Orizonturi scurte de gândire și acțiune dau oameni mici”. Oare ce orizont temporal a vizat A.M. atunci când a acceptat, sau nu s-a opus ca articolul ”Criza de personalități”, publicat inițial în ”Ziua de Cluj” să fie republicat fără nicio mențiune în revista condusă de ”managerul” Arman. Cu alte cuvinte, cum poți să vrei să te definești drept mare personalitate a culturii române dacă practici autoplagiatul în formă continuată?

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Liviu Drugus 25 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Andrei Marga își reactivează, în ”Tribuna” – (prost) gestionată de administratorul de circumstanță Mircea Arman – abilitățile de fost (ministru al educației, ministru de externe, director al ICR) încercând să filosof(ard)eze politico-diplomatic pe marginea măreției germane actuale


(vezi prima recenzie din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
II
”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei”, de Andrei Marga. Publicat în ”Tribuna” nr 257, 16 – 31 mai 2013, p. 28, cu continuare în pagina 31).
Tema referitoare la poziția și (re)devenirea Germaniei ca stat (re)unificat este realmente de actualitate și merită eforturile analiștilor de a descifra resorturile interne ale permanentei reînvieri a unei națiuni. Cu cât o țară devine mai puternică, cu atât ea este ținta atacurilor și a dorințelor de destrămare ale concurenților reali sau potențiali. Germania a fost și este un rival etern al multor altor culturi sau state puternice. Vecina Franța a fost mereu un motiv de trezie și de dinamism economic pentru germani. Mai îndepărtata Rusie s-a văzut a avea de-a face cu forța germană în momentul în care a crezut că poate cuceri lumea prin bolșevism. Antidodul german la bolșevism a fost nazismul, ambele ideologii promovând durități antiumane extreme și inacceptabile pentru societăți care nu au jucat totul pe o singură carte. În emergenta Uniune americană, emigrația germană a fost cam la paritatea cu emigrația britanică fondatoare. Nu știu dacă este un fapt real sau doar un reflex propagandistic, dar s-a scris că partizanilor limbii germane le-au lipsit doar patru voturi pentru ca germana să devină limba oficială a Statelor Unite ale Americii. Actualmente, cetățenii germani dau puțină importanță învățării limbilor străine devreme ce statul german promovează constant și susținut răspândirea limbii germane în lume, numărul vorbitorilor de germană crescând în spațiul european unic. În 1990, am încercat să fac o prognoză a evoluției lucrurilor în lume și am rezumat aceste viziuni personale în câteva fraze sintetice. Iată două dintre ele: a) franceza este limba Franței, germana este limba Europei, iar engleza este limba lumii; b) Uniunea Europeană este rezultatul celui de-al treilea război mondial câștigat, în sfârșit, de Germania fără să tragă un singur foc de armă. Evident, aceste considerații personale au fost făcute sub impresionantele evenimente ale anului 1989 et passim., remarcabile fiind unificarea germană și apoi prăbușirea imperiului sovietic, începută prin acordarea independenței republicilor sovietice integrate forțat în URSS. Pentru a încheia acest arc peste timp, în perioada în care am lucrat la Chișinău (iunie 1990 – dec. 1995) am simțit că problemele politice ale timpului erau puternic marcate de dinamica relațiilor germano-ruse. Parcă retrăiam atmosfera anilor în care s-a pregătit și semnat Tratatul Molotov-Ribbentrop, expresie a rivalității dintre cele două state semnatare. În zilele noastre, criza economică declanșată în 2008 (doar o umbră a celei din 1929 – 1933 care a declanșat și al doilea război mondial, pornit, inițial ca o rivalitate ruso-germană) și soluțiile de ieșire din criză au așezat, din nou, Germania în miezul lucrurilor și în fruntea Europei – ca un model de gestionare a lucrurilor atât pe timp de boom economic, cât și pe vreme de criză economică. Nu este deloc un secret că austeritatea și parcimonia nemțească sunt considerate de către conducerile unor țări (inclusiv în România guvernelor Boc și Ponta) drept soluții de urmat. Mai mult, în plan european, vocea Germaniei este una tot mai influentă și mai ascultată, chiar dacă nu întotdeauna cu plăcere…
Toate aceste lucruri, precum și anunțata vizită a premierului Victor Ponta la Berlin m-au făcut să citesc cu maxim interes și curiozitate articolul ”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei” semnat în ”Tribuna” de Andrei Marga, un nume notoriu în materie de filosofie politică, de relații politice externe (fost ministru de externe) și relații culturale externe (pe atunci încă director al ICR). Deoarece administrarea revistei ”Tribuna” a revenit unui manager de influență național(ist)-liberală, iar A.M. era un partizan național-liberal, așteptam să văd, negru pe alb, transpunerea într-un articol de propagandă național(ist) – liberală, cuvintele ireverențioase ale lui Crin Antonescu și Victor Ponta la adresa doamnei Angela Merkel și a influenței germane în Europa, inclusiv în România. Desigur, toate aceste persiflări la adresa Germaniei și a Uniunii Europene, influențată vizibil de Germania, erau percepute, mai ales în campania electorală, drept declarații de dragoste față de marele vecin de la Răsărit, Rusia lui Vladimir Putin. Specialistă în ”întoarcerea armelor”, România a făcut, prin vizita lui Victor Ponta la Berlin, o reechilibrare a balanței Est-Vest, lăsând lucrurile să pară a evolua lin și firesc, fără smuncituri de cârmă într-o direcție sau alta. În acest context, punctul de vedere al germanofonului și cunoscătorului culturii, filosofiei și politicii germane, l-am numit pe Andrei Marga, îmi părea a fi de un ajutor direct în a vedea un punct de vedere nu neapărat oficial, dar unul cât mai personal și care să favorizeze dezvoltarea României. Sunt nevoit să o afirm din start: dezamăgire! Mai exact, deziluzia este direct proporțională cu mărimea iluziei. O spun din start: cauza deziluziei este că punctul de vedere personal mult așteptat este unul … extras din literatura occidentală recentă (2012, 2010) și nu provine dintr-o analiză personală, cu premise clare și rezultate concrete. Mai mult, modul de folosire a acestor surse bibliografice externe lasă de dorit. Și iată de ce:
Articolul debutează cu un citat (de 24 de rânduri!) dintr-un autor american (George Friedman, 2012) cu o referire directă la … Rusia și una indirectă la Germania, ambele văzute prin prismă americană! Chiar dacă rivalitatea ruso-germană este una deja tradițională, a începe analiza politicii germane cu un citat despre ”politica externă a Rusiei” mi se pare neprofesionist și generator de confuzii. Am presupus, apoi, că a debuta analiza unui caz (Germania) cu un citat dintr-un autor relativ neutru, cu trimitere la alte realități contextuale este un ”stil” sau o tehnică de captare a interesului pentru citirea restului articolului. Ipoteza mea a fost repede infirmată: În partea a doua a articolului ”Reflecții politice” dedicat ”Năzuințelor Rusiei” (publicat în ”Tribuna” nr 259/ 16-30 iunie 2013, și care va face obiectul unei recenzări separate), se începe chiar cu Rusia (conform titlului articolului), nu cu Germania… O altă ipoteză a mea este că cele două articole de ”Reflecții politice”, unul despre Germania și unul despre Rusia, constituie, de fapt, rezultatul unei comenzi politice național-liberale în legătură cu politica Rusiei și de prezentare a căilor pe care ar trebui să o apuce România pentru a nimeri mai repede în brațele urss ului și a se detașa de integrarea europeană, dominată de Germania. Această ipoteză este susținută de criticarea delegaților/ deputaților naționali în Parlamentul european (în concluzia articolului despre ”Revenirea Germaniei”), deputați care sunt preocupați, chipurile, de afaceri mărunte în loc să urmărească împlinirea idealurilor național-statale. Acest articol margian poate fi considerat și ca un atac al PNL la adresa PSD, de unde și, probabil, adunat la alte gafe anterioare, ordinul de debarcare a directorului Marga de la conducerea ICR.
Dincolo de debutul cu un citat (nerecomandat stilistic și analitic), articolul în ansamblul său este tributar citatelor. Cca 25% din articol (65 rânduri) sunt citate din autori americani (unul), francezi (unul) și germani (doi). Viziunea rușilor lipsește din analiză. Nu însă și viziunea românilor, reprezentați de …însuși autorul, Andrei Marga, care se autocitează (de două ori). Tot sub aspect stilistic, găsesc total inadecvată exprimarea la persoana I –a plural (”să ne amintim istoria” – p. 28), mai exact spus găsesc inadecvată lipsa asumărilor conceptuale în nume propriu. Nu am găsit nicăieri în articol expresii ca: ”opinia mea este că…”, ”din analizele mele rezultă că…” sau ”metoda pe care am folosit-o pentru a ajunge la această concluzie a fost….”. Nimic din toate acestea, adică ponderea opiniilor personale = 0% din totalul opiniilor exprimate în articol. Dimpotrivă, în loc de opinii personale profesorul Marga adoptă un ton neutru ca și cum s-ar povesti despre evoluția unor vulcani de pe Planeta Marte. Iată cum se ”neutralizează” atitudinile și pozițiile care descriu politica germană față de lume: ”este de observat că”, ”a devenit clar că”, ”analiștii caută…”, ”unii remarcă împrejurarea că…” , ”se sesizează împrejurarea că” etc.
În ultimă instanță, Andrei Marga ne face, în articol, un scurt rezumat al unor opinii ale unor analiști străini despre politica Germaniei, de fapt ne prezintă o sumă de recenzii ușor comentate, dar am bănuiala că acele mici comentarii sunt, de fapt, chiar ale autorilor străini citați. (Desigur, ideal ar fi să citesc toate lucrările referite în articol, dar las acest efort celor care chiar vor să testeze bănuiala mea că articolul semnat de A.M. este de fapt o compilație de idei din câteva cărți). Și încă un lucru: dacă traducerea citatelor din cărțile invocate aparține autorului Andrei Marga, atunci este obligatoriu ca acest lucru să fie asumat și precizat explicit în articăl (sub forma posibilă: ”traducerea îmi aparține”). Dacă traducerea aparține altor persoane, acestea trebuie citate în calitatea lor de traducători (cu toate riscurile asumate).
Oricum, de la nivelul unui fost ministru de externe cred că orice cititor aștepta o ”diagnoză” făcută prin prisma intereselor fundamentale ale României, nu doar o sumă de idei ale unora și ale altora…, mai mult sau mai puțin închegate. Personal aș fi citit cu nesaț opiniile unui fost ministru de externe (chiar dacă unul slab și conflictual) cu privire la raporturile ruso-germane văzute prin ochiul românului a cărui țară s-a aflat, mereu în ultimul secol, între ciocanul german și nicovala rusă. Poate pe viitor fostul ministru al educației, fostul ministru de externe, fostul director al ICR și fostul profesor de filosofie politică de la UBB va renunța la pastișarea ideilor unor autori străini și va emite păreri proprii (nu neapărat preluate ad infinitum din cărțile semnate Andrei Marga).
Parcă pentru a contracara o asemenea posibilă acuză de lipsă de originalitate, A.M. ia taurul de coarne în finalul reflecțiilor sale geopolitice referitoare la ”Revenirea Germaniei” și conchide, în urma prezentării opiniilor a doi analiști germani, următoarele: ”În Germania schimbul de argumente între direcțiile majore este mecanism de dezvoltare. În alte țări se îmbrățișează necritic una dintre direcții și se ajunge la reducerea dinamicii. (LD: a dinamicii cui?). Mai acut decât în alte țări, în Germania actuală se sesizează împrejurarea că Europa unită se află astăzi într-un moment de cotitură”. Curat cotitură, coane Fănică! Exprimarea eliptică și neangajantă, fals neutră și evident partizană, poate fi, în contextul actual, tradusă în cuvinte explicite cam în felul următor: ”Civilizația germană se dezvoltă prin intermediul dezbaterilor argumentate, în timp ce în România băsesciană, lucrurile stau exact invers: lipsa culturii dialogului frânează dezvoltarea țării. Văzută dinspre Germania, UE se află la un moment de răscruce”. Deși, la modul ambiguu în care sunt formulate acele rânduri concluzive, nu exclud ca săgeata diplomatică trasă de A.M. să țintească exact capul… guvernului, respectiv șeful pesediștilor români, doctorul în drept internațional Victor Ponta, doctorat obținut sub îndrumarea științifică a primului premier pușcăriaș al țării, domnul profesor universitar Adrian Năstase.
Pe lângă ambiguitățile semnalate mai sus, exprimarea în limba română lasă de dorit. Las cititorilor amatori de șarade și rebusuri complicate să înțeleagă și să transcrie în limba română ce ar fi vrut să spună filosoful politic român de renume mondial Andrei Marga în fraza următoare: ”Europa cetățenii ei au conceput-o de multă vreme patria lor mai mare” (p. 28); ”Politicienii, odată ajunși la Bruxelles, încetează să fie politicieni și devin manageri care se ocupă de detalii, în vreme ce le scapă întregul” (p. 31). Ultima propoziție este demnă de Colecția de perle de la Bac… Eu unul aș îndrăzni să înțeleg din această propoziție că, în concepția margiană politicianul adevărat este doar cel care face politică din bârlogul său național, altminteri, devenind deputat european și parte a Europei întregite, el pierde întregul… Cât despre concepția margiană (termenul de ”margian” este patent Druguș!  ) despre managerul care se ocupă de detalii și nu de ansamblul lucrurilor, aici cred că A.M. l-a avut în minte chiar pe Dl Mircea Arman, cel care stă cu cronometrul în mână, la ușa redacției, ca să măsoare timpul efectiv lucrat de pălmașii angajați pe moșia sa, așa cum se scrie în tratatele tayloriste de Scientific Management/ Management Științific… aruncate la coșul de gunoi al istoriei alături de Socialismul Științific, Creaționismul științific și alte povești ”științifice”.
Deși majoritatea ideilor din articolul recenzat nu aparțin autorului Andrei Marga, cred că cititorul merită informat care sunt opiniile analiștilor străini despre puterea (crescândă) a Germaniei în contextul global în care actorii mari sunt SUA, Rusia, China, evident fiecare cu aliații și rivalii respectivi. Pentru americanul Friedman, SUA sunt amenințate, pe termen lung de o apropiere între Rusia și Germania, respectiv de UE. Deduc de aici că întreținerea și stimularea rivalității ruso-germane (ruso – europene) este, sau ar trebui să fie, o direcție principală a politicii externe americane. Tot Friedman sugerează că punctul esențial al conflictualității ruso-americane va fi, de fapt, conflictualitatea americană cu triunghiul Polonia-Ucraina-Rusia. Dacă așa vor sta lucrurile, avansez ideea că România va