liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Julien Benda

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 647. Duminică 7 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (28)


Pe lângă exaltarea curajului și a onoarei, Benda mai include pe lista ”păcatelor căturărești” și c) exaltarea durității (concomitent cu disprețul față de oameni) și d) preamărirea/ cultul succesului. În privința exaltării durității este citat personajul nietzschean Zarathustra care indica discipolilor săi: ”Fiți duri, fiți nemiloși, și veți domina!”. În varianta franceză, îndemnul de mai sus s-a transformat în ”Mila denaturată a degradat iubirea” (p. 109).  Multcitatul Machiavelli este citat și aici ca un exemplu de cultivare a durității față de semeni: ”un principe este adesea silit, ca să-și păstreze puterea, să se abțină de la caritate și de la omenie” (p. 109). Ați cărturari ”trădători” ai menirii lor culturale îl invocă pe Spinoza, cu faimoasa aserțiune: ”Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune” (ibid.). Benda deplânge faptul că, în urma demersurilor cărturărești favorabile durității și defavorabile carității, tineretul francez devine tot mai mult adeptul durității și dușmanul carității, numind această atitudine ”un romantism al disprețului”.  (p. 111). Toate acestea converg spre un ”cult al cruzimii”.

Cultul succesului înseamnă, în gândirea lui Benda convingerea că atingerea scopurilor este realizată prin însăși convingerea actantului în succesul demersului său. Această convingere/ credință în succes capătă, astfel, valoare morală. Disprețul lui Napoleon față de cei ”fără noroc” provine tocmai din această supradimensionare a încrederii în succesul personal. Dacă în locul lui Napoleon ar fi fost președintele Iohannis, atunci disprețul față de aceea care nu reușesc ar fi fost mai concis: ”ghinion!”. La fel se poate face o analogie între cultul succesului la Mazarin și convingerea fostului primar al Constanței, Radu Mazăre, că doar cei care fură cu curaj și au încredere în succesul lor vor reuși în viață. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău alăturarea personajelor românești în tandem cu vârfuri ale culturii franceze, dar asta nu înseamnă decât ceea ce Benda însuși sublinia: nu atât cărturarii sunt vinovați de trădarea misiei lor, ci îndeosebi aceia care se insinuează în posturile lor.  Continuând paralela, amintesc aici faptul că Benda îi invocă din nou pe ”cărturarii” Peguy și de Barres cărora le impută ”intenția de a umili valorile cunoașterii în fața valorilor faptei” (p. 114) cu variantele ”Gândesc, deci nu exist” și ”Acționez, deci exist”. Îmi permit să fac, din nou, o analogie cu Metodologia Scop Mijloc (MSM), în tentativa acesteia de a pregăti și prezenta o teorie unificatoare. Ca teoria a acțiunii umane, MSM definește actul uman ca fiind dat de ”continuumul gândire-simțire-acțiune” Cu alte cuvinte, eu afirm: ”Gândesc, simt, și acționez, deci exist!”. Deși eu, consider, în cadrul MSM că instinctul, intuiția și imaginația sunt absolut necesare a fi adăugate pe lista mijloacelor care asigură atingerea scopurilor, Benda introduce instinctul în locul imaginației. Nu întâmplător, pentru că Benda consideră demnă de dispreț pretenția cărturarilor moderni care proclamă că ”activitatea intelectuală merită respect numai când conduce către un avantaj concret și că inteligența care se dezinteresează de scopul ei este demnă de dispreț” (p. 117). Ceea ce reproșează, de fapt, Benda intelectualilor este că aceștia s-au pliat pe ”exigențele” mulțimii, în loc să tragă mulțimea după ei și să o ridice la un nivel cât mai înalt de înțelegere. Cu alte cuvinte, intelectualii moderni s-au transformat din călăuze în slujitori.

Dovedind și talent pedagogic, Benda își încheie acest capitol dedicat formelor prin care cărturarii s-au transformat ei înșiși, în loc să-i transforme ei pe alții, cu sinteza cauzelor acestei inedite situații: ”extinderea obligatorie a intereselor politice asupra tuturor oamenilor, fără excepție, consistența sporită a obiectelor care alimentează pasiunile realiste, dorința și capacitatea scriitorilor de a juca un rol politic, interesul lor (spre creșterea gloriei) de a face jocul unei clase din ce în ce mai anxioase, ascensiunea lor tot mai largă la condiția burgheză și la orgoliile ei, perfecționarea romantismului lor, diminuarea culturii lor clasice și a ținutei intelectuale” (p. 135). Ca un final îndulcit, Benda afirmă că toate cauzele enumerate mai sus sunt ”esența însăși a lumii moderne” (ibid.).  Un post-Benda este așteptat să descrie cauzele continuării și agravării acestei situații în post-modernitate. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 647. Duminică 7 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (28)


Pe lângă exaltarea curajului și a onoarei, Benda mai include pe lista ”păcatelor căturărești” și c) exaltarea durității (concomitent cu disprețul față de oameni) și d) preamărirea/ cultul succesului. În privința exaltării durității este citat personajul nietzschean Zarathustra care indica discipolilor săi: ”Fiți duri, fiți nemiloși, și veți domina!”. În varianta franceză, îndemnul de mai sus s-a transformat în ”Mila denaturată a degradat iubirea” (p. 109).  Multcitatul Machiavelli este citat și aici ca un exemplu de cultivare a durității față de semeni: ”un principe este adesea silit, ca să-și păstreze puterea, să se abțină de la caritate și de la omenie” (p. 109). Ați cărturari ”trădători” ai menirii lor culturale îl invocă pe Spinoza, cu faimoasa aserțiune: ”Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune” (ibid.). Benda deplânge faptul că, în urma demersurilor cărturărești favorabile durității și defavorabile carității, tineretul francez devine tot mai mult adeptul durității și dușmanul carității, numind această atitudine ”un romantism al disprețului”.  (p. 111). Toate acestea converg spre un ”cult al cruzimii”.

Cultul succesului înseamnă, în gândirea lui Benda convingerea că atingerea scopurilor este realizată prin însăși convingerea actantului în succesul demersului său. Această convingere/ credință în succes capătă, astfel, valoare morală. Disprețul lui Napoleon față de cei ”fără noroc” provine tocmai din această supradimensionare a încrederii în succesul personal. Dacă în locul lui Napoleon ar fi fost președintele Iohannis, atunci disprețul față de aceea care nu reușesc ar fi fost mai concis: ”ghinion!”. La fel se poate face o analogie între cultul succesului la Mazarin și convingerea fostului primar al Constanței, Radu Mazăre, că doar cei care fură cu curaj și au încredere în succesul lor vor reuși în viață. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău alăturarea personajelor românești în tandem cu vârfuri ale culturii franceze, dar asta nu înseamnă decât ceea ce Benda însuși sublinia: nu atât cărturarii sunt vinovați de trădarea misiei lor, ci îndeosebi aceia care se insinuează în posturile lor.  Continuând paralela, amintesc aici faptul că Benda îi invocă din nou pe ”cărturarii” Peguy și de Barres cărora le impută ”intenția de a umili valorile cunoașterii în fața valorilor faptei” (p. 114) cu variantele ”Gândesc, deci nu exist” și ”Acționez, deci exist”. Îmi permit să fac, din nou, o analogie cu Metodologia Scop Mijloc (MSM), în tentativa acesteia de a pregăti și prezenta o teorie unificatoare. Ca teoria a acțiunii umane, MSM definește actul uman ca fiind dat de ”continuumul gândire-simțire-acțiune” Cu alte cuvinte, eu afirm: ”Gândesc, simt, și acționez, deci exist!”. Deși eu, consider, în cadrul MSM că instinctul, intuiția și imaginația sunt absolut necesare a fi adăugate pe lista mijloacelor care asigură atingerea scopurilor, Benda introduce instinctul în locul imaginației. Nu întâmplător, pentru că Benda consideră demnă de dispreț pretenția cărturarilor moderni care proclamă că ”activitatea intelectuală merită respect numai când conduce către un avantaj concret și că inteligența care se dezinteresează de scopul ei este demnă de dispreț” (p. 117). Ceea ce reproșează, de fapt, Benda intelectualilor este că aceștia s-au pliat pe ”exigențele” mulțimii, în loc să tragă mulțimea după ei și să o ridice la un nivel cât mai înalt de înțelegere. Cu alte cuvinte, intelectualii moderni s-au transformat din călăuze în slujitori.

Dovedind și talent pedagogic, Benda își încheie acest capitol dedicat formelor prin care cărturarii s-au transformat ei înșiși, în loc să-i transforme ei pe alții, cu sinteza cauzelor acestei inedite situații: ”extinderea obligatorie a intereselor politice asupra tuturor oamenilor, fără excepție, consistența sporită a obiectelor care alimentează pasiunile realiste, dorința și capacitatea scriitorilor de a juca un rol politic, interesul lor (spre creșterea gloriei) de a face jocul unei clase din ce în ce mai anxioase, ascensiunea lor tot mai largă la condiția burgheză și la orgoliile ei, perfecționarea romantismului lor, diminuarea culturii lor clasice și a ținutei intelectuale” (p. 135). Ca un final îndulcit, Benda afirmă că toate cauzele enumerate mai sus sunt ”esența însăși a lumii moderne” (ibid.).  Un post-Benda este așteptat să descrie cauzele continuării și agravării acestei situații în post-modernitate. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 645. Vineri 5 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (26)


