liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Miercurea Ciuc

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 435. Duminică 11 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (157).


Miercuri 20 iulie 1966. Dimineața eu cu Toader ne-am sculat ultimii. De-abia azi dimineață am avut parte de apă și ne-am spălat. Imediat, fără a mai lua masa am părăsit Abrudul care nu-i prea arătos și ne-am întors pe același drum pînă la Cîmpina, apoi am luat-o înspre nord pe la Albac pentru a merge la Scărișoara. Am ajuns aici pe la 9-10. Ne-am coborît numai acolo unde drumul nu mai permitea autobuzului să ne care și pe noi. Storoj a avut grijă să cumpere pîini, șerbet și Eugenii (asta a format dejunul pe care l-am luat pe munte. Eu cu Toader, Lazurcă și Mișu Baruch ne-am retras mai sus pe munte și pe lîngă cele date de Storoj (pe care nu prea le-am consumat) am halit o conservă de carne de știucă și-o jumătate de pîine albă (colac). Apoi – la o chemare a lui Storoj – ne-am înșirat după el în șir indian, am coborît de unde urcasem și-am urmat șoseaua pietruită ce urma cu exactitate linia unui rîușor de munte. Un buldozer lărgea și netezea drumul de munte. După aproape un km de astfel de mers am cotit la dreapta, după un indicator, și-am urmat un mic pîrîiaș. Urcușul era destul de greu și pînă sus la peșteră am suferit de sete. Urcușul de  6 km a durat o oră și jumătate. Cu unele mici popasuri am reușit să ajungem la cabana ”Scărișoara”. Aici fiecare a luat cîte o sticlă de Borsec și și-a potolit setea.

Fetcu e un bun tovarăș (tovarășă) pentru a transporta țigarile lui Toader și Mișu (i le-am vîrît eu în buzunarul pantalonilor fără nici o altă introducere). Cît timp am stat cu Mișu împreună am observat că și el are cîteva cuvinte consacrate. De asta și din alte motive mi-a devenit simpatic: ”Stai cuminte-n banca ta…”, ”să fie o socoteală”, la bani le zice ”mangoți”. Apoi: ”copchilu”, ”direagă” ”doar n-o fi foc”, ”dealu-i deal și valea-i vale” și după modelul ăsta ”mîncarea-i mîncare”, ”omu-i om” ș.a.m.d. Cînd vrea să zică ”de persoană” sau ”de căciulă” zice ”de cap de locuitor”. Iță are și el cîteva expresii consacrate: ”Mă fato!” sau ”Mă băiete!”. Cînd vede pe cineva: ”Ooo! Pacoste!”.