continua să joace, probabil, rolul de (partid) balama care să asigure echilibrul în zonă. În acest conflict viitor ruso-american, Germania își doreștea ea însăși să fie un fel de arbitru-jucător, la fel cum au fost SUA în al doilea război mondial. Dacă ar fi să luăm în considerare recentele încercări de apropiere între Rusia și SUA, aș reitera o mai veche idee a începutului anilor 90, conform căreia se dorea – de către europeni – ca Rusia să facă parte integrantă din Casa Comună Europeană, un aranjament care urmărea stingerea rivalităților ideologice din Europa Războiului Rece. Proiectul a murit de moarte lentă, posibil cu ajutor american. Totuși, chiar dacă integrarea Rusiei în Europa nu a reușit, sau tocmai datorită acestui fapt, apropierea dintre SUA și UE (Germania) ar trebui să se facă la modul accelerat, urmare a pericolului asiatic, islamist și fundamentalist. Dacă această uniune euro-atlantică ar prinde viață atunci integrarea Rusiei ar apărea ca un fapt firesc (cu condiția ca să nu se mai pună vinul nou în burdufuri vechi).
O davadă a politicianismului mărunt, dar și a modului de gândire învechit, de care dă dovadă analistul-diagnostician pe probleme de politici globale (Andrei Marga) este oferită chiar de autorul însuși. După citatul (din George Friedman) lung și comentarea acestuia, urmează o întrebare, al cărui răspuns ar fi trebuit să ocupe conținutul întregului articol. Pertinenta și absolut necesara întrebare, formulată chiar de autor este: ”Care este politica externă previzibilă a Germaniei în anii ce vin?” (p. 28). Mă așteptam să aflu un răspuns la întrebare, dar, în continuare, pe parcursul marii majorități a articolului se face recurs la… istorie. Acest mod de a extrage linii de evoluții viitoare din derularea unor evenimente trecute este, cred eu, un procedeu depășit și inadecvat dinamicii și complexității oferite de lumea postmodernă. Este un fel de materialism istoric ușor adaptat ca limbaj, dar în esență rămânând același, adică ”hai să ne imaginăm viitorul pe seama trecutului”. Acum, când punctele de cotitură și de ruptură în evoluția evenimentelor devin regula și nu excepția, a te baza pe evoluția lineară trecut-prezent-viitor înseamnă a repeta nu doar greșeli istorice, dar și a practica și promova un mod de gândire greșit. Istoricii vor nega, probabil, acest punct de vedere al meu, dar precizez că nu ignorarea totală a trecutului este vizată, ci punerea accentului necesar pe construirea viitorului. Cantitativ vorbind, autorul dă prioritate cvasi absolută trecutului, pentru prezent rămânând câteva rânduri, și acelea foarte ambigui și neclare, iar pentru viitor … niciun rând! Aș putea spune că răspunsul diagnosticianului Marga la întrebarea de mai sus lipsește cu desăvârșire, devreme ce, după povestirea pe cca trei coloane de revistă a trecutului Germaniei, încheierea articolulului se face cu descrierea… prezentului: UE se află la o cotitură! Și unde vom afla oare la răspunsul referitor la ”politica externă a Germaniei în anii ce vin”?
Dacă politica editorială a revistei ”Tribuna” ar fi vizat cu adevărat întronarea valorilor și eliminarea imposturii, (vezi Mircea Arman descria în Editorialul-program managerial (vezi aici promisiunile deșarte: http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013) atunci o asemenea analiză bazată pe citate, pe descrierea factuală a istoriei, pe formularea de întrebări și neoferirea vreunui răspuns, nu ar fi trebuit să apară în spațiul public, sau, alternativ, opinii contrare să aibă parte de aceeași generoasă găzduire. Articolul de față (dar și celelelate trei semnate de Andrei Marga) probează că abia acum ne aflăm în plină situație descrisă de managerul revistei în Editorial. Așadar, nu ezit a spune că Andrei Marga se află într-o ”beție profundã a cuvintelor, beție comatoasã”, astfel încât filosoful clujan în tandem cu managerul Arman, au ”ajuns sã propunã și sã impunã nonvaloarea, impostura aparent doctã, atît la nivelul constructelor ideatice – a unei așa-zise filosofii degenerate în prozã cu pretenții de “filosofare”, un fel de Lebensphilosophie handicapatã, care oricum, forțeazã “uși cumplit deschise” – sau a unei proze delirante, exhibate de tot soiul de indivizi frustrați – cultural sau sexual – ori de-a dreptul sociopați”.
Renunț la a mai reda pasaje din textul articolului care probează zicerea armanian-cațavenciană din ianuarie curent (pasaje de genul ”Germania de azi se comportă conform intereselor proprii” sau ”interesele economice germane sunt mai bine servite de o politică globală decât de o concentrare asupra unui fragment el însuși unic dintr-un continent unic” etc. sunt probe de filosofare prozaică delirantă). Închei, cu regretul că intelectualitatea clujeană nu a reacționat mai rapid și mai vehement față de asemenea exhibări publice pe post de analize și diagnoze politice ”savante”.

