liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ioanid Romanescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 521. Marți 5 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (22)


Voi încheia prezentarea cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu, cel aflat mereu în atenția și în Arhivele Securității, cu interviul acordat de către poet lui Cassian Maria Spiridon, alt poet ieșean, insurgent și el, revoluționar decembrist și – de ceva vreme – liderul scriitorilor ieșeni membri ai Uniunii Scriitorilor. Interviul este foarte binevenit în contextul acestei culegeri de Note și Rapoarte despre ce și cum făceau scriitorii români înainte de 1990, oferind cititorului posibilitatea de a aprecia cum evoluează scriitorii în condiții de libertate de creație și de manifestare artistică.

Ioana Diaconescu îi caracterizase deja pe cei doi poeți care au trăit un timp pe meleaguri ieșene (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) ca fiind excesivi: ”Cei doi aveau temperamente excesive: unul extrem de placid și celălalt extrem de ardent”. (p. 263). Și încă un comentariu al Ioanei Diaconescu: ”Rănit sufletește, vocal pînă la disperare, cu un temperament aprins, opus diametral celui subtil-cinic al prietenului Mihai Ursachi (care, în fond, lupta pentru aceeași cauză, dar folosind cu totul alte mijloace) adesea gafeur, labil sau violent, drama poetului se derulează între apoteoză și lipsa de speranță” (p. 182). Ei bine, această labilitate nu avea cum să dispară, ea fiind o trăsătură de personalitate și nu una care ținea de societate/ context social. Poate și din curtoazie față de gazda ieșeană (CMS), poetul ”excesiv” intră direct în caracterizări extreme, greu credibile și – pentru cunoscători – nereale. Iată câteva mostre de ”extremism analitic” ivănescian produs în anul de grație 1993: ”În Moldova cred eu, începe să se reorienteze centrul cultural al culturii românești – în Iași în mod special”. (p. 267). Aș fi întrebat, moromețian: ”Pe ce te bazezi, mon cher?”. Cezar Ivănescu își devolează singur motivația și ”sursele” analizei sale: cu o seară înainte petrecuse o seară plăcută la Casa Pogor, moment în care și-a dat seama că ”în Iași există o notabilă cohortă de autori, de spirite în primul rând, de scriitori de mare viitor, de poeți, de critici literari, prozatori, traducători ș.a.m.d. care cred că vor reuși să alcătuiască o nouă generație de scriitori moldoveni și am plăcerea să fac parte – să spunem – dintre veteranii sau dintre cei care au prefigurat rotunjimea acestei generații de scriitori” (p. 267). Nu s-a oferit o explicație a acestei generații spontanee, a anilor 60, afirmată mai consistent ”prin anii 80, cînd veneam la Iași”. Amintește, totuși, principalii reprezentanți (în opinia sa) ai generației ieșene: ”generația noastră ieșeană, rezumată la niște nume: eu, Dan Laurențiu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu ș.a., în momentul în care ar fi trebuit să ne afirmăm ca atare, deci, Iașul nu exista din punct de vedere cultural.” Sigur, opiniile depre generații, clase valorice și lideri de generație pot diferi, dar, de dragul comparației amintesc aici că trei dintre poeții citați de intervievat (Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu și Mihai Ursachi) sunt clasați de Nicolae Manolescu (În ”Istoria critică a literaturii române”) în Generația 60, alături de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru și (mulți) alții, iar Cristian Simionescu nu este menționat deloc de N. Manolescu. (Amintesc aici că autorul cunoscutei ”Istorii critice...” a anunțat recent o nouă ediție, revizuită, a acestei lucrări). Spre deosebire de Manolescu care nu vede o generație 1970, Cezar Ivănescu o definește și o susține cu exemple. De ce oare? Cred că a decupat această imaginară generație pentru a-și satisface orgoliul de a fi liderul incontestabil al acesteia. Mai mult, ca să fie sigur că este liderul generației sale a inventat generația 1968! (anul debutului său). Merită cunoscută această axiologie poetică ivănesciană: ”Vine apoi ca o prelungire a ”generației Labiș”, generația lui Nichita Stănescu. … Labiș conducea și ducea mai departe marea linie a lirismului moldav, care venea de la Alecsandri, Eminescu, Bacovia – spre lirismul abisal, tragic, profund. Generația lui Nichita, preponderent muntenească ca formație stilistică, a împins poezia românească a anilor 1960 către retorică, către ludic, mai ales. Și din această generație luxuriantă au rămas, de-a lungul timpului, niște nume, alături de Nichita Stănescu: Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ilie Constantin (cu opere foarte inegale). Dintre ei, după Nichita, cel mai mult îmi place Grigore Hagiu, profund, sentimental, de o ținută moldavă (basarabean ca origine). Aici am putea face o subclasă poetică, pînă la generația 1970, generația noastră” (p, 274). CMS se miră la auzul acestei clasificări: ”Generația 1970!”, iar Ivănescu vine cu explicații: ”1970 zice Ulici. Eu zic 1968 – pentru că am debutat în 1968 și sînt liderul generației mele, incontestat, cred. Deci, de ce să nu spun că este generația 1968? (p. 275)”. Lesne de observat că Cezar Ivănescu se autodefinește, mereu, ca lider de generație.

Afirmația sa că, în anii 60, când s-a mutat la București, ”Iașul nu exista din punct de vedere cultural” (p. 268) pare șocantă, dar reverberațiile acestei afirmații se simt în starea actuală a culturii ieșene, tot mai puțin vizibilă pe plan național. În schimb, poetul spera în ”refacerea Moldovei în întregime, cu partea basarabeană de peste Prut și să cunoaștem cu toții o mare înflorire a acestei uriașe provincii culturale românești” (p. 268). (Soția sa era născută în Basarabia).

Mereu nemulțumit de contextele în care a evoluat, și-a definit clar ”Destinul de a fi confruntat tot timpul cu agresiunea haitei împotriva omului singur” (p. 269). Cu alte cuvinte, chiar dacă n-ar fi trăit pe vremea dictaturii comunisto-securiste, destinul său ar fi fost același: mereu singur, mereu agresat, mereu neînțeles. Sintagma înalt apreciativă a prietenului său Marin Preda despre cartea sa ”Rod III” (”O voce de mare poet”) o consideră pe deplin meritată pentru el, dar nu și pentru alții: ”S-a devalorizat, s-a demonetizat complet formula” (p. 273).  Totuși, face o excepție: ”Eu cred că Labiș a fost cel mai mare talent poetic apărut de la Eminescu până astăzi” (p. 274).

Insurgentul și mereu nemulțumitul poet (indiferent de ideologiile dominante și de faptul dacă trăia în dictatură sau democrație) s-a retras, după 1990, atât din Uniunea Scriitorilor cât și din Societatea Scriitorilor Români al cărei președinte era. Pe scurt: un mare poet nu are ce căuta într-o mare Uniune (de scriitori). Percepându-se pe sine ca genial și vârf valoric, orice apartenență administrativă este exclusă prin definiție. Interesant de reținut că poetul considera USR de dinainte de 1989 ca fiind mai acceptabilă decât cea de după schimbarea de regim politic.

În fine, nu poate fi trecută cu vederea lipsa atât din partea intervievatorului cât și din partea intervievatului a oricărei referiri, fie și tangențiale, la faptul că a fost urmărit de Securitate (de menționarea colaborării cu Securitatea nici nu putea fi vorba).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!