De la cabană am continuat urcușul și deodată dăm într-o poeniță luminoasă și îngrădită cu gard ca o curte. Aici am stat și ne-am odihnit bine. Pe urmă prof Galan a plătit costul intrării (un leu 50 de persoană). Apoi, în urma funcționarului care a distribuit biletele am coborît pe niște scări într-o mare adîncitură. Erau făcute scări pe lîngă zidul înalt de piatră. De cum coborai se observa în inima muntelui o mare deschizătură. Pe jos era zăpadă grunzuroasă. Afară era o căldură toropitoare. Dar pînă jos ajungea numai lumina. Căldura rămînea undeva sus, împinsă de valul de răceală ce venea din peșteră. Cu fiecare treaptă pe care o coboram temperatura deveanea din ce în ce mai joasă și mai plăcută. În sfîrșit am ajuns jos pe platoul din fața intrării în peșteră. Aici zăpada era murdărită și un pic topită de piciorele atîtor vizitatori. Directoarea a luat o trîntă pe spate și a rămas cu o frumoasă pată neagră pe fustă. Am vizitat prima sală complet acoperită cu gheață și pe margine cu o bară formată dintr-un lanț de fier. Am coborît spre adînc unde, la lumina unei lămpi cu carbid am văzut așa zisa Sală a altarului. Aici stalactitele și stalagmitele erau foarte dese și căpătau figuri deosebit de ciudate și totodată interesante. Însoțitorul nostru ne-a spus că acestea sînt sălile cele mai mici și mai la suprafață. Mai sînt însă și alte săli mai mari la cîteva sute de metri adîncime. Aceste săli sînt permise numai cercetătorilor științifici. Noi însă am fost  foarte satisfăcuți de primele două încăperi ale peșterii. La ieșire am avut grijă să mîncăm zăpadă și să luăm și cu noi cîțiva bulgări. Cînd am ieșit la suprafață ne-am odihnit o jumătate de oră. La intrarea în această rezervație naturală a comunei Ghețar (regiunea Cluj) stăteau copii munteni cu afine de vînzare. Erau tare prizărîți și sperioși. Am mîncat pentru prima dată afine anul ăsta. Cineva spunea că afinele sunt foarte bune pentru tratarea bolilor de ochi și recăpătarea vederii. Odată cu noi au vizitat peștera și excursioniști și excursioniste de la Rîmnicu Vîlcea. Erau aceeași excursioniști cu care ne-am întovărășit și la Abrud, apoi am dormit în același loc cu ei la Alba Iulia. La coborîre am mers cu Mișu. Iță a făcut un plonjon pe burtă și și-a ferfenițit pantalonii în genunchi. Noi băieții, am luat-o mai repejor la vale și în cca jumătate de oră am ajuns. Ne-am potolit setea la un izvoraș de munte. Dar toată graba noastră a fost zadarnică. A trebuit să mai așteptăm vrei trei ceasuri pînă să ajungă și babacele. În timpul ăsta am mîncat cireșe pe săturate și încă pe pleașcă. Cînd, în sfîrșit, au venit și profesoarele în vîrstă în frunte cu Precul am avut și un pic de distracție. Aceasta din urmă iar a tăbărît pe capul lui Storoj cu propoziții exclamative de genul ”ei fir-ar al dracului”.

În sfîrșit, pe la vreo 17 am plecat din comuna Scărișoara îndreptîndu-ne spre următorul punct unde trebuia să oprim: Alba Iulia. Aici aveam cazarea pentru noapte. Așadar, ne-am pornit spre Alba Iulia trecînd din nou (pentru a treia oară) prin Cîmpeni și Abrud. Chiar dacă șoferul i-a dat bătaie, tot am ajuns tîrziu, după cele cca 5-6 ore de mers cu autobuzul. Am jucat cărți, s-au spus bancuri și am jucat fazan cu filme. La cel cu filme am abandonat imediat pentru că nu știam denumiri de filme. Totuși încercam să le improvizez și tufleam cîte-un titlu de-i umfla rîsul pe toți. La fazan cu cuvinte am rămas la baraj cu Teodora.

Cînd am ajuns în Alba Iulia se făcuse miezul nopții. Cerul era brăzdat de fulgere înspăimîntătoare, dar nu ploua. Am fost cazați la o Școală agricolă la marginea orașului. După ce ne-am ocupat paturile într-un dormitor enorm (au dormit și rîmnicenii cu noi), ne-am lăsat bagajele aici, ne-a suit în autobuz și am mers la un restaurant-hotel unde aveam rezervate mese într-o încăpere aparte. Masa a fost destul de ”subțirică”. După ce-am terminat, am așteptat un pic într-un parc din apropiere unde era un glob pămîntesc colorat (îl am pe o vedere). Pe la ora 1 am ajuns din nou la internat. Am mai pierdut timpul pe coridoarele marii clădiri ale acelui internat în căutare de apă. De-abia afară, în curte, am găsit un robinet. În general, în această excursie am suferit din lipsa apei. Bancuri cu olteni: de e leagă oltenii cîrpe la piciorele cîinilor? Să nu zgîrie asfaltul. Apoi: vechimea-n cîmpul muncii, încălzire centrală, lapte praf și Prazilia).

Joi 21 iulie 1966.  Dimineața, după 6-7 ore de somn ne-am simțit mai odihniți. După ce ne-am spălat am mai așteptat puțin și ne-am adunat cu toții în fața școlii unde directoarea ne-a ținut un scurt istoric al orașului, după care am mers în imediata vecinătate a locului. Undeva în stînga am admirat o veche biserică romano-catolică veche, dar nu prea tare (1913). Aici era un fel de orășel al călugărilor. Am intrat în interiorul ”orășelului” și pe treptele impunătoarei biserici un ghid ne-a spus despre istoricul acestui monument, după care am intrat și înăuntru. În biserică se ținea o slujbă. Cineva citea cu glas tare, iar cîțiva bătrîni formau ”poporul”. După ce-am consumat cam jumătate de oră cu vizitarea acestei biserici am ocolit iar la stînga și-am coborît într-o vale, la Cetate. Pe drum ne-am oprit (eu cu Toader) la un chioșc. Eu am cumpărat vederi, iar Toader și-a cumpărat o pălărie (”lăpărie”) cu borurile foarte largi, ca mexicanii. La Cetate am făcut cu toții o fotografie (eu am făcut una cu ”lăpăria”). Am văzut așa-zisa cetate, monumentul libertății, de unde am admirat orașul. Se spune că aici în Cetate ar fi fost întemnițat Horia. Înainte de a veni la Cetate am vizitat Muzeul, foarte asemănător cu alte muzee de obiecte vechi ca acelea de la București, Iași și chiar Rădăuți.

De la Cetate am trecut pe sub un portic frumos împodobit și am venit în centrul orașului în căutarea unei cofetării pentru a lua dejunul. Dar, la cele cîteva cofetării pe la care am colindat n-am găsit ceai. Se făcuse deja ora 9. Atunci am mers la un chioșc de produse lactate și-am primit fiecare cîte două cornuri de-un leu și cîte o jumate de kg de iaurt. Așa masă mai da! Am uitat să amintesc că la Scărișoara ne-am ținut toată ziua ce ceea ce halisem dimineață pe la 10. La amiază n-am mai mîncat și seara am mîncat ceva pe la 12 30. Ne-au cam fentat ei cu mîncarea… După ce-am terminat cu iaurtul am fost liberi. Eu am intrat la o librărie și mi-am luat o mulțime de vederi (6 bucăți necolorate și 4 color).

M-am speriat cîte vederi a scris Gălănița din Alba Iulia și Cluj. De fapt e firesc. Ea are grijă de alimentația noastră… ”Uitînd” să ne dea un prînz la Scărișoara și-a făcut bani ca să scrie sute de vederi.

Am stat destul de mult în Alba Iulia. Pe lîngă iaurt am mai mîncat mere, înghețată și la urmă… apă. Mă mir că n-am pățit nimica. Am stat mult prin parc și pe la 11 am ridicat ancora pornind în direcția Tg Mureș. Pe acest traseu am trecut și prin Blaj unde ne-am oprit un pic și directoarea ne-a explicat din importanța istorică a acestui oraș (Bălcescu, Revoluția de la 1848). Ne-am continuat apoi drumul și la Cetatea de Baltă am văzut un frumos castel pe o spinare de deal. Următoarea haltă a fost Tîrnăveni. Aici am stat mai bine de o oră. Am luat masa la un restaurant unde am mîncat destul de bine. Aici am intrat de vorbă c-un tip care ne-a dat cîteva explicații în legătură cu o chelneriță-chelner (Bărbat? Femeie?).

Ne-am continuat drumul pe la Iernut, Ogra, Ungheni și pe la 17 – 18 am ajuns la Tîrgu Mureș reședința regională a regiunii Mureș Autonomă Maghiară. Am fost cazați la un internat lîngă Baza Sportivă nr 1 și o școală generală de 8 ani. După ce ne-am aranjat în dormitoare, ne-am spălat, apoi – liber în oraș. Cîțiva dintre noi au însoțit-o pe tovarășa directoare la Muzeul regional de artă. Deoarece era spre ora închiderii am vizitat numai etajul III. Clădirea e foarte frumoasă în interior.. În construcția scărilor am văzut modele nemaivăzute de mine pînă acum. Am văzut opere ale pictorilor români (Grigorescu, Țuculescu – moderni) și maghiari, necunoscuți mie. Mi-au plăcut îndeosebi tablourile ”Spălătorese” (valorează două milioane de lei), ”Spălătorese certîndu-se” și ”Berbecii”. Un ghid (care avea un tic: își mîngăia mereu mustața și nasul) ne-a prezentat istoricul muzeului. La urmă ne-a întrebat de unde sîntem. Cînd a auzit că de la Suceava a exclamat: ”Aaa! Moldoveni! Șinși or șinș fac doușcinș” și a rîs. A vrut să zică 5 X 5 fac 25 dar în loc de ”ci” pronunța ”ș” și era comic.

După vizitarea muzeului am ieșit cu Toader mai înainte și ne-am plimbat în jur vorbind moldovenește cu accent pronunțat. În oraș pare că majoritatea sînt unguri. La toate magazinele firmele sînt scrise în românește și în ungurește. După ce au ieșit și ceilalți am traversat strada principală și ne-am afundat mai în centru. Pe drum ne-am întîlnit cu restul de băieți care au fost cu Storoj și au făcut cumpărături pentru masa de seară. Apoi ne-am îndreptat cu toții spre internat. Aici Storoj a pregătit cina și peste cîteva minute masa era pusă. Fiecare a primit cîte o cutie de pateu de ficat, cîteva roșii și sare, plus cîteva felii de pîine intermediară. La urmă, cine-a mai vrut a mai primit, așa că am mîncat pe săturate.

După cină, Storoj ne-a dat voie să mai ieșim, dar cu condiția ca la ora 22 să fim înapoi. Am ieșit cu Toader și cu Mișu să ne plimbăm. În timpul ăsta ne-am mai stîlcit limba pronunțînd puținele cuvinte ungurești pe care le-am învățat. Mai încolo am intrat la o cofetărie așezată mai mult la subsol dar foarte frumos aranjată cu scaune și canapele tapițate. Mișu a făcut rost de 10 lei de la un ”copchil” zicîndu-i că-i rupt și dacă merge cu el la bancă îi dă doar jumate din valoare. Copilul, naiv, a dat cei zece lei (care erau un pic rupți într-un colț) și a luat 5 înapoi. Din ceo 10 lei am luat fiecare cîte-o înghețată și un suc considerînd că fiecare am mîncat de pleașcă. Ne-am întors înapoi la internat (cu cîteva minute întîrziere, dar Storoj nu ne-a văzut) și imediat ne-am dezechipat. În camera mică era o căldură înăbușitoare. Cînd s-au deschis geamurile abia s-a simțit o undă de răcoare pînă la mine.

Vineri 22 iulie 1966. Dimineața cînd m-am sculat, în cameră mai eram doar eu și Storoj. Restul erau demult îmbrăcați și deja mișunau pe-afară. În cîteva minute am fost și noi gata și pe la 8 am plecat cu toții la o cofetărie din centru unde ni s-a ”asigurat” cîte-un ceai, un corn și o prăjitură. La o masă vecină, neocupată de nimeni, am zărit o sticlă mică pe care era scris Coca-Cola. Mișu a capturat-o imediat și a vîrît-o în buzunar. Toți patru credeam că-i un lichior grozav, american. Am observat că pe inscripție scria și în limba rusă. ”Familistul” (L.D: adică capul familiei descrisă de mine ca fiind 2+2) ne-a explicat că-i fabricată în SUA pentru URSS. Ne facem noi planuri cum s-o destupăm și s-o consumăm. Am plănuit s-o bem aproape de autobuz și să-i dăm și șoferului pentru că-i băiat bun. Dar ne-am înșelat groaznic. După ce ne-am băut ceaiul am ieșit cu toții afară. Aurel s-a interesat și a aflat că-i un fel de suc și costă 3.50. Mare dezamăgire! În fine, pe drum am destupat-o cu ajutorul unei lame de la cuțitul meu și, în timp ce mergeam prin oraș, am golit-o. Nici măcar n-avea un gust ca lumea; era, parcă, searbădă. Atîtea emoții pentru nimic…

De la cofetărie am mers din nou la același muzeu ca să-l vadă toți. Am mai vizitat încă o dată muzeul de artă. Aici titlurile tablourilor erau scrise, de asemenea, în două limbi. Cu ocazia asta am mai învățat o serie de cuvinte Am vizitat apoi Sala oglinzilor și cu asta am încheiat vizita în Tg. Mureș, pe la ora 11. Din oraș mi-am luat numai două vederi colorate. Cu aceasta mi-am cheltuit și ultimii bani. Mai am 10 lei din rezervele mele pe care-i țin pentru bilet la cursă. Vizitînd Tg Mureșul m-am ales cu cîteva cuvinte ungurești. Iată-le: kese-nemo = mulțumesc; nem tudom moghioroș = nu știu ungurește; Hus = carne; fagylalt = înghețată; noi = femeie; taikep = peisaj; arkep = portret; vege = capăt, sfîrșit; akony = anotimp. La ”Cofetăria Rodica” noi pronunțam ungurește, cu accentul pe prima silabă.