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

Liviu Drugus 24 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Dialogul invizibil dintre ”revoluționarul” cultural-politico-juridico-managerial Mircea Arman și multi/re/negatul/fostul/ ex-ul Andrei Marga – ca duel surd al mediocrităților harnice, orgolioase și anoste


• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigiose reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”) intitulat ”Trei rezolvări” despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română.
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale Ziarului de Cluj, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în Ziua de Cluj (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerz cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
I
În această primă recenzie mă voi referi la articolul semnat de Andrei Marga ”Trei rezolvări” (Tribuna nr. 256, 1-15 mai 2013, p. 26. Vezi și http://www.revistatribuna.ro ). Avem de-a face cu programul managerial al fostului director al ICR care își argumentează intențiile/ planurile și își justifică viitoarele schimbări în modul de propagare a culturii române în lume (program managerial perfect similar ca ton, stil, intenție și limbaj lemnos cu editorialui lui Mircea Arman ”Noua Tribuna” la care am făcut deja referire).
În mod surprinzător pentru un universitar, profesor de filosofie și autor al (prea) multor cărți pe varii teme, sensurile cuvintelor utilizate nu sunt stăpânite de cel care le aruncă în pagină. În chiar primul rând al programului managerial pentru ICR publicat în ”Ziua de Cluj” și în ”Tribuna” sub titlul ”Trei rezolvări”, A.M. vorbește despre ”Reorganizarea într-o concepție sincronizată a Institutului Cultural român…”. Despre sincronizarea unei instituții, recunosc, nu am auzit încă, dar nici nu am auzit critici din partea lingviștilor la adresa acestei …gogomănii ”științifice”. Drept pentru care amatorul de inovații cu orice preț, profesorul Marga, a împânzit, în continuare, ziarele și revistele inducând falsa impresie că, devreme ce este publicată undeva sintagma chiar există și are sens. Inovația ”gugumănoasă” aparține filosofului Marga care scrie despre ”sincronizarea Institutului Cultural Român”… (vezi http://www.icr.ro/bucuresti/misiune-strategie-functionare/andrei-marga-sincronizarea-institutului-cultural-roman.html ). Din câte știu eu sincronizarea înseamnă a corela ceva cu (alt)ceva, respectiv se referă la coordonarea unor activități într-un orizont oarecare de timp. Sincronizarea presupune corelarea temporală (într-un interval de timp dat) a unor activități, nicidecum a unei organizații, instituții etc. (a se vedea și DEXONLINE: http://dexonline.ro/definitie/sincroniza/64284). Nu exclud ca A.M. să fi dorit relansarea unui concept românesc uitat, uitând însă să citeze sursa, sugerând cititorilor neavizați că ideea de sincronizare îi aparține. De fapt, sincronizarea, ca atitudine și politică culturală, este un concept lansat de Camil Petrescu. Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu: ”Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“. Așadar, sincronizarea a ceva cu altceva are sens, dar sincronizarea ICR ului este un nonsense deplin, promovat chiar de către unul dintre cei care au primit misia să păstorească cultura română.
Presupun, deja cu destulă îndreptățire, că Andrei Marga este unul dintre mulții pigmei intelectuali români, preluat de la vechiul regim comunist cu temele despre obediență bine făcute, în schimbul unor demnități cât mai pompoase și mai bănoase (16 ani rector al UBB, trei ani ministru al educației, trei luni ministru de externe și nouă luni director al ICR). Găunoșenia morală este numitorul comun al politrucilor de carton care continuă să îngroape România în mediocritate, furăciune, goliciune, nimicnicie. Cu asemenea conducători (ca Marga, Arman și alții) nu avem nevoie de calamități naturale sau războaie de cotropire pentru a pune la pământ o țară de mărime medie, ca România.
O probă de demagogie politică crasă o reprezintă (în articolul recenzat aici) declarația emfatică și fără acoperire în realitate: ”Știm bine că orice instituție publică trebuie să fie transparentă și accesibilă argumentelor ce vin din rândurile cetățenilor”. Dacă dl Marga ar avea un simț, acela al dialogului, atunci ar răspunde acuzației mele că practică cu nonșalanță demagogia, oferindu-mi un șir lung de exemple de cum a practicat domnia sa ”transparența” la ICR și cum a ținut cont de vocea unor cetățeni (De ex. cetățeanul Drugus Liviu îl acuză pe cetățeanul Andrei Marga că practică ignobila procedură numită autoplagiere, iar intelectualul A.M., sensibil la detractorii culturofililor români ultrapatri(h)oți, va veni cu exemple și contraargumente logice și faptice). Sau, poate, din păcate pentru mine, marele intelectual român a plecat deja în Canada să-și preia postul de professor la Toronto, că tot începe acuși vacanța de vară…Probabil canadienii sunt înnebuniți să vadă un profesor de 67 de ani dat afară din ce în ce mai repede chiar de către cei care l-au numit…
Oricum, gura păcătosului adevăr grăiește, sau dacă tăcea și nu scria, Marga filosof rămânea. Dar așa…Neastâmpărul intelectual al filosofului fără sistem filosofic propriu (poate sintagma ”sincronizarea institutului” să fie miezul contribuțiilor sale novatoare la propășirea culturii române) îl determină pe marele conducător de oști culturale să-și devoaleze strategia sa ”novatoare”, ”revoluționară”. Iată ce plan managerial trăsnet (de fapt trăsnit…) în trei puncte a propus urmașul epigon al lui Lucian Blaga și al lui Camil Petrescu în postmodernitate: ”descentralizarea activităților, sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică și receptarea propunerilor alternative și a criticilor”. (Îmi închipui cu câtă satifacție va citi dl Marga aceste rânduri, convins fiind că această analiză critică se încadrează perfect în direcția a III-a a Planului managerial al ICR). Din lecturarea celor trei direcții de acțiune (numite de autor ”trei rezolvări”, ca și cum lansarea unui program managerial a și rezolvat problemele existente) eu deduc trei simptome/ tendințe ale personalității margiene (sper să intru definitiv în Istoria filosofiei române cu folosirea în premieră a adjectivului ”margian”…  ). Iată-le: 1. ”Descentralizarea activităților” este un eufemism pentru pornirea megalomanică a lui A.M. de a conduce un imperiu (în mod ”sincronizat”, desigur), respectiv de a dirija o sumă crescândă de instituții subordonate care să oferă mărire și vizibilitate celor mai național-liberali/ social-democrați oameni din cultura română din regiunile/ provinciile țării, dar care să asigure osannalizarea eternă (na, că iar am fost novator!…) a marelui om de cultură, conducătorul suprem al ICR ului. Întrebare: dacă descentralizarea înseamnă înființarea de noi structuri locale, de ce nu a propus dl Marga pe vremea când era un (slab) ministru de externe și înființarea de filiale ale ambasadelor României în provinciile statelor cu care are România reprezentanțe diplomatice? 2. ”Sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică” este un alt eufemism pentru canalizarea unor fonduri pentru sprijinirea revistelor prietene, național-liberale sau, in extremis, social-democrate. Ba mai mult, indivizi prieteni de la reviste nu prea prietene pot beneficia de ”sprijin” pentru intensificarea unor dezbateri publice. Pot sugera câteva teme interesante de dezbatere publică, ”sprijinite” financiar de ICR: ”Rolul dictatorului Traian Băsescu în distrugerea deplină și definitivă a culturii române”, ”Cum s-au infiltrat agenții imperialismului american în instituțiile culturale ale statului român”, ”Cum să fim vigilenți față de poluarea culturii române cu manelele venite din exteriorul sistemului solar”. Din păcate aceste teme nu vor putea fi abordate de revistele sprijinite de dl Marga, ci de revistele sprijinite de viitorul manager al ICR (posibil acad. Eugen Simion, că tot a trecut ICR ul la socialiști). Cât despre exemplele de reviste ce ar merita sprijinul ICR, exemple oferite de dl Marga, cred că o mai atentă examinare a componențelor redacțiilor sau a consiliilor de administrațe pot da câștig de cauză interpretării mele a ceea ce înseamnă ”sprijin pentru reviste care întrețin dezbaterea publică” înseamnă de fapt: hai să întărim coteria noastră partidică. Invit cititorii să reflecteze și singuri asupra numelor care sunt în colegiile redacționale ale revistelor amintite de dl Marga: ”Sfera Politicii”: Stelian Tănase, Dinu C. Giurăscu, Alexandru Radu; ”România literară” – nu am găsit nume care să facă politici liberal-socialiste (mai caut…); ”Apostrof” (apare la Cluj, în redacție fiind nume neprietene lui A.M.: Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Ion Pop, dar poate este doar o includere a a cestei reviste pentru a mai mângâia pe creștet intelectuali clujeni care nu s-au lămurit încă cine este A.M.; ”Luceafărul” – cu adjunctul său de la ICR, Horia Gârbea, aflat în poziția de secretar general de redacție; ”Convorbiri literare” de la Iași condusă de decenii de Cassian Maria Spiridon (pozițiile sale aparent neutre au fost mereu de partea ”revoluționarilor” care au pregătit trecerea de la ceaușism la iliescianism); ”Economistul” (cu Teodor Brateș în poziție de Senior editor…); ”Contemporanul” condus de Nicolae Breban, ajutat de Aura Christi (ambii prezenți tot mai frecvent în paginile revistei ”Tribuna”), dar care are și membri comuni cu redacția de la ”Apostrof” ul clujean (Ștefan Borbely și Irina Patraș). Desigur, nu putea fi uitată revista ”Tribuna” (despre care A.M. s-a pronunțat în mod special, adică servil, umil, laudativ, libidinos, unsuros și scârbos, preamărindu-l pe avocatul manager ca pe un Mesia al noilor vremuri liberal-socialiste, așa cum am arătat mai sus). În fine, nu a fost uitat și revista ”Secolul XXI”, revistă a cărei conducere redacțională este un mister… (nici Mr. Google nu m-a putut ajuta să aflu) Cu alte cuvinte, un mănunchi de interese și prietenii urmau a fi irigate financiar de ICR ”pe baze de proiecte ale redacțiilor însele”, după precizările făcute de însuși A.M. în ”Trei rezolvări”.
Stoparea acestui șir de posibile dar foarte probabile ilegalități și malversațiuni s-a întâmplat pe 17 iunie 2013, prin decizia Senatului de a-i retrage sprijinul dlui Andrei Marga la conducerea ICR. O bilă albă pentru Victor Ponta, cel care pare a fi la originea inițiativei de demitere a celui care, se spune, a ”monitorizat” activitățile unor germani în România, lucru deloc plăcut nemților. În ziua în care V. Ponta se întorcea de la Berlin, unde s-a întâlnit cu Angela Merkel, am scris pe pagina de Comentarii a unui articol din ”Adevărul”: ”Germana este limba Europei, iar Germania este aliatul nostru (cel mai) natural în ecuația Est-Vest. Desigur, nemții nu pot uita că ”întoarcerea armelor” este o specialitate românească: De aceea, merită ca ei să investească în educație și în schimbarea mentalităților daco-romano-mioritico-carpatico-pontico… după care funcționează actualmente clasa politică românească. Iar noi nu putem decât să ne bucurăm de o asemenea investiție cu bataie lunga. Mentalitatea de la conducerea ICR sigur nu este pe placul nemților… Și atunci, ce mai asteaptă premierul după ce a fost, recent, la prima lectie de cultură și civilizație germană, la Berlin?” (Citeste mai mult: adev.ro/mogijq). (Am primit -2 voturi… A doua zi (17 iunie) Marga a fost demis/ a demisionat prin retragerea sprijinului Senatului. Evident, nu din cauza mea…  .
Parcă intuind iminenta sa demitere, A.M. a procedat la acordarea de sfaturi demișilor din funcții de conducere, respectiv sieși: ”Schimbările din funcție nu se aplaudă de cei schimbați. Tăierea scurgerilor nejustificate de bani, în folos privat, nu este aprobată de cei în cauză. Demontarea privilegiilor, se vede bine, răscolește cel puțin orgolii. Încetarea și limitarea mandatelor în exterior stârnește reacții unde nu te aștepți. Și altele și altele. Este normal să nu fie aplauze pentru toate acestea” (Andrei Marga, ”Trei rezolvări”, în: ”Tribuna”, 256, p. 26). Înțeleg că A.M. nu a aplaudat schimbarea sa… Având însă în vedere cele semnalate de mine mai sus (autoplagiat, ipocrizie cât încape în cele trei ”rezolvări” ale activității ICR ului, demagogie și dovezi de necunoaștere a limbii române, infatuare hiperorgolioasă, pupincurism public la adresa celor care merită critici etc. etc.) îmi permit să aplaud demiterea lui A.M. Recomand cu căldură următorului director al ICR să citească cu atenție aceste patru recenzii la articole semnate de fostul director al ICR… Dacă nu aș crede că aceste semnalări ale mele sunt/ pot fi utile, evident, nu aș mai scrie… Îmi permit să fiu de acord cu autorul A.M.. atunci când scrie, ca un fel de povață oferită urmașului său la ”tronul” ICR ului, în încheierea celor ”Trei rezolvări”: ”Nu văd de ce nu s-ar învăța că lipsa de informare, infatuarea amintită și împiedică și degradează orice discuție”. Dar, dincolo de sfaturile unora sau altora către viitorul director ICR sau către viitorul redactor șef al revistei clujene ”Tribuna”, îl las pe genialul Mihai Eminescu să deslușească ce va să însemne a fi director/ manager/ administrator într-o țară care se pregătește să iasă din feudalism, adică exact pentru faza istorică parcursă de România în aceste nefericite vremi: ”Administrația înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedicile care se pun în dezvoltarea economică și intelectuală a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedica se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui rîu de munte care rupe poduri si strică drumurile; regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedica dezvoltării se arată sub forma decadenței morale; un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secole aceasta, care încetează abia atunci cînd un popor a ajuns la o dezvoltare atît de înaltă încît să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vadă în fiece punct de interesele lui.” (Mihai Eminescu, Pe cînd discutam…, „Timpul”, 21 februarie 1881).

