liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Legile fundamentale ale imbecilității umane

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 585. Luni 6 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (12)


Cel de-al IX-lea capitol (și ultimul!) din cartea lui Carlo M. Cipolla, ”Legile fundamentale ale imbecilității umane”  este intitulat ”Macro-analiza și A Cincea Lege Fundamentală”. Conținutul acestei ultime legi este dezarmant de simplu, fiind un truism de toată frumusețea. Dar asta nu înseamnă că tinerii nu au dreptul să afle acest lucru mai întâi din carte și abia apoi din proprie experiență. De fapt, întreaga lucrare a economistului italian este un excurs ironic și o aplicație pragmatico-critică la adresa celor care se cred deștepți. Iată conținutul de o banalitate teribilă a celei de A Cincea Legi Fundamentale: ”Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană”. Cu un singur corolar: ”Imbecilul este mai periculos decât un răufăcător”. Bravos națiune! Dacă imbecilul este cel mai periculos dintre toți, este mai mult decât clar că el este mai periculos și decât răufăcătorii și decât neajutorații…

Autorul recunoaște că aceste lucruri sunt în general cunoscute de către toată lumea, dar vrea să atragă atenția că lucrurile se complică atunci când privim lucrurile la nivel macro, adică la nivel de societate. Exemplul dat de autor este pe cât de ciudat, pe atât de plauzibil/ credibil. Presupunând că toți membrii unei societăți ar fi răufăcători (hoți), Cipolla ajunge la concluzia că în acest caz societatea nu s-ar dezintegra, ci doar ar stagna, dar ”Totul se schimbă când sunt implicați și imbecilii. Aceștia cauzează pierderi altor oameni, fără a câștiga nimic în schimb, ducând la secătuirea resurselor societății”. Recunosc, o acceptare a hoției generalizate în detrimentul unei societăți în care imbecilii doar se implică este una șocantă și care poate cutremura întreg sistemul de justiție al unei țări. Această neașteptată concluzie a cărții are, din păcate sau din fericire, aplicații concrete. Astfel, pe vremea dictaturii ceaușiste era un fapt general cunoscut că fiecare ”ciupea” câte ceva de pe unde lucra sau chiar de pe unde nu lucra… Societatea stagna, dar nu se dezintegra! În schimb, libertatea postdecembristă a multiplicat numărul dictatorilor (imbecililor) care se implică și care au distrus deja o mare parte a societății (exodul românilor fiind cea mai mare pierdere pentru România).

Iată cum, din truism în truism avem revelații ale unor adevăruri, ale unor realități, dar și ale unor soluții posibile. Sloganul primarului de Cluj, Emil BocEco-sistem, nu Ego-sistem!” este unul care exclude imbecilii din ecuație și este o aplicație cât se poate de concretă și de benefică pentru o comunitate. (Am evocat aici Clujul și nu Iașul – cel cu egouri exacerbate – și pentru că inteligența clujenilor a permis ca Spitalul REGIONAL de Urgențe să nu fie plasat în municipiu, ca la Iași, ci în afara lui). Autorul italian își apără ”legile” emise de el și vine, în final, cu precizări extrem de utile. Una dintre aceste precizări este legată de faptul că numărul imbecililor dintr-o societate în ascensiune și dintr-una în declin este, paradoxal, dar adevărat, același. Totuși ceva diferă în cele două comunități și anume: în societățile în declin au loc următoarele două fenomene (voi adăuga cu de la mine putere semnificația indicilor din această concluzie cipolliană): ”a) membrilor imbecili ai societății le este permis de către ceilalți membri să devină activi și să ia decizii; b) există o schimbare în procentajul de non-imbecili, cu un relativ declin al populației  din categoriile In, N In (adică neajutorați inteligenți) și R In (adică răufăcători inteligenți), însoțit de o creștere proporțională a numărului de indivizi din N Im (neajutorați imbecili)  și R In (răufăcători inteligenți)”  (p. 64).

În fine, o gură de aer proaspăt este de natură să ne încurajeze atitudinea optimistă și să stimuleze inteligenții (chiar cei din rândul răufăcătorilor) să se opună imbecililor insistenți și insolenți. Concluzia finală este, așadar, una optimistă! Autorul sintetizează magistral modul (extrem de simplu!) cum are loc, în istorie, ”incrementa et decrementa” societăților umane. Iată cum vede economistul italian (de educație anglo-saxonă) explicațiile creșterilor și declinurilor (economice) ale țărilor lumii, indiferent care ar fi acestea: ”Indiferent de perioada istorică luată în considerare, este impresionant că fiecare țară aflată pe o traiectorie ascendentă are în mod inevitabil un procent de ó de imbecili. Totodată, are și un procent neobișnuit de mare de oameni inteligenți, care reușesc să limiteze libertatea de acțiune a imbecililor și, în același timp, produc un profit îndeajuns de mare pentru a progresa, atât în interesul propriu, cât și a celorlalți membri ai societății”. Dar să vedem cum reușesc alți ”inteligenți” să prăbușească societățile pe care le conduc sau le influențează: ”Într-o țară aflată în declin, procentul imbecililor este în continuare egal cu ó, dar se poate observa la restul populației o creștere alarmantă a numărului de răufăcători cu înclinații spre imbecilitate (sectorul R/ Im al cadranului R din figura 3) care ocupă poziții privilegiate, dar și o creștere a numărului de neajutorați (cadranul N) din cadrul celorlalte profesii. Asemenea schimbări în alcătuirea populației non-imbecile duc inevitabil la creșterea puterii distructive a procentului ó, și declinul devine astfel o certitudine. Iar țara se duce de râpă.” (p. 65).

Acestea fiind spuse, fiecare este liber să tragă concluziile pe care le resimte ca fiind deopotrivă logice și utile individual și social.

Profesorul de Economics care a fost Carlo M. Cipolla nu se poate abține să nu încheie (ușor didactic) cu o Anexă în care sunt desenate patru grafice cu axele de coordonate și cele patru cadrane (eu le-aș numi oglinzi) în care fiecare cititor este invitat să-și noteze plusurile și minusurile acțiunilor lor pe o perioadă dată de timp. Sigur, pentru asta este suficient să vrei să te uiți în oglindă și să te recunoști exact așa cum ești.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 574. Vineri 27 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (1)


Circulă printre prostologi (adică acei oameni care se ocupă, fie și ocazional, cu studiul prostiei și, implicit, al inteligenței umane) opinia că opusculul ”Legile fundamentale ale imbecilității umane” (”Basic Laws of Human Stupidity”) scris în anul de grație 1976 (primul text al acestei lucrări era inclus într-un altul, publicat în 1973) de istoricul economist, italianul Carlo M. Cippola (1922 – 2000) este cea mai ”tare” lucrare în domeniu, una care pune degetul exact unde trebuie întru obținerea rezultatului dorit: să știm cum funcționează prostia omenească pe post de factor degradant al speciei. Traducerea în limba română s-a făcut abia în anul 2014, la Humanitas, după originalul englez publicat în 1988. Așadar, suntem la 45 de ani după ce ideile din această carte au devenit publice. Aș fi tentat să spun/ scriu că efectele publicării cărții sunt cvasinule, dar, după un moment de gândire, realizez că un bestseller lasă urme adânci în bunăstarea autorului, iar cei care au citit cartea, chiar dacă nu au deveni mai inteligenți, cu siguranță s-au simțit bine citind cât de proști sunt marea majoritate dintre semeni. Deci, ceva urme tot sunt. Cartea are 73 de pagini, format mic, scrisă aerisit, cu fonturi mari, pagini albe și spații generoase. Într-un format obișnuit cartea nu ar depăși 30 de pagini. Asta da esențializare!