În fine, ce de a treia cale a ”pierzaniei” cărturarilor în grota politicianistă este, la început, una oarecum involuntară. Prin natura lor, cărturarii emit idei. Dacă unele dintre aceste idei se potrivesc (formă/ conținut, ambele) cu unele campanii politice, atunci cărturarul nostru este citat/ folosit ca și cum ar fi un susținător al cauzei politice în speță. Dar aceasta ar fi doar începutul de cale. Căci scrie Benda: ”Dar cel mai grav au rupt cărturarii cu tradiția și au făcut cu hotărâre rolul laicilor doritori să se situeze în real, propunându-le doctrine, propunându-le o anumită scară de valori; cu o știință și o conștiință care vor ului istoria, cei care, timp de douăzeci de veacuri, au încercat să discrediteze pasiunile realiste în beneficiul unei transcendențe au început să transforme aceste pasiuni și curentele care le sprijină în virtuți supreme și să nu mai aibă decât dispreț pentru existența care, într-un fel sau altul, se situează dincolo de temporal.” (p. 62) În traducerea mea, cărturarii cu frică de Dumnezeu timp de două milenii au ajuns să practice disprețul față de Dumnezeu, să se ocupe eminamente de viața terestră imediată. Este notorie o scrisoare a lui Einstein (laureatul Nobel pentru fizică în 1921) din 1954, cu un an înaintea morții sale, în care și-a confirmat, opinia sa despre Dumnezeu și religie. „Cuvântul «Dumnezeu» nu înseamnă nimic pentru mine decât expresia şi produsul slăbiciunii umane, iar Biblia este o colecţie de legende pline de înţelepciune, dar mai degrabă primitive„. Cu siguranță, acestea erau convingerile sale și în anii 20 când și-a câștigat binemeritata sa notorietate. Prin prisma criteriilor de corectitudine culturală a lui Benda, Einstein ocupă un loc principal în rândul ”trădătorilor” cărturari ai lumii moderne. Și ca lucrurile să fie cât se poate de clare, Einstein a mai răsucit o dată cuțitul în rana lipsei de transcendență făcută de cărturarii moderni scriind, în aceeași scrisoare-document din anul 1954: ”Pentru mine religia iudaică este, ca orice altă religie, încarnarea unei superstiții primitive. Iar poporul evreu, din care cu mândrie fac parte și în a cărui mentalitate mă simt profund ancorat, nu înseamnă o formă de demnitate diferită de a altor popoare„. Prin ultima afirmație, Einstein se extrage din orice posibilă încadrare a sa în tabăra naționaliștilor/ patriotiștilor.

Cum fac cărturarii jocul pasiunilor politice? În două moduri: A. în primul, rând ei exaltă înclinația spre particular și dezaprobă sentimentul universalului; și B. cărturarii laudă înclinația către practic și dezaprobă dragostea pentru spiritual. Parcă intrând în dialog cu președintele Trump, Benda remarcă faptul că spiritele alese nu se raliază la clișeele răsuflate ale ideologiilor politice realiste, dintre care două sunt pentru el la fel de respingătoare: ”lozinca patriotică” (naționalismul) și ”îmbrățișarea universală” (globalismul) (p. 64).

Într-adevăr, este ilogic să iubești una și să respingi pe alta, dar este respingător și să te raliezi la oricare dintre ele. Subscriu la această neacceptare a celor două –isme: localismul și universalismul/ globalismul. Axus mundi nu poate fi decât individul care trăiește și rezonează local, regional, continental sau universal. Ca o reacție personală față de aceste -isme, am inclus în Metodologia Scop Mijloc triada de evaluare și raportare micro-macro-mondo, triadă pe care o cer a fi imaginată la modul concomitent/ continuu și nu segmentat. De regulă micro este individul însuși, macro este orice context social/ societal, iar mondo este umanitatea ca întreg. De regulă, doar politicienii accentuează doar pe unul dintre segmente (de regulă naționalismul) și pe celalate dou le consideră în subsidiar. Concret, după ce a criticat (la ONU, recent) globalismul și a declarat că fiecare țară poate să-și urmeze propriile politici pe care le dorește, într-un miting electoral din Minnesota, chiar azi 4 octombrie, președintele American a analizat situația din câteva țări ale lumii și cum se raportează SUA față de ele. În fond, chiar dacă sloganul său este ”Make America great again” nu poți ignora contextul macro și mondo în care se află orice stat al lumii.  (Pentru a vedea cum se face o campanie electorală în stil american vezi https://www.facebook.com/DonaldTrump/videos/331210490947002/  – am regăsit aici un slogan care bântuia și pe la noi cu cca 10 ani în urmă: ”Buy American, Hire American” (”Cumpără produse americane” și ”Angajează americani”). La noi s-a vehiculat mult ”Cumpără produse românești” până când lumea și-a dat seama că produsele românești (agricole îndeosebi) nu prea erau pe piață.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 644. Joi 4 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (25)


Așadar, prima cale spre trădare a cărturarilor este adoptarea de către aceștia a pulsiunilor, pasiunilor și patologiilor politice. Asta însemna că, pe lângă activitățile strict specifice activității lor cărturărești, ei lasă pasiunile politice să-și facă loc în activitatea lor. (ei având astfel o dublă natură: intelectuală și politică)

O a doua  cale, mai soft, este acceptarea ca pasiunile politice să se reverse asupra activității lor de cărturari. Aici ei depășesc faza anterioară, în care ei practicau două meserii distincte: una intelectuală și una politică, și se lasă cotropiți de substanța politicului pe care ei o introduc voluntar în opera lor. Acest melanj indistinct de valori estetice și morale a făcut obiectul unor episoade anterioare în care am arătat cât de greu este acum să discerni între arta scriitoricească și filozofică a lui Cioran, Vintilă Horia, Eliade etc. și conținutul politico-ideologic pe care au acceptat să-l promoveze prin intermediul artei lor. Arta devine un cărăuș ideologic cu beneficii strict de partea politicienilor. Așa a apărut ”lirismul filozofic, al cărui suprem simbol rămâne opera lui Barres și care, după ce, la început, și-a ales ca centru de inspirație stări de spirit cu adevărat filozofice  (panteismul, înaltul intelectualism sceptic), a devenit apoi exclusiv susținătorul pasiunii de neam și al sentimentului național” (p. 55). Nimic nou sub soare! Barzii politruci (Mihai Beniuc, Adrian Păunescu, C.V. Tudor etc.) sunt urmați ai acestui segment de cărturari trădători care a fost corect identificat de către Benda. Dar nu numai poeții noștri sunt atrași de mirajul pasiunilor politice. Așa numitele ”științe sociale” (umanioare) sunt populate – și azi, va și ieri – de trădători ai menirii lor livrești deveniți simple instrumente în mâinile politicienilor. Un exemplu relativ recent, dar foarte elocvent este Ioan-Aurel Pop (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan-Aurel_Pop) istoric naționalist care scrie istorie doar în cheie naționalistă. Desigur, în regimul comunist toți (sau marea majoritatea a istoricilor) trebuiau să scrie în cheie naționalistă și chiar comunistă. Într-un imaginar drept la replică, Benda le dă cuvântul trădătorilor naționaliști, care și-ar justifica opțiunea lor morală astfel: ”Nu suntem defel în slujba spiritualului, ci în slujba temporalului, a unui partid politic, a unei națiuni. Numai că în loc să le apărăm cu sabia, le apărăm cu scrisul. Suntem miliția spirituală a temporalului” (p. 60). Ca să îngroș puțin nota ironică a lui Benda, aș spune că orice infractor, va găsi scuze și explicații pentru faptele sale. Ce să mai spunem despre faptul că trădarea (în sens cultural) nu este infracțiune și nu poate fi decât supusă oprobriului public. Care public? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 642. Marți 2 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (23)


Pasiunea politică cea mai vizibilă, mai ardentă, mai cuprinzătoare și mai ușor de manipulat (în sensul de folosit în scopuri manipulatorii) este patriotismul, susține Benda. ”Numai în epoca noastră au apărut cugetători (sau pretinși cugetători) care să mărturisească public că nu-și supun patriotismul nici unui control rațional, căci ”patriei, chiar dacă greșește, trebuie să-i dai dreptate” (Barres), care să proclame trădători de țară pe compatrioții lor ce-și păstrează, față de aceasta, libertatea de spirit sau măcar de cuvânt.” (Amintesc aici că Barres, citat de autor, era prototipul măscăriciului politic cu pretenții intelectuale, de cugetător profund, mereu cu minciuna și formula politică pregătită pentru a salva incompetența. Fără a nominaliza, oricine poate identifica în ”corifeii politici” români actuali indivizi care molfăie mereu ”poporul român”, ”poporul ne iubește”, ”noi apărăm poporul” și alte populisme extrem de ieftine.).

Voi insista mai mult asupra acestei pasiuni politice (eu aș numi-o patologie politică) devenită la modă acum mai ceva ca patriotismul socialist (ceaușist) de tristă amintire. Nu-l putem ocoli pe Trump care a declarat la ședința inaugurală a ONU din acest an că el ”detestă globalismul și îmbrățișează patriotismul”. Orice om de afaceri (nu neapărat de talia președintelui american) calculează repede că stârnirea orgoliilor (naționale) nu costă (la început) mai nimic, dar aduce voturi și adeziuni pe plan intern. Eu rămân la convingerea mea, exprimată în mai multe rânduri, că toate ”–ism”-ele sunt periculoase, naționalismul și patriotismul în primul rând. Acestea sunt pasiuni politice iraționale (ca să mă exprim în termenii lui Benda) care vor produce, în curând, mult rău omenirii (adică națiunilor, naționaliștilor și patriot(r)iștilor). Cred că o ușoară exaltare a naționalismului/ patriotismului poate fi acceptată doar în faza copilăriei națiunilor, când acestea trebuiau crescute, apărate și… umflate. La ora actuală, în condiții de complexitate crescândă, toate colectivitățile umane trebuie să se suporte/ sprijine reciproc în promovarea propriilor lor interese și al păcii mondiale. Mândriile și orgoliile naționale sunt patologii politice facil de implementat și greu de stăpânit din momentul când li se constantă uriașa lor eficiență în planul păstrării puterii politice. Naționalismul/ patriotismul face casă bună cu stimularea urii față de cei care nu fac parte din națiune (xenofobie). O spune Benda foarte clar: ”Voi releva și un alt aspect specific al patriotismului cărturarului modern: xenofobia. Ura omului față de ”omul din afară” (străinul), disprețul lui față de tot ce nu e ”de la el”, toate pornirile acestea atât de constante în rândurile popoarelor și aparent atât de necesare existenței lor au fost astăzi preluate de oamenii așa zis cugetători, cu o seriozitate a practicării, cu o lipsă de naivitate care obligă la analizarea acestei preluări”.  (pp. 45-46). Benda sesizează pericolul naționalismului german (cultivat cu mai bine de o jumătate de secol înaintea scrierii cărții sale), naționalism la care și-au adus importante contribuții cărturari de marcă: Wagner, Nietzsche, Kant, Goethe etc.). Cu referire la patriotiștii francezi, Benda nu ezită să folosească cuvântul fanatism: ”spunem că cei care au practicat acest fanatism, cărturari fiind, și-au trădat menirea, căci aceasta constă tocmai în a opune popoarelor și nedreptății la care le împinge cultul lor pentru țară o corporație al cărei unic cult este cel al dreptății și adevărului.” (p. 46). Benda nu uită să stabilească punctul de izvodire al acestui rău: Germania. ”Cărturarul naționalist este o invenție germană” (p. 47), apreciind, totodată că ”în planul spiritualității, victoria Germaniei este acum totală” (ibidem). Sesizând pericolul, națiunile înconjurătoare au opus naționalismului german, propriul lor naționalism. Benda constată cu tristețe: ”cărturarii practică bucuros realismul și găsesc că înverșunarea lor naționalistă îi înalță, că este benefic civilizației, că împodobește lumea. Și atunci ne dăm seama că nu este vorba defel despre neîndeplinirea unei funcții din pricina unor conjuncturi, ci despre o catastrofală răsturnare a reperelor morale ale celor care educă lumea” (p. 48) Cu alte cuvinte, cine seamănă (în mințile tinerilor) vântul naționalismului, va culege, inevitabil furtunile și dezastrele generate de acesta. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 641. Luni 1 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (22)


