liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Lucreția Marian

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 437. Marți 13 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (159).


Sîmbătă 30 iulie 1966.  M-am sculat la 8. Aseară pusesem capcana de șoareci în verandă și azi dimineață am văzut cu satisfacție șoarecul mort (al treilea ”succes” la vînat). Apoi am pus o momeală nouă (ca de obicei, o coajă de pîine uscată) și am mutat-o în beci.

După masa de dimineață am jucat table cu tata. După ce am condus cu 2-0 am pieerdut ca un erou cu 3-2.

Azi e încă înnourat și pămîntul e ud. Am scris la R. Moscova o scrisoare de mai bine de 3 pagini relatîndu-le excursia.

La amiază am primit două ”răvașe”. O scrisoare de la un ”prieten” al tatei din Dorohoi, Prisăcaru, care se interesează de o eventuală mutare a noastră la Iași (Tata a promis că dă casa cu 10 mii de mangoți…). Acum însă cred că nu mai are chef de ducă. Al doilea ”răvaș” era o vedere din Rădăuți. M-am mirat. M-am mirat și mai mult cînd am văzut de la cine vine: ”Multe salutări de pe meleagurile Vicovului, primește de la Natalița. P.S. Multe complimente lui Mircea, aceeași”. Nu mă pot dumiri pentru ce mi-a scris (poate i-o fi scris Toader acea scrisoare de ”adio” și nu știe nici ea pentru ce).

După masă am jucat table cu mama și tata. Cînd jucăm dăm exemple de la campionatul mondial. Cînd cineva dintre noi ia conducerea de la primele jocuri este imediat numit ”Coreea” ceea ce înseamnă că va și pierde (Coreea – Portugalia 3-5 după ce a condus cu 3 la 0!). Cînd tata (care-i cel mai bun) a pierdut și el o dată l-am numit Brazilia (în amintirea meciului cu Ungaria (R.P.U – Brazilia 3-1). După ce-am ascultat meciul pentru finală ziceam că cel care cîștigă prima linie, neapărat va pierde. De la 16 la 18 am ascultat încordați transmisiunea de pe Wembley de la Londra. Finala campionatului mondial de fotbal s-a jucat anul ăsta între formațiile Angliei și ale R.F. Germane (L.D. corect ar fi trebuit să scriu: Republicii Federale a Germaniei, dar asta era o chestie știută de la Deutsche Welle și care promova ideea unei Germanii unice/ unite). A opta ediție a campionatului dotată cu ”Cupa Jules Rimet” s-a desfășurat în prezența reginei Elisabeta și a primului ministru Harold Wilson (cca 10 000 de spectatori). Germanii au fost aceia care au deschis scorul. Dar, așa cum a anunțat și crainicul, este o tradiție ca întotdeauna cei care dau primul gol, pierd. Și tradiția s-a respectat. Imediat s-a egalat și prima repriză s-a terminat la egalitate (1 – 1).  Au loc prelungiri pline de emoții. Dar, neavînd condiție fizică, germanii n-au mai putut înscrie, dar nici apăra. Englezii au făcut 3-2, iar în ultimul minut au făcut 4-2, rezultat cu care s-a încheiat meciul. Regina Angliei (L.D.: De fapt este vorba despre regina Regatului Unit al Marii Britanii și Iralandei de Nord) i-a înmînat lui Bobby Charlton Cupa de aur (4 kg). A fost un meci plin de emoții pe care nu cred să nu-l fi ascultat cineva. Tata și mama care nu știau nimic despre fotbal au devenit ascultători pasionați ai tuturor meciurilor. Părinții s-au culcat la 21.30 dar eu am mai rămas să scriu. Trebuie să recuperez două săptămîni în care n-am însemnat nimic în Jurnal.

Duminica 31 iulie 1966. Aseară am stat mai tîrziu. I-am scris lui Mircea (trei pagini) căci el n-a mai scris deloc, și către ”Redacția Revistei Magazin”, Piața Scînteii, București: problema vederilor: scrise?, nescrise?

Aseară am admirat o minunată lună plină. Ieri am ascultat la Radio Moscova despre un caz de telepatie (Moscova – Novosibirsk).

Dimineața m-am sculat la 8 am transcris pe curat scrisoare pentru Radio Moscova și m-am dus la Poștă cu cele trei scrisori. Am cumpărat 10 timbre să am rezerve.  (cu ocazia asta am cheltuit și ”rezervele” mele de 5 lei). Acasă am găsit în beci al patrulea șoarec prins. La observația mamei că stau mereu și scriu ”amintiri” care ”n-au rost”, m-am apucat și-am repetat primele 1000 de cuvinte la limba engleză.

Azi e o zi frumoasă. În cursul zilei: al 5-lea șoarec. A fost milițianul Palamaru și ne-a luat adresa lui Mircea. Într-adevăr, are miliția de furcă. Seara am citit din ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” care a început să-mi placă. La 22 am plecat la culcare.

Luni 1 august 1066. Ieri am primit de la ”Cartea prin Poștă” ultimele două numere din ”Cărți noi” și un fel de scrisoare imprimată în care mă anunță că ICOMECOOP a înființat o nouă secție ”Comerțul prin coletărie”. Pentru aceasta mi-a trimis materialul informativ și o listă cu produsele ce pot fi cumpărate de la ”Comerțul prin coletărie”. Mi-au pus și o c.p pentru a le putea răspunde.

De cîteva zile mă scol pe la 7 sau 8. Începînd de azi, mama trebuie să se prezinte la Bălinești, la școală. Cît mama a lipsit de-acasă, tata a citit la trigonometrie, iar eu am terminat vol. I. Parcă lipsea ceva… La 10 mama s-a întors. Acum sînt patru cadre didactice la școala din Bălinești. Jan Goraș, directorul, a aranjat în așa fel încît fiecare să vină tot la două zile. Mama merge cu Tica Goraș. Tata i-a scris buniței o carte poștală. În jumătate de lună i-am scris (noi) două plicuri și o c.p. (plus vedrea ce i-am trimis din Cluj, fără a primi vreun răspuns). Așteptăm în fiecare zi.

Azi e o zi caldă, frumoasă; am cules cu tata frunze pline de omizi din tînăra și frumoasa noastră livadă, apoi le-am ars în ogradă la un foc de hîrtii. După masă am citit revista ”Femeia” și volumul II.

De la 15 la 18 am dormit încontinuu, un somn greu, toropit. Am început să mîncăm zdravăn din castraveții noștri. Mănînc cu mare plăcere cîte 4-5 bucăți și chiar mai mult.

Tata-i mereu năpădit de amintiri; povestește de frații și surorile sale cum a venit el încoace etc. Seara am ascultat la Chișinău un frumos concert de muzică populară moldovenească. La 21.30 am ascultat ”Parla Bucarest”. Îmi place tare mult limba italiană și sper să ajung în posesia unui manual de limba italiană. Comanda pe care am făcut-o la Cartea prin poștă a rămas în aer (mai sper, totuși). Azi n-am avut noroc la șoareci. Capcana mea a rămas neatinsă. Nu cred să se fi epuizat ”vînatul”.

Marți 2 august 1966. M-am trezit la 7 și-un sfert. Pînă la ora 10 am terminat de citit și al doilea volum al romanului ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”. I-am făcut recenzia și am lipit odată cu ea și romanul ”Răscoala” care, fiind cam ferfenițit, mi-a luat o jumătate de borcănaș cu pastă de lipit (clei).

Pînă la amiază am reușit să-mi dau părul în sus și văd că, deocamdată, stă așa.

