liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: IOan Stanomir

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 612. Duminică 2 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (6)


Dosarul Dilema veche cu tema ”Spiritul critic” debutează, firesc, cu … începuturile gândirii critice românești moderne, respectiv cu liberal-conservatorul Titu Maiorescu, oltean moldovenizat, școlit la Paris și adept/ admirator al culturii germane, puternic influențat de englezul Edmund Burke (https://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Burke). Maiorescu nu doar definește și esențializează acea formă de spirit critic adecvată vremurilor de construcție culturală europeană de la noi, ci îl practică, îl promovează și îi premiază pe scriitorii care îi înțeleg menirea și sensul. Ioan Stanomir, în articolul de debut al Dosarului (”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică”, p. II) vorbește chiar despre ”Pedagogia lui Maiorescu”, despre acel ”ochi victorian… capabil, chiar de la început, să sesizeze dizarmonia, notele false, ridicolul, grotescul”. Pentru că doar sesizând și evidențiind negativul, inadecvatul, dizarmonia, lipsa de măsură, grandilocvența etc. poți să vii cu propuneri de pozitivare, de adecvare, de armonizare, de echilibrare și de normalizare pe care le presupune orice act educațional-cultural, inclusiv acela numit ”critică”. Ioan Stanomir dă și el un răspuns afirmativ la întrebarea din titlul acestui miniserial despre spiritul critic și inteligență. Da, spiritul critic (autentic) este apanajul oamenilor inteligenți, al celor care înțeleg corect realitatea și pot acționa în cunoștință de cauză pentru a o îmbunătăți, gradual și echilibrat: ”Răceala olimpiană pe care i-o reproșează inamicii și detractorii este marca inteligenței ce preferă, întotdeauna, măsura în defavoarea exaltării grandilocvente”. Contrar acestui punct de vedere, doi critici ai lui Maiorescu, Adrian Rezuș și Bogdan Rusu, nu obosesc în a aduce dovezi despre cât de prost, nepregătit, incult, infatuat, nefilosof etc. a fost ctitorul culturii române moderne, Titu Maiorescu. Voi aloca episoade speciale acestor două puncte de vedere, deoarece doar comparând argumentele putem ajunge la justa măsură, la atenuarea exagerărilor și la punctul de vedere echilibrat și armonios pe care îl presupune spiritul critic autentic. Dar există și un spirit critic ne-autentic, unul mimat și practicat cu rea credință? După Sever Voinescu (vezi episodul anterior), din păcate, încăput pe mâna românilor, spiritul critic o ia razna, cade fie în omagiere deșănțată, fie în detractare fără limite, ajungându-se, vai!, tocmai la opusul a ceea ce presupune spiritul critic: inteligență, moderație, echilibru, măsură. Este ceea ce promovează și Ioan Stanomir în articolul său, punând accentul tocmai pe aceste calități pe care le-a avut Titu Maiorescu și pe care ar trebui să le aibă și criticii contemporani (unii dintre ei chiar profesioniști), indiferent de domeniul la care se referă acea critică: artă, cultură în general, literatură în special, viață socială și politică, ideologii, doctrine, curente de gândire etc. Aceasta cu atât mai mult în zilele pe care le trăim, ca o speranță ultimă ce nu vrea să moară: ”În clipele în care delirul demagogic devine copleșitor, recursul la spiritul critic ne permite regăsirea drumului drept” (Ioan Stanomir).

Dar nu doar delirul demagogic înflorește nestăvilit la noi, ci și prostituția intelectuală oferită, ostentativ desigur, sub numele de critică de întâmpinare, când ”critici” cu burta mare și sete multă nu ezită să-și pună rușinea la bătaie lăudând grețos orice tabletă de poezele ale vreunei firave și începătoare domnișoare, în drumul nestăvilit (de nimeni) înspre calitatea de membru plin al Uniunii de scriitori. Comercialismul de duzină a invadat demult uniunile de creație, spiritul creator fiind probat mai întâi de incredibila imaginație și îndrăzneală (a unora) în a-și croi drum către presupusa înaltă societate a oamenilor care scriu. Pe la mijlocul anilor 90 un ilustru poet necunoscut de nimeni mă abordează, mă laudă pentru talentul meu ”scriitoricesc” și mă roagă să-i fac o cronică la o carte de poezii. Îi spun că nu mă pricep la poezii. ”Nu contează, important este să apreciați...”. Ca să evit al doilea refuz brutal, o iau pe ocolite: ”Și unde a apărut cartea?”. ”Păi n-a apărut! După ce am aprecierea dumneavoastră mă duc la o editură...”. Sancta simplicitas! Despre comercializarea, parohializarea și bagatelizarea criticii literare la noi – în excelentul articol al lui Ioan F. Pop (aprilie 2018): http://www.contributors.ro/cultura/canoniada-canonului-literar/ .

