liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Junimea

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 660. Sâmbătă 20 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (5)


Voi continua, în acest episod, redarea conținutului Declarației program eurasiatic intitulat ”Să dezvoltăm limba nostră!” (cu comentariile mele, desigur):

Din cercetările noastre științifice, reiese că ei au făcut trei pași, folosind aceeași metodă.

Mai întîi de toate, susținătorii acestei strategii politice au căutat asemănări în limba latină. Toate cuvintele românești care se asemănau cu cele latinești au fost date limbii latine. Pentru cele care nu se asemănau nicidecum, au fost căutate asemănări în alte limbi, mai ales în limbile popoarelor care au venit pe pămînturile noastre sau care ne-au fost vecini. Cuvintele care se asemănau cu cuvintele din aceste limbi au fost date acestor limbi. În cele din urmă, cuvintele care au rămas fără asemănare au fost aruncate în hăul necunoașterii, adică al celor de etnie (origine) necunoscută. Așa limba strămoșească s-a făcut nevăzută în știința națională.

Faptul că unele asemănări (explicații științifice) sînt trase de-a binelea de păr ne spune că făptașii și-au dorit orbește să își atingă țintele lor politice.

Comentariu LD: Se reclamă faptul că s-au făcut cercetări ”științifice”. Care? Unde? Când? Despre ce populații (număr, structură, cultură etc.) se vorbește? La care ținuturi  se face referire? Nu știm, pentru că autorul nu ne spune decât că totul s-a petrecut în secolul XIX. (Vai, câtă precizie!). Totuși, autorul are, și el, dreptatea lui. Într-adevăr, orice reformă lingvistică este doar rezultatul unei strategii politice (a nu se confunda politica cu partidele și partidele cu statul!). Un grup de oameni de cultură (vezi Școala ardeleană) militează pentru o anumită reformă, bazându-se, desigur, pe argumente istorice, lingvistice, culturale. Această strategie vizează o finalitate viitoare, deci… are caracter politic. Faptul că ideea de politic este, adesea, asociată cu impostura, incultura, incompetența etc., nu înseamnă că nu putem vorbi despre politici culturale. Unele sunt benefice și rămân adânc inculcate în cultura unui popor (vezi Școala ardeleană, Junimea etc.) altele sunt malefice, minore și dispar fără urme. O afirmație de genul ”limba strămoșească (recte, limba dacă – LD) s-a făcut nevăzută în știința națională” ține de o asemenea strategie politico-culturală minoră, rizibilă prin însăși construcția ei (nu cunosc să existe vreo ”știință națională”). Oricum, dacă cineva este vinovat de pierderea limbii dace, atunci acel cineva se numește ”știința”, adică ”oamenii de știință” care sunt dezmierdați cu apelativul pentru tâlhari/ criminali: ”făptași”. Ei și-au trădat menirea (iar se face apel la comunistul Julien Benda!) și s-au apucat de politică, însușindu-și scopurile acesteia și promovându-le ”orbește”.

Să despicăm cîteva explicații din dicționare, care adeveresc cele spuse de noi.

DEX (ediția din anul 2009) ne spune, pe de o parte, că cuvîntul rînd vine de la cuvîntul slav rendu, iar pe de altă parte, că cuvîntul curînd se trage de la latinescul currendo. Se mai spune că cuvîntul așa a izvorît din latinescul eccum-sic, iar cuvîntul nor din cuvîntul latin nubilum. De ce și cum ar face cineva așa ceva? Tot din această carte aflăm că cuvîntul a speria se trage de la latinescul expavorere. Cam mare este di-ferența, mult prea mare… Mai aflăm că cuvîntul moarte își are rădăcinile în cuvintele latine mors și mortis, iar cuvîntul omor s-a născut din cuvîntul a omorî, care vine de la slavul umoriti.