Azi am primit scrisoare de la Moscova (răspuns la scrisoarea mea din 28 iunie: și-au însușit critica…). În plic am găsit fotografia lui Gogol (pe care mi-au mai trimis-o o dată) și o vedere din piața Pușkin. Întrebîndu-mă dacă e vorba de vre-un ajutor în domeniul limbii engleze, mi-au scris să revin la toamnă și ei îmi vor trimite adresa unei școli speciale de limbă engleză din Moscova și Leningrad. Ei, așa mai zic și eu! Sper ca în jurul datei de 20 august să primesc răspuns și la cea de-a doua scrisoare.

Azi e o zi frumoasă și caldă (după amiază s-a înnourat un pic). Prunele din copacul din fața casei au început să se desprindă de pe sîmburi, semn că în curînd se vor coace. Pînă atunci, mai am eu grijă de ele… Anul ăsta am avut vișine foarte multe, avem prune foarte multe, iar perii grozav de încărcați garantează că la toamnă vom avea pere foarte multe. În schimb, n-avem deloc mere. Cele vreo patru mere care mai erau în mărul de lîngă grajd au căzut la ultima furtună. Tanti Lucreția, știind că n-avem mere ne-a adus odată o poală cu mere, dar erau încă verzi. Nici astă noapte șoarecul n-a mai dat pe la capcană. Trebuie opărită capcana (să nu aibă miros de stîrv). O să pun o momeală nouă (cu aceeași momeală am prins patru șoareci).

Freza mea nu mai face nazuri și continuă să stea frumos. Ba încă se mai încrețește și se ondulează în părți.

Miercuri 3 august 1966. La 5.30 m-a trezit tata și mi-a spus că ei pleacă la Rădăuți (tata vrea să se intereseze la pașapoarte de normele de plecare. Mi-a dat indicații ce să fac în timpul cît voi fi singur. Imediat m-am sculat, m-am spălat și mi-am dat părul în sus. Mama mi-a spus ce să mănînc. Eu mi-am făcut vreo trei ouă și am vrut să mănînc, dar am văzut că cele două pîini sînt cleioase (s-au ”aprins”). Am înghițit în silă trei ochiuri, cam reci și ele, apoi a trebuit să rabd pînă seara cînd a venit mama cu pîinea. Singura mea mîncare a fost castraveți cu sare (vreo 7) apoi ceva prune. Toate astea amestecate mi-au dat o insuportabilă durere de stomac. Pînă la amiază am ascultat radio și am scris în Jurnal.  Cu toate că muream de plictiseală nu mi-a dat prin cap să citesc ceva. Am lîncezit toată ziua. A fost pe aici Valița Marianciuc (profesoara mea de geografie din clasa a VII-a). A adus o datorie de 80o de lei. V.M.:Crești, crești… Dar prin sat nu mai ieși, ai?”. Am intrat iar în casă și mi-am continuat scrisul. Pe la 10-11 mi-am adus aminte să văd de ”curca cu curcuțe” și cu puii mici. Nu i-am văzut prin apropiere și mi-am închipuit că-s prin porumb, pe Cudrina. Mi-am făcut o socoteală: ce să-i aduc acuma? Mai bine-i aduc diseară, înainte de a veni mama și ”am o socoteală”. De-abia la amiază am descoperit curca în grajd. Sărmana nu văzuse soarele de ieri… Le-am dat drumul, le-am hrănit și pînă seara n-am mai avut grija lor; nici nu s-au dus de-acasă.

De la 15 la 17 am tras un somn greu și abia lătrăturile înfocate ale lui Muț (venise Ostina,  mama Cocăi) au reușit să mă trezească. Mă durea stomacul și eram tare leșinat.

Azi am primit Moscow News ul și-am mai avut ce citi.

Pe la 18.30 am mai făcut crupe pentru pui și curci. În 20 de minute am dat prin rîșniță o tăbuiață plină. La 19 tata și cu mama erau deja acasă. Mi-a ascuțit cuțitul (cel nou) și pentru 6 lei mi-a făcut brici din cele două lame (așa-mi place mie). Fotografiile care n-au fost atacate de lumină au ieșit toate foarte bine (și acelea cu mustață, făcute în primăvară…).

Tata mi-a spus, cu părere de rău, că s-a interesat la miliție și a aflat că trecerea (L.D.: în URSS, adică la Chișinău…) se face foarte greu, dar pe la anul e sigur că va merge. Mama a adus pîine, eu am mîncat lacom și m-a durut stomacul și mai tare.

Părinții au rîs de mine și de nepriceperea mea. În loc să stau o zi întreagă flămînd și să rabd prostește trebuia să-mi fierb niște cartofi și să mănînc cu brînză… Era și mîncărică de cartofi, dar nu m-am atins de ea… pentru că…. n-aveam pîine.

Mama și-a cusut o frumoasă rochie înflorată (ieri au luat salariul). Au fost pe la noi Jan + Tica Goraș și au stat pînă pe la ora 23.

Joi 4 august 1966. La 6 mama m-a sculat din nou. Mi-au spus că pleacă la Siret și într-adevăr au plecat cu cursa de 6.30. M-am sculat, și pînă la ora 10, am scris în Jurnal (am ajuns la 24 iulie).

Azi e o zi toridă. Nici un nouraș n-a întunecat albăstrimea cerului.

La ora 10 mama și tata au fost înapoi (cu o ocazie). Au cumpărat pîine, carne, conserve, un furtun pentru vin, dar ceea ce au căutat mai tare n-au găsit: un costum de 1000 de lei de tergal, pentru tata (46 III). Nici la Rădăuți și nici la Siret!

Pînă să vină dînșii, eu am mai scris, am hrănit orătăniile și am început să citesc ”Ion” de Liviu Rebreanu. De cîtva timp, șoferii de la Școala de șoferi din Siret fac mereu exerciții de conducere și întorc de zeci de ori pe șoseaua lată din fața casei noastre. Azi – al 6-lea șoarec.

A fost Viorica Dănilă (care-i corigentă la matematică) și a discutat cu tata despre eventualitatea unor ore….

După amiază tata a adus vreo 10 țigle de la un cetățean. Am luat scara de la tanti Lucreția și m-am suit pînă-n marginea casei (înspre tanti, direcție dinspre care bate vîntul mai tare) și-am înlocuit niște țigle căzute. Făcînd asta am astupat niște cuiburi de vrăbii care aveau și ouă și pui. Tata zicea să le arunc de-acolo, dar au rămas doar acoperite. Apoi am aranjat și pe grajd o serie de țigle. M-am suit deasupra și mă simțeam foarte bine la înălțime.

Citesc mereu din ”Ion”. În fiecare zi aștept cu nerăbdare poștașul și citesc cu nesaț fiecare articolaș și fiecare anunț din ziar. Pe lîngă radio, este singurul mijloc de a mă pune în contact cu lumea exterioară. Tata-i foarte pornit împotriva mea că scriu ”amintiri” și că am abandonat lecțiile de engleză.

Seara, fiindu-mi milă de bietele păsărele care au rămas fără cuib și de puii rămași fără părinți am luat iar țiglele și le-am făcut loc să intre.

După ce mama și tata s-au culcat, eu am rămas să mai scriu și să citesc. M-am culcat la 23.

Vineri 5 august 1966. Dimineața, mama a plecat la Bălinești, pe jos. Tata s-a pornit în sat să caute făină și eu a trebuit să mă scol la 7. Dar tata s-a întors imediat și mi-a spus să mă duc la Siret să mă tund și să mă interesez de costume. Cînd am plecat (pe la 9 făr-un sfert) tata mi-a dat o coșarcă să i-o duc lui Moraru (din capătul satului, de la care a luat damingeana de 50 de litri). M-am pornit, dar un vînt puternic ce venea dinspre Siret m-a făcut să merg anevoie. Am făcut sforțări mari să pot înainta. După ce, cu mare greu, am ajuns la Moraru și i-am dat coșarca, m-am întors acasă. Tata a fost tare supărat de asta. De fapt, avea dreptate: nu mai aveam mult pînă la Siret... Mama a venit la 13.30 de la școală.

După masă am avut o durere de cap și am dormit vreo trei ore, timp în care mama și tata au fost pe la cooperativă și eu nici n-am știut. Deparece am dormit ziua trei ore, noaptea m-am culcat la 1.30, după ce am citit partea a doua a cărții ”Jack London” de Irving Stone.

Sîmbătă 6 august 1966. Pe la 6.20 mama și tata erau treji demult și încă nu se hotărîseră dacă să meargă sau nu la Siret. În ultimele minute tata a hotărît să meargă și cînd mai erau cîteva minute pînă să treacă autobuzul, dînșii ieșeau pe poartă. Cînd au ajuns la Nicuță a trecut și autobuzul. Tocmai trecea și popa Tomaziu pe drum. Acesta a făcut stop cu mîna și șoferul a oprit. Mama și tata s-au urcat și au plecat la Siret.

Eu m-am sculat, m-am spălat, dar n-am mîncat căci mi s-a părut pîinea crudă. Decît să mi se facă greață, mai bine rabd. Pînă la amiază am scris încontinuu și, iată-mă, în sfîrșit, la zi! Am scris vreo opt foi (două săptămîni de zile scrise pe același număr de foi cîte am scris pe data de 18 iulie).

La amiază (12.30), mama a venit cu cursa pînă la poartă. Au cumpărat o oală mare de vreo 30 de kg și două lighene care – zic ei – alcătuiesc ”fabrica de țuică”.

După ce s-a mai răsuflat un pic mama mi-a spus că în autobuz s-au întîlnit cu taxatorul Buhaciuc care luase uniformele de la Mircea. Văzînd asta, mama și tata au luat bilet pînă la Rădăuți. Aici au reușit să lămurească problema unifiormelor și l-au lichidat pe Mircea de datorii prin semnătura dată de Buhaciuc. Acum Mircea mai are de luat 90 de lei pe care-i va primi prin poștă.. Mama-i foarte bucuroasă de treaba asta. După masă am jucat table cu mama și pe la 15.30 m-am culcat. Cu mare greu a reușit mama să mă trezească pe la 19.30. Nu știu de ce dorm ziua așa grozav.

Pînă seara am făcut cu toții o curățenie generală în sufragerie, bucătărie, verandă și cameră măturînd, scuturînd și aranjînd. Seara s-a dezlănțuit furtuna și cerul e negru…

Seara tîrziu am stat și mi-am scris Jurnalul pe ziua de azi, după care mi-am luat lampa și cartea (”Ion”) și m-am retras în dormitor, pe canapeaua mea. M-am culcat la 23.

Duminică 7 august 1966. După un somn plin de vise reprezentînd o mare parte din excursia de 7 zile, m-am trezit pe la 9. Am ascultat rubrica ”Pentru voi, dragi școlari”. Azi în țara noastră se sărbătorește ”Ziua minerului” și ”Ziua Marinei Republicii Socialiste România”. În Uniunea Sovietică se sărbătorește astăzi Ziua feroviarului.

Pînă la amiază am jucat table cu mama și cu tata. Parcă-i un făcut: în majoritatea cazurilor conduc cu 2-0 pentru ca apoi să pierd cu 3-2. Cred că dacă partidele ar fi formate din două linii aș cîștiga mereu.

Azi e o zi foarte frumoasă, senină și caldă. La amiază am primit ”Munca” și ”Magazin” ul plus 92,70 lei de la Autobaza T.A Rădăuți. De la imensa ”datorie” de 1500 lei față de Autobază, Mircea s-a ales cu aproape o sută de lei. Banii însă i-a ridicat tata. Din Magazinul de azi am cules adresa lui Corneliu Niculescu din Cluj (schimb de vederi). Am făcut o scrisoare tip și i-am scris lui Adrian Constantin din Anina manifestîndu-mi dorința de a face schimb de vederi cu ei (cîte o c.p).

Cel mai mare eveniment al sezonului: tata s-a hotărît să citească literatură și să mai lase matematica. Azi a început să citească ”Domnul Gallet decedat” de G. Simenon. La amiază am ascultat la D.V. programul internațional de șlagăre date în toate limbile țărilor socialiste, program difuzat în fiecare duminică din luna august. Iată programul: Pentru România: 13.20 – 14.00 (31 m și 25 m); Cehoslovacia: 13.25 – 15.20 (25 și 31m); Ungaria: 15.50 – 16.30 (31, 41 și 49 m); Bulgaria: 14.40 – 15.20 (25 și 31 m), Polonia: 15.50 – 16.30 (41 și 49), Jugoslavia: 17.00 – 17.40 (31 și 41 m); Uniunea Sovietică: 16.45 – 17.45 (19, 21 și 31 m).

După amiază am mai jucat table, m-am ocupat cu altceva, dar n-am mai citit.

Pe la 17 a venit (în vizită) pe la noi prof Huianu Dumitru. Înainte de a pleca el au venit soții Cracană care au stat pînă pe la 20.30 cînd au plecat cu toții (cu mama și cu tata) la film. (L.D.:  Emilia Cracană era profesoară, iar dl Cracană era inginer agronom). Eu am scăpat de mers pretextînd că-s netuns. Nu simt nici o plăcere să ies în sat, mai ales acum cînd n-am dat ochii cu oamenii din sat de aproape un an de zile mi-e oarecum să vorbesc cu ei. Dar mai e și altceva: muțenia și sălbăticia mea nu-mi permit să scot nasul în lume. Nu mă descurc în discuții și, de aceea, tac. Și – ca să nu stau ca mutul pe unde merg – stau acasă. La Rădăuți, antrenîndu-mă cu prietenii, mi-era o groază să stau singur fie la internat, fie în oraș. Căutam mereu prietenia și tovărășia cuiva. Dar și acolo aveam momente de melancolie și-mi plăcea, cîteodată, să fiu singur…

În această vacanță, de pe data de 19 iunie nu m-am mai tuns și părul a crescut lung și sălbatec. Acum l-am dat în sus și nu mai pare așa lung, dar la spate ”bordura” mea s-a lărgit pînă peste gît și trece mult peste urechi. În spate are 7 cm., iar în spate 8. Niciodată n-am avut așa o claie de păr. Poate că nu l-aș lăsa așa lung dacă la aceste dimensiuni nu s-ar încreți și ondula pe părți și în față.

În timp ce musafirii au stat în sufragerie eu am stat în bucătărie, ascultînd radio. După ce au plecat toți, am venit în sufragerie continuînd să ascult radio (muzică ușoară și emisiuni în limba italiană).

Pînă la 21.30 am scris în Jurnal și în Carnetul cu maxime. Acum am reușit să adun 20 de lei. O să mai strîng pentru a-mi cumpăra un nou caiet pentru Jurnal și o pereche de ochelari. Dacă mai adaug și cei 10 lei datorie (biletul la cursa Rădăuți – Grămești la venirea din excursie) înseamnă că trebuie să adun vreo 80 de mangoți.

La 21.30 am ascultat pe 233m lungime de undă un post italian (pare-mi-se Radio Roma). Voi vedea… La ora 22 am aflat! E vorba de același ”Radio Oggi in Italia” cu nenumăratele lui emisiuni în limba italiană. La urmă au dat o adresă din care am reținut doar atît: (un nume de bărbat, la început), Berlino cento due (probabil 102), Căsuța poștală quatro cento și ceva (400 +). Voi mai asculta și voi reuși să depistez adresa exactă. La 22 am ascultat pe 196 m lungime de undă Radio Vatican cu rugăciunile în limba latină. Vreau să notez și să învăț textul uneia dintre ele. Dar ceea ce am reușit să-mi notez este doar atît: ”Ave Maria, grazia plena, dominus tecum benedictus mulieribus...”.         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 436. Luni 12 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (158).


Sîmbătă 23 iulie 1966. Dimineața m-am sculat în razele soarelui și în gălăgia copiilor. După ce m-am echipat și m-am spălat am ieșit cu Toader pînă în centrul orașului. Mi-am cumpărat o vedere din orașul Gh. Gheorghiu-Dej. Pe la 8 am transportat bagajele la autobuz apoi ne-am încolonat și-am mers la o cofetărie cu terasă unde-am luat un ceai cu corn și o prăjitură de 1,50. Nu ne-a astupat prea mult foamea. Am mîncat și înghețată pe băț. Pînă aproape de amiază ne-am tot învîrtit prin modernul oraș. Totul e nou și curat aici. Pe la 11 am părăsit orașul și ne-am îndreptat spre Bacău. Aici am coborît într-un parc apoi am mers la o autoservire unde ni s-a dat o ciorbă, mazăre cu carne și-un suc. Dar am ieșit de-acolo parcă mai flămînd de cum am intrat. Cu ciorba m-am fript grozav la început, apoi am lăsat-o, iar cu o lingură de mazăre e imposibil să-ți potolești foamea. Nici n-am avut după ce să beau sucul. Neavînd alte resurse de unde să mănînc a trebuit să rabd. Am revenit apoi în parc și-am stat multișor aici. Erau tare multe țigănci prin parc și toate aveau cărți de ghicit. Din curiozitate Toader i-a dat un leu să-i ghicească. Noi ne-am adunat și-am ascultat șirul de vorbe fără înțeles ale țigăncii. După asta Iță s-a luat la ceartă cu una: ”Mă fato, cînd ți-oi da una...!”. Țiganca însă nu s-a intimidat și a vrut să-l scuipe, dar el s-a ferit și flegma a căzut pe piciorul unei fete. Storoj cu soția stăteau pe o bancă alăturată și s-au amuzat de scena asta.

În curînd am ridicat și de aici ancora. Următoarea haltă trebuia s-o facem la Agapia unde ar fi trebuit să dormim. Traseul s-a modificat și n-am mai mers pe la Roman, ci direct la Piatra Neamț. Aici am făcut o oprire de cca o oră. Cînd am ajuns aici ploua, dar imediat a stat. Tocmai atunci se transmitea meciul Korea – Portugalia și era 3-0 pentru coreeni: era o rumoare și-o veselie generală. Toți rîdeau de asemenea surpriză. Dar surpriza nu s-a oprit aici. În repriza a II-a Eusebio a marcat 4 goluri, iar Augusto unul, cîștigînd meciul cu 5 la 3. Am colindat orașul de unul singur, mergînd prin piață și apoi pe o stradă ce ducea la deal. La 5.30 ne-am adunat cu toții în fața autobuzului. Mișu a pierdut 20 de lei la loz în plic. Pe la 6 am pornit, dar înainte de a ajunge în Tg Neamț vedem un drumușor în drepta: Varatec 6 km. Directoarea: musai să vedem și Varatecul: Am cotit-o pe drumușor, am trecut printr-un vad și imediat am ajuns în fața Mînăstirii Varatec. Am intrat în curtea de lîngă mînăstire. Curtea era împrejmuită de chilii. Dar aici planurile noastre s-au transformat. Am rămas să dormim aici. Profesoara Galan i-a spus maicii starețe cu care vorbea: ”Pentru băieți nu s-ar găsi o șură cu paie undeva să doarmă?”. Dar maica i-a replicat dur: ”Doamne ferește! Da ce, sîntem în pustietate?”. Apoi a început să ne repartizeze pe la casele maicilor ce înconjurau mînăstirea. Noi patru am nimerit cu maica Munteanu la o căsuță din dreapta mînăstirii, pe un deal. Ne-a asigurat că ea ne va face paturile, iar noi să venim peste o oră, pe la 9 (21). Toader și Mișu s-au grăbit să ocupe un pat mare din prima cameră, iar eu cu Aurel și Met cu Juravle (4) am mers în a doua cameră unde erau trei paturi. Met cu Juravle pe unul, iar eu cu Lazurca pe altul (al treilea rămăsese liber). Am coborît în fața mînăstirii apoi am mers pe jos la o prăvălie și o bodegă. Aici ne-a fost asigurată cina. Mișu și Toader mai aveau ceva bani și au găsit de cuviință să-i lase la Bodega Varatec luînd vreo 7-8 țuici de fiecare. Asta i-a fost de-ajuns lui Mișu ca să aibă chef de vorbă și să facă prostii: ”La țuica e la vita!”. La masă ni s-a servit ficat, șnițel și cîte o jumătate de bere de ”cap de locuitor”. După ce-am terminat cu masa am plecat. Mișu cam făcea mătănii… Am mers pe la autobuz. Aici o maică ținea un felinar. Mișu se închină larg în fața ei și-mi pare că maica a observat că-i beat și l-a privit cu dispreț. Văzîndu-l, Teodora mi-a adus aminte de acel 2 mai 1966… Apoi am mers la ”dormitor”. Am ciocănit la ușă și maica ne-a dat drumul. Eu cu Lazurcă am dormit singuri, separat. Maica a crezut toate explicațiile pe care i le-am dat eu ca motiv al întîrzierii (se făcuse deja 22.30). Mișu și Toader au venit mai tîrziu. Eu le-am deschis. Spre marea rușine a noastră au început să vorbească și să rîdă tare. Toader era conștient de tot ce făcea și încerca să-l mai tempereze pe Mișu care avea chef, nu glumă. A venit pe la noi, avea chef de bătaie și, ca printr-o minune, s-a liniștit și-a adormit bolborosind. Așternuturile în care ne-a culcat maica Munteanu erau curate și mirosea a aer de munte, proaspăt. Mai mare dragul să dormi în halul ăsta! Ne-am răzbunat pentru noaptea chinuită de la Onești. Ba eu am dormit și singur. Majoritatea au dormit cîte doi. Mîine avem în program să vizităm multe obiective  și pe lîngă toate să ajungem și să dormim ACASĂ.

Duminică 24 iulie 1966. Dimineața ne-am trezit la 6.30, am aranjat un pic paturile, ne-am spălat, apoi Mișu și Toader i-au mulțumit maicii pentru găzduire și și-au cerut iertare pentru că ”am vorbit cam tare”. Maica i-a sigurat însă că n-a auzit nimic. Am plecat apoi la autobuz.. Aici fiecare se spovedea cum și pe unde am dormit.

Împreună cu Mișu am mers la biserica din apropiere în curtea căreia era mormîntul Veronicăi Micle. Pe cruce era fotografia poetei și cîteva versuri. Mînăstirea Văratec n-am vizitat-o căci se făcea slujbă și m-am lăsat păgubaș. Am vizitat muzeul mînăstirii (la ușă era un sistem de papuci cu care vizitatorii se încălțau peste pantofi pentru a proteja parechetul). Muzeul era interesant numai prin vechimea exponatelor și frumusețea cîtorva obiecte bisericești. De aici am cumpărat fotografia Veronicăi Micle (2 lei). Maica stareță ne-a fost ghid și ne-a povestit din istoricul mînăstirii. Ne-a spus că la Văratec sînt 260 de maice. Katz și Henri au observat că sînt ateu, dar nici eu n-am căutat să ascund. Totuși, în incinta mînăstirii m-am purtat cuviincios, respectînd bunele obiceiuri ale maicelor. Este o mare diferență socială între popi și călugărițe.

După ce-am vizitat muzeul am mers prin sat pe jos și aici l-am așteptat pe Storoj care a avut o încurcătură cu plata mesei de aseară. În sfîrșit a venit și el. Am luat-o pe un drum de țară și cei 6 km ce erau pînă la Mînăstirea Agapia au fost parcurși imediat.  Am ajuns aici în jurul orei 10. Am observat că Agapia are aceeași construcție ca Varatecul. Aici încă se oficia slujba de duminică. Totuși am intrat în incinta mînăstirii și am ajuns pînă în fața altarului. Acum mă aflam pentru prima dată în fața unui altar și a unui preot care ținea slujba.  Pînă acum, în imaginația mea altarul trebuia să fie un loc așezat undeva sus. (L.D.: probabil, făceam confuzie cu amvonul... Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Amvon ).  Am văzut picturile lui Grigorescu (un sfînt cu ochii în lacrimi, f f bine realizat). După preot a venit unul mai bătrîn și mai mare în grad și a binecuvîntat mulțimea din față. Toader a împins capul și preotul l-a atins și pe el. Eu nici n-am făcut cruce…. Am ieșit apoi afară. Am observat că Burdujanca se închina și pupa toate icoanele. Afară, în exteriorul curții mînăstirii, lîngă o fîntînă, am jucat cărți cu Toader și Aurel. Se făcuse 11 și noi nu mîncasem nimic. Mi-am ostoit foamea cu cîteva roșii și un pic de pîine aduse de Mișu (face el rost). Apoi Storoj a cumpărat mîncare și ne-am refugiat pe un tăpșan sub o poală de pădure și acolo s-a făcut împărțeala. Ni s-a dat unt, pateu, două bulci și… în sfîrșit, m-am săturat și eu. Asta mi-a fost toată mîncarea pentru întreaga zi.

Pe la amiază am părăsit Agapia mergînd la Tg Neamț. Pînă acolo, Katz s-a străduit să mă învețe un pic de poker și-am prins cîte ceva.

Am vizitat apoi Humuleștii lui Creangă petrecînd cîteva minute la Casa Memorială. De aici am plecat la Cetatea Neamțului care acum e în curs de restaurare. De sus de pe cetate se vede un peisaj minaunat, de întinderi. Cetatea este impunătoare. În fața ei este un desiș de salcîmi, probabil așa era și pe vremuri pentru a stăvili înaintarea dușmanului. De aici din pădure am mestecat multă vreme un boț de ”mesteacă” de brad.

Pe la 15 (nu mai țin exact minte ora) am plecat spre casă. Gherasim și consătenii lui au coborît la Brăhoaia. Apoi, cum am intrat în oraș am început să ne rărim. Pînă în fața școlii am rămas doar vreo patru. Pe drum l-am lămurit pe Leonti (unul din clasa 8-a) să mă facă cu 10 lei. El a împrumutat de la doamna Burdujan și imediat mi i-a dat. Eu m-am dus la cursă, mi-am scos bilet și peste cîteva minute am și plecat din Rădăuți, tot cu un autobuz de care m-am săturat pînă peste cap. Pînă la Siret am mers în tovărășia unui student de la Brașov. Tot drumul am vorbit despre studenție și viața de student (a terminat liceul în 1959). Am ajuns cu bine la Siret unde, din cauza căldurii, am coborît cu toții. Eu mi-am găsit un loc pe o bancă în fața unui alt autobuz. Am stat și-am citit o revistă. Dar am avut ghinion! Am confundat autobuzul din fața mea cu cel care pleca la Grămești. Eu stăteam în fața autobuzului gol și așteptam să pornească. Am văzut că primul autobuz (ăla cu care am venit eu) pleacă, dar eram sigur că nu ăla pleca la Grămești și m-am cufundat în lectura revistei. M-am ”trezit” pe la 7 fără ceva. Văzînd că ”autobuzul meu” nu mai pornește m-am dus la ”casă” să văd la ce oră pleacă. Casierul mi-a spus că la ora aceea autobuzul a ajuns deja în Grămești și chiar la Zamostea… După cîteva explicații am înțeles că m-am înșelat amarnic și-am rămas prostit de propria mea prostie. Am luat-o imediat din loc, hotărît să ajung acasă, să iau bicicleta, să mă duc la Zamostea și să să-mi recuperez geanta pe care am lăsat-o în autobuz. Am grăbit pasul cît am putut, făcînd un km în 6-7 minute. Cu o asemenea viteză la 8 fix am fost în Grămești (în centru). Așadar, 10 km pe oră. Din fața căminului (cultural) mi-a ieșit tata înainte. Nu s-a prea bucurat de întîmplarea mea și m-a cam ocărît. Mergeam repede cu el să ajung mai repede acasă și să o iau din loc. Dar, prin apropierea Sfatului am auzit-o pe mama strigîndu-mă. Am mers toți trei la Sfat și tata a telefonat omului de serviciu de la Zamostea și a întrebat de servietă. Peste cîteva minute a venit și răspunsul: ”Este!”. Mîine dimineață va trebui să vin la cursă să o recuperez. .

Am venit cu toții acasă și m-am apucat imediat de povestit cum am petrecut în excursie. Tata a făcut cîteva partide de table cu nenea Puiu (Marian, tatăl gemenilor Petrică și Paulică) și l-a snopit în bătaie! Apoi am mers cu toții la familia Marianciuc.  Mama și tata se duc în seara asta la nunta Tatianei Dănilă (colega mea din clasele V – VII) care va deveni Tatiana Dumitrovici. (L.D.: Dumitrovici era fostul nostru profesor de educație fizică). Eu am rămas singur acasă și pînă să mă culc, am răsfoit și admirat îndelung colecția mea de vederi din țară (cele colectate recent, în excursie, se află la Zamostea...).

Seara m-am culcat pe la 22 hotărît să mă odihnesc bine pe arcurile noi ale canapelei. Am avut grijă să pun ceasul să sune la ora 6 pentru a putea lua mîine geanta în primire.

Luni 25 iulie 1966. Dimineața, nemilosul ceas m-a sculat la 6. Am luat bicicleta și pe la 6.20 m-am dus la Poștă (stație de autobuz) în locul unde oprește cursa. Mama și tata au venit de la nuntă ca să-mi ia ei servieta. Cînd a venit autobuzul, cu greu a reușit mama să se strecoare prin mulțimea ce se îmbulzea la ușă și să obțină servieta. Eu am venit cu bicicleta înainte acasă, apoi dînșii mai tîrziu. Cum au venit s-au culcat și au stat în pat pînă la amiază. Mi-am ras mustăcioara. Am încercat să-mi ascut cuțitul pe o piatră dar fără succes.  Radio D.V. (L.D. adică Deutsche Welle) și-a intitulat emisiunea ”The Voice of Germany”. Mama mi-a spus o serie de noutăți (noi erau pentru mine). În timpul celor 7 zile cît am lipsit ne-a vizitat nenea Victor de la Sulina cu Trabantul propriu. În gardul care ne desparte de familia Marian, tata a făcut o poartă. Mama a lucrat mult la carpeta ce a început-o la 25 III 1965. Tanti Lucreția a păstrat cîteva pere pentru mine și le-am mîncat cu poftă. Ziua a fost frumoasă și călduroasă. M-am odihnit după pofta inimii și am dormit un pic. RFG – URSS 2-0!

Marți 26 iulie 1966. M-am sculat la 9, tîndălind în pat multă vreme după ce m-am trezit. Dimineața am fost la cooperativă și-am reușit să pun deoparte un leu. Acum încerc să adun bani pentru o pereche de ochelari de soare. Mama mi-a văzut vederile în valoare de 70 de lei! A fost foarte supărată pe mine și mi-a garantat că în alte excursii nu-mi va mai da bani de cheltuială.

Ziua de azi am trecut-o cu tăiatul lemnelor (despicat și aranjat cioate de răchită). Dimineața era o zi frumoasă, dar dupăamiză s-a înnourat și a plouat. Mama i-a scris buniței. Cît am stat în casă am jucat table. Azi am prins al doilea șoarec cu o mică capcană. O pun în beci și neapărat vînez cîte un șoarec. Mă voi ocupa de asta de acum înainte și sper să scap beciul și casa de șoareci.

Seara a fost meci în cadrul Campionatului mondial de fotbal de la Londra. Anglia – Portugalia 2-1. Cel mai frumos meci! Eusebio a găurit pentru prima dată poarta engleză (Banks).

Miercuri 27 iulie 1966. Ca de obicei în ultimele zile m-am sculat la 9. Am plecat imediat la Poștă și-am dus scrisoarea pentru bunița pentru a pleca azi. Am făcut program ”sportiv” pentru astăzi. Pe lîngă cioate am curmat și cîteva putregaiuri tot de răchită care, zice tata, vor prinde minunat la iarnă. Azi am mai fost prin copaci și am cules ultimele vișine. Tata a mai cules, și el, două căldări de vișine. În total, din vișinile culese din livada noastră, tata și mama au făcut 115 kg de vin, 28 kg de compot, ….. kg dulceață și ….. litri de vișinată.

Poșta de azi mi-a adus Moscow News ul plus suplimentul de la nr 25. Tata a primit o scrisoare de ”dincolo” și tata se interesează cu nerăbdare ce poate face pentru a putea merge la ei cît mai curînd. Cineva i-a spus că ceea ce i-au trimis ei (de ”dincolo”) nu-i valabil, pentru că n-are viză de la oficialitățile de acolo și trebuie să mai scrie o dată. A scris și a pus-o ”Recomandat Par Avion”. Vrea cu orice preț să ne vedem vara asta și cît mai curînd; tata își aduce aminte, din ce în ce mai des de vremea cînd, cu 23 de ani în urmă a părăsit locurile natale.

A mai venit o scrisoare de la Autobaza Rădăuți prin care îi pune în vedere lui Mircea că dacă în termen de 5 zile nu predă suma de 996 lei (reprezentînd costul uniformelor) îl vor da în urmărirea miliției. Deoarece noi nu putem face nimic în cazul ăsta va trebui să se descurce singur, așa cum s-ancurcat.

Seara am făcut curățenie cu tata prin ograda din fața grajdului și a verandei. Am smuls nalba ce creștea din abundență pe mal și am tăiat cu sapa tufele de troscot pline de rumeguș și surcele.

Azi am ascultat pentru prima dată emisiunea pentru studenți ”Gaudeamus”.

În timpul liber, acum, joc table cu tata și mama. Am făcut un fel de campionat jucînd fiecare cîte două partide cu fiecare. La urmă, cînd am făcut clasamentul, fiecare avea cîte un meci cîștigat și cîte un meci pierdut. Deci egalitate! Am abandonat cursul de l engleză și lectura particulară.

Joi 28 iulie 1966. M-am sculat iar pe la 9. Azi e o zi minunată. Pe la 10 am scos ”Fotobox” ul și ne-am pozat cu ultimele trei poziții. Mai rămăseseră cîteva dar s-a blocat clișeul în aparat. A trebuit să desfac aparatul la lumină și să scot rolfilmul. La scos, am rupt o bucată din el și a pătruns lumina și la celelalte poziții. Să vedem ce-o ieși.  Am citit mereu din ”Întunecare”, dar mă tem că voi rămîne cu prea puțină lectură.

La amiază am mîncat baban: sarmale în foi de viță și ardei umpluți. După masă iar am citit și apoi am mers la Coca să fac crupe. Tare mă plictisește ”sportul” ăsta. Seara am ascultat cu toții cu încordare meciul pentru ocuparea locurilor 3 și 4: Portugalia – URSS 2-1. Deci, Portugalia locul trei. Eusebio – golgeter.

M-am culcat pe la 23 după ce am citit multișor în pat pînă au început să mă usture ochii. Cred că va trebui să port ochelari cît de curînd. Mă ustură ochii și-n timpul zilei.

Vineri 29 iulie 1966. Cu toate că aseară m-am culcat mai tîrziu, dimineață m-am sculat la ora 8. De obicei, cînd mă scol, la radio este emisiunea ”La microfon melodia preferată”. Din noianul de melodii ”ușoare” îmi place îndeosebi melodia ”Liniște” (alias ”Tăcere”) la trompetă.

Citind mereu am terminat ”Întunecarea” lui Cezar Petrescu. Nu mi-a plăcut cum s-a terminat interesanta acțiune a romanului. După mine, Radu Comșa ar fi putut proceda în așa fel încît să nu se ajungă în halul în care a ajuns și să termine cu viața înecat într-un lac (o operație la obraz și căsătoria cu Luminița Vardaru). Am lipit cartea (deși o luasem ruptă de la bibliotecă). Am făcut apoi recenzia romanului în caietul de lectură suplimentară. Pînă acum, pentru fiecare roman am scris cîte o foaie numai (așa vrea Hlinschi). Azi mama a cusut la carpeta care se face din ce mai frumoasă. Tata mai citește prin cărțile de matematică pentru a nu uita materia (îndeosebi trigonometria de clasa a X-a).

În timpil liber mai tăiem la cioate. De-acum însă s-au terminat și am umplut sălița cu lemne pînă sus la tavan numai cu lemne de răchită.

Azi m-am hotărît să încep să scriu din impresiile mele de călătorie. Pentru început am scris 15 pagini numai pentru data de luni 18 iulie. Asta a fost cea mai încărcată zi.

După masă s-a înnourat și neavînd ce face am jucat table cu tata. Pentru prima dată a luat și el o partidă de la mine.

Pe la 18 a venit o negură mare și a plouat cu multe descărcări electrice. Mama se teme grozav cînd tună și fulgeră; a astupat geamul de la bucătărie – să nu vadă fulgerul – și și-a găsit un colțișor în pat de unde nu s-a mișcat cît a ținut ploaia. Am scris și azi dar m-am plictisit și am început să citesc primul volum al romanului ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” de Camil Petrescu.

Azi s-a sacrificat o sticlă de vin de vișine. Avem de gînd să nu facem economie (în primul rînd e ieftin, apoi este bun și totodată sănătos).

M-am culcat la 23.           (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 387  Luni 22 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (115).


Marți 14 iunie 1966. De fapt, o parte din cele scrise pentru ziua de ieri erau valabile pentru ziua de azi, dar fie… Rîzînd de aventura noastră pe la 5 am sosit la internat. Haiuță tocmai descuia dormitoarele. Cînd m-a văzut, a început să rîdă și-mi zice cu ironie în glas: ”Acu se vine la internat? Ați dormit bine astă noapte?”. Mie mi-a fost cam ciudă și i-am răspuns: ”Nu-i prea bună gluma dom pedagog!”. ”Ca să ai ce scrie în jurnal” mai completează el. Eu: ”Las dom pedagog că vă-ncondeiez eu; vă trag o critică…”. Am intrat în dormitoare, dar ce să mai dormim?; m-am spălat, i-am sculat și pe ceilalți apoi mi-am făcut restul de bagaje (plapoma, pătura albastră) și mi-am împachetat cele ce trebuie să le dau la magazie. Astă-noapte, Simeria a dormit și el cîteva ceasuri la soră-sa, iar la 5 era și el la internat. Toader a stat cu N. în același loc pînă la 4.30, apoi a venit și s-a culcat pe o masă în meditație. L-am trezit, apoi a venit și a mai tras un pui de somn în dormitor. Pe la 7 am predat cele două cearșafuri, cutia și pătura mea, cea arsă la mijloc, în locul celei bune. Apoi i-am dat lui Mircea bagajul pe care l-a dat la autobuz, mai tîrziu. I-am dat doi lei (ultimii bani) să-și ia niște pîine și 10 lei să-mi ia bilet pentru diseară la 5.30. La 1.30 am luat masa și-am plecat la școală. N-am mai avut ”timp” să mergem să luăm taxiul și să ne punem planul în aplicare.

La școală, ca-n ultima zi, fiecare discuta de vacanță, excursii iar alții de cîteva medii. În orice caz, problema învățăturii nu se mai punea. Am plătit cei 60 de lei la excursie. Data excursiei se va anunța prin telegramă.

Prima oră am avut limba română. Profesoara a primit flori și ne-a mai dat unele indicații pentru vacanță. Lia (într-un bilețel): ”Liviu, să-mi dai albumul să completez pe pagina aceea. De ce ești indispus?”. I-am dat albumul (în care ea a mai scris o serie de cîntece de muzică ușoară) și i-am explicat cauza indispoziției mele (aventura mea nocturnă). În restul orei am jucat șeptica cu ceilalți trei băieți sub ochii blînzi ai profesoarei care nu ne-a făcut observație. După părerea mea profesoara Scurtu este o profesoară foarte bună. Pe lîngă o pregătire excelentă are niște calități demne de admirat. Este foarte explicită la predare, severă la notare și nu se ocupă cu ”chichițe” ca alți profesori (adică să-și piardă vremea cu prostii ca: ”de ce n-ai panglică?”, ”ce-i cu frizura asta?”, ”unde ți-e uniforma?” ș.a.

La limba rusă am stat un timp în clasă, apoi am ieșit în fața școlii și am făcut o fotografie cu toată clasa plus cîțiva profesori (Zăicescu, Hrișcă, Dranca, Buculei și Diriginta Ruscior Ana. Aceștia au ținut în brațe buchete de flori. Nicu Bujdei – ”ginerele nostru”, cum l-a numit diriginta – a fost fotograful. Eu am stat în partea dreaptă, lîngă Lia, foarte apropiați unul de altul. Restul orei am stat cu diriginta în clasă. Lia mi-a înapoiat albumul și m-a rugat să nu-l mai dau la alte fete să copie cîntece. Despre cele scrise de Lia, pe pagina rezervată ei, vorbesc chiar cuvintele ei: ”Aceste rînduri vor rămîne o mică amintire în viața ta. Lia”. Iată care sînt acele cîteva rînduri:

Liviu

Din tot sufletul îți mulțumesc

Pentru amabilitatea ta

Și pentru faptul că mi-ai oferit

Albumul tău și… inimioara ta.

M-am bucurat nespus de mult

C-am avut prilej                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                să-ți scriu

Gîndurile mele pe hîrtie

De tine mai aproape-aș vrea să fiu.

Cu drag, Lia

M-am bucurat foarte mult cînd am văzut rîndurile de față…. În restul orei am mai jucat de cîteva ori șeptica…

În ora de dirigenție am plecat, cu clasa și cu profesoara de fizică Ciobanu în frunte, la uzină. Azi mi-am luat cu mine, la școală, numai Albumul și Jurnalul. Din motive lesne de înțeles le-am luat cu mine la uzină. Aici am vizitat cîteva hale în care era să rămînem fără auz din cauza zgomotului infernal. Cînd ne-a dus pe la transformatoare eu cu Gozec am dispărut. Am mers pe porțiunea de teren de lîngă ștrand și-am jucat fotbal și volei (în doi). Cînd a trecut clasa înapoi înspre școală, hop și noi în coloană!

Ora următoare am avut matematica, singura oră mai ca lumea care s-a făcut astăzi. I-a ascultat pe poți cei cărora nu le ieșea media. Lia i-a dat, din partea clasei, un frumos buchet de trandafiri. La urmă a ascultat-o și pe ea. I-a pus doi de 10 și i-a șters doiul, dîndu-i media cinci. Acesta era al patrulea obiect căzut. Acum mai are de scos la chimie. Mai are speranțe să-i dea media în Consiliu. Altfel rămîne… În această oră, Lucia mi-a trimis una dintre poeziile pe care mi le-a recitit în noaptea aceea, poezie compusă în urma ultimei furtuni care s-a abătut asupra orașului. Cu mare greu am descifrat-o și o trec aici, deoarece mi-a plăcut.

Furtună de vară

Te-ai liniștit sălbatecă natură/ Ți-ai potolit ieșirea de furie/ Și nu mai urli înzecit, scoțînd din gură/ Dezlănțuitul urlet de hurie// Era un iz de liniște eternă/ Și funigei pluteau deasupra noastră/ Naturo! Toate le priveai paternă/ Și pacea stăpînea pe zare-albastră// Fiindu-ți parcă ciudă pe pacea asta blîndă/ Invidiindu-ne pe noi că stăm în sînul ei/ Ai răbufnit deodată, c-un strigăt de osîndă/ Și ți-ai trimis pedeapsă, deasupră-ne nori grei// Dar te-ai convins, de-odată, că nu ne poți învinge/ Și te-ai retras înfrîntă, părîndu-ți parcă rău/ Hai! Bucură-te iară natură, nu mai plînge/ Împacă-te cu noi și rîzi, că nu e greu!”

Mi-a cerut să-i dau părerea mea, dar nu i-am mai scris: iar ar fi ieșit vorbe… Mi-a mai scris în Jurnal o poezie pe care, de asemenea, am găsit-o foarte bună (în ea se oglindește crezul ei literar).

Motto

Nu poți cînta/ De vocea nu ți-e plină/ Nu poți picta/ De n-ai în jur lumină// Și tot așa nici literare zămisliri/ Nicicînd nu vor ieși de sub condei/ Dacă puternice simțiri/ Nu stau alături de idei// Nici gîndul, deci, sili nu-l poți/ Să se îndrepte undeva/ Dacă, așa cum știm cu toți/ Nu ți-i acolo inima.”

Păcat că nu-și trimite aceste poezii la vreo publicație literară. Ar avea sigur succes. Eu unul mă simt obligat să le învăț pe de rost, și le voi învăța…

În ora de cor am stat în clasă și diriginta a făcut din această oră oră de dirigenție. Ne-a dat o sumedenie de sfaturi pentru vacanță și ne-a arătat o serie de fotografii de pe vremea cînd era dînsa elevă. Nu era urîtă băbuța. Ne-a spus să mai așteptăm cîteva minute și ora viitoare (care era de naturale). Am așteptat, apoi a venit și ne-a urat vacanță plăcută și …. gata! Încă un an am dat la spate! Parcă mă văd la anul ăsta în preajma examenului de maturitate. Chiar așa ne spunea și diriginta. Cînd mă uitam la ea mi-am adus aminte că tot așa a spus și cînd a venit în clasa 8-a, în prima zi de școală…

Se făcuse ora 1.15. Am mers cu Lia în parc. Nu știu de ce, cînd am adus vorba de fotografia făcută azi, a zis: ”Cînd o să fii tu om mare, căsătorit, și-o să vezi fotografia asta o să zici: Uite, cu moaca asta am discutat eu”. Mi-a părut rău de cele spuse de ea. Am stat în parc pe o bancă de pe aleea principală, în văzul lumii. În cazul în care voi vrea să-i scriu mi-a dat o adresă ”falsă” (a unui vecin, prin intermediul căruia primește scrisorile). Mă tem să nu fie o plasă. (Hrițcu Savel, Sat Bănești, Com. Fîntînele, Of. Poștal Liteni, raionul Fălticeni, regiunea Suceava). Am stat așa pînă la 2.15 (i-am spus să mai vină la 3). Am plecat la internat și am ajuns la 2.30. Țopa mi-a făcut un pic de scandal: ”Uni-ai fost, mă nibunuli?”. Eu: ”La școală, dom Țopa. Ce-s eu vinovat dacă ne-a ținut atîta?”. După ce-am mîncat am înșfăcat servieta și am mers în parc. M-am întîlnit cu Telucu, dar, făcîndu-se ora 3 m-am dus la locul stabilit. Aici m-am întîlnit (întîmplător) cu Toader și cu Costică Atănăsoae. Am umblat prin parc și m-am întîlnit și cu Gavril Magopăț. Am mîncat împreună niște cireșe, apoi, pe la 3.30 am zărit-o de departe pe Lia. A trecut și pe la Lucia, apoi s-a îndreptat spre parc. Am ajuns-o cînd s-a așezat pe-o bancă. Era într-o rochie verde, înflorată. Am stat aici pînă a venit și Lucia. Tustrei am înconjurat o dată parcul, apoi ne-am îndreptat spre cabinetul dentar, unde au ele treabă. Pe drum am discutat tot felul de fleacuri. Lucia a știut să țină tot timpul o discuție vie, să nu lîncezească. O! Dacă s-ar uni într-o singură făptură inteligența și calitățile Luciei cu frumusețea de zînă a Liei, ar ieși o făptură minunată, în fața căreia m-aș închina… Dar așa…

La dentist, în sala de așteptare, am stat pînă la 5, cînd au intrat ele înăuntru. În acest timp iar am avut mai multe discuții. Lucia mi-a spus că am nasul drept, ascuțit și că asta denotă un anumit caracter: încredere în sine, chiar îngîmfare. N-am fost de acord cu asta! Ce are comun nasul cu caracterul cuiva? Absolut nimic!

Cînd m-am trezit că-i 5, n-am mai avut timp să-mi iau rămas bun. I-am spus Liei că mă car și-am plecat. Servieta am găsit-o în parc la Gică Andrișan care mă aștepta cu cîțiva colegi. Mi-am luat rămas bun de la toți și pe la 5.20 eram în fața autobuzului. Aici trebuia să mă aștepte Mircea și să-mi dea biletul. Îl văd că iese din cursă (L.D. cursă = autobuz), vine la mine și-ncepe să-mi spună cum a dat la limba rusă și dacă vreau să stau pe mîine să-i mai arăt cîte ceva. Eu: ”Nu! Dă-mi biletul și plec acum acasă!”. Mircea: ”Păi… nu ți-am scos bilet; am cheltuit banii.”. Cînd am auzit de trebușoară asta m-am enervat, l-am batjocurit un pic (”Pe chestia asta ești un porcălan”), mi-am luat servieta și m-am învărtit prin oraș să găsesc bani de bilet. Da de unde să iau acum, în ultima zi? M-am întors, foarte grăbit, la autobuz. Mircea a crezut că am bani și că am venit să-mi scot bilet. Vine la mine: ”Dă banii să-ți scot eu bilet!”. L-am dat dracului și, foarte nervos, am trecut pe lîngă cursă, îndreptîndu-mă spre internat. În criza de nervi pe care-o aveam am luat o hotărîre ambițioasă: Să merg acasă pe jos! Zis și făcut! În loc s-o iau pe V.I. Lenin, am luat-o pe Calea Prieteniei, spre Dornești. Pe drum – mergeam destul de repede, cum îmi place mie – am socotit că fac un km în zece minute; deci 6 km pe oră. Cu viteza asta am mers cei 22 de kilometri. Cînd am ajuns în Dornești încă nu mă ajunsese oboseala. Aici cînta muzica la căminul cultural și totul mi-a reamintit de Grămești. În general, satele se aseamănă destul de mult între ele, în special prin atmosefera care domnește în ele. Dincolo de Dornești am luat-o pe un drum de țară care tăia în două un lan de grîu înalt, frumos și cu mirosul lui specific. Am trecut apoi prin Bălcăuți. Cînd am ieșit din Bălcăuți era 8 fără 10. De aici, după tabla indicatoare mai erau 6 km pînă la Grămești. Deci la 9 fără 10 minute voi fi acasă! Bucurîndu-mă la gîndul ăsta, am pornit-o cu forțe noi și nici nu m-am oprit să beau apă. Cînd am trecut de Gropeni soarele a apus. Silind mereu am intrat în Minigeni, apoi în Grămești. Am luat-o peste dealul Cudrina și… la 9 fără 10 am intrat, prin spatele grădinii, în ogradă.

I-am explicat mamei motivul sosirii mele atît de neașteptate și m-am așezat pe-o bancă. Abia atunci mi-am simțit piciorele de plumb și o durere mare mi le străbătea. Pe lîngă toate mi-am făcut la piciorul stîng niște bătături de toată frumusețea. Seara, după ce m-am odihnit un pic, am ieșit să inspectez grădina și să văd ce transformări s-au mai petrecut primăvara aceasta. În spatele casei sînt carofi. Dincolo de grajd sînt popușoi. În fața bucătăriei doi butuci de vie se aburcă și anunță că vor face un umbrar minunat. Merii n-au deloc mere. Perii și prunii însă sînt încărcați de fructe. Vișinii au și ei, dar mai puțin. În fața casei este o florărie; două tufe de bujori, apoi alte flori. Pînă la gard e semănată iarbă. Cei trei brăduți din fața casei parcă au mai crescut. Lîngă malul din spatele casei, tata a plantat niște lilieci. Lîngă gardul dinspre tanti (Lucreția Marian) sînt tufe de trandafir. Muț s-a făcut un cîine rău care păzește bine.

În casă au avut loc discuțiile despre învățătură la care mă și așteptam. Tata mi-a spus că încep să calc pe urmele lui Mircea.

După ce-am făcut o baie generală, care mi-a prins foarte bine, am mîncat și m-am culcat în bucătărie. Acasă am găsit o vedere de la Sandu. Mă roagă să-i scriu. M-am culcat pe la vreo 10.30.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!