liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Luca Bartolomeo de Pacioli

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 579. Marți 31 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (6)


Am amendat deja, de la început, grava carență impardonabilă a autorului, aceea de a nu defini ab initio termenii fundamentali cu care (se) operează în Tratatul său modest ca dimensiuni dar de o uriașă însemnătate pentru viața planetei Pământ. Dar autorul a avut cu siguranță o strategie clară în a începe prezentarea Legilor fundamentale ale imbecilității umane fără a defini conceptul de bază, acela de imbecil. Conform acestei strategii subtile și deloc accesibile oricui, autorul declară chiar la începutul celui de al treilea capitol al Tratatului său, capitol intitulat ”Un interludiu teoretic” (pp. 29-33): ”Am ajuns astfel într-un punct în care este necesar să clarificăm conceptul de imbecilitate umană și să definim sintagma ”personaj dramatic” (dramatis persona)” (p. 29). Într-adevăr, better later than never! Deoarece pe parcursul acestui capitol interludic nu se vorbește/ scrie nimic despre ”definirea sintagmei personaj dramatic (dramatis persona)” mi-am pus, firește, întrebarea: de ce oare scriitorul nu se ține de cuvânt? Dar înainte de a-l acuza pe Cipolla de uituceală savantă, am purces la căutarea textului original (englezesc) după care s-a făcut traducerea. Oare nu cumva…? Ba da, chiar așa: traduttore = tradittore. Iată textul: ”At this point it is imperative to elucidate the L. concept of human stupidity and to define the dramatis persona”. Mai întâi, trebuie să declar că nici eu nici traducătoarea nu știm ce înseamnă acel ”L.” inserat în text. Traducătoarea a trecut, cu nonșalanță peste problemă, ignorând-o. Eu nu pot face decât să-mi recunosc ignoranța și să apelez la persoane știutoare (Smaranda, ești pe recepție?). Dar nu pot accepta traducerea ”to define the dramatis persona” prin ”să definim sintagma personaj ”dramatic” (dramatis persona)”. În realitate, este vorba despre numirea/ spunerea pe nume a personajului acestei piese/ cărți, personaj numit ”imbecilitate”. Iată traducerea mea: ”și să spunem personajului pe nume”. Atât! Nu este vorba despre definirea sintagmei latinești și nici de vreun personaj plin de dramatism. Trimiterea este evidentă la personajul cărții: prostia/ imbecilitatea omenească. Pentru doritorii de lectură a textului original al cărții sugerez două link uri: https://archive.org/stream/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla_djvu.txt  sau mai bine la http://harmful.cat-v.org/people/basic-laws-of-human-stupidity/ . În treacăt fie spus, dând Search pe Google ”The Basic Laws of Human Stupidity”, am primit de la generosul motor de căutare peste 24 de milioane de trimiteri!

Am înțeles strategia autorului de a amâna timp de două… capitole lămurirea conceptului de imbecil, dar la nivel tactic arta amânării atinge desăvârșirea. Probabil, mulți dintre noi s-ar fi așteptat ca autorul să precizeze, cu maximum de claritate, de la bun începutul capitolului: un imbecil este acea ființă umană care…. Nț! Nu așa procedează însă autorul acestui concis tratat despre imbecilitate, ci – ca un veritabil autor de romane de aventuri – o ia din nou pe ocolite, într-un stil oarecum jucăuș (doar este vorba despre un inter-ludiu: adică nici pre-ludiu, nici post-ludiu, ci ceva între/ printre). Inspirat probabil din teoriile economice ale Lordului social-democrat John Maynard Keynes (cel care a scris despre ”înclinația spre investiții” și ”înclinația spre economisire” ale anumitor tipuri psihologice de oameni), Carlo M. Cipolla – ca rezultat al vastelor și laborioaselor sale cercetări – lansează conceptul de ”înclinație spre socializare”. Aparent contrazicându-l pe marele Aristotel care cugetase și scrisese cu cca 2300 de ani înainte că ”Omul este un animal social” (de unde și simpatia părinților socialismului științific, Marx îndeosebi, față de filosoful grec), autorul italian vine cu o fină și necesară nuanțare: unii oameni sunt foarte sociali, în timp ce alții sunt foarte puțin sociali, iar între aceste extreme se află marea majoritate a oamenilor cu înclinații diferite spre socializare. Ceea ce părea a fi un tratat (psihologic) de teoria acțiunii umane (cum acționează oamenii asupra mediului înconjurător) apare a fi acum un tratat (psihosociologic) de teoria inter-acțiunii sociale (cum interacționează oamenii între ei și ce obțin din asta: pierderi sau câștiguri). Economist fiind (școlit la London School of Economics), istoricul italian nu uită să invoce și costul de oportunitate (un câștig sau o pierdere potențiale) al interacțiunii dintre două persoane; mai mult, el consideră că fiecare dintre noi ține (în minte) un fel de cont de câștiguri și pierderi în care se înregistrează ce se câștigă și ce se pierde în urma interacțiunii unui semen cu un altul. (Despre utilitatea diurnă a ținerii conturilor știm de la părintele contabilității, matematicianul italian Luca Bartolomeo de Pacioli (1447 – 1517), cel care l-a învățat matematică pe Leonardo da Vincihttps://en.wikipedia.org/wiki/Luca_Pacioli sau https://www.edusoft.ro/luca-pacioli-parintele-contabilitatii/). Dar asta înseamnă că și noi înșine vom produce plusuri sau minusuri în conturile personale ale celor cu care interacționăm. Din această contabilitate în partidă dublă italianul economist Carlo M. Cipolla (https://en.wikipedia.org/wiki/Carlo_M._Cipolla) își imaginează calitățile/ caracterizările (aprecieri de la terți) pe care le obțin două persoane care interacționează. Pentru aceasta el apelează la sistemul de coordonate bidimensional (din deja celebra figură nr. 1 de la pagina 31). Deoarece nu am cum reproduce aici sistemul de coordonate bidimensionale invit cititorul doritor de claritate să deschidă linkul de mai jos:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Coordonate_carteziene și să noteze (fie și imaginar) că axa verticală este notată cu Y, iar cea orizontală cu X. Cadranul din dreapta sus este cel care înregistrează doar valori pozitive/ avantaje/ câștiguri (+), iar cel din stânga jos înregistrează doar valori negative/ dezavantaje/ pierderi. Nu întâmplător, numerotarea celor patru cadrane începe cu cel pozitiv (notat cadranul I) și în care Cipolla include mulțimea In (adică a oamenilor inteligenți, care câștigă mereu), iar cadranul III (cel negativ) include mulțimea Im (adică a imbecililor, a celor care pierd mereu). Cadranul II (care are și + și ­- ) este notat de Cipolla cu N (neajutorați), iar Cadranul IV (ultimul) care are de asemenea și aspecte negative/ pierderi dar și pozitive/ profituri) este notat cu R (adică mulțimea răufăcătorilor). Autorul realizează că suntem în fața unei probleme de cost-beneficiu (cine ce pierde și ce câștigă în raport cu un altul), dar declară ferm că nu vrea să plictisească prea mult cititorul cu chestiuni tehnice. Însă cheia problemei se află în finalul ”povestirii” și ea frizează relativismul etic (fără a fi numit astfel de autor).  Iată cum (de)scrie/ exemplifică Cipolla acest caz cu un posibil dublu standard: ”Tom îl lovește pe Dick și se simte mulțumit de fapta sa. Poate pretinde că Dick este absolut încântat că a fost lovit. Dick însă poate să nu fie de acord cu Tom. Poate chiar să fie supărat că a fost lovit. Prin urmare, este decizia lui Dick, nu a lui Tom, dacă acest incident a fost un câștig sau o pierdere.” (p. 33). Cu alte cuvinte, Dick poate să fie inteligent și să înregistreze acțiunea lui Tom ca pe o agresiune și un afront, sau poate să fie imbecil și să considere că bătaia e ”ruptă din rai” și că a meritat să fie lovit, înregistrând acțiunea lui Tom ca pe un act pozitiv/ favorabil lui. Se știe că granița dintre sublim și ridicol este, adesea, infimă! Așadar, ca răspuns la întrebarea: ”în ce cadran îl trecem pe Dick?”, ajungem la solomonicul și relativistul răspuns: Depinde!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame