liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mihai Eminescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 722. Vineri 21 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (32)



Motto:   ”De vreme ce Dumnezeu este perfect, el nu ne poate înşela”. (Blaise Pascal)

Oamenii se simt bine în preajma unui protector și încă a unuia atotputernic, căruia îi mai adresează, din când în când, câte o rugăminte/ rugăciune și îi mulțumesc fierbinte dacă au reușit în viață. ”Dumnezeu e mare și vede!” spun credincioșii în speranța ca relele lumii, injustiția și imoralitatea de care au fost loviți să fie îndreptate și pedepsite prin voință divină. După care continuă să nu facă doar lucruri bune, ba chiar destule lucruri imorale și nejuste, pentru că, nu-i așa?, omul e supus greșelii… Dacă întreaga populație a globului care se declară încrezătoare în puterile benefice și protectoare ale DumneZeului Unic ar respecta măcar cele două precepte cel mai des încălcate, ”să nu furi” și ”să nu ucizi”, atunci cu siguranță am trăi într-o lume aproape perfectă. Din păcate, nu este așa. În consecință, conchide și profesorul Harari,misterul cosmic nu ne ajută câtuși de puțin să menținem ordinea socială” (p. 201) și, de asemenea, ”credința religioasă nu este o condiție necesară a comportamentului moral” (p. 202). Totuși, ”credința în zei a fost vitală pentru diferite ordini sociale și uneori a avut consecințe benefice” (p. 201). Poate că numărul crimelor, furturilor, violurilor și altor rele ar fi chiar insuportabil de mare dacă nu ar fi această teamă de pedeapsă (în viața curentă sau în cea recurentă…). Majoritatea oamenilor preferă să-l desfidă pe Eminescu pentru blasfemica formulare: ”atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă” și speră, până în ultima clipă că în viața viitoare… va fi mai bune.

Dar cum să fie bine nu doar ”dincolo”, ci și ”dincoace” de finalul vieții? Ca ființă individuală, dacă ar trăi pe o insulă, omul nu are nevoie de constrângeri morale, de coduri etice și de precepte divine care să-i sporească bunăstarea și să-i reducă suferințele. Într-o asemenea ”societate” formată dintr-un singur individ, omul își este sieși zeu și sprijin moral. În colectivități din ce în ce mai mari, libertățile de acțiune se restrâng și trebuie să te întinzi doar până atingi libertatea semenului tău. Dar, subliniază Harari, ”ca să te comporți moral, nu trebuie să crezi în cine știe ce mit sau poveste. Trebuie doar să ajungi la o înțelegere profundă a suferinței. Dacă înțelegi cu adevărat felul în care o faptă îți provoacă ție sau altora o suferință inutilă, te vei abține în mod natural să o comiți. Cu toate acestea, oamenii ucid, violează și fură întrucât înțeleg doar superficial suferința pe care o produc. Sunt obsedați să dea curs poftelor sau lăcomiei lor nemijlocite, fără să le mai pese de impactul asupra altora – sau măcar de impactul pe termen lung asupra lor înșiși” (pp. 202 – 203). Această lipsă de empatie și de (re)simțire a durerii asupra altora ar face viața socială imposibilă în lipsa unei mâni invizibile care să le ordoneze pedepse și beneficii pentru ceea ce fac. Această mână poate fi propria conștiință empatică sau un Zeu care monitorizează și sancționează tot ce mișcă. Și cum este mult mai ușor să lași lucrurile pe seama altcuiva, nu mai apelezi la propria conștiință și mergi ”cu Dumnezeu înainte”, producând – voit sau nevoit – suferințe altora și ție însuți. ”Așadar, ca să fii fericit, trebuie să-ți pese cel puțin de familia ta, de prietenii tăi și de membrii comunității tale” (p. 203). Cred că din această aserțiune se deduce, simplu, că iubirea de patrie/ țară/ națiune începe cu cei mai apropiați și dragi ție, cu comunitatea în care locuiești și abia la urmă te poți declara patriot dacă aceste etape sunt parcurse și dovedite. În consecință, cum poți să crezi declarațiile ipocrite ale unui politician care este campion la divorțuri, conflicte cu vecinii, cu colegii, cu rudele, cu semenii săi întru limbă și credință, care disprețuiește limba română dar care depune jurământul pe Biblie, la fel cum a jurat credință, rând pe rând, foarte ”sincer”, la cinci neveste, la vreo trei partide și poate și altor ”patrii”… Dacă ar exista cu adevărat credința într-o entitate supremă, un deputat condamnat pentru fapte penale nici nu ar trebui să aibă curajul să se apropie de Biblie pentru a jura credință țării pe care tocmai a spurcat-o prin faptele sale.  

Evident, mult mai onest ar fi din partea celor certați cu legea și care sunt prieteni cu hoții și cu hoția să se declare ca fiind în afara oricărei relații de credință cu o divinitate sau alta. Adică să înceteze să mai fie bigoți și ipocriți și să încerce să empatizeze în primul rând cu semenii. Cu alte cuvinte, cineva ar putea fi o persoană cu o excelentă conduită morală, chiar fiind laic, adică înlocuind prozelitismul (cel mai adesea fals și ipocrit) cu secularismul. Despre această posibilitate și consecințele sale, profesorul Harari a ales să discute într-o lecție aparte, cea cu numărul 14. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 643. Miercuri 3 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (24)


 Motto: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.”    (Mihai Eminescu)

Mai tânăr decât Eminescu cu 17 ani, Benda nu ar reduce patriotismul la iubirea de terra/ țară/ teritoriu pe care, absolut întâmplător, se naște cineva, cu atât mai puțin la ”iubirea trecutului” (paseism păgubos, de regulă exacerbat, idolatrizat și fanatizat), ci ar defini iubirea de patrie ca fiind iubire de sine (Iubirea de patrie nu este decât iubire de sine” – Saint Evremond).

Aș adăuga că și sintagma ”iubire de patrie” este una psihologizantă, personificată și metaforizată, teren excelent pentru cultivarea urii, a disprețuirii celuilalt, al străinului, al dușmanului, al celui care nu merită să trăiască pentru simplul motiv că nu s-a născut pe același teritoriu cu tine. La rigoare, chiar dacă s-a născut pe același teritoriu cu tine, oricum merită omorât/ extirpat/ ostracizat/ înlăturat pentru că părinții, bunicii sau străbunicii lui au avut neșansa să se nască pe alt teritoriu/ terra/ în altă țară decât tu. Pământul pe care te-ai născut tu este unul prin definiție sfânt, binecuvântat, ales de Dumnezeu, este Grădina Maicii Domnului, este chiar Edenul pe pământ. Mai înspre maturitate am înțeles, îngrozit, că între state au loc conflicte strict pe teme teritoriale. Oamenii nu contează. Doar pământul! Pământul este beneficiarul unic al sângelui celor care au murit pentru cauze adesea neclare sau chiar necunoscute. Este adevărat, Pământul/ planeta este o suprafață limitată, împărțită aleatoriu sau în funcție de varii conjuncturi între entitățile numite state. Orice creștere (ca suprafață) a unui stat nu se poate face decât în detrimentul altor entități statale. De aici și războaiele, despre care s-a tot promis că nu vor mai avea loc într-o omenire care ar fi depășit, chipurile, primitivismul și grobianismul. Cineva ar putea întreba: ok, dacă patriotismul/ naționalismul nu e bun, atunci cum îți protejezi cetățenii, cum îi motivezi să stea împreună: Simplu. Prin inteligență. Prin educație. Prin moderație. Modelul helvet ar fi un posibil exemplu.

Consecințele patriotismului fără limite promovat de cărturari are, în viziunea lui Benda, două consecințe nefaste care, firesc, ar trebui moderate sau chiar înlăturate.

Prima este ”refuzul de a crede că, mai presus de țara lor există o mișcare de ordin superior în vârtejul căreia aceasta va fi târâtă, ca orice alt lucru” (p. 48). Desigur, Benda vizează divinitatea, respectiv politica de drept divin, iar cărturarii cei mai firesc a se implica în acest proces de a atrage atenția asupra invocării lui Dumnezeu în construcția statală sunt, desigur, slujitorii Bisericii. Sintetizând, Benda conchide: ”Era menit modernilor să-și prefacă cetatea – prin grija cărturarilor lor – într-un turn care înfruntă cerul” (p. 49). Acum este mai lesne de înțeles mottoul așezat de autor la începutul acestei cărți: ”Lumea suferă de lipsa de credință într-un adevăr transcendent” (Renouvier).

Cea de-a doua caracteristică (nouă pe atunci) a patriotismului cărturarilor moderni este intenția lor de a-și lega propria formă de spirit cu o formă de spirit națională – pe care desigur o laudă sus și tare, opunând-o altor forme de de spirit naționale”. Nimic nu s-a schimbat în ultima sută de ani. Competițiile sportive se fac, în marea majoritate a cazurilor, tot pe țări. Nobelul se acordă unor personalități la care se atașează imediat numele țării din care provin. Chiar clasificarea stilurilor manageriale se face pe caracteristici ”naționale”: astfel, avem stilul managerial german (rigoare, realism, punctualitate, ordine, moralitate, disciplină), stilul managerial francez (sofisticat, stufos, romantic, idealist) și stilul managerial italian (pardon, așa ceva nu există!). Culturile împrumută (încă) haine naționale, ca și cum anumite trăsături sunt date de sânge, de etnie, de culoarea pielii și nu de fondul cultural al celor care devin cărturari. Renan pare a fi un gânditor pentru eternitate, nelegat de vreo epocă, modă sau politică. Nu întâmplător, Benda îl citează în sprijinul convingerii sale că cultura trebuie ferită de pasiunile politice, în cazul de față de patologia naționalismului: ”Omul nu aparține nici limbii, nici neamului său; el nu-și aparține decât sieși, căci este o ființă liberă, adică o ființă morală” (p. 53). Sigur, este admirabilă expresia metaforică a lui Nichita StănescuPatria mea este limba română”, dar nu sunt sigur că un politician de duzină i-a pătruns sensul. (Ca să forțez puțin: un politician din zilele noastre ar putea emite cugetarea următoare: ”Patria mea este contul de la bancă”). Naționalistul Barres (un fel de Corneliu Vadim Tudor avant la lettre) a răspuns astfel la invocarea aforismului semnat de Renan: ”Moral este să nu vrei să fii liber de neamul tău” (p. 52). Agățarea disperată de neam este, cred, specifică indivizilor care au nevoie neapărată de un punct de sprijin, de o cârjă, pentru a se putea afirma. Iar politicienii au cel mai adesea nevoie de cârje. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 613. Luni 3 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (7)


Nicolae Manolescu afirma că ”Ne-am schimbat între timp: și Maiorescu odată cu noi”. Ca în cazul marilor personalități elogiile au alternat mereu cu demolările. Afirmația președintelui USR a devansat, premonitoriu parcă, vremurile în care Maiorescu nu mai este considerat ctitorul culturii moderne axate pe spirit critic, ci impostorul, inutilul și insignifiantul Maiorescu. Unul dintre stâlpii de rezistență ai culturii române moderne este numit bășcălios ”Titănel” de către specialistul în logică, rădăuțeanul olandez, spiritul bucovinean ultracritic. (În treacăt fie spus, dar totuși relevant, Adrian Rezuș este admiratorul PSD și al cuplului iliberal mioritic Dragnea & Tudorel, amicul meu bucovinean fiind răspânditor voluntar pentru ro-fraieri a grupului de discuții ”Tudorel Toader -presedintele romanilor!”. Recent, A.R. a făcut o precizare pe pagina sa de FB: ”eu unu’ am încredere-n pesedei ca partid – organizaţie politică –, nu musai în persoane private, de-alde dragnea, firi şi alte olguţe bătăioase!”.  Îmi recunosc puținătatea de minte în a înțelege cum poți avea încredere într-un partid de a cărei conducere te dezici. Este ca și cum ai spune: ”ce familie faină sunt Popeștii ăștia, păcat doar că dom Popescu e cam tâmpițel”. Este adevărat că dubla măsură n-a omorât pe nimeni, dar nici model de discurs coerent nu poate fi.)

Așa că zic: Nu vi se pare, stimați cititori, că distanța dintre ”ctitor” și ”titănel” este cam mare, că mie mi se cam pare…(?!). În ultima instanță, spiritul critic poate însemna și așa ceva (adică demolare fără condiții). Las cititorii să aprecieze distanța cu propriul lor canon evaluator, precum și gradele de utilitate ale demersului critic demolator, oferindu-le o mostră de evaluare antiliberală și antimodernă sub semnătura (mereu) nemulțumitului logician. Iată acest text demolator intitulat ” « Titănel » ș. a.” semnat de logicianul Adrian Rezuș, inclus fiind și un addendum semnat de Bogdan Rusu. Dacă am greșit apreciind textul de mai jos ca fiind unul emanat dintr-o adversitate față de liberalism și simpatie față de neliberali (fie ei și socialiști) nu-mi rămâne decât să-mi fac mea culpa.

ADRIAN REZUS·20 MARTIE 2018

Arheologie ro-filosofică: « Titănel » ș. a.

Addenda de Bogdan Rusu (Paris) [FB: March 19, 2017]

[1] AR: Arheologie ro-filosofică: Titu Maiorescu [FB: March 20, 2017]

O mediocritate pompoasă, Maiorescul nostru… Patrioții români, ca mai mereu, făcură din țînțar armăsar!

Nu că ar fi fost cine știe ce de capul altora, al cîte-unui… Ioan Pop-Florantin, de pildă (chit că… mai știi?!), însă Maiorescu chiar n-are treabă cu filosofia! Așa-zisul doctorat german (obținut, după doar un an de studii, la Giessen, cu „Das Verhaeltnis” 1859, nu cu „Einiges philosophisches…” 1861, cum tot zice și crede lumea) abia de i l-au echivalat francezii cu o licență în litere! – En passant, ar fi interesant de aflat și cine fură examinatorii aceia parizieni profund impresionați de „originalitatea” filosofică a junelui transilvan… – De varianta franceză („La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie” 1861 [?]) a opului doctoral chiar n-am auzit pîn-acuma. Există pe undeva textul publicat?

Omul i-a… fentat și pe nemți și pe franțuzi, echivalîndu-și studiile gimnaziale (KuK = chezaro-crăiești) cu cele vest-academice!

Detaliu amuzant: ca june „profesor universitar” în Iași (1863) – la 22 de ani –, predă… istoria Romei [!]. (La ora aceea, omul avea doar vagi studii de drept – nivel: licență pariziană – și tot așa – dacă nu chiar și mai vagi! – de filosofie.) La 23 devine… rector și la 27… academician! După care se-apucă de eseuașe național-literare și, mai ales, de… național-politicale. Etc.

Bref, impostura (academică) la români e cu… tradiție: începe de la Maiorescu!

(Ar fi de notat și faptul că, despre relația lui Maiorescu cu filosofia, lumea… bună – cu excepția lui Kanterian, poate [„Hegel’s Tale” etc.] – știe doar ce scrie la… Wikipedia!) –

În altă ordine de idei, a propos de genul acesta de preocupări – „istorice”, disons – și de „pe cine interesează?”: în ultima vreme – asta de cîteva decenii bune deja – și nemții și olandezii s-au apucat de scos de la naftalină tot soiul de micuți, „obscuri” activiști filosofici de mîna treia sau a patra etc. (cu ediții de texte, inclusiv)! Așa că n-ar fi chiar o excepție așa interes… arhivistic. Oricum, după mine, ar merita efortul. Chestie de… peisaj intelectual de epocă!

E și că, uneori, dacă e să scotocești bine, poți da de surprize: de așa-zise filiații ori influențe mai puțin vădite etc.

Pildă: de „micuții” Ka-u-Ka-li pe care i-a tot frecventat Michail Eminowicz (!), în Bukowina chezaro-crăiască – Czernowicz, KuK – și, ulterior, la Viena, nu s-a ocupat mai nimeni. – Chit că… patrioți eminescologi gîrlă, pe la români! – Printre altele, Eminescu l-a „plagiat” (!) [și] pe proful lui gimnazial de istorie, Ernst Rudolf Neubauer (1828–1890), literator și, mai cu seamă, versificator prolific de limba germană (austriacu’ era în stare să… vorbescă-n versuri, cu rimă adică, și cîte-o zi întreagă!), originar din Iglau, Maehren (Moravia), re-băștinat bucovin, la Cernăuți, după „Maerz” – revoluția aceea de operetă vieneză de la ’48, la care se pare c-a și participat! –, mai apoi, primul director al gimnaziului KuK din… Radautz, „die deutscheste Stadt der Bukowina” etc. Case in point: „Panorama deșertăciunilor” (1871–72) e de inspirație neubauer-iană („Ideonen”, 1862-82, in print: Hamburg 1882), nu o… îngînare a lui Victor Hugo („La Legende des siècles”, 1859–83) cum pretind eminescologii noștri super-docți. (Altminteri, odrasla căminarului știa bine nemțește – asta de pe la patru ani; bref : limbă ca și maternă-n context –, pe cînd franceza, chestie de bon-ton, doar precum… Coana Chirița, plus ou moins !) [v. și https://www.facebook.com/adrian.rezus/posts/10154500500834211, just in case].

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. ‘Telectualu’ ăsta ro-vestit (Maiorescu, adică) a ajuns… academician (la români), cu 6 clase de gimnaziu KuK-vienez (dintre care una la… Brașov!), plus un soi de… an pregătitor la Uni Giessen (care era un soi de școală tehnică, pe-atunci)…

[2] Bogdan Rusu: Ioan Pop-Florantin [FB: March 19, 2017]

>> Ioan Pop-Florantin, profesor de filosofie la Liceul Național din Iași, profesorul de filosofie al lui Iorga, între alții, a fost un om bizar și un literat mediocru. Ca profesor, l-a impresionat pe Iorga (om, totuși, fără vocație filosofică, fără „organ”) mai puternic decât Constantin Leonardescu, un filosof mai respectabil, profesor la Universitate.

Mulți l-au luat în zeflemea, Maiorescu în capul listei, a intrat în conflicte cu Ion Creangă, cu bruma de filosofi din „mica noastră mișcare”, cum scria Michăilescu, între alții cu Strajan, care i-a recenzat foarte prost, în Convorbiri literare, „Fundamentul de filosofie”, primul manual de filosofie pentru licee care n-a fost o traducere. „Consecutizmul universal”, lucrarea sa cea mai personală, a fost tratat cu dispreț, Maiorescu iarăși îngropând cartea, candidată la un premiu al Academiei. „Teletipia” a fost tratată similar. Omul a avut în Maiorescu un oponent puternic și disprețuitor – și n-a fost singurul.

Florantin, pe de altă parte, se lăuda că lucrările-i didactice au fost premiate la Expoziția Universală (o fi fost nimica, un asemenea premiu?) și că o lucrare din tinerețe îi fusese premiată de Academia Imperială de Științe din Viena. Poate nu doar laudele, ci și faptul în sine agasa. Într-adevăr, în epoca în care diplomații în filosofie de la noi, întorși de prin străinătate cu țidula, publicau cel mult în românește, prin reviste literare, Pop Florantin avea lucrări care se publicau în analele sus-zisei Academii: „Zur Sprachphilosophie” (1869) și „Der psychiche Moment in der Sprachlaut-Veränderung. Beispiel das romanische Lautsystem” (1868), publicat și în extras (8p). Menționat de atunci, ocazional, prin câte un op e.g. Lothar Hoffmann, „Fachsprachen / Languages for Special Purposes”, De Gruyter, 1998). Acest memoriu, redactat după obținerea doctoratului la Viena (oh, era să uit, Florantin își luase doctoratul la o universitate serioasă, cea din Viena în 1867 … mai rămăsese un an și studiase filologie; Maiorescu își echivalase studiile liceale cu o parte din facultate, se dusese de la Berlin la Giessen ca să-și dea doctoratul, o universitate care făcea ușor doctori, tot acolo luându-și titlul și Xenopol … După care ajunsese în Franța unde doctoratul i s-a echivalat cu bacalaureatul … și unde n-a putut lua doctoratul, deși mult ar fi râvnit titlul sorbonard; ci doar licența) – acest memoriu fusese REFUZAT de Convorbiri literare, fiind, chipurile, „pré pur științific”.

Tot amân să scriu despre politica culturală dusă de Maiorescu în câmpul filosofiei – căreia îi datorăm, poate, prestigiul lui Kant și al logicii tradiționale și mai nimic altceva. Distrugerea „școalei Bărnuțiu”, marginalizarea spiritualismului eclectic (școala lui Zalomit) (mare război personal, de pe vremea ratatei încercări de a lua titlul la Sorbona cu o lucrare care ataca filosofia universitară franceză), ignorarea, dacă nu chiar combaterea unora ca Suliotis (autor, între altele, al unui Compendiu de psihologie și al uni trata de filosofia dreptului (drept natural) în franceză), a krausismului promovat de Laurian – pe scurt, sufocarea oricărei aspirații spre filosofare și spre originalitate, impunerea spiritului de comentariu și de manual, adică de universitate mediocră nemțească, pe contrasensul spiritului humboldtian – astea mi se par a fi liniile de forța ale politicii culturale maioresciene în domeniul filosofiei. <<

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. Despre Ioan Pop-Florantin, v. și:

http://romanianphilosophy.blogspot.nl/2010/06/ioan-pop-florantin-metafizician.html

[3] Bogdan Rusu: Câteva notații despre filosofia românească în „celălalt secol”, cel mai puțin cunoscut, al 19-lea. [FB: March 19, 2017]

>> Este o filosofie de liceu, o filosofie pre-bacalaureat. Paradigma lucrării de filosofie este manualul și, vreme de mulți ani, chiar manualul general, manualul de introducere în filosofie: Charma (cu două traduceri!), Delavigne, Krug (două traduceri publicate), în sfârșit Pop Florantin, cu manualul lui „original” (1871) adică conceput de el însuși și nu tradus. Ceva mai târziu domină manualele disciplinare: de logică, morală, psihologie, istoria filosofiei, estetică.