Inevitabil, mai ales la români, spiritul critic vine și există ardent și ca o expresie a orgoliilor – deopotrivă ale creatorilor și ale cârcotașilor lor. Autorul articolului despre Maiorescu devine el însuși pedagog și critic atunci când ne atrage atenția, delicat dar ferm, asupra consecințelor nefaste spre care ne îndreaptă eliberarea necontrolată a energiilor orgolioase: ”Spiritul critic, cu a sa justă măsură, este capabil să traseze, acum, ca și în urmă cu un secol și jumătate, cărarea pe care trebuie să o urmăm, spre a evita capcanele pe care ni le întind tentațiile propriului orgoliu intelectual”. Practic, din aceste nemăsurate orgolii (doar aparent intelectuale) apar miile de scriitori membri ai Uniunii Scriitorilor din România, tonele de maculatură (ne)citită, adesea, doar de câțiva apropiați, la recomandările insistente ale autorilor grofo-maniaci.

Ioan Stanomir subliniază că Maiorescueliberează terenul pentru un alt canon și o altă sensibilitate care va veni” numind demersul său ”o autentică revoluție de gust și de perspectivă”.  (vezi despre conceptul de ”canon” articolul lui Virgil Diaconu publicat de revista Ramuri în august 2013: http://revistaramuri.ro/index.php?id=2487&editie=85&autor=de%20Virgil%20Diaconu, dar și http://teorialiteraturii.blogspot.com/2012/05/canonul-literar.html sau articolul lui Iulian Boldea: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2941/pdf , dar și articolul din 2013 al lui Nicolae Manolescu: http://www.romlit.ro/index.pl/despre_canonul_literar (cu rezerva mea asupra afirmației că Wikipedia omoară critica). Cu precizarea cvasiinutilă că Mr. Google oferă un evantai foarte larg de articole și cărți pe tema definirii și clasificării canoanelor mai adaug doar un link (autor Cosmin M.I. Borza): http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Borza_Cosmin.pdf. În esență, literatura română este marcată de două canoane literare majore: cel modernist (forme fără fond – Maiorescu; sincronism – Lovinescu) și postmodernist (melanj anticanonic, relativism – fără un lider recunoscut devreme ce canonul postmodern însuși este anticanonic și refractar la ideea de lideri recunoscuți în materie).

Parcă încercând să dea un răspuns cauzal-explicativ la actuala uriașă dezordine literară mondială postmodernă, Ioan Stanomir statuează că ”Pentru individ, ca și pentru comunitate, spiritul critic stabilește acel standard fără de care ordinea și echilibrul devin imposibile; el luminează, chiar în cele mai teribile clipe, asemeni unui far în furtună.”. Așadar, nu trebuie să ne mirăm deloc că plutim anomic, neregulat, în derivă, de mai multe decenii: lipsește acut spiritul critic ordonator, echilibrator și armonizant. În lipsa acestor minime calități intelectuale elementare nu trebuie să ne mirăm de instalarea insidioasă și perversă, în ”scumpa noastră patrie” a dictaturii mediocrității (sub forma dictaturii majorității), a cultului pentru puterea de gang și a antiintelectualismului tot mai vizibil la iliberalii noștri populiști autocrați autobotezați socialiști, cu tente asiatice tot mai vizibile. O spune, cu tristețe, în finalul articolului său și Ioan Stanomir: ”Revenirea la Maiorescu este, în România lui Liviu Dragnea, o formă de apărare a decenței noastre colective”. Articolul profesorului Stanomir merită și trebuie citit în întregime (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/maiorescu-spiritul-critic-si-luciditatea-patriotica), nu doar pentru recursul la Maiorescu, ci (și)  pentru acuratețea, inteligența și actualitatea sa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!