Astă noapte a plouat din abundență. În autobuz se mai răcorise puțin aerul. La plecarea din Tg Mureș s-au mai făcut unele modificări la locuri, dar eu am preferat să stau pe scaunul de lemn pentru a-mi fi mai la îndemînă la cărți. Am continuat excursia noastră urmînd drumul regional Tg Mureș – Miercurea Ciuc, ținta noastră de azi nefiind fostul Onești, actualmente orașul Gheorghe Gheorghiu Dej. Pe la amiază am ajuns la stațiunea Sovata. Aici am oprit și am schimbat și restul de bani, luîndu-mi de-un leu ”cucoși” sau ”floricele”. Mișu a cumpărat mere avînd grijă s-o înșele pe  babă c-un măr. Ne-am urcat în părcușorul din spatele restaurantului și pe scările de ciment ne-am făcut cîte-o fotografie. Neștiind cît mai stăm am evitat să ieșim în oraș, dar apoi ne-a părut rău. (Mișu: ”Jiuravle, nu vrei o înghețată? Ia! Ia de-aici. Ia mă mîna de-aici!”). Din Sovata și din alte stațiuni am cumpărat în total 6 vederi colorate.

Am trecut apoi prin Odorhei (o vedere colorată). Aici e tot un oraș cu mulți unguri, ba am văzut un panou de onoare scris numai în ungurește. De aici din oraș Storoj a cumpărat pîine, pateuri, roșii și parizer, alimente ce constituie hrana noastră pentru amiază. Între Odorhei și Miercurea Ciuc am oprit pe un loc între două sate și, ”la iarbă verde” s-a distribuit cîte un pateu la patru persoane, două felii de parizer, roșii și pîine. Noi (cînd zic noi înțeleg cei patru: eu, Toader, Aurel și Mișu) am luat ultimii (drept pedeapsă pentru că am mîncat o pîine din provizii). Dar tot rău-i spre bine. Luînd la urmă, ne-am găsit locuri lîngă Storoj și sacoșele cu hrană. La urmă au mai rămas pateuri și roșii. Storoj le-a ridicat în sus întrebînd cine-i amator și noi, fiind aproape, le-am capturat imediat. Nu-i nici o rușine să spun că sîntem tare mîncăcioși. Mersul ăsta și somnul puțin ne epuizează. Dar mergînd în continuare spre Onești ne-a prins noaptea pe drum și cu mare greu am ajuns în oraș după miezul nopții. În acest timp, în autobuz, în special în spate, a fost o gălăgie infernală. A fost nevoie ca Storoj să intervină de cîteva ori. Odată (era încă ziua) ”Hitler” aruncă un corn în spate și mă nimerește pe mine. Am vrut să i-l dau înapoi, dar el s-a ferit și cornul l-a lovit pe Storoj în umăr. Drept pedeapsă am stat 5 minute în picioare.

La Onești am fost cazați la o școală generală de 8 ani lîngă apa Trotușului (care era foarte murdară) în partea de răsărit a orașului. Am fost cazați în săli de clasă pe saltele fără cearșaf și fără pernă, numai cu o pătură de învelit. Sosiți la miezul nopții – frumoasă primire ne-au făcut! Pe lîngă toate am rămas și nemîncați pentru seară. A doua oară am fost fentați…

Eu mi-am aranjat geanta sub cap și culcușul mi-era gata, dar era gălăgie și pînă nu s-a sculat Mișu să facă liniște n-a fost chip de dormit. I-a dat cîteva picioare-n cap lui ”Hitler”, apoi s-a făcut liniște și fiind obosiți am adormit imediat. Cred că trecuse de ora 1.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame