liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Marius Chivu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 563. Luni 16 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (19)


Actrița de teatru și film Luminița Gheorghiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lumini%C8%9Ba_Gheorghiu_(actri%C8%9B%C4%83) este a treia invitată-femeie (și ultima) dintre cele douăzeci de personalități selectate de Mircea Vasilescu pentru a fi incluse în volumul ”Vorba rămîne”.

În teatru este o vorbă care spune că este bine joci cît mai mulți regi și că, oricît de bine ți-ar ieși rolurile, încă nu ai nici o garanție că ești unul bun. În teatru trebuie să demonstrezi tot timpul că ești o personalitate, că poți fi rege, că aduci publicului un plus de ceva. Nu știu exact cum se numește acest ceva. Poate talent, poate farmec…” (p. 207)

Personajele sînt jucate, în general, după mintea și sufletul fiecărui actor, dar, cît timp acesta a acceptat să joace în regia cuiva, trebuie să țină cont de ceea ce spune regizorul. Este bine ca actorul să imprime personajului ceva ce este al lui și numai al lui, dar, pe de altă parte, nu își poate asuma o independență pe care nu o are.” (p. 208)

M-am înțeles bine cu femeile! Cu bărbații am avut probleme pentru că nu mă iubeau toți! Lăsînd gluma la o parte, eu cred că mai degrabă există gelozie între actori și actrițe, decît numai între actrițe. Orgoliul este partea integrantă a acestei meserii, dar, într-o anumită măsură, el te face să avansezi. Trebuie să îți dorești mereu să avansezi, să fii primul – acest lucru îți dă un impuls! Dacă alegi să stai în banca ta, foarte bine, este alegerea ta, dar acolo rămîi!” (p. 213).

În calitatea mea de înfometat de teatru (îndeosebi în studenție), am avut mereu regretul că nu mai pot vedea piesele cu actorii îndrăgiți și foarte talentați ai vremii: Miluță Gheorghiu, Anny Braesky, Teofil Vîlcu etc. Fiind și pasionat și consumator de film(e) mi-a venit ideea să sugerez conducerilor teatrelor să filmeze fiecare spectacol, fiecare fiind inedit în felul său. Apoi am sugerat ca măcar spectacolul de dinainte de premieră (fără spectatori) să fie filmat. Mai recent am formulat această doleanță direct conducerii Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, amintind, în treacăt, că asta poate fi și o sursă suplimentară de venit pentru actorii din generațiile viitoare. Am aflat, ulterior, că niște spirite antreprenoriale au luat acțiunea pe cont propriu și există deja un conflict pe tema drepturilor de autor. Nimic nu-i simplu în viața asta…

Marius Chivu a avut exact aceeași idee, adresată actriței Luminița Gheorghiu sub formă de întrebare: ”Mie mi se pare trist faptul că un actor face un rol mare într-o piesă, rol care, dacă nu este filmat, practic, dispare. Există vreun rol de care sînteți foarte mîndră, dar regretați că s-a pierdut și că nu a rămas neînregistrat?” Iată răspunsul actriței: ”Un spectacol de teatru este foarte greu de filmat – este nevoie de multe camere, de mulți operatori etc. Cineva mi-a înregistrat piesa Bigudiuri, dar nu mi-a plăcut ce am văzut, pentru că nu era o filmare foarte bună. Îmi pare foarte rău că nimeni nu a filmat încă extraordinarul spectacol a lui Ducu Darie, Trei surori.” (p. 213) Aș adăuga doar că, după umila mea părere, nu trebui n camere și n operatori care să ia prim planuri și gros planuri, să filmeze din unghiuri diferite și să monteze apoi totul ca la un film adevărat. Nicidecum! Eu aș prefera să fie filmat de pe scaunul unui spectator: cât vede el atâta va vedea și spectatorul filmului. Nu cred că sînt costuri mari. Doar problema drepturilor de autor trebuie tranșată într-o manieră specifică. De asemenea, arhiva de CD uri cu spectacole va fi un excelent mijloc de instruire pentru studenții la actorie (ba chiar și pentru absolvenții care au deja ceva experiență). Schimbul de (imagini cu) spectacole între teatre, plus trimiterea de CD uri în străinătate pentru a se decide structura tematică a turneelor va fi de mare folos.

Inevitabil, în cadrul taifasului pe Divan a venit vorba și despre filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, în care actrița Luminița Gheorghiu joacă rolul asistentei (supporting actress). Aceleași reacții ca la noi s-au întâmplat și în urma unei vizionări în Franța: ”Știți, așa s-a întâmplat și cu soțul meu, cu unchiul meu...”. Este vorba, pînă la urmă de o problemă umană, susține actrița care a luat în America premiul Best supporting actress pentru rolul asistentei. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 558. Miercuri 11 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (14)


Despre Antoaneta Ralian (1924-2015) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Antoaneta_Ralian) probabil că au auzit doar iubitorii de literatură străină măiestrit tradusă în limba română. A traduce este, cred, o artă, un talent nativ bine cultivat și consolidat. A traduce este și un act de creație (mai ales dacă este vorba despre poezie). Nu în ultimă instanță traducătorul este un co-autor al operei traduse și un inter-mediator între autorul străin și cititorul român; în fond, este un fel de diplomat care armonizează inteligent și plăcut culturi diverse, cu grade diferite de rafinament. Am practicat, un timp, acest ”sport” (în studenție) pe vremea când cererea de traducători de engleză era foarte mare, iar oferta încă mică. Dar nu pot uita imensa satisfacție pe care o are traducătorul atunci când evită capcanele traducerii facile sau, dimpotrivă, reușește rafinamente lingvistice cel puțin la nivelul autorului tradus. Sigur, marii traducători nu sunt trădători și asta le oferă un plus de aură de măreție, corectitudine și valoare. Pentru toate acestea, ridicate de traducătoarea A. Ralian la modul superlativ, dilematicii democrați au invitat-o la taifasul de pe divan (în 2006) ca făcând parte din elita culturală a României. Caracterizarea făcută de editorul cărții (Mircea Vasilescu) merită amintită: ”Antoaneta Ralian a avut orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărți în lume”. (p. 124)

Acest destin exemplar, povestit de însăși eroina destinului chiar trebuie cunoscut (îndeosebi de părinții care se preocupă de viitorul copiilor lor): ”de mică am învățat trei limbi străine – engleza, franceza bine, germana mai puțin – deși părinții mei erau de cultură germană – o înțeleg foarte bine dar nu o vorbesc. Mai tîrziu am învățat italiana, în urma unui episod romantic, sentimental” (p. 124-125).  A avut neșansa să lucreze la Ministerul Învățămîntului și Culturii în anii instaurării bolșevismului dictatorial: misiunea ei era să facă liste cu cărți ce trebuiau date la topit. (Îmi revine în minte o situație similară – doar aparent de sens contrar: în ianuarie 1990 am primit, în calitatea mea de bibliotecar voluntar al Bibliotecii catedrei impropriu numită ”de științe sociale”, ordinul de a da la topit cărțile promovate de vechiul regim ceaușist. Atunci mi-am completat biblioteca cu sute de volume cu operele lui Platon, Aristotel, Helvetius, în general cu filosofi antici și medievali. Restul a mers la topit). Antoneta Ralian povestește: ”veneam acasă disperată, plîngînd că am ajuns să scot din biblioteci asemenea autori. … Fiind fiică de bancher și nepoată de insdustriaș mi s-a făcut un dosar nemaipomenit, de care m-am speriat eu singură cînd l-am văzut și am fost dată la munca de jos. Dar eu am înflorit la munca de jos și am început să traduc din plin, cu pasiune, cu fericire, cu dăruire” (p. 126). Despre rolul cenzurii în malformarea textelor traducătoare mărturisește cu tristețe, deși propunerile cenzorilor erau de-a dreptul hilare: ”… în loc de Dumnezeu trebuia să pun Natură, Providență etc. Cea mai mică aluzie erotică trebuia scoasă. … un eseu foarte interesant despre plictis în care se vorbea despre plictisul în socialism, despre stereotipia socialismului, anostul socialismului a căzut cu totul.  … într-un pasaj era vorba despre un maimuțoi care a făcut înconjurul lumii. S-a tăiat imediat pentru că se putea interpreta că Ceaușescu … este maimuțoiul” (p. 126-127)

Întrebarea lui Cezar Paul-Bădescu este și întrebarea multora dintre noi. Reproduc întrebarea și  o parte a răspunsului: Cezar Paul-Bădescu: ”În traduceri, cît e din autorul respectiv, cît e din Antoneata Ralian? Am discutat cu unii traducători care îmi spuneau: ”Păi de multe ori sînt mai mult eu…”. Există un procent fix sau e variabil?. Antoaneta Ralian: ”Cînd traduc o carte încerc să mă identific cît mai mult cu autorul, deși o identificare totală e imposibilă. Îmi impun să văd prin ochii lui, să gîndesc cu gîndurile lui, să simt cu sentimentele lui, să mă transpun în autorul respectiv” (p. 130-131). De mare finețe este referirea la traducerea lui Salman Rushdie, Pămîntul de sub tălpile ei: ”…orice scriitor care nu scrie în limba maternă încearcă în limba nouă să întrebuințeze cuvintele cele mai rare, cele mai sofisticate, ceea ce un scriitor de limbă maternă nu face. Așa că are o limbă livrescă, nu în sensul peiorativ, dar nu e limba fluidă, curentă” (p. 131).

Mama și soțul ei o visau să devină scriitoare. Marius Chivu o întreabă dacă nu și-a dorit și ea acest lucru: ”știu că traduc bine. Ca să scriu nu știu dacă am suflu epic… dacă aș scrie aș fi un scriitor destul de mediocru și, în loc să îngroș rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara doua, si un alter ego al scriitorilor. (p. 132).

La întrebarea lui Radu Cosașu dacă româna este capabilă să traducă marile cărți sau e limba unei mici culturi, traducătoare are un răspuns îmbucurător-întristător: ”Pentru un om cult, pentru cei care respectă normele, este o limbă bogată, plină de sinonime, cu mari valențe poetice. S-a deteriorat însă foarte mult acum, s-a agramatizat în ultimul hal, dar pentru cel care face traduceri în limba română, există o serie de echivalențe foarte potrivite” (p. 133).

Interesante sunt considerațiile omului de cultură Antoaneta Ralian despre prestațiile de la televiziunile noastre (numite încă ”presă”…): ”Nimic din ce e hăruit de artă nu e obscen. Obscene sînt telenovelele. … Mă oripilează, în primul rînd, știrile de ”importanță” națională în care cineva a violat o bătrînă. Este o degradare efectivă a noțiunii de stil, de jurnal. Sînt și unele comentarii total deplasate. Crainicii trebuie să informeze, să spună corect, obiectiv și nici măcar prin zîmbet să nu-și exprime partizanatul” (p. 135). După ce au trecut 12 ani de la aceste aprecieri oare cît de indignată s-ar dovedi traducătoarea de prestațiile R OTV (România TV)? Am bănuiala că nici chiar ea nu și-ar găsi cuvintele…

În final, iată profesiunea de credință a unui traducător de elită: ”Ca să fii traducător ai nevoie de har. … E vorba despre pasiunea mea. Traducerea e o formă de evadare, un panaceu… Iar cînd termin o traducere, mă despart cu greu de personajele respective, sînt ca niște prieteni ai mei de care cu greu mă despart și intru cu greu la alți prieteni.” (p. 137).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 555. Duminică 8 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (11)


Ca o continuare a simplificării anterioare, întrebat fiind (de Mircea Vasilescu) despre mecanismele validării operelor și autorilor lor, Mircea Cărtărescu simplifică din nou vorbind despre cele două criterii fundamentale de validare: esteticul și comercialul: ”Acum, mecanismul validării a clivat în două niveluri. A rămas o insulă mică de validare estetică – revistele literare, critica (atît cît mai funcționează) – în centrul unui ocean de validare ”capitalistă” a artei. Televiziunile, radiourile, presa cotidiană care are pagină culturală nu te fac scriitor valoros, dar te validează ca pe un fel de vedetă mediatică. Apare o schizoidie între mica piață culturală, cea de prestigiu, unde ai un anumit nume, o cotă, o imagine printre confrați, și piața ”comercială” foarte mare dimprejur, care, deși superficială, are totuși o putere zdrobitoare. Fiecare scriitor este supus tensiunii dintre aceste două piețe. Și cred că suntem abia la începutul fenomenului. Se pare însă că, încetul cu încetul, insula ”normalității” culturale va fi erodată de oceanul mediatic din jur. Experiența occidentală ne arată că puterea simbolică a revistelor literare este din ce în ce mai mică, pe cînd puterea managerială sau de imagine a pieței este tot mai mare.” (p. 94) Mă voi referi, în cele ce urmează, la calitatea de poet a lui Mircea Cărtărescu, pentru că viziunile sale despre capitalism, piață, management, comerț, marketing etc. sunt eminamente poetice, metaforice, imprecise, ușor confuze, contradictorii chiar. Mai mult, relativizând postmodernist, M.C. folosește termenul de ”piață” și pentru valorile simbolice și pentru cele material-financiare, sporind confuzia. În ultimă instanță, sintetizând, cheia întregului discurs axiologic se învârte în ”broasca” verbului a plăcea. Unora le plac dimensiunile abstract-metaforice, oferindu-le valoare/ importanță mare; altora le plac dimensiunile concrete, prozaice, factice, oferindu-le, la rându-le, valoare/ importanță mare. Hedonismul este, finalmente, axul axiologic a ceea ce numim validare/ evaluare. De asemenea, tot de hedonismul axiologic ține și coperta cărții, structurarea acesteia pe capitole, fontul de literă etc. În fond, de ce ar trebui ca unui cititor să-i placă ceea ce afirmă criticul XY că i-a plăcut și să nu-i (dis)placă ceea ce citește cu ochii proprii? Astfel, indiferent de ce spun cronicile/ criticile literare în legătură cu opera lui Cărtărescu, fiecare cititor are discernământ și criterii hedonist-axiologice proprii în funcție de care va cumpăra/ citi sau nu o carte sau alta a acestui autor. ”Normalitatea” culturală despre care vorbește autorul român luat la întrebări de dilematici este, de fapt, tot ceva iluzoriu, o simplă opinie bazată pe o medie statistică. Dar M.C. încearcă să sugereze că această ”normalitate” o constituie elita culturală (”mica piață culturală”) a unei țări formată din scriitori ”profunzi” și cititori ”instruiți”. Confuzia terminologică din capul scriitorului provine dintr-un atașament de natură ideologică la ceea ce este stabilit/ decretat/ acceptat ca fiind bun/ prețios/ valoros/ clasic. Mai mult, ”normalitate” înseamnă medie/ mediocritate/ majoritate simplă, în timp ce M.C. identifică normalitatea cu minoritatea culturală, cu elita scriitoricească și cititoricească, ceea ce nu este conform realității. Mi se poate reproșa că prin hedonismul pe care îl invoc mereu se face loc kitsch-ului cultural și axiologic, dar se uită că ceea ce a fost odată considerat kitsch, ulterior a devenit normalitate și chiar elită. De aceea latinii nu se grăbeau să dea verdicte definitive criteriilor de validare a frumosului/ esteticului: ”De gustibus et coloribus non disputandum”. Printr-o întrebare suplimentară (Marius Chivu) referitoare la faptul dacă perspectiva managerial-comercială asupra artei îl sperie, Mircea Cărtărescu iese biruitor din clisa axiologică pe care tocmai o vizitase și o descrisese anterior: ”… un artist adevărat nu s-a lăsat niciodată validat, nici de piață, nici de reviste, nici măcar de criticii importanți. Pentru mine e important ca doi-trei critici, în care cred,  să scrie bine despre cărțile mele, dar știu că am destul spirit critic ca să-mi dau primul seama dacă ce fac e bine sau nu, și să nu mă îmbăt cu apă rece. Am în mine criteriile, mă pot dispensa foarte bine de oricare dintre aceste piețe” (p. 95). Așa da!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 517. Vineri 1 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (18)


Despre nocivitatea și maleficitatea serviciilor secrete comunisto-dictatoriale s-a scris mult. Despre urmărirea scriitorilor și a oamenilor care lucrau (în trecut) în greu definibilul domeniu al culturii, de asemenea. Evident, despre toate astea nu s-a scris atunci, ci abia după (1989), adică după instalarea democrației noastre originale, neaoșe, gorbacioviste, social democrate, neoleniniste. În schimb, despre activitatea celor mai mulți decât înainte nu se scrie, acum, nimic, deși toți ziariștii au deplina libertate să o facă. De ce oare? Poate pentru că serviciile nostre nu mai vizează cazurile de conștiință, ci îndeosebi pe cele de terorism. Asta ar însemna că România este mult mai expusă terorismului decât Germania. Sau poate cifra atât de mare de oameni plătiți din bugetul public asigură (și) bunul trai al acoperiților din justiție, armată, presă, biserici, parlament, guvern, partide politice, sindicate, ONG uri, familii, universități, spitale, primării, consilii locale, firme ale statului, firme străine care acționează pe teritoriul României, firme românești care acționează pe teritoriul României etc. etc. Atunci totul se explică și chiar se justifică. Dacă, prin absurd, decidenții de nivel macro ar hotărî să se renunțe la ”acoperiți”, atunci șomajul va crește, iar poporul o va duce mai rău. În consecință, pentru binele poporului român, numărul acoperiților din toate domeniile de activitate ar trebui să crească la un maximum care se poate apropia de cifra care reprezintă populația adultă din patria noastră. Deocamdată se cunoaște doar reducerea cu o persoană a numărului acoperiților din presă (Robert Turcescu), dar – conform legii compensației – numărul acoperiților din Parlament a crescut tot cu o persoană (la PMP).

Publicația Cotidianul din 30 mai 2016 precizează că, pe ansamblu, România zilelor noastre are de șase ori mai mulți angajați în serviciile secrete decât avea Securitatea lui Ceaușescu. https://www.cotidianul.ro/angajatii-din-serviciile-secrete-de-6-ori-mai-multi-ca-securitatea-lui-ceausescu/ ). Teoretic ar trebui să avem cel puțin de șase ori mai multe arhive. O pâine (bună) de mâncat pentru cercetătorii din deceniile ce urmează. La doi ani după această dezvăluire, Marius Chivu de la Dilema Veche reduce cifra de cca 55.000 de angajați în serviciile secrete la un maximum de 15.000. Diferența dintre cele două cifre mi se pare prea mare pentru a nu compromite veridicitatea ambelor cifre. În decembrie 1989, conform articolului din Cotidianul, toate direcțiile Securității Statului, inclusiv cele de la Interne și Armată organizate în cele 6 direcții ale Securității, aveau un total de 14.500 de angajați. Comparând această cifră cu cea avansată de Marius Chivu (vezi citatul de mai jos) pentru zilele noastre (cca. 15.000) putem conchide că, deși populația țării a scăzut, numărul supervizorilor angajați să vegheze la somnul nostru (cel de moarte, conform Imnului național) a crescut, ceea ce denotă o îngrijorare suplimentară a statului român față de riscurile interioare care-i subminează existența și opulența. (vezi un studiu comparativ la http://www.romaniacurata.ro/cat-de-mare-este-sri-fata-de-serviciile-din-alte-tari/).

Iată ce scrie Marius Chivu cu doar două luni în urmă: ”România are o duzină de servicii secrete: SRI, SIE, SPP, STS, DIPI, DGIA, probabil și altele, ceea ce înseamnă undeva între 10 – 15.000 de angajați (mai mulți decît are Germania). Bugetele primelor patru însumează peste trei miliarde de lei adică de două ori mai mult decît se cheltuiește pe cercetare și inovație, de pildă. Cu acest surplus de informații & spionaj, toți marii infractori ai patriei, aflați în curs de condamnare, fug din țară la pas. Nu doar că avem un ministru al Justiției analfabet funcțional și un prim ministru gîngav, dar avem și servicii neinformate, trîndave ori corupte, că nici nu știu ce-ar fi de preferat, dată fiind situația”. (M.C.) Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018 p. 24. (Nota mea: de regulă ”duzină” înseamnă 12, dar dacă acum avem și sejururi (sept jours) de trei-patru zile, putem accepta că și duzina nu mai înseamnă, ca pe vremuri, 12, ci doar șase).

Am făcut această digresiune pe tema serviciilor secrete românești foste și actuale pentru a mai ridica o dată întrebarea referitoare la cât de mare este vinovăția celor care au colaborat cu Securitatea (mult, puțin) și care au fost hăituți de presă parcă ceva mai rău decât criminalii de război naziști (deocamdată despre criminalii de război ai Armatei roșii învingătoare nu vorbește/ scrie nimeni). Îmi aduc aminte despre articolele demascatoare și condamnatoare la adresa unor scriitori ca Ioan Groșan, Ioan Es Pop, Andrei Marga (inclusiv Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi și nu în ultimul rând Mona Muscă) etc. în timp ce securiștii adevărați, cu activitate bogată în regimul ceaușist au fost în dese rânduri decorați și promovați de ”noile” structuri social-democrate pregătite înainte de 89 și instalate în fruntea bucatelor țării după asasinarea dictatorilor. O lectură atentă a acestei liste (http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-serviciile-secrete-ii.html)  poate produce o minimă explicație referitoare la marasmul moral în care se scaldă lumea românească a acestor prime trei decenii de după ieșirea din marasmul moral comunist (Pentru a vedea cum a fost și mai este infestată presa cu ”mentalități” departe de democrație vezi: http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-media-i.html). Desigur, scrierea mincinoasă a ”istoriei” din perioada așa numitei ”revoluții” din decembrie 1989 își are originea și explicația tot în această continuitate nedorită despre care am scris în episoade anterioare ale acestui miniserial. Interesant de remarcat și faptul că lovitura de stat din decembrie (benefică în esență, malefică doar prin unele consecințe nefaste) se numește sec ”revoluția română din 89” fără vreo altă precizare conotativă. Putea fi continuată această sintagmă cu epitete ca: ”anticomunistă”, ”antisocialistă”, ”anticeaușistă”, ”antidictatorială”, ”antisecuristă” etc. Da, putea, dar cum se justifica apoi conducerea țării de către partide socialiste, de persoane securiste, de tentative de a instaura dictatura prin îngenuncherea independenței justiției și a puterii prezidențiale? Despre modus operandi al Securității (regăsibil, concret, în Arhivele Securității) se poate citi cu folos și https://gabrielcatalan.wordpress.com/2013/09/24/scurta-istorie-a-securitatii/  Aplicând acest modus operandi la cazul lui Cezar Ivănescu găsim și internarea la psihiatrie sau cel puțin consemnarea unor tratamente psihiatrice ca un mod de ”calmare” a spiritelor insurgente. În martie 1978 găsim (în cartea Ioanei Diaconescu) un document emis de unul dintre supraveghetorii (profesioniști) care îl avea în atenție pe poetul Cezar Ivănescu: ”Cezar Ivănescu, poet, este lucrat pentru Supravegherea Informativă Generală. Are tulburări nervoase, fiind și în tratament la Spitalul 9”. (p. 192).

Toate aceste adevăruri (rezultate și din arhive) sunt de natură să cristalizeze adevăratele caracteristici ale societății românești care a trecut (în 1989) de la un feudalism (medievalism) construit și întreținut cu mijloace moderne, capitaliste la un neofeudalism (medievalism târziu) construit cu mijloace postmoderne, postcapitaliste. Baronetul neofeudal bine instalat în scaunele puterii va uza de toate mijloacele pentru a-și atinge scopul suprem: perpetuarea la putere sine die.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!