liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Marțial

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 479. Marți 24 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 3


Motto 1:    ”Când ești celebru, ești citat; când nu, ești furat”  (Mariana Codruț)

Motto 2:    ”Poeții minori împrumută, poeții mari fură de-a dreptul” (T.S. Elliot)

Motto 3:     ”Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal este unul dintre ele” (J.-L. Henning)

Motto 4:   ”Dumnezeu însuși, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul și asemănarea sa” (Dumas)

Motto 5:    ”Istoria literaturii nu este decât inventarul reluărilor sale. Literatura nu trăiește decât din originalitatea plagiatelor sale” (J.-L. Henning)

Motto 6:    ”Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora și aparține tuturor” (Voltaire)

Motto 7:    ”Furtul unei idei ar trebui considerat o crimă în literatură” (Musset)

Motto 8:   ”A-ți recunoaște plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor” (William Burroughs)

Motto 9:  ”Jos originalitatea, eul servil și steril care pune sub zăvor ceea ce creează. Trăiască furtul, pur, nerușinat total. Nu suntem responsabili. Furați tot ce vă cade sub mână” (William Burroughs)

 

Orice realitate conceptuală (oximoroanele mă omoară!) poate fi mai bine înțeleasă dacă-i atingem puțin originea, locul nașterii cu alte cuvinte. Geneza și Botezul sunt și ele megieșe temporale, de unde și zicerea unui celebru cântec: ”Men gave names to all the animals, in the beginning, in the beginning!”. Furtul era, de la începuturi, un gen comun, dar diferențierea sa pe branșe de furi presupunea alegerea de cuvinte/ nume (bine) potrivite, ca să înțeleagă tot hoțul și tot furatul despre cine se vorbește în propoziție.

 

Plagiatorul Henning, autorul ”Apologiei...” ne deslușeșete etimologia și genealogia cuvântului care desemnează tagma furilor intelectuali (dar proști, devreme ce cineva i-a prins și ei sunt cunoscuți ca atare): ”La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire.  … termenul a fost aplicat metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv identificați cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care reușește să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adejectivul grecesc plagios – cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. … Pornind de la acest prim sens, latina a dat naștere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), și plagiarius… plagiatorul (în sensul actual al termenului)” (p. 23).

 

Furii/ hoții au întotdeauna o lene și o inteligență aparte. Inventivitatea lor este însă direcționată spre acoperirea furtului în loc să fie utilizată în producerea de ceva (relativ) ”nou”/ ”bun”. În Roma antică nu se instituise încă dreptul de proprietate intelectuală, astfel încât oricine citea ceva, putea transcrie și publica sub numele său. Pentru poetul Marțial reproducerea poeziilor sale sub alte nume nu era atât o ofensă morală, cât una financiară/ comercială. Marele plagiator Voltaire recunoștea: ”Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat” (p. 25).

 

Sar direct în secolul 17, când plagiarismul a devenit… ”știință”, o disciplină artistică menită să-i învețe pe cei fără talent să plagieze. Numitul Oudart Richesource dădea lecții de ”creative writing”, respectiv de … furat inteligent. Această ”artă” a fost numită ”plagiatorism” (Nu cumva ”plagiarism”?). ”Plagiatorismul … este arta pe care unii o întrebuințează cu multă îndemânare, de a deghiza tot felul de discursuri, compuse de ei sau sau ieșite de sub o pană străină, astfel încât autorul însuși să nu-și poată recunoaște propria lucrare, propriul său stil și fondul operei sale, arătând prin asta cât de bine a fost deghizat totul” (p. 51). Ca unul deja priceput în arta plagierii, J.-L. Henning explică (probabil și din proprie experiență) cum se procedează: ”Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos. Vom putea chiar dar nu obligatoriu, să ne cităm modelul, omagiind nivelul înalt al lucrărilor sale” (ibidem).

 

Acest modus operandi a fost deja însușit de plagiatori din România. Plagiatele lui Ștefan Munteanu de la Bacău și Traian Diaconescu de la Iași – ambii bolnavi de Eminescu – au fost depistate tocmai pentru că și-au ”citat” sursa, probabil și cu convingerea dublă că: a) oricum nimeni nu mai verifică/ compară textul articolului cu sursele citate și b) orice acuzație de plagiat va fi contracarată cu ”argumentul”: ”dar eu am citat domle!” Dar ”citarea” se reducea, de fapt, doar la includerea ”sursei” la Bibliografie, astfel că ideea de articol original era consolidată și cu aparența că ”are și aparat științific”. Cred că ar merita un studiu serios și bine documentat pe modul (specific) cum plagiază românii. Pot anticipa concluzia: inteligenții plagiază mai puțin, cu finețe și cu mult antrenament, în timp ce mai puțin inteligenții greșesc prin faptul că și-au desconsiderat cititorii și disponibilitatea lor de a citi cu atenție. Dar și contextul cultural-legislativ contează mult în conturarea acestui tablou cultural al plagiatorului român contemporan.       (va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame