liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: J.-L. Henning

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 480. Miercuri 25 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 4


În legătură cu drepturile de autor/ de proprietate intelectuală se pot aduce argumente pro și contra, funcție de interese, convingeri sau constrângeri. Un lucru interesant este că ideile, conceptele, teoriile nu se supun protejării (conform legislației noastre actuale) prin invocarea dreptului de autor. Inițial am fost deranjat să aflu că idei ale mele pe care le presupuneam protejate prin lege, de fapt nu erau/ nu sunt protejate. Motivația legiuitorului este una simplă: prin asta se încurajează libera circulație a ideilor, teoriilor etc. Rămâne doar la nivelul bunului simț ca cineva să pretindă, în pofida tuturor evidențelor, că el este autorul teoriei X. Legislația nu te ajută aici, ci doar acei confrați care, în spirit justițiar, se situează de partea adevăratului autor.

În apologia sa (discretă, oblică, indirectă) J.-L. Henning invocă viziunea despre dreptul de autor în variantă istorică, sugerând că dacă atâtea secole problema era lăsată la nivelul bunului simț, de ce oare modernitatea ar trebui să țină neapărat să considere furtul de idei ca infracțiune? Lucrurile sunt demne de interes și, desigur, pot da de gândit: ”Până în secolul al XIX-lea, concepția despre proprietatea artistică, jurisdicția sa și transmiterea acesteia era destul de confuză. Pirateria literară era în floare, fiind considerată necesară de către cenzură. Adaptarea era ceva obișnuit pentru ceea ce încă nu se numea creație artistică. … Furtul artistic era la ordinea zilei, devenea clar că e vorba nu de a fura, ci de a-ți disimula furtișagurile.” (p. 75). Se sugerează că ar fi bine să se procedeze precum ”lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de îndemânare în a-l ascunde”  (așa cum declara Reynolds la 1774) (p. 75). Pledoaria pro-plagiat (inteligent!) devine tot mai fățișă și părtinitoare pentru cei care practicau ”împrumutul” de texte: ”Arta plagiatului este, deci, înainte de toate, un exercițiu de cusut și de întrețesut. Este vorba nu despre a-ți șterge urmele, cât de a le întreține abil iluzia: oare poate fi acuzat de plagiat cel care izbutește minunea și turul de forță de a da un aer firesc unor părți așa de disparate, eterogene, contrare? Acest efect natural atât de căutat nu trebuie pur și simplu să ducă la dispariția furtișagului, ci merită cele mai mari elogii” (ibidem).

În pledoaria sa pro-domo, plagiatorul Henning nu ezită să meargă până la capăt și să susțină întoarcerea la vremurile bune când furtișagul literar era ceva firesc. ”…lipsa de legitimitate a plagiatului este o noțiune recentă” (ibidem). Afirmarea proprietății literare neîngrădite este injustă, susținea și Condorcet (exact cu argumentele care stau și în legea română actuală asupra drepturilor asupra ideilor și conceptelor, fiind considerată o piedică în calea progresului). ”De fapt, susține Henning, abia la începutul secolului al XIX-lea plagiatul începe să facă obiectul unor lucrări specializate și încep să fie urmărite în justiție unele furtișaguri până atunci licite și chiar recomandate” (p. 78). Faptul că Senatul României a considerat plagiatul ca nefiind infracțiune arată cam pe unde se află România pe o scară a civilizațiilor lumii. De reținut că în toate timpurile plagiatul a fost asociat cu ideea de ”piraterie”, ”jaf”, ”tâlhărie” respectiv a avut ca miză DOAR partea financiar-comercială. De aceea, presa din România a clamat ca ”doctorii” plagiatori să restituie acel 15% din salariu primit ca spor datorat primirii necuvenite a titlului de doctor într-un domeniu sau altul. Nicio altă pedeapsă nu va primi plagiatorul, la noi, decât pentru această primire de foloase necuvenite. Ipocrizia maximă, consideră criticii drepturilor moderne de autor, provine din faptul că se făcea apel la moralitate, la onoare, la adevăr și dreptate, în timp ce fondul real al problemei era unul de natură economică (banii). Henning devine de-a dreptul cinic când își apără plagiatul său afirmând: ”Esențialul este de a ști cum să trișezi domesticind arta pentru a nu te lăsa niciodată prins: iată adevărta morală publică. Prin urmare, cel mai mare defect al plagiatorului care ajunge în justiție este cel de a se fi lăsat prins. Dacă în secolul al XVIII-lea plagiatorul nu era decât un libertin care se plimba prin texte după bunul său plac…. el a fost curând sancționat deoarecea contravenea normei sociale. Plagiatorul insulta, simbolic, proprietatea.” (p. 80)

Merită citite și gândite considerațiile referitoare la ”cenzori”, la ”cei care o fac pe puritanii, descoperind plagiate”, adică la acele persoane care, chipurile n-au aflat că totul s-a spus demult și că a pretinde originalitate este o cruntă ipocrizie. Demnă de reținut și aprecierea autorului conform căreia plagiate perfecte există: acelea care n-au fost (încă) descoperite…

Închei cu o opinie românească despre plagiat în literatură: ”Cel mai cunoscut tip de fals literar (dar şi ştiinţific, de altfel frecvent întâlnit în lumea noastră academică) este plagiatul”. (Mircea Anghelescu, Mistificțiuni, Editura Compania, 2008) (vezi: http://ce-am-mai-citit.blogspot.ro/2010/02/mircea-anghelescu-mistifictiuni.html ).

În ce mă privește, plagiatorul este, în primul rând, un mincinos și abia apoi un hoț. Aproape o treime din cele zece porunci vizează (indirect) plagiatul: ”8. Să nu furi. 9.    Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. 10.     Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tau”. Așadar, furtul, minciuna și râvnirea la produsul altuia sunt, și în viziune creștină, păcate grele. Nu m-ar mira dacă unii practicanți ai plagiatului sunt, aparent, public, creștini de nota 10.

(închei aici episoadele dedicate plagiatului în general și, prin câteva considerații, și la români)

(dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 479. Marți 24 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 3


Motto 1:    ”Când ești celebru, ești citat; când nu, ești furat”  (Mariana Codruț)

Motto 2:    ”Poeții minori împrumută, poeții mari fură de-a dreptul” (T.S. Elliot)

Motto 3:     ”Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal este unul dintre ele” (J.-L. Henning)

Motto 4:   ”Dumnezeu însuși, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul și asemănarea sa” (Dumas)

Motto 5:    ”Istoria literaturii nu este decât inventarul reluărilor sale. Literatura nu trăiește decât din originalitatea plagiatelor sale” (J.-L. Henning)

Motto 6:    ”Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora și aparține tuturor” (Voltaire)

Motto 7:    ”Furtul unei idei ar trebui considerat o crimă în literatură” (Musset)

Motto 8:   ”A-ți recunoaște plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor” (William Burroughs)

Motto 9:  ”Jos originalitatea, eul servil și steril care pune sub zăvor ceea ce creează. Trăiască furtul, pur, nerușinat total. Nu suntem responsabili. Furați tot ce vă cade sub mână” (William Burroughs)

 

Orice realitate conceptuală (oximoroanele mă omoară!) poate fi mai bine înțeleasă dacă-i atingem puțin originea, locul nașterii cu alte cuvinte. Geneza și Botezul sunt și ele megieșe temporale, de unde și zicerea unui celebru cântec: ”Men gave names to all the animals, in the beginning, in the beginning!”. Furtul era, de la începuturi, un gen comun, dar diferențierea sa pe branșe de furi presupunea alegerea de cuvinte/ nume (bine) potrivite, ca să înțeleagă tot hoțul și tot furatul despre cine se vorbește în propoziție.

 

Plagiatorul Henning, autorul ”Apologiei...” ne deslușeșete etimologia și genealogia cuvântului care desemnează tagma furilor intelectuali (dar proști, devreme ce cineva i-a prins și ei sunt cunoscuți ca atare): ”La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire.  … termenul a fost aplicat metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv identificați cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care reușește să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adejectivul grecesc plagios – cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. … Pornind de la acest prim sens, latina a dat naștere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), și plagiarius… plagiatorul (în sensul actual al termenului)” (p. 23).

 

Furii/ hoții au întotdeauna o lene și o inteligență aparte. Inventivitatea lor este însă direcționată spre acoperirea furtului în loc să fie utilizată în producerea de ceva (relativ) ”nou”/ ”bun”. În Roma antică nu se instituise încă dreptul de proprietate intelectuală, astfel încât oricine citea ceva, putea transcrie și publica sub numele său. Pentru poetul Marțial reproducerea poeziilor sale sub alte nume nu era atât o ofensă morală, cât una financiară/ comercială. Marele plagiator Voltaire recunoștea: ”Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat” (p. 25).

 

Sar direct în secolul 17, când plagiarismul a devenit… ”știință”, o disciplină artistică menită să-i învețe pe cei fără talent să plagieze. Numitul Oudart Richesource dădea lecții de ”creative writing”, respectiv de … furat inteligent. Această ”artă” a fost numită ”plagiatorism” (Nu cumva ”plagiarism”?). ”Plagiatorismul … este arta pe care unii o întrebuințează cu multă îndemânare, de a deghiza tot felul de discursuri, compuse de ei sau sau ieșite de sub o pană străină, astfel încât autorul însuși să nu-și poată recunoaște propria lucrare, propriul său stil și fondul operei sale, arătând prin asta cât de bine a fost deghizat totul” (p. 51). Ca unul deja priceput în arta plagierii, J.-L. Henning explică (probabil și din proprie experiență) cum se procedează: ”Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos. Vom putea chiar dar nu obligatoriu, să ne cităm modelul, omagiind nivelul înalt al lucrărilor sale” (ibidem).

 

Acest modus operandi a fost deja însușit de plagiatori din România. Plagiatele lui Ștefan Munteanu de la Bacău și Traian Diaconescu de la Iași – ambii bolnavi de Eminescu – au fost depistate tocmai pentru că și-au ”citat” sursa, probabil și cu convingerea dublă că: a) oricum nimeni nu mai verifică/ compară textul articolului cu sursele citate și b) orice acuzație de plagiat va fi contracarată cu ”argumentul”: ”dar eu am citat domle!” Dar ”citarea” se reducea, de fapt, doar la includerea ”sursei” la Bibliografie, astfel că ideea de articol original era consolidată și cu aparența că ”are și aparat științific”. Cred că ar merita un studiu serios și bine documentat pe modul (specific) cum plagiază românii. Pot anticipa concluzia: inteligenții plagiază mai puțin, cu finețe și cu mult antrenament, în timp ce mai puțin inteligenții greșesc prin faptul că și-au desconsiderat cititorii și disponibilitatea lor de a citi cu atenție. Dar și contextul cultural-legislativ contează mult în conturarea acestui tablou cultural al plagiatorului român contemporan.       (va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!