Maiorescu a fixat cu multă autoritate filosofia românească în vârsta intelectuală a liceului și în paradigma manualului. Celebrul Manual de logică, un manual pentru licee, este maturarea primei sale ambiții intelectuale, din vremea … liceului când, june ambițios și cu o nespus de bună părere de sine, credea că poate face manuale de logică mai bune decât profesorii săi și decât autoritățile vremii lui.

Maiorescu n-a studiat serios decât … în liceu. După aceea s-a preocupat mai ales de adunarea diplomelor necesare pentru a face carieră. Doctoratul nemțesc, care era primul și singurul grad universitar, era echivalentul unei licențe din ziua de azi. Pentru a-l obține se cerea validarea unui „triennium”, adică a trei ani de studii. Maiorescu și-a echivalat ultimii doi ani de liceu (Academia Theresianum era un gimnaziu-liceu, un fel de „colegiu” cum se spune la noi astăzi) cu doi ani de studii universitare. N-a mai avut de validat decât un an la Universitate. Și-a obținut, deci, doctoratul cu numai un an de studii formale, cu lucrarea „Relația”, știind bine, practic, numai pe Herbart (și ceva herbartieni) și pe Feuerbach. (Hegel era practic prohibit în Imperiu, de aceea Herbart era filosoful școlar oficial; Feuerbach, anti-hegelian, era tolerat din această pricină, cu tot ateismul lui, care era și al lui Maiorescu; nu și umanismul …)

Se poate spune că Maiorescu n-a ieșit niciodată din liceu, filosoficește vorbind. Și nici din herbartianism. Ceea ce a și promovat cu îndărătnicie la noi. Culmea cuceririlor sale juvenile i s-a părut a fi, obiectiv, culmea cuceririlor filosofiei, psihologiei și pedagogiei. Limitele spiritului său, el le-a pus drept limite ale spiritului românesc. Sterilitatea lui a fost proclamată drept caracteristică a spiritului național. În loc de creativitate, „spirit critic”, adică exercițiu de silogistică în cultură. <<

[20170319-20] [rev. 20180320]

Aceste gânduri critice formulate în scris de Adrian Rezuș (Olanda) și Bogdan Rusu (Franța) au cu siguranță și sâmburi de adevăr. Spiritul de imitație (vezi sociologia lui Gabriel Tarde și sincronismul lui Eugen Lovinescu) erau mijloacele vremii (începuturile modernizării în România) pentru atingerea scopului firesc: propășirea națională prin cultură (de import, că alta nu prea era), adică prin inteligență larg și intens propagată sub forma cultivării spiritului critic. Pentru nivelul de cultură al românilor de atunci Maiorescu era un ”titan”, unul care a avut tenacitatea și temperamentul necesare să creeze și să consolideze instituții, publicații, organizații. Nu cred că a intenționat cineva să facă din Maiorescu un geniu european (măcar), pentru că nu aveam tradiții culturale solide. O spune G. Ibrăileanu în ”Spiritul critic în cultura românească”: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Cantonarea textului logicianului româno-olandez în discuția despre patalamalele deținute de ”titănel”, în cazul făcut de cărțile (ne)scrise sau presupusa sa mediocritate nu l-au împiedicat pe ambițiosul craiovean să rămână ”cel mai” în cultura română modernă. La rigoare, Eminescu n-a terminat nicio facultate, dar scrierile sale economice și politice dovedesc o înaltă înțelegere a gândirii celei mai avansate a timpurilor sale, el fiind un bun propagator și explicator de idei moderne, novatoare în acel timp. În fond, este dreptul fiecăruia de a evalua și de a publica, de a crea și/ sau de a critica, respectiv de a se lăsa criticat/ evaluat. Asta face esența și substanța dialogului civilizat. Mai mult decât atât, conform zicerii scrise a lui Fernando Pessoa ”Funcția fundamentală a criticii este aceea de a satisface nevoia naturală de a disprețui, ceea ce contribuie mult la buna igienă a spiritului”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 509. Joi 24 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (10)


Lectura(rea) articolelor și cărților de restituiri către societatea civilă actuală a adevărurilor dinspre partea nevăzută a dictaturilor comuniste are cu siguranță un efect de reparație morală: unii se băteau cu cărămida în piept că nu au fost niciodată în viața lor contactați de securitate, pentru ca apoi să citim dovezile publicate în volume cum că au fost informatori de frunte sau cel puțin au avut, fie și temporar, calitatea de informator. Pe de altă parte, mulți bănuiți/ acuzați de a fi avut această calitate s-au dovedit a fi doar ”maculați” cu această calitate, tocmai pentru că au refuzat colaborarea. Oricum subiectul este extrem de delicat și orice afirmație ar trebui dovedită cu înscrisuri din arhive. Am făcut această mică abatere de la tema propriu-zisă la episodul de față ca urmare a citirii într-o publicație românească actuală a unei caracterizări infamante la adresa soților Ierunca (Virgil Ierunca și Monica Lovinescu). Redau aici acest pasaj referitor la Marin Sorescu, tocmai pentru a avea un filtru ceva mai puternic atunci când citim literatură de reabilitare istorică a unor personalități, respectiv ”literatură” de defăimare a unor personalități culturale românești. Sper ca povestea soților Ierunca să nu fie deloc asemănătoare cu cea relativ recent devoalată a Agentului Victor (vezi https://www.youtube.com/watch?v=LL7bMJbRKvk) – un mare erou anticomunist dovedit a fi agent al Securității comuniste.

Dar iată ce scrie Mihai Sultana Vicol (MSV) în revista ”Flacăra lui Păunescu” din 25-31 mai 2018, cu referire la luările de cuvânt din cadrul Congresului spiritualității românești care a avut loc la Chișinău în perioada 16-17 mai 2018, eveniment desfășurat sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni: ”O voce care s-a făcut auzită în sală a fost cea a criticului literar Tudor Nedelcea, omul cu un verb aprins, cu dragoste nețărmurită față de idealul național și față de Mihai Eminescu. În luarea sa de cuvânt, pe lângă momentul fast de Unire din 1918 a venit și cu unele date despre Marin Sorescu, urmărit de Securitatea românească prin agenții săi de la Europa Liberă, Virgil Irunca (sic!) și Monica Lovinescu. Discursul său s-a încheiat apoteotic și asistența l-a aplaudat îndelung” (p. 11). Las deoparte agramatismul apoteotic al ziaristului sub acoperire MSV și mă gândesc că aplauzele îndelungate au aparținut și celor amintiți (cu rezumate ale discursurilor lor) în articolul cu pricina: acad. Mihai Cimpoi, Anatol Petrencu, Mihai Stan, Aurelian Silvestru, Florin Copcea, Nicolae Dabija și Iulian Filip. Deduc, din articol, că cei enumerați mai sus sunt întru totul de acord cu acuzația de colaboraționism adusă Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca. Am căutat pe Google să aflu dacă a mai scris cineva până acum despre calitatea de ”securiști” a celor doi stâlpi ai ”Europei Libere”: Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Nimic! Doar despre alte presupuse vârfuri ale culturii române care s-au dovedit a fi colaboratori zeloși scrie un alt nume de renume al Europei Libere: Nicolae Constantin Munteanu (http://evz.ro/europa-libera-top-5-cei-mai-scarbosi-informatori-ai-securitatii-1075381.html). Să fie și cartea Iuliei Vladimirov o ”făcătură” care să acopere trecutul ”securistic” al celebrei Monica Lovinescu? (http://www.elefant.ro/carti/carte/istorie/istoria-romanilor/monica-lovinescu-in-documentele-securitatii-iixivix-iixviiiix-190152.html).

Ca să nu mai lungesc mult acest joc de-a securitatea lansat de criticul literar craiovean Tudor Nedelcea, în lipsă de orice alte probe referitoare la calitatea de colaboratori/ agenți ai securității atribuită celor doi ziariști radiofoniști de la Paris, rămâne doar o singură întrebare: cum pot proba cele șapte nume invocate mai sus, plus Tudor Nedelcea și MSV calitatea de colaboratori a soților Ierunca? Totodată, cred că doamna Ioana Diaconescu are posibilitatea să se angajeze pe un nou front: acela al spunerii adevărului despre Marin Sorescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Tudor Nedelcea. În lipsa unor serioase puneri la punct a acuzațiilor aruncate ”la liber” de persoane publice cu destulă vizibilitate (și acceptate ca atare de vârfuri ale culturii române actuale) ne vom trezi într-o altă ”realitate”: aceea că absolut toată lumea matură care a trăit în anii dictaturii comuniste a colaborat cu Securitatea! Paradoxal sau nu, combaterea acestei (posibile) aberații trebuie documentată și demontată cu arhive și probe. Până una alta, ceea ce reușesc să facă aceste ”declarații-bombă” este să inducă o și mai mare neîncredere între români, să generalizeze suspiciune și să compromită celebrarea ideii de un secol de unitate a românilor. (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 425. Joi 1 martie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (6)


De Mărțișor s-ar fi cuvenit să vin și eu cu ceva suav, delicat, îmbucurător. Dar Marte este, la romani, Zeul războiului, iar lumea întreagă se află, tot mai evident, într-un război informațional fără precedent. Nu trece o zi (aparent de pace) în care să nu se trimită fake news uri (știri neadevărate), să nu se facă propagandă pentru X și împotriva lui Y, să se deruteze și mai mult populații întregi care se emoționează lăcrimos la ”știri” pentru sensibili. Cică FMI ul, prin șefa acestui fond, dna Lagarde, a ajuns la concluzia că bătrînii trebuie stîrpiți pentru raționalul motiv că ei doar consumă și nu (mai) produc. Unii chiar au crezut asta și s-au supărat deja pe (cinicul) Occident. Sancta simplicitas! Alții anunță, cu RIP urile de rigoare, că actorul Sylvester Stallone a plecat într-o lume mai bună (bine măcar că nu se precizează care). De fapt el tocmai își lansa cel mai recent film. Alte ”știri” vorbesc despre fantasticile realizări militare ale rușilor care au descoperit și produs arme cu o putere nimicitoare nemaiîntîlnită (și de care, desigur, decidenții și votanții ar trebui să țină cont, să se orienteze din timp adicătelea). Nu trece o zi și americanii anunță că ei vor face multe mini bombe nucleare care, din iubire de oameni și construcții, nu vor avea puteri atotdistrugătoare (ca macro bombele nucleare), ci vor fi clar și precis direcționate direct în capul unora care amenință pacea planetei. Ș.a.m.d.

Și totuși, (luna lui) Marte este și perioada din an în care Cupidon trimite (ca un dulce războinic ce este) săgeți muiate în miere și afrodisiace (deși zilele îndrăgostiților sunt serbate, americănește și românește, în februarie!). Eu, ca un veșnic îndrăgostit de idealurile justițiare, nu pot să nu pun și eu mâna pe tolba de săgeți antifraudă și să mai adaug un argument în favoarea sporirii onestității, a sincerității și corectitudinii în așa numita ”viață culturală” iașiotă (și nu numai).

Destinatarul săgeților din acest (sper, ultim) episod benefico-malefic este, aparent, tot (aproape) octogenarul Traian Diaconescu, dar prin criticarea faptelor sale ”culturale” sper ca mai multă lume să vadă cum roiesc muștele (de primăvară!) pe unele căciuli (prea mari pentru unele capete). Primul episod din acest miniserial dedicat unor nefăcute, prost făcute sau mai bine n-ar mai fi fost făcute a fost publicat chiar de Ziua îndrăgostiților (14 februarie) cu intenția (naivă, desigur) de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile de hermeneutică ideologică. Dar, pe parcursul analizei, a ieșit la iveală că, pe lângă impardonabile maltratări ale limbii române, autorul a comis un PLAGIAT evident, unul făcut în ”dulcele” stil al parțial putincioșilor care musai vor să clădească, mioritico-manolic, adică fălos și fără folos, CULTURA ROMÂNĂ.

Ipotezele mele au fost confirmate cu asupră de măsură: deși săgețile mele chiar au ajuns unde trebuie și chiar în cercuri tot mai largi, niciunul dintre personajele implicate – direct sau indirect, mult sau puțin – n-a făcut vreun gest (auto)reparatoriu sau explicativ referitor la micile și nevinovatele mele observații. Argumentez: pe acest blog au (mai) fost devoalate aspecte pe care le-am considerat incorecte (plagiatul, bată-l vina) și pe care le-am găsit în articole semnate de lume universitară cu pretenții: Bogdan Crețu, Ioan Holban (întîmplător, implicați și în proiectul Scriptor),  și alți universitari sau publiciști ieșeni, unii trecuți în lumea umbrelor, apoi  Ștefan Munteanu (din Bacău, tot eminescolog plagiator, ca și dl Traian Diaconescu  de la Iași), dar confirmarea acuzațiilor mele s-a făcut prin acord tacit (ca să nu zic mut). Acest concert de tacite acceptări ale criticilor mele este specific pentru clanul scriitorilor certați cu morala publică: dacă ei ar reacționa, probabil scandalul s-ar extinde, iar alții vor dori să vadă mai de aproape despre ce este vorba și atunci… tăcerea e de aur. Am amintit acest ”modus operandi” al veleitarilor și iubitorilor de arginți câștigați cu orice preț pentru că, vai!, povestea plagiatului lui T.D. este una mai vastă, mai dureroasă și mai greu vindecabilă decât a reieșit din episodul anterior al acestui Intermezzo. Veți vedea imediat de ce spun/ scriu asta.

Anticipez puțin și precizez că veneratul și mult prea lăudatul ”localism creator” promovat la Iași de Al. Dima (și practicat mai intens la Botoșani  și Iași) are, inevitabil, și destule părți/ consecințe neplăcute: stimularea veleitarismului, acceptarea mediocrității, mimarea obstinată și nedemnă a creativității neînțeleselor ”genii” locale care se autoprezintă, cu falsă modestie, drept modele de urmat… (vezi autopromovarea făcută de T.D. pe internet într-un videoclip intitulat ”Modele de urmat”). De aici și monstruoasele deformări ale gândirii eminesciene, împopoțonarea genialului poet cu inexistente contribuții doctrinare, ideologice sau teoretice, toate acestea probând sâcâitorul și neplăcutul complex de inferioritate pe care-l afișăm ostentativ ca pe un mare merit. Pe bună dreptate scria Alex Ștefănescu: ”S-­a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului” (în ”Eminescu, poem cu poem). Ciocli croncănitori se hrănesc insațiabil și imperturbabil din substanța lăsată posterității de Eminescu, contribuind, în numele ”localismului creator” la degradarea culturală a zonei în care publică fără rușine și fără niciun filtru din partea editorilor locali – ei înșiși contributori ”serioși” la scufundarea penibilă în ”localism plagiator”.

Reamintesc cititorilor că povestea de față a pornit de la un articolaș (despre Eminescu) din primul număr pe acest an al revistei ”Scriptor” care apare la Iași (cu precizarea editorilor că ”Revista Scriptor este proiect al Editurii Junimea și al Societății Culturale ”Junimea 90”, cu susținere de la Consiliul Local și Primăria Iași”). Articolul se numește ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” și este semnat de Traian Diaconescu, dar este de fapt o copie-rezumat-surogat a(l) articolului lui Dumitru VeleaFabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie” (Tribuna, febr. 2016) (pentru a citi articolele amintite aici vezi episoadele anterioare ale acestui miniserial, respectiv episoadele zilnice publicate în perioada 14 – 18 februarie). Între timp, navigînd eu liniștit pe apele infinite ale internetului, aflu despre o publicație cu un titlu care atrage: ”Studii eminescologice”. Primul gând care mi-a apărut în momentul în care am început să răsfoiesc colecția acestei publicații anuale a fost: oare îi voi găsi și pe amatorii de plagiate pe aici? Nu mică mi-a fost mirarea să citesc un ”studiu eminescologic” semnat de … nimeni altul decît același Traian Diaconescu, eminescologul care a publicat și în ”Scriptor”. Titlul articolului din ”Studii eminescologice” este ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”. Aaa, ce lipsă de inspirație! Să scrii două articole diferite și să le publici sub același titlu! Verific conținutul celor două articole apărute unul în 2017 în ”Studii eminescologice” și celălalt în ”Scriptor” (ian-febr. 2018). Perfect identice. Deci, autoplagiat în toată regula, cu eventuale consecințe financiare în cazul în care articolul a fost publicat și plătit de două ori. Foarte probabil, eminescologii care îngrijesc rubrica ”Eminesciana” în cadrul revistei ”Scriptor” nu citesc ”Studii eminescologice”, o revistă care se editează la Botoșani și se publică la Cluj. Altfel nu se explică cum poți publica un articol deja publicat (e ca și cum ai mînca ceva deja mîncat). Dar, și reciproca e valabilă: nici cei de la ”Studii eminescologice” nu citesc ”Scriptor”; altfel ar fi obligați să reclame plagiatul și să ceară daune interese. Și mai curios lucru: păgubitul (Dumitru Velea, cel cu onoarea nereperată) nu a reacționat sub nicio formă, ca și cum și el ar fi vinovat de ceva. Mai știi?… Bref, se scrie mult, se publică și mai mult, dar de citit se citește puțin spre deloc…

Interesant mod de a sublinia ideea unității culturale a românilor. Așadar, un ieșean (născut oltean) fură un articol al unui scriitor din Petroșani, îl publică (ușor malformat) mai întîi într-o revistă construită la Botoșani și publicată la Cluj, apoi îl republică identic și la Iași. Asta da frăție întru hoție! Nu este deloc întîmplătoare insistența mea asupra acestor fapte: plagierea unui autor este un furt, iar autoplagierea unui articol furat este, desigur, alt furt (de imagine, de timp, de bani etc.). Adică, zic eu, recomandabil ar fi fost ca cei de la ”Sudii eminescologice” să sesizeze primii plagiatul. Nefăcînd-o, cei de la ”Scriptor” ar fi trebuit să fie un filtru și mai puternic. N-a fost (să fie)! Pe când publicarea aceluiași articol chiar în ”Tribuna” de la Cluj? (ca să se închidă cercul).

Cred că este firesc să nu las cititorul să se chinuie să caute/ găsească amintitele publicații care conțin articole plagiate. Adaug, așadar, azi o altă revistă care a publicat un articol plagiat: revista ”Studii eminescologice”. Iată (auto)descrierea acestei reviste: ”Studii eminescologice” apare o dată pe an şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul  Internaţional „Eminescu: Carte–Cultură–Civilizaţie”, manifestare organizată anual de Bibliotecia Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani (director prof. CorneliaViziteu) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi., Ed CLUSIUM, 2017, Director: Corina Mărgineanu –Taşcu (tel: 0264 596940). edituraclusium@gmail.com. Iată și descrierea (inclusiv adresa de internet a) articolului cu pricina: http://www.bcu-iasi.ro/docs/studii-eminescologice-nr19.pdf Traian Diaconescu, Tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa, în: Studii eminescologice, Volumul 19/ 2017. Pp. 39-43, Coordonatori: Viorica S. CONSTANTINESCU, Cornelia VIZITEU, Lucia CIFOR, Livia IACOB.  De reținut că revista ”Scriptor” a umblat totuși la articol, suprimând trimiterea completă la citatul din Marx. Iată așadar, și completarea bibliografică a cărei lipsă am criticat-o într-un episod anterior: Karl MarxCapitalul. Critica economiei politice, vol. I, trad. C. Agoutin, Suceava, 2009, pp.  328-383. Deci, la acest capitol (al corectitudinii citării unui autor) Botoșaniul și Clujul sunt, peste Iași. Despre Petroșani și Cluj am scris în episoade anterioare că sunt peste Iași. Mirarea cea mare este că nimeni dintre autorii și îngrijitorii de reviste amintiți în acest miniserial nu se vor simți lezați de faptul că li s-a reproșat că au publicat articole plagiate. De ce? C-așai în tenis!

Sper să fiu bine înțeles: nu sunt un detractor al lui Eminescu și nici al eminescologilor; sunt un detractor al plagiatorilor, mimilor culturali și insațiabililor veleitari de a umfla cantitatea de cultură aflată pe capul bietului locuitor român.

Propunere de reglementare legislativă: prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie ”Declarația de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere) sau că este preluarea puțin modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze autorilor reali; c) obligația autorului care a plagiat de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual plata unor daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental.

În cazul în care, vreun cititor curios, vreun stipendiator public furios sau vreun alt antiplagiator curajos ar dori să atragă în mod clar, direct și fără putință de eschivare atenția promotorilor plagiatului pe meleaguri ieșene (iașiote, în acest caz) ofer numerele de telefon la care ar putea verifica afirmațiile mele din acest miniserial: Revista ”Tribuna”: 0264/ 591498, redactia@revistatribuna.ro ; Revista ”Scriptor”; tel 0232/ 410 427 revistascriptor@gmail.com     Revista ”Studii eminescologice” (Editura Clusium): 0264/ 596940; Biblioteca Județeană Botoșani: 0231/ 514686, Director: 0231/ 513334. De reținut că toate acestea trăiesc din bani publici (inclusiv Editura Clusium care nu publică gratuit Studii eminescologice)! Totodată, cei care vor suna ar avea și ocazia de a se implica în stoparea acestui flagel anticultural (în treacăt fie spus, plagiatori ieșeni criticați pentru (auto)plagiat au promovat ierarhic fără probleme, s-au implicat în obținerea de fonduri pentru reviste care promovează plagiatul și se insinuează ca fiind crema culturii ieșene contemporane).

 

(Sper că acest miniserial despre plagiate nu va mai continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 414. Duminică 18 februarie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (5)


Voi încheia aceste episoade dedicate analizei unui biet articol cu pretenții savante/ academice cu partea calitativă, cea referitoare la conținutul ideatic al articolașului în cauză. Pentru aceasta, date fiind formulările eliptice, greoaie și neclare din articol am apelat și la notele bibliografice, doar-doar voi înțelege cât de cât despre ce este vorba acolo. Pe lângă citarea incorectă a textului din Marx, am mai aflat că autorul este un specialist în cultura greco-latină (atenție: nu greco-romană!) autocitându-se cu lucrarea sa din 2009, ”Eminescu și antichitatea greco-latină”, Iași, Editura Feed Back. De asemenea, elementele de elogiere a naționalismului etnocentrist promovat de Eminescu sunt preluate/ inspirate din lucrarea lui D. MurărașuNaționalismul lui Eminescu”, București, Editura ”Bucovina I.E. Torouțiu”, 1932. (În treacăt fie spus, elogierea naționalismului etnocentrist (rasist?) al lui Eminescu se făcea, în lucrarea de mai sus, în anul 1932, la cinci ani de la înființarea Mișcării Legionare în România, formațiune politică aflată în cursa pentru preluarea puterii depline în stat (dictatură). De altfel, ține de o propagandă ieftină și precară poziția actuală a unor partide politice românești care se întrec în a-și etala valențele naționaliste/ etnocentriste, antieuropene și antioccidentale: ”Mândru că sunt român!” (sintagmă la fel de logică/ firească/ normală ca și ”Mândru că sunt alb/ bărbat/ literat/ alfabetizat etc.”, sau: ”da cine-i Europa să ne dicteze nouă ce să facem?” etc. Tentativele recente de subordonare a justiției politicului – la noi, un segment societal prea populat de persoane certate cu legea – sunt nu doar vizibile cu ochiul liber, ci și extrem de periculoase. Pînă la atingerea nivelului de extremism dictatorial atins de legionarism și ceaușism mai sunt doar câțiva pași de făcut).

Câteva cuvinte despre partea calitativă/ conceptuală/ de fond a articolului, mai exact despre câteva sintagme utilizate, cred, incorect, neinspirat și neglijent. Astfel, referindu-se la momentul în care înțeleptul Agrippa este invitat să negocieze conflictul dintre plebei și patricieni, T.D. spune că ”acesta le-a relatat o fabulă” ca și cum fabula cu pricina exista în cultura timpului, iar Agrippa doar le-a ”relatat-o”. În acest caz nu se mai justifică titlul articolului în care se vorbește despre ”fabula lui Menenius Agrippa”. Modul în care este descrisă receptarea fabulei în cauză de către Marx și, respectiv, Eminescu, este – am spus-o deja – unul confuz și fără sens. Autorul articolului nu scapă însă prilejul să califice ”Capitalul” drept o ”capodoperă”. Pentru mine este cel puțin curioasă ”traducerea” dată de Marx acestei celebre fabule, considerând-o drept ”absurdă”, dar mie îmi pare absurdă tocmai interpretarea dată de Marx, una exact pe dos față de sensul vizat de Agrippa. Acolo unde Marx vede izolarea oamenilor, Agrippa vede colaborarea între semeni drept soluție pentru propășire, nicidecum luptă de clasă între patricieni și plebei. Paradoxal, împăciuitorul Agrippa pare mai marxist (în sensul ”pozitiv” dat marxismului, acela de susținător al cooperării dintre proletariatele lumii) decât conflictualul Marx (cel care a promovat lupta de clasă între plebeii proletari și patricienii burghezi).  Doar punctul propriu de vedere al ”savantului”/ autorului ieșean lipsește dintr-un articol care și-ar fi propus, chipurile, să deslușească niște ”tîlcuri” ascunse pe care doar experți ca T.D. le pot sesiza.

Dar care este interpretarea dată de Eminescu acestei fabule? După părerea mea, aceasta este și mai aiuritoare decât interpretarea marxistă. Eminescu vede stomacul drept consumator (exploatator) în loc să-l identifice ca fiind, în primul rând, însuși miezul activității economice productive (nu consumptive). Stomacul produce viață, este adevărat, aproape în aceeași măsură ca și celelalte ”mădulare”/ organe. În fond, scopul vieții este viața însăși, cu bucuriile ei (multe, puține). ”Primum vivere, deinde philosofari” și ”Primum non nocere” – acestea ar fi finalitățile ultime ale oamenilor, iar gama mijloacelor apte să ducă la atingerea acestor finalități este cvasiinfinită.  În ultimă instanță, fabula lui Agrippa este una care frizează relativismul la modul absolut, de unde și gama largă de interpretări posibile. În context, mi se pare foarte adevărată observația lui Ion Călugăru din Jurnalul său (notație făcută la data de 2 ianuarie 1937, în plină ascensiune a naționalismului etnocentrist legionar): ”Omul care nu exploatează și nu este exploatat este – mi se pare – o invenție utopistă, o acțiune care n-are curs și probabil că nici nu va avea”.  (apud Ion Călugăru, Fragmente de jurnal (2) în: Ateneu, martie 208, p. 11).

Eminescu este adeptul lui Fr. List  (1789 – 1846) respectiv al protecționismului național (”naționalismului economic”). Nu cred că T.D. – dacă și-ar fi propus – nu ar fi găsit că esența gândirii economice eminesciene este protecționismul, iar teza ”compensării economice” nu poate fi nicidecum un semn de genialitate și originalitate autohtonă, ci doar o compnentă explicativă a protecționismului. Încet încet, protocronismul reapare, iar ceaușismul pare a deveni tot mai actual… Protecționismul contemporan (urmare și a crizei mondiale din 2008) – urmaș al protecționismului listian – este, azi, la modă în SUA. De ce fac americanii asta? Pentru că pot. Iar alții vor spune că este un model ce merită urmat (inclusiv de noi). Iată însă opinia părintelui protecționismului pe această temă: “Numai în țările care întrunesc toate condițiile, toate mijloacele spirituale și materiale necesare ca să creeze o industrie proprie și să atingă gradul cel  mai înalt de civilizație, de prosperitate și de putere politică – susținea Listpot fi legitime măsurile comercial restrictive…(și) numai până când industria s-a consolidat suficient  pentru a nu se mai teme de concurența străină”.  (apud http://e-incluziune.ro/wp-content/Cursuri/Stiinte_Economice/Cristina_Tanasescu/Doctrine_Economice.pdf ).

Discuția despre care ar putea fi opțiunea optimă pentru România este mai largă și nu-și are locul aici (personal consider că integrarea europenă este o șansă istorică pentru România, șansă pe care unii conducători actuali o vor ratată). Deocamdată mă limitez să scot în discuție publică un mod nociv de a face presă (culturală!), educație și chiar politică/ propagandă în lumea de azi. Ce să înțeleagă tânărul cititor care alocă timp să citească cele două pagini ale articolașului semnat de T.D.? Nu mare lucru, dar nici cele care ar putea fi înțelese, nu vor fi înțelese corect. De exemplu, T.D. vorbește despre politica protecționistă a lui Eminescu: ”Prin acest fapt, Eminescu își justifică politica sa protecționistă”. Dar poetul nu a făcut politică protecționistă, nu a fost decident pentru a avea o anumită politică (protecționistă) de urmat, ci doar a cules și emis idei, (ipo)teze și a făcut pledoarii în favoarea unei atitudini politice sau alta (în cazul de față, el a optat pentru protecționism ca doctrină economică potrivită, credea el, pentru România). Oricum, faptul că Eminescu a avut, totuși, curajul opțiunii doctrinare nu face din el un deschizător de drumuri, un geniu în gândirea economică mondială (cum mai cred protocroniștii naționaliști postceaușiști). Zice/ scrie: T.D. ”Așadar teza compensării economice este fundamentul teoriei sale”. Nu, nu este teoria lui Eminescu, ci  a lui List!

În fine, revin la Note (care nu sunt doar note, ci și trimiteri la surse). Se găsește, chiar la nr. 2 o trimitere la Dumitru Velea cu al său articol ”Fabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie”, publicat în ”Tribuna” nr 323, 16 – 29 februarie 2016. În mod normal, știut fiind că revista ”Tribuna” are întreaga colecție pusă pe net, era recomandabil să fi fost scris și link ul (adresa de internet) a acestui articol. Autorul nu a făcut-o, dar nu aceasta este partea proastă a lucrurilor. Partea proastă este modul meschin, ordinar și potlogăresc în care autorul ieșean Traian Diaconescu își propune să ascundă un plagiat cât casa, unul care ar merita să fie utilizat pe post de studiu de caz în cadrul unor cursuri (post)universitare care ar putea avea loc sub numele/ scopul generic ”Cum descoperim un plagiat?”. Iată fraza ”tampon” pe care T.D. o plasează la începutul articolașului său pe post de scuză/ explicație/ acoperire a furtului intelectual numit (și) plagiat: ”În articolul de mai jos ne ocupăm de valorificarea fabulei lui Menenius Agrippa în opera cu profil economic a lui Eminescu, încercînd să sporim exegeza referitoare la receptarea antichității greco-latine în opera jurnalistică a marelui nostru poet”. Oare cum a sporit T.D. ”exegeza” față de ceea ce a scris Dumitru Velea în articolul său (unul mult mai clar și mai onest, cel puțin în comparație cu plagiatul plin de ”patriotism economic” al ieșeanului ”nostru”)? Simplu! A făcut un rezumat (prost) al articolului din ”Tribuna”, a adăugat câteva fraze elogios patriotarde la adresa marelui poet, a împănat articolul cu pleonasme, sintagme scrise greșit, și… gata articolul! Mare rușine mare! Să copii în proporție de peste 90% articolul unui confrate (structura este copiată în proporție de 100%) și să te semnezi cu nerușinare, eventual obținând și un onorariu dezonorant, iată o mostră de (in)cultură ieșeană muribundă, fetidă și cu iz penal. În mod normal, plagiatul se pedepsește, iar autorul real, Dumitru Vela, poate cere satisfacție. Măcar scuze și recunoaștere și tot ar fi un pas spre asanarea morală a climatului ieșean de furăciune intelectuală și calitate precară a prestațiilor culturale de pe aceste meleaguri. Acum, când știu/ știm că este vorba despre un plagiat transcris sub forma unui rezumat trunchiat și cu adăugare de ”conținut științific” (cum ar fi ”ferment catalitic”, ”nesus formativus”, ”politica protecționistă a lui Eminescu”, toate tartinate cu un protocronism grețos) îmi apar mai de înțeles fracturile logice și greșelile de ortografie din articolul semnat de T.D.! Iată, așadar, un modus operandi clasic: hoțul îl invită pe păgubit la masă, îl laudă, îl trece la Bibliografie și parcă hoția nu se mai simte așa de tare… Mă întreb: are revista ”Scriptor” un tiraj și o căutare atât de mică pe internet încât Dumitru Vela n-a aflat încă?

Cititorul curios să vadă cum arată un plagiat nu are decât să deschidă aceste două link uri la care se află cele două articole în cauză: primul, care trimite la articolul lui Dumitru Velea din Petroșani, publicat exact cu doi ani în urmă de revista ”Tribuna” de la Cluj (febr 2016): https://revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2016/03/323_interior.pdf (vezi pagina 19 din revistă) și cel semnat de profesorul universitar Traian Diaconescu din Iași, publicat în ”Scriptor”, ianuarie – februarie 2018: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf       Să fie ăsta un semn clar că Iașul nostru cel vestit se află, cultural, sub Petroșani? Se pare că da.

Am trăit (prea) mult timp în iluzia că mai avem puțin și devenim un popor european, modern, cult, creativ, demn, serios etc., pentru a constata că suntem, din nou, la începuturi. Pentru că lui T.D. îi place mult Eminescu (asta pentru că poate câștiga ceva bani și oarece faimă de pe urma invocării și studierii lui) îi amintesc ”ilustrului eminescolog” că (și) la el se referea Eminescu atunci cînd scria, în ”Geniu pustiu”: ”Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literați ce nu știu a scrie, actori ce nu știu a juca, miniștri ce nu știu a guverna, financiari ce nu știu a calcula, și de aceea atîta hîrtie mîzgălită fără nici un folos…”.

Speram să incit la dialog pe teme de etică și doctrină economică și am încheiat cu o scârbă morală și cu regretul că din impozitele plătite (și) de mine cineva susține și (poate) chiar plătește furăciunea. Incultura și furăciunea sunt surori gemene (ca să nu spun ”frați siamezi”). Sigur, dacă o afirm eu, nu are nici o valoare. Dar a spus-o și preferatul plagiatorului ”eminescolog”, Eminescu: ”lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate, căci imoral e cel ce asumă treburi pentru care nu e pregătit”. Drept pentru care închei cu acest mesaj-avertisment (pe care l-am mai folosit o dată pe blogul de față):

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc!”. Translat în domeniul culturii/ educației aș putea reformula anunțul de mai sus astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat sau prost educat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile și alte instituții de cultură de impostori!     (final de Intermezzo, dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 413 Sîmbătă 17 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (4)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Voi prezenta, în continuare, în esență, modul cum percepe Traian Diaconescu receptarea semnificației/ moralei fabulei lui Menenius Agrippa de către Marx și de către Eminescu. Încep cu propria mea concluzie în privința acestei receptări și a modului cum sunt prezentate, în articol, ideile/ operele celor doi gânditori. Prima impresie este aceea de neclaritate, de inutilitate și de prețiozitate academică ieftină, cu mesaj ambiguu sau cel puțin incomplet. Frazele par rupte dintr-un alt context, le lipsește continuitatea logică și lasă cititorul cu gustul amar al unei făcături (adică al unui lucru făcut doar ca să fie făcut, cititorul responsabil simțind că cineva și-a bătut joc de el, de revistă, de ideea de cultură ieșeană – una doar clamată și departe de a fi aclamată pentru asemenea produse ”intelectuale”). În mod surprinzător pentru un filolog de limbi clasice (T.D.), numărul erorilor de ortografie și de citare este prea mare, chiar și pentru un începător într-ale publicisticii. Degeaba m-am bucurat că, în sfârșit, apar în casetele redacționale (inclusiv la ”Scriptor”) persoanele (i)responsabile de acuratețea lingvistică și tehnoredacțională a articolelor publicate. Voi arăta că articolul semnat de T.D. nu a fost văzut de niciun ochi de corector și stau și mă gândesc dacă articolul este scris/ dactilografiat/ corectat de autorul însuși. Încep cu aceste elemente de natură formală și voi încheia cu cele de natură conceptuală și de moralitate publică și academică (mult mai grave și mai dureroase decât cele formale). Am găsit mai multe erori de scriere pe care le voi enumera (explica), apoi voi arăta nedumeririle mele legate de modurile confuze/ neclare/ greșite de prezentare/ explicare ale unor idei/ principii/ teze/ doctrine.

Lista ciudățeniilor lingvistice ale profesorului universitar de la filologia ieșeană (acum pensionar) începe cu un pleonasm: ”ferment catalitic”. ”Cultura greco-latină, temelie a spiritualității europene, este în opera lui Eminescu un ferment catalitic, un nesus formativus al societății contemporane, hrănind sufletul, mintea și caracterul, crescînd oameni devotați valorilor perene ale  cetății și ale omenirii.”, scrie T.D. Pleonasmul (pro)vine din faptul că fermentul acționează prin cataliză. (Vezi: FERMÉNT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum. Catalític, ~ă a [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr catalytique] 1 Care se produce prin cataliză. 2 Specific catalizei. 3 Care aparține catalizei. 4 Referitor la cataliză). A doua ”perlă” profesorală este ”nesus formativus”, cuvînt pe care nici măcar Mr Google nu a reușit să-l găsească (decît în opera lui T.D., mai exact chiar în articolul său (?), ceea ce poate însemna un început de contribuție ieșeană la creșterea vocabularului limbii române contemporane. Desigur, ”nesus formativus” așteaptă să fie explicat în viitoare articole, studii și cărți. Întrevăd ca posibilă explicație din partea autorului ieșean că noua sintagmă este rezultanta combinației ideatice dintre ”nexus formativus” și ”nisus formativus”, concepte latinești cu sensuri mult diferite. Dacă autorul a vrut să scrie ”nisus formativus” cu sensul de ”efort creator/  formator/ director, atunci o definire a conceptului o găsim la: https://gnosticteachings.org/glossary/n/3435-nisus-formativus.html). Dar dacă autorul a vrut să scrie ”nexus formativus”, atunci o bună explicație contextuală a sintagmei o găsim la Nechifor Crainic (http://crispedia.ro/nichifor-crainic/)  sau la https://es.scribd.com/doc/52321660/STUDIUL-OMULUI-SOLAR . Latinescul ”nexus” (cu sensul de legătură, mănunchi, fascicol/ grup de nuiele greu de frînt) a stat la baza ideologiei fasciste, legionare, fără ca prin asta să translez asupra autorului T.D. acuzații de legionarism/ fascism/ nazism). În fond, autorul nici nu a foslosit cuvântul ”nexus”, ci inexistenul (până în acest an) a cuvântului ”nesus”.

Urmează erori de dactilografiere, acceptabile într-o ciornă, dar total inacceptabile într-un articol publicat într-o revistă ce se dorește a fi (re)cunoscută și apreciată (și) la nivel național: ”Munteel” în loc de ”Muntele” și ”bătrînul ți înțelepul” în loc de ”bătrînul și înțeleptul”. O altă eroare de dactilografie este chiar în cuprinsul fabulei lui Menenius Agrippa, redată, desigur în traducere, dar nu știm în a cui traducere (deși T.D. face trimitere, în ”Note” la cartea lui Titus Livius tradusă în românește în 1959): ”îndeplinește îndatoririle cel mai trebuincioase” (în loc de ”cele mai trebuincioase”). Șirul greșelilor de (dactilo)grafiere continuă cu ”îndeamnă … al omenie”, în loc de ”îndeamnă la omenie” și ”de la registru social la registru moral” în loc de ”de la registrul social la registrul moral”. Pe pagina următoare găsim o ”perluță” chiar în textul citat din Marx: ”individul însuți” în loc de ”individul însuși”. Și tot în citatul din ”Capitalul” lui Marx (presupun că este din cadrul citatului, deși autorul deschide citatul cu ghilimele, dar uită să le pună și la sfârșitul citatului) găsim scris ”… îl prezintă pe om ca simplul fragment al propriului său grup” în loc de ”… îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său grup”. În fine, pe lista erorilor de dactilografie includem și un cuvânt dintr-un citat din Eminescu: este scris ”unui altuia” în loc de ”unul altuia”. Chiar dacă eroarea ar fi existat în citatul original (în fond, niște notații fulgurante, superficiale, pe spatele unor foi și neprelucrate ulterior de poet) cred că era de datoria autorului T.D. să precizeze acest lucru. De asemenea, în calitatea sa de filolog latinist consider că era de datoria sa să explice sintagma ”posito spoliare ar fi”. Închei aici lista erorilor de formă, dar nu înainte de a remarca citarea (la bibliografie) ”a la Gâgă” a textului din Marx: ”8. Karl Marx, Capitalul” (nu an, nu ediție, nu localitate!). Ce nu-i de înțeles aici? Cititorul este invitat să citească tot ”Capitalul” pentru a vedea (în context) ce a vrut Marx să spună prin ”fabula absurdă a lui Menenius Agrippa” …  Mă opresc aici cu enumerarea erorilor (toate grave atunci când ele apar sub semnătura unui universitar ieșean și într-o publicație subvenționată care ar putea folosi mai înțelept hârtia și spațiul virtual. Să mai precizez oare că hârtia revistei, salariile membrilor redacției și onorariile autorilor sunt plătite și de naivul de mine, contribuabil iașiot?). Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”, dar mirarea sporește cînd citesc și precizarea ”Respectăm ortografia autorilor” (care ”orto”?) urmată de ”amenințarea”: ”Nu publicăm tot ce primim”. Oare? În aceste condiții ce rost mai au în echipa tehnică funcțiile de tehnoredactare (Cezar Baciu) și corectură (Viorel Dumitrașcu)? Dar oare ce vini au persoanele din Colegiul de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Tereza Kortusova, Luo Donquan, Maria Pilchin și Ion Pop) și chiar cele din Colegiul consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Simona Modreanu) pentru a-și asocia numele cu cauționarea unor texte de felul celui semnat de Traian Diaconescu? Un răspuns posibil: când preocuparea pentru calitate este minimă, încerci dispersarea responsabilității asupra unui număr cât mai mare de persoane (unele chiar personalități). Iar dacă responsabilitatea este transferată automat numai asupra autorilor, atunci nu ar fi mai bine ca autorii care publică în revistă (pe bani publici) să-și posteze producțiile lor pe infinitele pagini ale internetului?

Mai precizez, în finalul acestui episod, că articolul cu pricina are alocate două pagini de revistă, întinderea sa fiind de 75 de rânduri, din care 32 de rânduri sunt citate din Agrippa, Marx și Eminescu. Deduc că partea de contribuție auctorială se rezumă la doar 43 de rânduri, dintre care multe sunt fraze clișeice și răsuflate despre genialitatea lui Eminescu. Oare doar un micro-șoricel a putut naște muntele (de om) Traian Diaconescu? Dacă este așa, atunci o parte a culturii ieșene nu este doar ignorantă, ignorată, ci și demnă de a fi astfel.  (va contina)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 412 Vineri 16 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (3)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

După un preludiu ușor prelungit pe teme agrippine și cibernetico-manageriale mă apropii de una dintre întrebările apărute după citirea articolului semnat de Traian Diaconescu: este sau nu Eminescu un epigon/ simpatizant marxian sau este el un creator de teorie economică originală – teoria compensării economice (via Agrippa)? Înainte de a-mi formula propriul răspuns, voi expune ce m-a determinat să formulez întrebarea de mai sus. Autorul T.D. pledează în favoarea considerării lui Eminescu ca fiind un reprezentant al celor lipsiți de drepturi, în ultimă instanță al proletariatului/ clasei muncitoare/ oamenilor săraci etc. Pentru a fi mai bine înțeles în propria mea argumentare consider utilă definirea termenilor utilizați de autor, adesea ambigui sau cu sens deformat de timp. Spre exemplu, mulți cititori vor înțelege prin formularea ”Eminescu … este … și un jurnalist cu spirit de tribun” (p.50) faptul că Eminescu avea o poziție de apărare a drepturilor celor ”umiliți și obidiți”, ai plebeilor adică. Wiki ne spune căPlebe … sunt mici proprietari, meșteșugari, comercianți. Plebeii sunt oameni liberi, nu au nici o îndatorire, dar nici un drept. … ei aveau în frunte un tribun.”. Așadar, tribunul, ales de plebei, era atât un conducător al plebeilor, cât și un militant pentru drepturile acestora. Păstrând proporțiile, tot ”jurnaliști cu spirit de tribuni” sunt/ au fost, în vremurile noastre, și Cristian Tudor Popescu, Dragoș Pătrașcu, Radu Banciu, Octavian Paler și alții de calibrul lor, fără însă a-i transforma în stâlpi de rezistență ai culturii române. Sigur, asta nu înseamnă că ”spirit de tribun” este sinonim cu ”militant socialist” sau cu apărător al teoriei valorii muncă a lui Marx, așa cum reiese din partea a doua a articolului. Pentru T.D., ”spiritul de tribun” al lui Eminescu provine (și) din faptul că poetul ”a conceput căi pe care românii pot să devină factor de ordine și de cultură la gurile Dunării”. Nu intenționez să declanșez dispute istorico-ideologice dar, după știința mea, România nu a fost, și este greu de crezut că va fi vreodată ”factor de ordine și cultură” în spațiul geopolitic actual, fapt care îl plasează pe Eminescu în zona utopiștilor (utopismul, asta da, îl apropie de Marx). Nu ne rămâne decât, conform expresiei lui T.D., să ”vituperăm viciile vieții politice” în continuare, pentru că acesta va fi, probabil, singurul mod de a ne manifesta militantismul tribunic (mă refer îndeosebi la noi, ziariștii). Chiar în finalul articolului său, T.D. ține să fie cât se poate de tranșant în privința poziției politice a lui Eminescu: ”Concepția lui Eminescu despre lume și viață nu este utopică și nici desuetă, ci legată organic de doctrina sa etnocentrică, bazată pe cultul muncii, specifică veacului său” (p.51). Această concluzie finală este însă în contradicție cu o afirmație din chiar primul paragraf al articolului unde se precizează că ”Eminescu, fiu al secolului națiunilor, a cultivat  un naționalism etnocentrist bazat pe muncă…”. După părerea mea nu se poate pune semnul egal între etnocentric și etnocentrism, între național și naționalism, (ca de altfel între social și socialism, comun și comunism, natural și naturalism, nominal și nominalism etc. etc.). În consecință, una este să-l caracterizezi pe Eminescuiubitor de neam și țară” (cum cred că sunt majoritatea cetățenilor conștienți ai unui stat) și alta este să-l plasezi în tabăra extremiștilor, respectiv a doctrinelor/ crezurilor ”ism-izate”: naționalismul, patriotismul, socialismul, comunismul, fascismul, bolșevismul etc. fiind extremizări de tip fanatic ale unor atribute firești: național, patriotic, social, comun, fascial (adică grupat/ grupal/ de grup), bolșevic (adică majoritar) etc. Acestea au fost câteva precizări terminologice și doctrinare pe care le-am considerat necesar a fi făcute înainte de a intra mai mult în miezul problemei. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 411 Joi 15 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (2)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Personajul principal al articolului semnat de Traian Diaconescu, intitulat ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”, este, desigur, Agrippa, iar personaje contextuale/ secundare sunt: Titus Livius și Plutarh (ca păstrători și difuzori ai fabulei), William Shakespeare, Valeriu Anania și, last but not least, Eminescu și Marx (ca beneficiari ai păstrării acestei fabule, a cărei ”morală” este inserată ideatic în operele lor). Autorul (T.D.) se va concentra cu osebire asupra ultimilor doi, stabilind o presupusă comuniune de gândire între aceștia, ceea ce-i separă fiind, crede T.D., doar unele accente puse de unul sau altul asupra preocupării lor comune: exploatarea omului (de către om, desigur!) și a națiunilor (de către alte națiuni). Asupra acestei presupuse filiații marxisto-eminesciene voi reveni. La rigoare, singurul ”personaj” care contează – atât în articol, cât și în analiza mea asupra articolului – nu este niciunul dintre cei amintiți mai sus, ci fabula însăși, una cu valențe de ”pedagogie socială”, de economie politică, de management sau de sociologie militantă, de anatomie și antropologie, dar și una cu o puternică încărcătură metodologică.

Agrippa pledează pentru cunoașterea și analiza structurii interne a omenescului (pentru început la nivel individual, apoi la nivel societal și, în fine, la nivel global), dar el sugerează nevoia unei cunoașteri aparte, respectiv una de tip holistic, global, sistemic, interdisciplinar, organic, complet și complex și, desigur la modul… total (”acest sînge este împins și împărțit deopotrivă în TOATE părțile trupului cu ajutorul venelor”).

Desigur, cititorii acestui episod au citit deja articolul lui T.D. (în format electronic sau în print) cât și fabula reprodusă în articol după Titus Livius. Încerc să o esențializez, spre a putea continua analiza modului cum a fost perceput ”mesajul” acestei fabule atât de către scriitorii invocați mai sus cât și de însuși autorul articolului.

Esența (și concluzia) fabulei este, cred eu, aceea că organismul uman este unul armonios creat spre a supraviețui prin acțiunea cooperantă între toate părțile componente ale trupului (organe), și nu prin arogantă concurență între acestea. Mai mult, izolarea, separarea sau blocarea cooperării cu celelalte entități/ organe ucide organismul. Spune Agrippa: ”…vrînd să învețe minte stomacul, înfometîndu-l, ca să-l supună, rînd pe rînd, toate mădularele și întreg trupul au ajuns într-un hal fără de hal de slăbiciune.

Observație formală: în dorința redacției de a lăsa libertate autorilor de a scrie conform propriilor convingeri ortografice, autorul T.D. folosește î din i și nu â din a (să-i spunem ortografie preiliesciană), iar eu am citat conform textului din revistă. Asta în timp ce alți autori folosesc, în același număr de revistă, ortografia iliesciană (cu â din a). Nu m-aș mira ca în viitoare numere ale revistei ”Scriptor” unii autori să folosească, în același articol, alternativ, ambele sisteme orto(?)grafice. Pe când trecerea la o ortografie postiliesciană?

Revenind la concluzia fabulei, subliniez și eu că organismul (uman) înseamnă funcționarea armonioasă, interdependentă și co-ordonată a tuturor organelor (mai mult sau mai puțin vitale). Interdependența organelor obligă la cooperare și – în subsidiar – la ”concurență cooperatoare” sau ”cooperare concurențială” (co-oncurență, din engl. ”co-opetition”).

În dorința de a-mi formula propriile mele concluzii, precizez că  organon (gr.) și organum (lat.) înseamnă unealtă, instrument, mijloc de acțiune (inclusiv mijloacele non-materiale, respectiv cuvintele, logica, rațiunea umană). Esența cuvântului organ(ism) este ideea de armonie, idee regăsibilă în cuvinte ca ”orgă”, ”orgasm”, ”orgie” etc. În termenii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), organele sunt mijloacele care funcționează în scopul asigurării (supra)viețuirii organismului uman. Relativitatea posturilor/ pozițiilor/ rolurilor de scop(uri) și a acelora de mijloace (jucată de varii organe ale corpului) poate explica, parțial măcar confuzia interpretativă, respectiv înțelegerea sensului fabulei, după cum crede de cuviință fiecare cititor.

Revin la esența fabulei: Agrippa arată că izolarea nu este doar rea, ci este chiar una mortală: nefuncționarea (adecvată) a unui organ duce la deteriorarea celorlalte organe și, în final, la moartea organismului/ trupului. În mod relativ și aparent, stomacul pare a fi axul vieții pentru că acolo se transformă hrana în sînge/ energie/ viață. Dar stomacul este văzut (în fabulă) în calitatea sa de producător de vitalitate, nu doar de consumator de resurse (cum, greșit, crede Eminescu). La fel de important ca stomacul sunt, de altfel, și rinichii, plămânii, organele sexuale, colonul etc. Deci organismul uman (în totalitatea organelor sale) este prototipul oricărei ORGANIZĂRI umane, fie la nivel micro (individ), macro (grupuri/ societăți) sau mondo (umanitate). Cu scuze pentru spiritele ultrasensibile, dar cu convingerea că fabula agrippină va fi, după lecturarea lor, și mai bine înțeleasă redau, în continuare, două produse culturale autohtone pe linia fabulei latine. Mai întâi, un soi de fabulă-banc: ”Cînd a apărut corpul uman, organele au început să se certe care să fie șeful. Inima:  – Eu sunt șeful pentru că vă țin în viață pe toți. Picioarele: Eu sunt șeful pentru că vă car pe toți. Ochii: Eu sunt șeful, pentru că vă conduc pe toți. Toate organele se certau pînă a început să vorbească căcatul: – Nu vă mai certați, că eu sunt șeful!!! Toate organele au început să râdă în hohote. Căcatul s-a supărat și n-a mai ieșit o săptămînă… Inima s-a oprit, picioarele s-au înmuiat, ochii au ieșit din orbite și… toate au strigat: ”Gata! Tu ești șeful!”. Morala: Și de atunci orice căcat poate să fie șef”. Similitudinea cu fabula antică este, mi se pare, izbitoare, iar concluzia – ceva mai limpede. A doua completare vine de la Păstorel (Al. O. Teodoreanu 1894 – 1964) care era supărat că noii ”scriitori” proletcultiști deveniseră șefi în locul scriitorilor (re)cunoscuți: ”În lumea asta prost făcută,/ căcații scriu în loc să pută// Iar scriitori adevărați/ sînt dați afară de căcați”. Bref, într-un organism (social) sănătos, fiecare organ trebuie să-și vadă de funcția/ menirea sa, să recunoască meritele/ rolurile celorlalte organe și, fiecare după puteri, să contribuie la armonia întregului (organism).

Cu fabula în minte/ în față înțelegem că Agrippa nu a făcut altceva decît să enunțe esența ciberneticii, respectiv principiul aferentației inverse (cunoscut și drept buclă de control sau feed-back). Or, cibernetica este, în esență și în realitate, arta conducerii, adică management. Toți analiștii variilor sisteme (umane, sociale, organizaționale etc.) ar putea folosi fabula agrippină drept Motto sau Cuvînt introductiv pentru a pune sub semnul întrebării bietele și fragilele lor discipline sectare.

Cei care cunosc MSM știu că eu sunt împotriva învățării/ predării segmentate/ disciplinare a cunoștințelor socio-umane și a tehnicilor generale de evaluare/ măsurare (matematice, statistice, logice, informatice etc.). Zeci de miniștri ai Educației au ”reformat” și deformat sistemul de educație fie prin prisma disciplinelor pe care le cunoșteau și le-au predat la catedră, fie prin prisma presiunilor (inclusiv financiare) din partea diferitelor subsisteme (clase, catedre, școli, licee, facultăți, universități) în scopuri mult diferite de ceea ce ar trebui să-și propună un sistem de educație pus în slujba oamenilor, nu a găștii aflate, temporar, la putere. În cazul în care  mereu noii miniștri ai educației nu au timp să citească cele câteva zeci de pagini ale Metodologiei Scop Mijloc, le-ar prinde tare bine o lectură atentă a fabulei lui Menenius Agrippa. Altfel, alte generații vor murmura interogativ și neputincios: ”Quosque tandem abutere Ecaterina/ Pop(a) patientia nostra?” (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 398  Vineri 2 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (126).


A treia vacanță de licean (prostuț!). Vacanța mare (de vară) dintre clasa VIII-a și clasa IX-a. 14 iunie 1964 – 14 septembrie 1964 (aveam14 ani). Grămești, Siret, Rădăuți, București, Buzău.

Duminică 14 iunie 1964. Prima zi de vacanță. M-am sculat mai tîrziu, iar restul zilei am citit numărul nou al revistei ”Magazin”. Am primit scrisoare de la Mircea. Toată ziua a fost cald și frumos. Seara am plecat cu mama, tata și dnul Moldovanu + Doina la filmul ”Vîntul Sudului”, prodotto italiano, cu Claudia Cardinale.

Luni 15 iunie 1964. Toată ziua a fost senin și cald. I-am scris lui Mircea. Astăzi se împlinesc 75 de ani de la moartea neîntrecutului nostru poet M. Eminescu. În toate ziarele s-au scris articole privind viața și opera marelui poet. Postul de radio Chișinău a prezentat ascultătorilor aspecte din viața lui și despre măiastra-i operă. Azi am citit poeziile lui și mi-au plăcut foarte mult.

Marți 16 iunie 1964. Cerul n-are pic de nori și e foarte cald. Am citit ”Șarlataniile ghicitorilor” de Iosefini. Seara am udat grădina. M-am culcat la 12…

Miercuri 17 iunie 1964.  … și m-am sculat la 10. Și azi a fost o căldură înăbușitoare, iar plantele se usucă. N-a plouat de pe data de 16 mai. Am recitit, nu știu pentru a cîta oară, ”Băieții din strada Pall” de Molnar Ferenc.

Joi 18 iunie 1964. Astăzi este serbare la liceul nostru, dar nu m-am dus. A fost tare cald. Am început să recitesc ”Nansen”. Ca în fiecare seară, am udat ceapa, roșiile, ardeii, florile, apoi am făcut ”baia”. Cu apă rece. După puțin teatru (cu mama și tata) am fost la film: ”Fii fericită, Ani!”, prod. bulgară. Filmul a rulat ”ultima serie”, adică de la 10 la 12. M-am culcat la 1… (emoticon zîmbăreț).

Vineri 19 iunie 1964.  … și m-am sculat la 10. Toată ziua a fost cald. Am terminat de citit ”Nansen”. Seara am udat zarzavaturile. Vrînd să fac flotări la o ”bară” mi-am crăpat o buză și am șchiopătat o vreme. (L.D.: umorul involuntar aparține, desigur, elevului aflat în vacanță J).

Sîmbătă 20 iunie 1964. De dimineață a fost cald, dar pînă spre seară s-a stîrnit un vînt foarte puternic care a adus niște nori, dar au trecut pe aici fără să lase niciun pic de ploaie. Pămîntul cere apă. De la amiză și pînă seara am făcut 21.23.16.10.3 de marmeladă cu fermen. de trei zile. (L.D.: Presupun că cuvîntul scris ”cifrat” este … ”țuică”, distileriile casnice fiind strict interzise în epocă). Mi-am pregătit undița pentru mâine. M-am întâlnit cu Vasile și-am vorbit despre școală și … viitor. M-am culcat la 1 …

Duminică 21 iunie 1964.  … și m-am sculat la 8. Pe la 9 m-am dus cu Luchian Nicolai (Kolea), Vasile, Ion (Pața) la pescuit. Am prins (”noi”) șapte pești. Apoi ne-am scăldat. După amiază am mers din nou la baie și-am stat pînă la 6.30. Am jucat polo pe apă și fotbal pe nisip. În seara asta n-a fost film aici (în sat).

Luni 22 iunie 1964. Dimineața mama a plecat la Siret și tata la școală. I-am scris lui Mircea. A fost o căldură… Cu toate acestea, n-am fost la baie și nici seara la film deoarece m-a durut piciorul. Am început să citesc ”Clădit pe nisip”.

Marți 23 VI 1964. Seceta continuă. Am terminat de citit ”Clădit pe nisip” de Klaus Butzbach. La 22.30 am ascultat ”24.9.10.4.8” (L.D. Probabil un post de radio despre care știam că este interzis). La 3 am plecat cu Kolea la pește. Am prins 10 + 2 = 12 pești. Am primit revista ”Krestianka” și ”Femeia”.

Miercuri 24 VI 1964. Tata a fost la Siret și a scos foaia matricolă a lui Mircea. După amiază am fost la baie. Copiii din sat au dat ”mort” pe apă. (L.D.: era un obicei, la vreme de secetă, pentru a invoca ploaia. ”Mortul” era o momâie care simboliza seceta, iar sensul era de ”ducă-se!”). Spre seară a încercat să bureze puțin, dar n-a plouat cum se cade. Am fost la dna Moldovan și am împrumutat două cărți: ”Fuga” și ”Mîna cenușie”. Am început să citesc ”Mîna cenușie” de Julius Moder. Am confruntat cartea cu ”Fabrica morții” și ”Ultimele zile ale lui Hitler” (orig. în l. rusă). Am stat noaptea să văd eclipsa totală de lună. La ora 1 și 9 minute a început intrarea în umbră, iar la 2 și 11 minute a intrat în faza totală. În timpul descreșterii s-a creat în jurul Lunii o aureolă verzuie care s-a micșorat pe măsură ce luna descreștea. Seara am ascultat la radio emisiunea ”Glasul patriei”. M-am culcat la 2.30.

Joi 25 VI 1964. A apărut un comunicat cu privire la mărirea salariilor învățătorilor și profesorilor cu 13% respectiv 10%. Din nou cald, iar ploaia de ieri nici n-a reușit să înegrească pămîntul. Tot ieri am primit scrisoare de la Mircea. Căldura a ținut pînă pe la 5 cînd a tras o ploaie cu puțină gheață. Deoarece a fost o ploaie rapidă, apa n-a avut timp să se infiltreze în pămînt. Am copiat peste o sută de maxime și cugetări din ”Magazin”.

Vineri 26 VI 1964. Dimineața la 6 am plecat cu tata, cu bicicleta, la Rădăuți: 23 km. Am fost la școală și am luat mediile de intrare: media generală a fost 7,32. (L.D.: adică la Școala Medie nr 2 (fostul Liceu de fete și viitorul Liceu nr.2). Am pus geamul la loc și ne-a costat 32 lei. După ce m-am tuns am venit înapoi spre casă trecînd pe la Dornești.(Am fost și pe la Stelu). Am ajuns acasă la 7. Am trecut, mergînd spre Rădăuți, prin satele Minigeni, Gropeni, Bălcăuți, Ratoș, Dornești. Cei cca 50 de km nu m-au obosit așa tare.

Sîmbătă 27 VI 1964. Tata a plecat la Siret. Am primit pachet de la Mircea și bunița. Am găsit în pachet cărțile: ”Învățați limba engleză fără profesor”, ”Idiotul” de Dostoievski, o culegere de probleme de chimie și una de algebră. Azi a fost tare cald și pămîntul a crăpat din nou.

Duminică 28 VI-a 1964. Am început să citesc ”Fuga”. A fost, de asemenea foarte cald. Toată suflarea stă în case din cauza căldurii și se pregătesc pentru hram.

Luni 29 VI 1964. Dimineață am terminat de ”fugit” (cartea). Pe la 11 a venit tanti Nuți și nenea Grigore de la Dornești și a început… hramul. Deoarece era tare cald, am fost la scăldat. Acasă au mai venit soții Goraș (Jan + Tica) și petrecerea a continuat pînă la 1.

Marți 30 VI 1064. De dimineață a început să bată un vînt. Mama și tata + nenea Grigore și tanti Nuți au plecat la cursă. Mama și tata s-au întors apoi acasă și n-au mai participat la Ziua învățătorului. După amiază a plouat.

Miercuri 1 iulie 1964. Luna lui Cuptor a început cu o zi friguroasă și ploiasă. Ne pregătim pentru drum. Eu învăț ”engleza fără profesor”. Spre seara ploaia s-a mai liniștit și cerul s-a mai înseninat.

Joi 2 iulie 1964.  Ieri  afost lansat Cosmos 34. S-a înnourat iar, și a început vîntoasa.. Spre seară a început să plouă și-a ținut pînă seara. Seara am plecat cu mama la Dornești.

Vineri 3 iulie 1964. Dimineața, cu trenul de 6 am plecat din Dornești pînă la Suceava, iar de aici spre București. Prin vagon s-au perindat fel de fel de oameni povestind, rîzînd și dormind. Am ajuns la 7 în Gara de Nord, iar de acolo pînă acasă la bunița (str. Duzilor, nr 15). La bunița mai erau Mircea și tanti Tinca (sora buniței) care s-au bucurat de venirea noastră. (L.D. Bunița avea o singură cameră care era și sufragerie și bucătărie și dormitor. Imensa bunătate a buniței (o adevărată iubitoare de oameni) s-a dovedit prin fapte de generozitate mereu – mereu pe parcursul anilor. Avea o pensie de cîteva sute de lei, dar bucuria ei cea mai mare era să ajute. Ne-a trimis pachete ani la rînd, pînă am terminat facultatea. Ca în multe alte familii, bunița își dorea ca nepoții ei să se realizeze și să devină ”oameni mari”. ”Să-l văd pe Liviu student și apoi pot să mor”. A trăit 90 de ani. A ascuns și a salvat evrei de la moarte în timpul prigoanei antisemite, dar nu făcea din asta o faptă de vitejie, ci una de firească omenie. Comunitatea evreiască a invitat-o adesea să vină la sinagogă, dar bunița se ducea acolo doar ca să le spună că este creștin-ortodoxă și că nu avea legături cu etnia și religia evreiască).

Sîmbătă 4 iulie 1964. Vremea a fost frumoasă. Mircea a venit pe la 11 și-am mers prin oraș. Am vizitat Foișorul de foc în care este amenajat Muzeul pompierilor, o secție a Muzeului de istorie a orașului București. Acest foișor a fost creat la sf sec trecut și are mai multe etaje în care sînt expuse uneltele pompierilor din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi. Am fost cu Mircea și pe balcon și am văzut de acolo o mare parte a orașului. Am scris și în Cartea de impresii: ”Mi-a plăcut muzeul prin măreția lui și frumusețea exponatelor”. Apoi am fost cu Mircea în Cișmigiu, și-am făcut două poziții cu fotoboxul. Apoi am venit acasă și ne-am odihnit. Mircea a plecat la el la dormitor. (L.D.: este vorba despre dormitorul șantierului unde se angajase și lucra Mircea).   (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!