Liviu Drugus 23 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Ideologul jurist Bujor Nedelcovici este intervievat de sfertodoctul nelicențiat Alexandru Petria, ambii fiind blagosloviți și binecuvântați de comentatorul pe teme de creștinism Dan Ciachir. Interviul este publicat de revista Tribuna (socialistă? naționalistă? liberalistă?) manageriată avocățește de juristul ideolog Mircea Arman


Interviul acordat de Bujor Nedelcovici lui Alexandru Petria, apărut în Tribuna, nr. 255, 16-30 aprilie 2013, dar și pe blogul www.alexandrupetria.wordpress.com (http://alexandrupetria.wordpress.com/2013/04/23/bujor-nedelcovici-a-fi-scriitor-nu-reprezinta-o-cariera-ci-o-vocatie/) la data de 23 aprilie 2013 și, evident, pe Facebook la aceeași dată, prilejuiește câteva necesare lămuriri despre starea de criză a culturii române în anul de mare (dis)grație 2013. Am găsit de cuviință, la câteva minute după postarea pe FB, să atrag atenția autorului interviului asupra unor erori de ortografie (întrebându-l, retoric, pe Alexandru Petria, dacă au dispărut corectorii de la Tribuna…). Erorile cu pricina, sesizate la o primă și rapidă lectură erau: 1. nu se scrie ”autseider”, ci ”outsider”; 2. nu se scrie Le Mître, ci Le Maître.

Apoi, mi-am permis – în comentariul meu pe blogul lui Al Petria – să fac câteva considerații asupra gândirii marxiene a lui Bujor Nedelcovici, fără a face din asta un capăt de acuzare. Fiecare se autodefinește, în ultimă instanță, prin modul cum gândește, nu prin eticheta pe care și-o lipește singur pe frunte. Am constatat că, în pofida autoproclamării de către Bujor Nedelcovici ca fiind un anticomunist, un vajnic luptător împotriva socialismului lui Ceaușescu, modul de gândire al parizianului este profund marcat de ideologia marxistă. Comentariul meu a apărut pe blogul lui Alexandru Petria, dar nu a rezistat mai mult de o oră… În schimb a apărut un comentariu favorabil al lui Dan Ciachir și un altul, al lui Al Petria  care aprecia comentariul lui Dan Ciachir… Exact ca în mesajele adresate secretarului general al PCR: cele pozitive se publicau în toate ziarele, criticile erau aruncate la coș… iar apoi dictatorul mulțumea pentru sinceritatea opiniilor…  Exact acesta este ”modus operandi” al interviewerului Alexandru Petria: face corecturile de rigoare, dar șterge comentariul meu care a păcătuit prin devoalarea gândirii marxizante a ideologului de ocazie Bujor Nedelcovici.

De fapt, Al. Petria îi face un deserviciu prietenului său prin interviul publicat în Tribuna și pe internet, consolidând bănuiala mea (probabil că și a altora) că Bujor Nedelcovici și Nicolae Breban nu ar fi adevărate modele ale luptei intelectualilor români împotriva ideologiei marxiste. Voi reveni cu demonstrația mea referitoare la propaganda pro-stânga și pro-Marx, făcută de Bujor Nedelcovici în 1981 în cartea ”Somnul vameșului”, dar reluată de Al. Petria prin alegerea unor citate și expresii cu consistentă încărcătură marxistă, dim sus-amintita lucrare.

Dar asta nu înainte de a considera cenzurarea comentariului meu, urmată de efectuarea corecturilor sugerate de mine (în ediția electronică), drept un act de mare lașitate culturală, de autoplasare a scriitorului Petria în tagma culturnicilor staliniști de tristă amintire, reactivați după decembrie 2012.

Diferențele dintre ediția tipărită și cea electronică (corectată) sunt lesne de constatat. Din păcate, inabilitățile lingvistice și ortografice ale propagandistului Al. Petria rezistă și după corectura efectuată în ediția electronică: AP renunță să mai scrie ”autseider”, dar în loc de ”outsider”  scrie – din nou aiuristic – ”outseider”. Iar corectura la titlul cărții lui Bulgakov  apare astfel : „Le Maître et Marguerite”. Adică se vede că este o corectură… prin diferența de mărime a fonturilor. În continuarea tiradei de titluri pompoase și lemnoase, nici Papa Ioan Paul al II-lea nu a scăpat de obtuza malformare informațională, punându-i-se acestuia în seamă că ar fi scris ”Ciclica Veritatis Splendor (1993)” în loc de enciclica Veritatis Splendor.  Numele scriitorului francez Stephane Hessel suferă și el o malformare, Al Petria botezându-l Stephan Hessel. Este de mirare că nu a tradus numele, făcându-l Ștefan… Și ca lista erorilor să fie cât mai sugestivă, Al Petria scrie, cu referire la cartea ”Indignez-vous!”: ”S-a în vândut în câteva milioane de exemplare”. Revin cu prima impresie: noua conducere a revistei Tribuna (av. Mircea Arman) a renunțat la corectori și a făcut o serioasă economie la bugetul Consiliului Județean Cluj condus de dl Horea Uioreanu. Cred că o economie și mai semnificativă, sub raport cultural, ar fi retragrea avocatului Arman în rezerva de propagandiști ai PNL (după ce PSD iștii l-or țîpat afară din partidul lor), în linia de fund, fund de tot.

Cam asta ar fi diferența dintre imaginea semidoctului Al Petria – pe care l-am intuit la o primă citire – și cea a sfertodoctului Al Petria care ține neapărat să fie cunoscut ca atare, insistând și persistând în elementare greșeli de cultură generală. Evident, specialistul în teologie creștină Dan Ciachir a confirmat că enciclica papală este totuna cu Ciclica papală…, fiind întru totul de acord cu interviul publicat, comentând pe blogul lui Al Petria: ”Un interviu interesat și necesar”. Chiar așa scrie Dan Ciachir: un interviu interesat! (nu interesant). Gura păcătosului adevăr grăiește!

Acum, câteva rânduri despre ideologul stângii marxiste, Bujor Nedelcovici, care nu se dezice de propaganda făcută în 1981 în Somnul vameșului. Dimpotrivă, declară senin că nu regretă și nu renunță la nimic din ceea ce a făcut/scris/spus. Iată o parte din declarația scriitorului Bujor Nedelcovici, în interviul din Tribuna: ”În prefaţa la trilogia „Somnul vameşului” (1981) scriam: ….In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient”. Mărturia-descriere oferită de BN, aceea că în socialismul marxist-leninist din România religia a fost înlocuită de istorie, subliniază esența ideologică a transformării de sistem: în locul spiritualității creștine a fost întronată logica trecutului, materialismul istoric. Iar faptul că ”omul nou”/ ”omul istoric, problematic, a înțeles că istoria nu poate fi ocolită și nici respinsă, ci doar implicată conștient” înseamnă o acceptare a ideologiei marxiste a cărei axă centrală era accentul pus pe materialitate și pe determinismul istoric. Libertatea ca necesitate înțeleasă este văzută de BN drept o inevitabilitate și o imposibilitate de a nu accepta noile realități comuniste. Noul om istoric este o persoană conștientă, înțelegătoare și activă. Istoria trebuie implicată conștient, asumată și folosită ca un argument suprem în dezvoltarea noii orânduiri. Pentru BN, această înțelegere a inevitabilității noii orânduiri este un demers meritoariu, demn de a fi invocat, culmea! ca argument al atitudinii sale de frondă față de dictatura proletariatului. Pentru domnia sa cuvântul ”istorie” este o constantă a gândirii sale: ”Nu m-am adaptat la anumite împrejurări determinate de o tiranie a istoriei”. Se deduce că istoria era aceea care tiraniza împrejurările, nicidecum tiranul… După care, senin, BN se laudă: ”Da! Am fost un scriitor incomod – un „ franctireur”, un „autseider”– dar declarațiile nu pot fi acceptate ca argumente. Fatalitatea ca rezultat al domniei istoriei apare peste tot, inclusiv în biografia scriitorului: ”…nu îţi alegi locul naşterii, timpul istoric şi nici părinţii”. Istoria apare ca un dat pe care îl parcurgi, la fel cum apa se strecoară unidirecțional, dirijată fiind de legea gravitației și de principiul vaselor comunicante. Subliniez, din nou, că nu fac un capăt de acuzare din faptul că BN gândește în termeni marxiști sau marxizanți. În România democratică (e drept, cu o democrație de cumetrie) postdecembristă a fost scos în afara legii PCR, nu doctrina marxistă (excelent explicată și analizată de polonezul Leszek Kolakowsky într-o lucrare în trei volume, traduse în limba română). Dar, de aici și până la a prezenta acceptarea unor idei marxiste în anii 80 pe post argument actual că purtătorul acestora (adică Bujor Nedelcovici) este un antimarxist, anticomunist și prodemocrat este o distanță foarte lungă.

În concluzie, interviul Petria – Nedelcovici este o și mai clară conturare a noii direcții  a revistei Tribuna, sub conducerea năzdrăvană a unui manager jurist, căreia îi putem intui deja o orientare de stânga, marxizantă și cvasiliberală, subordonată unor interese partidico-electorale pe care le voi decela mai clar în apropiatele campanii ce se apropie.

Liviu Druguș           Miroslava,                                       23 aprilie 2013

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.ro

www.facebook.com/liviu.drugus