Un alt argument zdruncină puternic teoria despre ori-ginea latină a limbii române. De altfel, poate că ar fi mai bine să spunem că este o teorie despre originea romană a limbii noastre, o dată ce am numit-o româ(nă)?

Comentariu L.D.: Exemplele care vor să demonstreze că limba română nu se trage din și nu are legături cu limba latină sunt în perfectă concordanță cu ceea ce până și Lenin critica: jocul de-a exemplele. Alegi un exemplu convenabil și apoi strigi: ei, vezi?! Oricum aceste exemple nu pot constitui argumente, așa cum pretinde autorul Declarației. Vrând să fie subtil și aluziv, autorul sugerează că mai bine ar fi să vorbim despre originea romană, și nu de cea latină a limbii române. Doar că autorul scrie ”limba româ(nă)”, ceea ce ar vrea să facă trimitere la o inexistentă limbă româ. Probabil, autorul a vrut să scrie ”limba rom(ân)ă”, adică să asocieze limba noastră cu cea ”romă”, pentru că și țiganii tot de la Roma se trag, altfel nu s-ar numi populație ”roma”. Neatenția i-a jucat însă o festă autorului Declarației, care a călcat (din nou) strâmb. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 519. Duminică 3 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (20)


Cu regretul că nu avem posibilitatea să citim toate Rapoartele și Notele din Arhiva Securității cu privire la viața poetului Cezar Ivănescu, mă apropii de finalul acestei prezentări de carte (de fapt un pretext) și ajungem la anul de grație 1985, an de cotitură în istoria tuturor țărilor din lagărul (da, lagărul!) socialist. După 11 martie 1985, anul înscăunării lui Gorby la Kremlin, vântul schimbării (generat de kgb istul șef Andropov, antecesorul și protectorul lui Gorby, la fel cum Ceaușescu a fost continuatorul lui Dej în materie de independență față de Moscova) a antrenat conștiințe și interese deopotrivă. Am convingerea că oamenii sensibili la orice schimbare (poeții, în primul rând!) nu aveau cum să rămână indiferenți față de noul curent liberal din politica Moscovei. (Să nu uităm că și jigodiile iubitoare de arginți au fost foarte amatoare și contributoare de/ la schimbare, drept pentru care au făcut tot ce trebuia pentru a accede în structurile de putere ale Românei post-Ceaușescu, structuri care alternează la conducerea țării în mod democratic, dar fără alternativă…). Cu doar doi ani înainte, în 1983, când Securitatea hotărâse să-l scoată pe poet de sub urmărirea informativă, unul dintre argumente era că ”În legătură cu relațiile unor scriitori cu postul de radio ”Europa liberă”, Ivănescu Cezar față de rețeaua noastră informativă și-a manifestat dezacordul afirmând că este dispus să ia poziție în presă împotriva acestora” (p. 211). Dar, după doar doi ani, în aprilie 1985, ”Sursa informează: Numitul Ivănescu Cezar – aproape zilnic, seara după orele 19, ascultă postul de radio Europa liberă fără a comenta știrile audiate cu vecinii or să facă agitație în rândul locatarilor în acest sens” (p. 246). Aproape incredibil, pentru acest an de cotitură 1985, Ioana Diaconescu nu a găsit (de cuviință) să publice decât cinci note informative! Deloc lipsit de importanță este al cincilea raport informativ prin care Securitatea este informată despre invitarea lui Cezar Ivănescu în Germania federală, pentru (”un sejur” – sic! de) nouă zile. Scrisoarea era adresată Uniunii Scriitorilor. Iată cum pregătirea marilor schimbări ce urmau să vină doar în câțiva ani se făcea, aparent lin, la scară europeană și cu țintirea precisă a elementelor doritoare de schimbare. Așa au fost (bine) pregătite toate ”revoluțiile” din Est, cu îndemnuri deopotrivă de la Moscova și din Occident (Europa și SUA), deopotrivă din interiorul partidului-stat și al brațelor sale armate, serviciile secrete, dar și din partea conștiințelor disidente. Toate elementele radicale și cu potențial de nemulțumire și de schimbare au fost, brusc activate și băgate în seamă! (de fapt începutul l-a făcut deja Andropov, utilizând cunoscutele canale/ rețele kgb iste/ securiste din URSS și celelalte țări membre ale Tratatului de la Varșovia). Dovada plusului de atenție acordat de serviciile occidentale potențialilor opozanți ai regimului dictatorial o găsim (citind printre rânduri) în Documentul nr 26 (din 4 iunie 1986) de la pagina 254 unde se scrie: ”Cezar Ivănescu a fost în toamna anului 1985 în Germania de unde s-a întors mai repede decît își planificase. De la această dată este foarte irascibil, suspicios și ea (Maria Ivănescu, nota LD) crede că acolo cineva a încercat să-l racoleze. (sbl. mea – L.D.) Tot de la această dată el se plînge că muncește atîta, că nu este apreciat la serviciu, este ținut pe un salariu de 200 lei (o jumătate de normă)… el vine la serviciu cu tramvaiul etc. ”. La nici trei zile de la această Notă, o alta informează că Cezar Ivănescu se află în greva foamei spunând că ”nemulțumirile sale nu au trecere la comuniști” (p. 255).  În privința posibilei tentative de racolare, tind să-i dau dreptate soției poetului (care aflase informația direct de la poet!) că cineva a încercat să-l racoleze pe Cezar Ivănescu. Putem presupune că tentativa de racolare a avut loc din partea a) serviciului german de securitate (cu scopul slăbirii rezistenței dictaturii comuniste de la București); b) KGB ul lui Andropov – reformatorul radical incipient al comunismului sovietic; Securitatea română – cu trei ipostaze: 1. În numele propriu al Securității; 2. În numele serviciilor germane (dar, de fapt. de către Securitate ; 3. În numele KGB ului (fie direct în numele acestui serviciu, fie de către Securitate sub paravan kgb-ist. Foarte probabil, ipotezele multiple și întrebările fără răspuns l-au derutat și marcat profund pe sensibilul poet. Oricum, convingerea mea este că Cezar Ivănescu a simțit clătinarea regimului opresiv și s-a angajat cu noi energii întru slăbirea acestuia (dar nu în ultimă instanță și în promovarea propriilor interese, literare sau nu). Ipoteza acceptării de către poet a colaborării cu unul dintre serviciile notate mai sus este întărită de lipsa dosarelor corespunzătoare perioadei 1987-1989 (mai exact, din anul 1987 sunt reproduse doar patru (!) documente). Motivele pentru care poetul a intrat în greva foamei (iunie 1986) și pe care el le-a făcut publice (iar Securitatea le-a consemnat conștiincios) sunt încă o dovadă a radicalizării sale suplimentare:

  • Profesia de scriitor este depreciată de nonvalori;
  • Banii scriitorilor, precum și conștiințele sunt jucate de o mînă de negustori de cuvinte;
  • Eludarea realităților, cele mai crunte din istoria țării culminînd cu înfometarea deliberată a unui întreg popor de hipnotizați, politică fundamentală a actualei conduceri;
  • Adînci tulburări de conștiință, îmbolnăvirea scriitorilor, alienarea lor prin dedublare și minciună, prin cumpărări de conștiințe;
  • Actuala hegemonie este vinovată de prăbușirea în mediocritate a întregii mase de scriitori, devenită un instrument amorf, de manevră și de împărțit favoruri;
  • Scriitorul român de azi bine văzut de comuniști este un intestin gros îndopat cu bani luați din visterii secrete;
  • Rolul social al scriitorului român, singur răspunzător de condiția sa umilitoare a fost cu totul anihilat de Dulea 1 – personaj malefic, instrumentat de forțe oculte care duc țara de rîpă.
  • În rîndul scriitorilor nu sînt tabere, ideologii, accepții estetice divergente ci o unică și mare mizerie morală”. (Ioana Diaconescu, op. cit., pp. 255-256)

Păstrând proporțiile, oricine se poate întreba: astăzi cum stăm oare?… Sugerez autoadresarea acestei nevinovate întrebări pentru a nu ajuta și eu la căderea în prozelitism față de orice regim politic opus dictaturii. Mă apropii aici de convingerea lui Mihail Manoilescu formulată în 1946-1947 în lucrarea sa ”Etica politică” (publicată la noi în 2010), p. 253: ”În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democrația își consumă prestigiul său și pe acela al națiunii, exagerînd-o”.

Revin la greva foamei, rezolvată amiabil de poet cu implicarea ”tovarășului Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda la Comitetul de Partid al Municipiului București împreună cu redactorul șef al revistei Luceafărul” (p. 257) cu mențiunea securistului: ”De către organele noastre se întreprind în continuare măsuri de influențare pozitivă asupra celui în cauză” (ibidem). Iată și comentariul (dogmatic, după părerea mea) scris de Ioana Diaconescu: ”Securitatea ia măsuri drastice. Soții Ivănescu sunt supuși amîndoi metodei de ”influențare pozitivă” (determinarea, prin diverse mijloace, a unei schimbări în ideile, atitudinea sau acțiunile unei persoane urmărite, care erau considerate potrivnice regimului comunist). Vrea să-l cumințească pe Cezar Ivănescu, amenințîndu-i și soția. Nu putem ști pînă unde au mers acțiunile de influențare pozitivă asupra soților Ivănescu…” (p. 257).  Cât de ”groaznice” au fost ”supliciile chinuitoare” la care a fost supus poetul aflăm de la aceeași Notă din 10 iunie 1986: Cezar Ivănescua predat la redacție mai multe articole pentru publicare” și ”i s-a aprobat împrumutul în bani solicitat”.  Mai mult, i s-a dat satisfacție personală prin mutarea din redacția revistei ”Luceafărul” a scriitoarei Sînziana Popcu care avea frecvente dispute” (p. 263). Cu asemenea metode ”drastice” de ”influențare pozitivă”, de ”tortură”, să tot fii disident și grevist al foamei!

În această notă de regretabile inadvertențe între conținutul Notelor din Arhivă și comentariile cercetătoarei Ioana Diaconescu se încheie demersul arhivistic făcut întru mitizarea unui poet de excepție, unul care a suferit urmărirea, frigul și foamea ca și ceilalți români, dar care a și beneficiat de ”înțelegerea” organelor de partid și, probabil, și a celor din Securitate cu care a avut și o colaborare inițială oficială.

Despre unele interpretări/ opinii legate de acțiunea de restituire istorică (selectivă) a documentelor din Arhiva Securității de către unii cercetători – în episodul următor. Nu înainte de a aminti că volumul de documente prezentat/ recenzat aici se încheie cu o reproducere a unui interviu din anul 1993 acordat de Cezar Ivănescu lui Cassian Maria Spiridon și publicat de revista ”Dacia Literară” în martie 1993, articol reprodus de CMS în cartea sa ”Un oaspete al Nirvanei” publicat la Junimea în 2016. Desigur, citarea sursei/ surselor este un fapt onorant pentru Ioana Diaconescu, dar parcă niște mulțumiri pentru permisiunea reproducerii acestui interviu către redacțiile ”Daciei literare” și ”Junimii” ar fi dat o notă suplimentară de eleganță și respect către un confrate de breaslă. Este adevărat, Ioana Diaconescu lucrează la o viitoare carte în care se vor pune fundațiile pentru statuile dedicate ”martirilor” ”Revoluției din 14 decembrie 1989” de la Iași (CMS included), astfel încât se consolidează opera de mitizare a celor care au acceptat să colaboreze întru răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității române biruitoare.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!