Benda este adeptul armoniei, al adecvării, al concordanței și echilibrului între vorbă și faptă, între menire și dedicare. Pe scurt, un idealist pragmatic. Preocuparea sa, în cartea Trădarea cărturarilor, este de a demonstra cum s-a încălcat (de la sfârșitul secolului XIX) legea concordanței dintre relațiile cărturarilor cu opera lor, pe de o parte, și caracterul forțelor politice, pe de altă parte. Dacă, prin ipoteză, caracterul forțelor politice era unul pozitiv, înalt umanist (cum ar fi cel de consolidare a națiunii, a justiției abstracte etc.) atunci cărturarii aveau ”dezlegare” întru implicare pasională în politică. Altfel, nu!

Cititorul mai răbdător (eventual cunoscător) poate observa că am forțat puțin transpunerea tezei fundamentale a marxismului, aceea a dezvoltării unui mod de producție (în cazul nostru, un mod de viață) în funcție de gradul/ nivelul de adecvare/ concordanță între relațiile de producție și caracterul forțelor de producție. Am procedat astfel pentru a încerca să înțeleg substratul pozițiilor și atitudinilor sale din această punere la punct a ceea ce ar trebui să facă marii cărturari și cum ar trebui ei să influențeze (îndeosebi din exterior) viața politică a unei țări.

Pot presupune că Benda l-a citit pe Marx la vremea scrierii cărții, iar faptul că nu peste mult timp s-a înscris în Partidul Comunist Francez, poate fi un argument în sprijinul acestei idei. Faptul că pe Marx îl interesau muncitorii (ca factor de schimbare socială directă), iar pe Benda îl interesau cărturarii (ca factor de schimbare socială indirectă), asta ține de un mod de a vedea lumea, de o moștenire educațională sau de un mediu de creștere. Pentru Benda, criteriul suprem al recunoașterii trădării unui cărturar era faptul că respectivul era supus laudelor lumii non-intelectuale: ”Există astfel un criteriu incontestabil ca să aflăm când un cărturar implicat în viața publică o face în concordanță cu menirea sa: el devine imediat ținta oprobriului lumii laice, căreia îi încurcă socotelile (Socrate, Isus). Se poate afirma a priori că un cărturar lăudat de laici și-a trădat misiunea.” (p. 42). Faptul că Isus este trecut în rândul laicilor trebuie văzut în cheie ideologică, nu religioasă. Astfel, toți revoluționarii (schimbătorii de sistem) sunt numiți de Benda, laici (contestatari ai religiei/ ideologiei dominante).

Închei speculația mea cu concluzia că Marx cel muncitoresc a dispărut pentru totdeauna, în timp ce Marx intelectualul a rezistat până în zilele noastre, îndeosebi în două locuri: în fostul imperiu sovietic, unde Gorbaciov a detronat rolul conducător al clasei muncitoare și l-a înlocuit cu intelectualitatea implicată pasional în politică; și în liderul mondial al capitalismului (SUA), îndeosebi prin ideologia corectitudinii politice. Aș putea vedea în Benda un precursor al corectitudinii politice (marxismul cultural) care mai supraviețuiește în unele medii intelectuale, îndeosebi în SUA. Preocuparea lui Benda de a stabili reguli, criterii și norme de evaluare a cărturarilor și de împărțire a acestora în trădători și netrădători (corectitudine culturală, i-aș putea spune) subzistă pe parcursul cărții, transformând-o într-un manual de etică pentru uzul cărturarilor și politicienilor. Probabil de aici se trage și gama largă de interpretări ale gândirii lui Benda, toate acestea conchizând că autorul francez este unul controversat, unul care păcătuiește printr-un exces de sinceritate și de idealism (idealism specific începutului secolului trecut, marcat de victoria socialismului în Rusia și de dinamizarea multelor mișcări socialiste din Occidentul european: socialiștii fasciști ai lui Mussolini și socialiștii naționaliști – naziști ai lui Hitler fiind lideri de opinie politică în interbelic. Pe scurt, Europa interbelică a fost puternic și grav marcată de ceea ce numim astăzi ideologiile de stânga (bolșevismul, fascismul și nazismul fiind cele mai cunoscute).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 640. Duminică 30 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (21)


Cred că tema aservirii marilor cărturari unor partide politice sau personalități politice ar merita discutată și în ce ne privește, adăugând, la cele evidențiate de Benda și elementele de specificitate balcanică și est-europeană de care (încă) nu putem scăpa. Cărturarii (nu ”cărturarii”) sunt, de regulă, personalități puternice, respectiv persoane care nu trebuie și nu simt nevoia să se transforme în propagandiști de duzină ai unui partid sau ai unui președinte. La noi, am reținut ca exemplu de ”trădare a cărturarilor” cazul lui Mircea Cărtărescu, cel care în 1990 aducea elogii (inutile) președintelui Ion Iliescu, pentru ca apoi să-l critice vehement, concomitent cu elogierea președintelui Traian Băsescu (cel care avea, mereu, pe noptieră cartea ”Orbitor”…). Inutilitatea adeziunii marelui nostru scriitor s-a dovedit cu asupră de măsură, încât, la ora actuală nu mai cunosc vreun cărturar român, neînregimentat politic, să se constituie de trădători ai breslei lor cărturărești. Importantă și interesantă mi se pare precizarea făcută de Benda cu privire la situațiile în care cărturarii, deși se implică în politică, nu pot fi etichetați drept trădători, gesturile lor fiind demne de întreaga noastră considerație: ”… consider că un cărturar nu-și trădează funcția decât dacă, ieșind în piața publică, o face … pentru triumful unei pasiuni realiste de clasă, de rasă, sau de națiune”. Autorul dă ca exemple de asemenea cărturari netrădători care s-au implicat în susținerea unor teme de mare importanță (vitală) pentru persoane concrete, pentru ideea de ”justiție abstractă și nu se întinau ascultând de vreo pasiune cu țel lumesc” (p. 41-42). Tot în categoria celor ”scutiți”/ ”iertați” de blamul trădării sunt și cei care s-au implicat în lupta politică în binele națiunii lor ”socotind că această cauză coincidea cu în acel moment cu cea a justiției abstracte” (p. 42). Procedând astfel, din aproape în aproape, justificând și motivând, lista celor care pot fi categorisiți drept trădători ai profesiei lor riscă să tindă asimptotic, spre zero. Oricum înțelegerea textului lui Benda este suficient de diversă/ diversificată încât însuși Benda ajunge să fie citat drept promotor al retragerii TOTALE a cărturarilor în propria lor profesie și să fie criticat pentru că – întâmplându-se astfel – țările o pot lua razna, sub conducerea unor necărturari. Este cazul recenzentului cărții lui Benda, ”Trădarea cărturarilor”, Octavian Țicu de la Chișinău, care ar dori ca viața politică a unei țări să fie populată doar de cărturari (vechiul vis al lui Platon, ca cetatea să fie condusă de filosofi și îndeosebi de aceia care nu doreau să ajungă conducători). Iată opinia sa: ”Adevărata trădare nu este cea susținută de Benda, atunci când cerea cărturarului să nu ia parte în nici un chip la viața socială, lăsând națiunea să-și conducă singură destinele și considerând incompatibilitate absolută între spiritualitate și politică. Trădarea cărturarilor în context global, european, regional și românesc (inclusiv în Republica Moldova) este tocmai retragerea acestora din viața politică a națiunilor și recâștigarea turnului de fildeș al contemplației pure. Pentru că așa politicul ajunge să se identifice cu demența lui Trump, banditismul lui Putin, autoritarismul lui Orban, cretinismul lui Dragnea și oligarhia lui Plahotniuc”. (https://cotidianul.md/2018/05/23/octavian-ticu-tradarea-carturarilor/ ). Dacă ar fi să intru în dialog cu autorul de la Chișinău, l-aș întreba cât de mult au ajutat Republica Moldova, proaspăt eliberată din chinga imperială, ”cărturari” ca Iurie Roșca, Leonida Lari, Valeriu Matei, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ș.a. la propășirea noului stat și la integrarea acestuia în statul din care a fost desprins? Eforturi multe, efecte puține, aș îndrăzni eu să răspund. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu toți cei amintiți de mine se încadrează în definiția dată de Benda cărturarilor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 639. Sâmbătă 29 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (20)


Prima cale prin care se produce căderea în păcat a cărturarilor este, susține cărturarul Benda, adoptarea pasiunilor politice. Politica părea (cred că mai pare încă) a fi un fel de Fata morgana, o seducătoare trupă de iele (https://ro.wikipedia.org/wiki/Iele) cărora nimeni nu le rezistă (mai ales că, în cultura începutului de secol trecut, cărturarii erau majoritari, iar cărturăresele erau mult prea puține). Atractivitatea politicului, cred eu, nu poate fi ruptă de contextul vremii în care a scris Benda: începutul secolului XX. Or, secolele XIX și XX  au fost numite, pe rând sau o perioadă compactă din cele două secole, drept ”secolul națiunilor”. (Puncte de vedere pe tema apariției națiunilor și naționalismului găsim la  http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2012/12/2015sem2-Formarea-natiunilor.pdf). Statele naționale au avut nevoie, pentru apariția și apoi pentru consolidarea lor, de idei noi, de teze și concepții novatoare, chiar doctrine și sisteme noi de gândire. Adică era nevoie de autoritatea spirituală a unor mari creatori, pe care Benda i-a numit cărturari. Toate acestea (statele naționale în primul rând, dar și etniile și clasele) nu puteau fi opera imitatorilor, plagiatorilor, funcționarilor sau militarilor, ci doar a unor mari personalități spirituale: scriitori, nu scriitorași; filozofi, nu filozofarzi; artiști, nu vopsitori, dansatori, versificatori, cântători etc. Poate au avut și aceștia un rol în construirea structurilor studiate și invocate de Benda, dar doar unul minor. Fac aceste precizări în continuarea ideilor lui Benda care ține să nu confundăm cărturarii cu falșii cărturari, cu ”cărturarii de carton” aș zice eu, într-o terminologie postdecembristă românească. Citatul (generos) pe care îl voi reda în continuare a fost ales tocmai pentru marea sa actualitate în chiar aceste vremuri și locuri. Las libertatea cititorului să înlocuiască cele două nume proprii, din textul citat, cu nume ale ”cărturarilor” noștri, unul mai cărturar ca altul, și toți mai cărturari ca nimeni alții. (Am mai scris despre complexul de inferioritate al românilor transformat, în anumite condiții, în complex de superioritate – ”Mândru că sunt român”, de unde și colorata noastră clasă politică care se bazează pe mințile luminate ale unor ”cărturari” prea puțin cunoscuți în afară, sau chiar pe plan național). Iată precizarea lui Benda în legătură cu calitatea de cărturar, mai exact cu calitatea de non-cărturar, adânc vârât în pasiunile politice: ”Vor spune mulți: cum îi poți numi cărturari și mustra că nu respectă spiritul acestei tagme pe Barres, pe un Peguy, atât de evident oameni de acțiune, a căror gândire politică este, neîndoielnic, preocupată numai de cerințele momentului, trezită exclusiv de stimulentul zilei; de altfel, cel dintâi și-a exprimat-o aproape numai în articole de ziar. Răspund că aceștia își prezintă propria  gândire, care într-adevăr nu este altceva decât o formă a acțiunii imediate, ca pe rodul activității intelectuale înalt speculative, al meditației celui mai autentic filozofice. Nici Barres, nici Peguy n-ar fi admis să fie considerați simpli polemiști, nici măcar în scrierile lor polemice. Acești oameni, care, într-adevăr, nu sunt cărturari, se pretind și trec drept cărturari (Barres își aroga calitatea de gânditor care binevoiește să coboare în arenă) și tocmai datorită acestui titlu se bucură de un prestigiu deosebit între oamenii de acțiune. Subiectul studiului meu îl constituie nu cărturarul ca atare, ci cel considerat astfel de cei din jur și capabil să influențeze lumea în virtutea acestei embleme” (pp. 40-41). Utilitatea și actualitatea lui Benda ne este, cumva de folos: și Franța a trecut, în copilăria ei, prin aceste inevitabile boli autoimune. Dacă urmăriți dezbaterile din Parlamentul de la Strasbourg, parcă îți vine să le dai dreptate celor care vorbeau de Europa cu mai multe viteze. Boala cumpărării de titluri/ cartoane/ diplome doctorale, de a publica în ziare și la edituri a bântuit, cu consecințe pozitive, și Franța de acum o sută de ani. Ba aș risca să presupun că orgoliile intelectualiste mai pot bântui și castele, nu doar case (mari).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 638. Vineri 28 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (19)


Oare de ce cărturarii și-au abandonat independența și libertatea de gândire pentru a se înhăma la potențarea pasiunilor politice (acelea care au dus la declanșarea celui de-al doilea Război Mondial)? Era această mare turnură un fapt inevitabil? Se datorează ea mai mult slăbiciunii rezistenței cărturarilor față de solicitările mieroase și interesate ale politicului, sau se datorează unui alt fel de politică și a unor noi formulări ale finalităților acestora încât cărturarii s-au simțit datori să se pună în slujba politicului? Deocamdată, filozoful francez nu dă un răspuns concret și imediat. Pentru aceasta ar fi fost necesare și cercetări sociologice riguroase, fapt în afara preocupărilor lui Julien Benda. Dar căutarea căilor și modurilor prin care s-a întâmplat fenomenul poate pregăti un răspuns (în lipsa căruia contracararea trendului este imposibilă).

Autorul detectează, analitic, trei căi majore (și unele cărări particulare în cazul primei căi) pe care le descrie în acest capitol. Cele trei căi pe care s-a ajuns la ”trădarea cărturarilor”, în viziunea lui Benda sunt: 1. Cărturarii adoptă pasiunile politice; 2. Cărturarii acceptă ca pasiunile politice să se reverse asupra activității lor de cărturari; 3. Cărturarii, prin doctrinele lor, fac jocul pasiunilor politice. Din această enumerare a căilor rezultă că autorul vede factorii cauzali în primul rând în tabăra cărturarilor (ei adoptă, ei acceptă și ei fac jocul politicienilor) și abia apoi în aceea a politicienilor. Cele trei căi vor fi prezentate, în continuare, finalitatea demersului fiind aceea a unui posibil prognostic pentru viitor. Îl face și Benda pentru timpurile sale, îl voi face și eu, pentru timpurile noastre.

Înainte de a prezenta opiniile lui Benda despre CUM și-au trădat cărturarii misiunea lor, este utilă cunoașterea sensului dat cuvântului ”cărturar” de către Benda însuși: ”cei ce desfășoară o activitate străină, prin esența ei, de orice scop practic, și care, aflându-și bucuria în cultivarea artei, științei sau speculației metafizice, într-un cuvânt în stăpânirea unui bun non-temporal, aproape că pot spune: Împărăția mea nu-i din lumea asta.” (p. 36).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 637. Joi 27 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (18)


Cel de-al treilea capitol al cărții lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor (Paris, 1927) este cel mai consistent, atât tematic cât și ca număr de pagini (100). Spre deosebire de capitolele anterioare, acesta are un motto extras din celebrul episcop francez Jaques Benigne Bossuet (https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques-B%C3%A9nigne_Bossuet ): ”Îl făurisem să fie spiritual în carnea sa, iar acum a devenit carnal până în spirit”. În cartea ”Elevations. A Dieu” la care trimite autorul, (https://archive.org/details/lvationsdi00boss/page/8) nu am găsit citatul cu pricina (pe care l-am căutat în vederea deslușirii contextului în care a fost plasat). Din capitolul 7 al cărții rezultă, totuși, că Dumnezeu se adresează lui Adam, prezentându-i  acestuia defectele pe care i le-a lăsat să se producă în cazul încălcării poruncilor inițiale. Parafrazând citatul ales de Benda, deduc că omul (Adam) a fost creat pentru a se detașa complet de animalitate, pentru a fi o ființă eminamente gânditoare/ spirituală. Căderea în păcat, urmată de izgonirea din Rai, l-a adus pe Adam mai mult la animalitate/ carnalitate și mai puțin la umanitate/ spiritualitate. Înțeleg, așadar, acest motto ca fiind reprezentativ pentru ideea centrală a cărții: decăderea intelectualilor  din menirea lor înalt spirituală, în banalitatea lucrurilor mărunte, trupești, temporale (temporare, aș spune eu). Sau, pentru a intra direct în miezul cărții, ”cărturarii încep să facă”, începând cu sfârșitul secolului XIX, ”jocul pasiunilor politice” (p. 37). Este deziluzia Creatorului de a-și vedea opera încăpută/ căzută pe făgașul autodistrugerii și al nimicniciei. Căci ce altceva este un cărturar, presupus înțelept și cunoscător al binelui și răului, apt să discearnă între acestea, dar care pune înțelepciunea sa în slujba Răului, al pasionalului și iraționalului promovat de politicienii venali, corupți și mincinoși prin definiție, așadar ce este cărturarul, dorit a fi pur spiritual, decât un Adam căzut din Eden și dedat lucrurilor pământești/ realismului maselor mai abitir decât o fac non-cărturarii?

Benda descrie modelul său de intelectual/ cărturar pe care l-au reprezentat cu onoare și demnitate, de mii de ani, gânditori care nu au făcut compromisul cu politicienii: ”În fapt, de două mii de ani încoace, a existat un șir neîntrerupt de filozofi, de preoți, de scriitori, de artiști și de savanți care – aproape toți în acest răstimp – au tins să se opună categoric realismului maselor. Opoziția lor față de pasiunile politice îmbrăcau două forme: fie, complet străini de aceste pasiuni, dădeau exemplul unui atașament exclusiv față de activitatea dezinteresată a spiritului și inaugurau credința în valoarea supremă a acestor forme de existență, cum au făcut de pildă, Da Vinci, Malebranche sau Goethe; fie, moraliști convinși, analiști ai ciocnirii dintre egoismele omenești, predicau adoptarea, sub numele de omenie sau dreptate, a unui principiu abstract, superior și de-a dreptul opus acestor pasiuni, cum au făcut, de pildă Erasmus, Kant sau Renan. … Putem afirma că, datorită lor, timp de două mii de ani omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele”. Din păcate, începând cu sfârșitul secolului 19, ”cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice”. Această tranziție majoră în domeniul vieții spirituale a fost sesizată și de istoricul francez Andre Maurois (https://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Maurois) care a făcut, la mijlocul secolului trecut, o predicție despre secolul XXI: ”Secolul următor va fi unul spiritual sau nu va fi deloc”. Spiritualitatea la care făcea referire A. Maurois era tocmai cea dispărută la sfârșitul sec. XIX, și pe care o deplângea J. Benda în anii 20 ai secolului trecut. La aproape două decenii trecute din acest secol, nici urmă de reîntronarea spiritualității. Dimpotrivă, Era ticăloșilor pare a dori să-i dea neapărat dreptate lui Maurois. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!