În ediția inițială (privată) publicată de Compania Mad Millers (în traducere ”Morarii Nebuni”) autorul nu s-a putut abține de la a proba fina sa ironie de care dovedește, apoi, că este capabil pe întreg parcursul cărții: ”Cartea de față nu se adresează imbecililor, ci oamenilor care au de-a face uneori cu aceștia” (p. 9). Or, cum nimeni (sau aproape nimeni) nu se recunoaște ca fiind imbecil, rezultă clar că broșura în cauză se adresează tuturor oamenilor care cunosc alfabetul. Așa piață, mai rar! La recomandarea de mai sus, orice adăugire ar știrbi din puterea acesteia de a atrage milioanele de cititori. O simte și autorul ca fiind un exces de zel, dar nu se poate abține să nu pluseze, adăugând o notă de mister și de ”științificitate” la excelenta și originala sa formulă de marketing de mai sus: ”Ar fi deci un exces de zel să adaug că nici unul dintre cei care vor primi această carte nu are cum să se încadreze în aria Im a graficului de bază (figura 1). Cu toate acestea, ca majoritatea exceselor de zel, este mai bine de menționat decât de ignorat” (p. 9)  Desigur, a umbla cu grafice, formule și ecuații este, în mintea multora, garanția științificității și obiectivității maxime, așa încât cititorul va fi foarte curios să afle ce este zona Im a fundamentalului grafic ”number one”. Dacă nu va cumpăra cartea imediat mergând înfrigurat acasă să deslușească tainele acestei științe înalt matematizate despre imbecilitate (oh, unde-i figura asta cu numărul 1?!), atunci cu siguranță va găsi în grabă pagina 31 a cărții care conține figura savantă și află, cu bucurie, desigur, că Im înseamnă ”Imbecil” (mulțimea imbecililor). Deși experiența ne spune că într-o discuție despre imbecili nimeni nu se simte imbecil (sau mai imbecil decât ceilalți, dimpotrivă) autorul a găsit necesar să mai stârnească/ stimuleze o dată orgoliul cititorului mediu garantându-i că el (onestul cititor) nu se află printre cei imbecili.  Mai mult decât atât, gata gâdilat la orgoliu și deja înfoiat de plăcere pentru faptul că nu este considerat (sub nici o formă!) imbecil, cititorul acestei miniprefețe cu caracter comercial primește (gratuit) un argument care îi va face o și mai mare plăcere: un citat dintr-un filosof chinez! Pfai! Așadar autorul cărții mă considere demn și capabil de a intra în profunzimile filosofiei chineze! Ce onoare pe mine! (În treacăt fie spus, banalitatea citată ca fiind din gândirea filosofiei chinezești nu are nici măcar un autor, deși este citată ”științific” între ghilimele: ”Erudiția este sursa înțelepciunii universale; dar nu înseamnă că nu poate deveni câteodată cauza unor neînțelegeri între prieteni.” (p. 9). În traducere foarte liberă ”citatul” de mai sus poate fi scris și în felul următor: ”Cine știe cunoaște, dar prietenii se mai ciondănesc din când în când”.

Oricât de multe elogii ar primi această simpatică broșurică, publicată în multe ediții și tradusă în mai multe limbi ale lumii, nu pot să încep prezentarea conținutului său fără o obiecție fundamentală. Mai exact, autorul pornește de la o ipoteză (necomunicată cititorului, dar imposibil de nepresupus că așa este) greu de acceptat: toată lumea (inclusiv proștii) știe (știu) ce este prostia, cum se manifestă ea, cum se recunoaște și, eventual, cum se poate trata. Așadar, nimic din toate astea nu veți găsi, de la bun început, în carte, nici măcar aluziv sau pe ocolite. Încerc o explicație: dacă autorul ar fi procedat sistematic și analitic (oferind din prima pagină definiții, ipoteze, verificarea ipotezelor, formularea de concluzii, semnalarea unor critici ale concluziilor etc.) atunci cartea n-ar mai avea niciun haz. De ce? În primul rând pentru că nedând nici un fel de semne de recunoaștere pentru omul prost (cuvânt cu sute de sinonime deja semnalate într-un episod mai de pe la începutul acestui serial), cititorul (de regulă, autoexclus din discuție) va citi cu nesaț pagină după pagină în căutarea formulei magice și legice cu ajutorul căreia va reuși rapid să demonstreze șefilor/ colegilor/ vecinilor/ rudelor/ prietenilor că sunt proști fără drept de apel. Abia după ce sunt definite/ descrise/ enunțate primele două legi ale imbecilității umane, italianul șugubăț catadicsește să insereze un ”Interludiu teoretic”, încercând o analiză conceptuală (despre care mă voi pronunța la momentul potrivit). Așadar, apelând la un captatio benevolentiae sui generis, autorul ne aruncă în iazul cu prostie, dar abia după două strigăte (mute!) de ajutor, ne aruncă un colac (conceptual) de salvare. Bun (și) așa!

Traducătoarea cărții, Miruna Fulgeanu, inspirată/ deșteaptă/ inteligentă, contribuie și ea la atractivitatea textului despre proști traducând ”stupidity” nu prin ”prostie”, cum probabil ar fi făcut-o 99% dintre traducători, ci prin ”imbecilitate” ceea ce trimite la un prost patent(at), la unul extrem de vizibil și imposibil de ascuns față de semeni. În plus față de asta, termenul ”imbecil” are o rată de folosire cu mult mai mică decât suprauz(it)atul ”prost”, cuvânt pe care îl știm, cu toții, din copilărie: într-o dispută în care ți-ai epuizat argumentele, spu(nea)i tranșant, emfatic, imperativ și concluziv: ”bă ești prost, nu pricepi nimic!”. Termeni apropiați de ”imbecilitate” ar fi: bolunzenie, dobitocie, cretinătate, tâmpenie etc. Poate și pentru că m-am obișnuit deja cu cuvântul ”imbecil” acesta mi-a devenit simpatic și oarecum familiar, ca unul care se potrivește măcar de câteva (mii de) ori în viață fiecăruia dintre noi. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!