liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: inteligența artificială IA

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 683. Luni 12 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (17)


Cum este și/ sau cum poate fi utilizat avantajul comparativ al celor care vor deține abilități cognitive (umane și/ sau artificiale) net superioare pentru transformarea acestui avantaj relativ într-unul absolut, respectiv pentru transformarea acestuia într-un unicatum cât se poate de concret? Ajunși la acest stadiu al analizelor oamenii politici vor fi tentați să treacă de la potențial la real, de la simpla putință la mai complexa dorință și voință. Autorul vorbește chiar despre voința superinteligentă, acea formă de voință care va fi transferată automatelor de gândire și care prezintă cel mai mare risc de depășire a modului uman de organizare cu un altul, doar imaginabil deocamdată. Dar să nu anticipez prea mult. Deocamdată, autorul ne transmite convingerea sa că ”orice tip de entitate care ar dobândi un nivel de inteligență net superior celui uman ar putea fi una extrem de puternică. O astfel de inteligență ar putea asimila conținuturi mult mai rapid decât noi și ar putea inova tehnologic la scări de timp mult mai mici. S-ar putea, de asemenea, folosi pentru a concepe strategii mult mai eficiente.” (p. 167). Desigur, asta în termenii gândirii umane, dar de unde putem ști că o inteligență (artificială) superînaltă ar dori să se preocupe de probleme strict omenești ca eficiența economică sau puterea politică? Aș înclina să cred că tocmai în aceasta constă riscul deschiderii drumurilor către inteligențe artificiale (IA) extrem de puternice: acestea să ”gândească” și să ”acționeze” în cu totul alți termeni și parametri decât o fac oamenii, cu consecința asigurării apariției unui decalaj între IA și oameni mai mare decât acela dintre oameni și restul animalelor.

Aplicând intuitiv schema de gândire mijloc – scop – mijloc, autorul se întreabă, retoric: ”Să presupunem că există o inteligență artificială care va dori să ia puterea într-o lume în care nu are rivali. Cum ar putea sistemul să atingă acest obiectiv al dominației mondiale?” (p. 173). În terminologie MSM, în citatul de mai sus avem un mijloc (M1) numit IA. În ce scop (S1) îl putem folosi? Odată definit S1, trebuie să decidem/ alegem alte mijloace (M2) care ne mai sunt necesare pentru a atinge S1. Desigur, există riscul ca, neadecvând corect M1 & M2 la S1 să ajungem la un alt ”scop”/ țintă (S2) nedorit(ă) sau chiar la o realitate îngrozitoare pentru oameni. Las cititorilor cărții plăcerea de a savura scenariile imaginate (de autor/i) în vederea atingerii S1 (inițial) și închei cu concluzia (optimistă!) a autorului care speră, în final, ca IA însăși să optimizeze strategia de atingere a S1, într-un mod mai inteligent și mai sigur decât ar putea-o face bieții oameni inteligenți. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 677. Marți 6 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (11)


De fapt, nu atât acceptarea sau reticența față de IA în general sunt temele care interesează cel mai mult pe omul conștient de defectele sale (dar care acceptă greu ideea că vreodată, în viitor, specia din care face parte el și urmașii săi va suferi schimbări radicale), ci CÂND și CU CE VITEZĂ se va produce marea schimbare. Mulți dintre scepticii care consideră că a citi o carte despre IA echivalează cu a citi un roman SF au această atitudine motivată de presupunerea că schimbarea constituției societăților în care trăiesc ar avea loc aievea, sub ochii lor. În general există mari reticențe la schimbare (la majoritatea semenilor noștri), dar o schimbare radicală și rapidă este respinsă, în general, de plano. Evident, Nick Bostrom nu face parte dintre scepticii de serviciu, dar nici dintre optimiștii utopiști care văd dinamica schimbării pe decursul câtorva ani sau decenii. Mai mult, autorul nu ocolește discuția despre CUM și CU CE VITEZĂ ar putea avea loc schimbarea (dorită sau nedorită).

Răspunsul său este că nimeni nu poate prezice viitorul, cu atât mai mult când este vorba despre imprevizibila, instabila și insațiabila ființă numită om. În loc de preziceri bazate de conjuncturi astrale sau alte bazaconii, el avansează ipoteze și le alocă acestora grade de probabilitate de a se înfăptui într-o marjă oarecare de timp. Totodată, discuția despre CÂND este dusă în termeni de ”putere de optimizare” și ”gradul de reticență a sistemului”. Cât despre viteza de schimbare, autorul are de înclinat balanța presupunerilor între ”schimbare bruscă, explozivă” și ”schimbare lentă, progresivă”. Oricare ar fi opțiunile autorului sau ale cititorilor, viziunea concluzivă a lui Nick Bostrom este una fermă și clară: ”mașinile vor depăși, până la urmă, oamenii în privința inteligenței generale” (p. 122). Tot în cheia certitudinilor înscrie autorul și faptul că odată realizată superinteligența (nu știm când: poate decenii, poate secole), trecerea la superinteligența puternică se va produce foarte rapid (lucru plauzibil, devreme ce superinteligența va amplifica enorm orice rezultate anterior obținute). Prin superinteligență puternică autorul înțelege acel nivel de superinteligență care va depăși net nivelul de inteligență al omenirii.

Cât despre viteza de producere a schimbării radicale, autorul imaginează trei scenarii posibile: o tranziție lentă (decenii sau secole), una rapidă  (minute, ore sau zile) și una moderată (luni, ani). Rata de modificare a inteligenței este calculabilă, susține Bostrom ca un raport între Puterea de optimizare și Nivelul de recalcitranță al oamenilor/ sistemului. Este interesant să urmărim raționamentul avansat de Eliezer Yudkowsky (specialist în IA) în legătură cu viitorul IA: ”impresia că sistemul de IA a făcut un salt în materie de inteligență ar putea fi un simplu rezultat al antropomorfismului, adică al tendinței umane de a-i vedea pe Einstein și pe prostul satului drept cele două extreme ale inteligenței, mai degrabă decât ca pe niște puncte greu de discernut pe scara generală a inteligențelor. Tot ceea ce este mai prost decât un om prost ne pare, pur și simplu, prost. Unii își imaginează ”săgeata inteligenței artificiale” urcând scara inteligenței, trecând de șoareci și de cimpanzei, considerând, în continuare, că IA este ”proastă” pentru că nu poate vorbi în limbi străine sau scrie lucrări științifice, pentru ca apoi acest sistem să parcurgă distanța dintre un idiot și Einstein în cursul unei singure luni sau al unei perioade comparabile” (p. 135). Autorul descrie, pe o scală a timpului, distanțele în materie de inteligență dintre șoarece, cimpanzeu, prostul satului și Einstein. Distanța dintre nivelul de inteligență al unui șoarece și cel al unui cimpanzeu este (grafic) sub un centimetru, iar distanța dintre cimpanzeu și prostul satului este ceva mai mult de un centimetru, în timp ce distanța dintre prostul satului și Einstein este de un milimetru. În continuare, rămân, pe scala timpului foarte mulți centimetri de parcurs. Rostul acestui exemplu este acela de a ieși din antropocentrismul (autorul vorbește despre antropomorfism) care (încă) ne caracterizează. În ultimă instanță, acceptarea ieșirii din antropocentrism înseamnă primul pas în acceptarea realității viitoare în care omul va ocupa, și el, un loc oarecare pe scara evoluției inteligenței generale. (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 674. Sâmbătă 3 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (9)


Căile de obținere a inteligenței artificiale sunt, deocamdată, dependente de nivelul de inteligență al celor care propun o cale sau alta. Nu vor întârzia să apară, fără îndoială, proiecte fanteziste, utopiste, nerealiste demne de scenarii de film SF. Spiritul critic al autorului cărții ”Superinteligența” îl face să nu îmbrățișeze entuziasmul unora care văd deja orice om bolnav ”reparat” cu tot soiul de implanturi, proteze și conexiuni la calculatoare de mare putere. (S-ar putea ca recentele succese în ameliorarea vieții unor paraplegici să-i mai atenueze pesimismul).

O altă cale către superinteligență ar consta în ameliorarea continuă a rețelelor și a organizațiilor care leagă minți individuale între ele, dar și cu diferite programe sau cu produse realizate de om. Aici, ideea nu este de a îmbunătăți rezultatele unor indivizi, pentru a-i face superinteligenți, ci, mai degrabă, aceea că un sistem compus din indivizi organizați astfel ar putea atinge o formă de superinteligență numită… ”superinteligență colectivă” ” (p. 98).  Pilda cu Moș Ion Roată și Unirea ne apare ca o metaforă potrivită ideii de a conexa mințile individuale într-o rețea care să fie cu mult mai inteligentă decât suma inteligențelor individuale care o compun. Foarte posibil, nu vor întârzia să apară noi ideologi ai colectivismului văzut ca o formă superioară competiției acerbe între indivizi.

Mărturisesc aici că prin anii 80, încântat de noile tehnologii de comunicare și de prelucrare a datelor (apăruseră deja Centrele Teritoriale de Calcul, care sintetizau informații, calculau trenduri – din păcate inutile în fața deciziilor politice arogante și aberante) așadar, prin anii 80 mă gândeam că un sistem de informare rapid și corect ar putea face o mai bună planificare, o corelare a dorințelor cu posibilitățile reale, o reducere a birocrației și a disfuncționalităților în aprovizionare. Sfânta naivitatea provenea din necunoașterea concretă a modului cum funcționează și se autoreglează piețele libere (crizele fiind partea a procesului de autoreglare). Legat de posibilitatea ameliorării vieții oamenilor în comunism prin tehnologii avansate circula și pe la noi un banc (importat de la ruși). Partidul unic, în dorința sa umanistă de a îmbunătăți continuu viața oamenilor muncii a găsit soluția pentru ca oamenii să nu mai piardă timpul pe la cozi: se vor pune la dispoziție avioane care îi vor transporta pe oameni în localitățile unde se ”băgau” la magazine produse alimentare din belșug. (Pentru România bancul nu era prea relevant, date fiind distanțele nu prea mari între orașe, dar oricum ceva zâmbete amare tot scotea…). Naivitatea mea din anii 80, o regăsesc însă și la gânditori din țări capitaliste avansate (evident, dintre cei convinși că dirijismul/ etatismul este mai bun decât liberalismul). Bostrom amintește acest mod de gândire: ”…anumite piețe ar putea căuta modalități de a prevedea ce se întâmplă și și-ar putea îmbunătăți prognozele privitoare la chestiuni importante de ordin social și științific” (p. 99). Cu simțul umorului la purtător, Bostrom invocă utilitatea perfecționării (cu ajutorul IA) a detectoarelor de minciuni (chiar în aceste zile în care guvernele unor țări se opun imigrației masive și necontrolate au anunțat că au pus la dispoziția polițiilor de frontieră softuri cu detectoare de minciuni pentru a depista criminalii, teroriștii și răufăcătorii în general). Dar tot el adaugă: ”Detectarea autoamăgirii ar fi încă și mai folositoare” (pp. 99-100). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 669. Luni 29 octombrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (4)


Dacă inteligență înseamnă, în primul rând, capacitate (intelectuală!) de înțelegere a ceea ce alții ne explică sau ceea ce noi înșine (ne) explicăm, cu argumente sau nu, prin comparații sau asocieri utile, prin metode euristice (experiențe) sau teoretice etc., atunci este firesc să știm ce înseamnă (cu adevărat) și inteligența artificială (IA). De această înțelegere depinde perceperea corectă (cu plusuri și minusuri, cu avantaje și riscuri) a potențialului pe care îl are (acum și în viitor) IA. Ca în bancul cu un prezicător ”cu taxă” care îi ”explica” clientului său: ”trecutul l-ai văzut, prezentul îl vezi, dar banii nu-i mai vezi”, cam la fel stau lucrurile cu IA: trecutul IA îl putem cunoaște, ”prezentul” IA îl putem evalua, dar viitorul IA este încă (aproape total) necunoscut. De unde și eforturile de a penetra acest necunoscut sau măcar de a face estimări cu privire la acel viitor. Dacă penetrarea necunoscutului viitor nu va avea (foarte probabil) loc, totuși tentativele de penetrare au, și ele, rostul/ rolul lor: stimularea/ orientarea cercetărilor din ”prezent”. Explic, în paranteza de mai jos, de ce am folosit ”prezent” cu ghilimele.
Îmi voi expune, și aici, în această paranteză, părerea mea despre timp(i) în procesul de management/ (con)ducere (luarea deciziilor), adică în viața noastră obișnuită. Convențional, împărțim timpul în trecut, ”prezent” și viitor, deși nu (ni) se precizează niciodată criteriul după care s-a făcut această segmentare (artificială) a timpului. Avansez un posibil criteriu folosit în tridimensionalizarea timpului: nivelul de cunoaștere a acelui (segment de) timp. Astfel: trecutul este ceea ce (credem că) cunoaștem, ”prezentul” este ceea ce (ni se pare că) știm, iar viitorul este ceea ce nu știm încă. Extrapolările pe bază de ce s-a întâmplat în trecut pot da (sau nu) rezultate, dar fracturile din presupusa linearitate a curgerii timpului sunt, tot mai des, regula și nu excepția. În ce privește ”prezentul”, acesta aproape că nu există. La rigoare, timpul este format doar din trecut și viitor, ”prezentul” fiind aproape imposibil de definit și de măsurat. Dimensiunile prezentului sunt măsurabile în miliardimi de miliardimi de secunde. Pentru uzul curent, putem afirma că prezentul este o secundă. Ceea ce a fost cu o secundă mai înainte se numește trecut, iar viitorul va începe în secunda următoare… La întrebarea firească: care dintre cele trei dimensiuni ale timpului ar trebui să ne preocupe cel mai mult?, răspunsul meu este unul ferm: viitorul. Trecutul nu mai poate fi schimbat sau influențat (decât doar de istoricii care scriu la comandă politică), iar ”prezentul” este ca și inexistent (fiind fulgurant).
Rezultă că oamenii ar trebui să se preocupe în cea mai mare parte a vieții lor de construirea viitorului. Nu putem vorbi despre cunoașterea viitorului pentru că așa ceva nu este, practic, la ora actuală, posibil. În consecință, nu pot decât să fiu de acord cu afirmația norvegianului Nick Bostrom aceea că ”ne vom recunoaște ignoranța în ceea ce privește dezvoltarea viitoare a fenomenului” (p. 17) (este vorba despre cunoașterea modului cum va arăta fenomenul IA în viitor). (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 666. Vineri 26 octombrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (1)


Deși nu am reușit (încă) să conturez (destul de) clar ce este inteligența umană și ce este prostia omenească, voi urca pe o treaptă care ar putea însemna locul de unde ambele concepte (și realitățile pe care le descriu) să devină la fel de interesante pentru viitorii istorici pe cât interesează astăzi pe istorici/ biologi/ psihologi/ sociologi buna definire și înțelegere a inteligenței și prostiei în viața și activitatea dinozaurilor sau a urangutanilor. Treapta pe care mă voi ridica se numește superinteligența sau inteligența artificială (IA), cu observația că niciun proiect de cercetare nu și-a propus (încă) să echilibreze lucrurile și să construiască superprostia, respectiv prostia artificială (PA) cvasiperfectă. Sau prostia artificială va fi tocmai suma eșecurilor viitoare ale inteligenței artificiale?

Despre inteligența artificială (IA) cu avantajele și riscurile ei potențiale sau deja dovedite am mai scris în cadrul acestui serial (infinit!). IA este, deopotrivă, expresia directă a inteligenței și a imbecilității umane. Și asta nu doar prin consecințe, ci și prin cauze. Dacă nu ar exista un ocean de prostie omenească, cu siguranță că IA ar fi mai puțin prezentă în viața noastră. Cel mai simplu calculator (nu un computer) ne scutește de a ști tabla înmulțirii și un soft foarte simplu ar sugera, în timp real, scrierea corectă în mai multe limbi.

În mod cert, un soft ceva mai elaborat ar putea corecta, tot în timp real, gravele dezacorduri gramaticale ale primei noastre premiere din istorie. Tocmai când ne bucuram că avem un premier în premieră, adică o premieră nu un premier, bucuria noastră s-a transformat în scârbă. Prima premieră este prima și la necunoașterea limbii române. Prima noastră ”donna premiera” concurează, în materie de neadecvare cu prima doamnă (prima donna) a țării care se îmbracă precum o primadonă. Pot fi oare acestea exemple de inteligență naturală? Dar nu despre primate/ primaturi/ premiere ale celor dintâi aleși din rândurile celor de pe urmă vreau să ”discutăm” în cele ce urmează. Finalitatea acestui miniserial se vrea o întărire a speranței că încă nu este totul pierdut; cu alte cuvinte nu ne rămâne decât să sperăm că IA ar putea repara într-un timp scurt ceea ce au reușit să nu facă un număr de instituții ale sistemului nostru educațional.

Deocamdată IA se dovedește neputincioasă în materie de bun simț, conștiință civică, respect față de lege, înfrânarea lăcomiei și tentația de a avea ce nu ți se cuvine etc. Dar ceva senzori care să țiuie acut atunci când fruntașii țării mint, fură sau fac alte nefăcute sigur ar merita inventați. Presupun (destul de plauzibil) că dacă s-ar inventa un astfel de program (atașat la creierul mic al aleșilor poporului), atunci guvernul va emite imediat o OUG prin care un asemenea senzor alertor va fi taxat ca imoral, îndreptat împotriva drepturilor omului, unul care încalcă libertatea persoanei și care afectează grav democrația noastră din ce în ce mai originală și mai apropiată de cea originată la Scornicești. Evident, majoritatea parlamentară actuală va ratifica în regim de urgență interzicerea unui asemenea atentat la libertatea oamenilor/ românilor de a minți, fura și preacurvi. BOR va lupta și el împotriva cipurilor încreierate, fiind un pericol major pentru existența benefică a (tainei) spovedaniei. Suntem imperfecți, evident, dar rămâne fără răspuns întrebarea: de ce cei mai imperfecți dintre noi trebuie să mimeze perfecțiunea și să fie aleși ca și cum ar fi (aproape) perfecți? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 528. Marți 12 iunie 2018. Smart city – Orașul inteligent. Deșteptăciune urbană vs prostie urbană (2)


Scriam, în episodul anterior, că IA este – potențial – deopotrivă prieten și/ sau dușman pentru o comunitate dată. Concret, nu atât producerea de tehnologii inteligente sau accesul la acestea este sau poate fi o problemă pentru o comunitate, ci capacitatea/ inteligența aleșilor (prin vot) de a utiliza inteligent inteligențele artificiale. Tentația delapidării fondurilor publice crește direct proporțional cu gradul de sofisticare a tehnologiilor inteligente, îndeosebi prin evaluarea (in)corectă a costurilor și beneficiilor acestora. Informaticieni, IT iști sau doar buni cunoscători ai tehnologiilor informatice ajung, în ultimii ani, în Consiliile Locale, promovând (adesea, nu dezinteresat) soluții scumpe și complicate care fac mai mult rău decât bine. Am citit despre achiziționarea unor softuri inteligente (scumpe) din China (!) care să fluidizeze circulația, tot mai haotică și greoaie a circulației mașinilor într-un oraș (poate fi și municipiul Iași). Rezultatul? O sporire a timpului pierdut în trafic, a staționărilor și a gradului de poluare a orașului (sigur, pot fi și alte cauze: creșterea importurilor de mașini second hand sau dezobișnuirea oamenilor de a apela la transportul în comun de ex.). Cineva a observat că sensurile giratorii (nesemaforizate) sunt mult mai utile și practice în comparație cu reglările semaforizate (fie acestea dirijate de softuri inteligente).

Călătorind prin țară nu poți să nu te miri de diferențele (prea) mari care există între orașe din punctul de vedere al infrastructurii, fluidizării circulației, curățeniei etc. Sau între sate. Sau între sate și orașe. Am văzut sate mai bine organizate și mai asfaltate/ semaforizate decât unele orașe. Se vorbește despre apariția mixului sat-oraș, respectiv a satorașului. Unele satorașe au preluat mai mult beneficiile/ avantajele satului și orașului. Altele, exact pe dos. Ceea ce obligă la gândirea critică și analitică, iar rezultatele pot surprinde (pe unii). Există (în municipiul Iași, unul de altfel tot mai curat) străzi fără trotuare sau străzi de pământ acoperit cu prundiș (dar care în acte apar ca asfaltate!). Am văzut sate excelente, cu drumurile asfaltate și trotuare largi, cu refugii și locuri de parcare, dar am văzut și orașe cu drumuri desfundate, cârpite de câteva ori pe an, urâte și greu circulabile. Sigur, dacă nu avem explicații clare, logice – apar justificări. Există drumuri care sunt granițe între sat și oraș. Regula este că aceste drumuri sunt lăsate de izbeliște, fiecare dintre primari justificându-se în fața electoratului că vinovat de situație este celălalt primar! Situațiile chiar nu au mai au soluții atunci când primarul unei localități este de la putere și celălalt de la opoziție. De suferit suferă locuitorii din ambele localități. În perioada ”smart cities”, a inteligențelor artificiale care (ar putea) să facă mai bune viețile oamenilor, constatăm că inteligențele umane nu reușesc să producă elementare (în prea multe cazuri) condiții de locuit și de circulat. (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 527. Luni 11 iunie 2018. Smart city – Orașul inteligent. Deșteptăciune urbană vs prostie urbană (1)


În era calculatoarelor care ne potențează gândirea, lupta pentru supremație în domeniul inteligențelor umane este decisă tot de disputa/ concurența între inteligențele umane. Concret, este suficient să fii destul de inteligent pentru a investi în IA (inteligență artificială) pentru ca lumea să te admire și să te recunoască câștigător în planul inteligenței. Un primar inteligent care știe să-și atragă pe lângă el oameni inteligenți (primul semn de inteligență ar fi lipsa sau înfrânarea tentației de a fura/ păcăli/ prosti cetățenii) va face tot ceea ce este necesar pentru a fi reales pe baza concluziei electoratului (care nu-i prost): îl realeg pentru că e cel mai deștept dintre toți care vor această dregătorie și știe să se facă util nouă. Iar deșteptăciunea primarului și a echipei sale va fi dată de nivelul de performanță al inteligențelor artificiale achiziționate și puse la treabă în folosul comunității.

Din păcate, paradoxul apare imediat: un lider/ manager inteligent se înconjoară de oameni inteligenți. Adesea, inteligența unora dintre aceștia se traduce și prin ”judecata”: dacă tot sunt eu așa de inteligent, de ce n-aș fi eu în locul primarului? Drept pentru care inteligentul nostru începe să dea sfaturi proaste primarului pentru a-l compromite în ochii electoratului. Această formă de ”inteligență” este echivalentă cu cea a unui pasager dintr-o ambarcațiune pe care o face să eșueze cu scopul de a lua locul căpitanului. Riscul ca toți să piară în naufragiu este minimalizat de ”inteligentul” care are certitudinea că (doar) planul său (secret) de salvare (îi) va reuși. Pe scurt, convingerea neabătută că ești cel mai inteligent dintre toți este cea mai elocventă dovadă de prostie pe care o poate etala o persoană. (Las deoparte, deocamdată, varianta alternativă, aceea ca primul ”inteligent” al orașului să se înconjoare doar de proști în ideea de a-și evidenția la maximum propria inteligență. Orice asemănare între această alternativă idioată și modul în care, la noi și în zilele noastre,  un lider de partid(oi) își alege și apoi schimbă guverne și miniștri pentru a-și ”demonstra” înțelepciunea, nu este deloc întâmplătoare).

Revin la problema inteligenței artificiale care, în condițiile uriașei complexități din zilele noastre, apare ca singura soluție aptă să asigure performanța într-un domeniu sau altul (nu am folosit termenul de ”progres”, ci pe acela de ”performanță”, dat fiind tocirea și preluarea acestuia în câmpul ideologiilor politice/ partidice).  Și oare care alt domeniu al vieții umane ar necesita mai multă preocupare pentru performanță decât viața însăși?

Grecii au folosit termenul de ”kybernetos” pentru a desemna pe cârmaciul ambarcațiunii de a cărei inteligență depindeau pasagerii și mărfurile lor, pe mările pline de neprevăzut.  De la acest termen s-a format și cuvântul ”cibernetică” (gr. kybernan = a conduce). DEXonline oferă următoarea definiție pentru cibernetică: ”CIBERNÉTICĂ (< fr. {i}) s. f. Știință care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor și controlul în sistemele tehnice și organismele vii, din punct de vedere al analogiilor formale (nu și din acela al constituției și al funcționării lor). Are numeroase și variate aplicații în toate domeniile tehnicii, în economie, biologie, medicină etc. În anul 1938, în lucrarea „Psihologia consonantistă”, savantul român Șt. Odobleja face prima expunere amplă a unor principii cibernetice, înainte cu zece ani de apariția lucrării „Cibernetica” a lui N. Wiener. V. sistem cibernetic. ♦ C. economică = ramură a c. care se ocupă cu aplicarea ideilor și metodelor c. la sistemele economice; privește economia, precum și verigile structurale și funcționale ale acesteia, ca în sisteme în care se desfășoară procese de reglare și de comandă realizate prin circulația și transformarea informației”. Această definiție se potrivește tot mai mult, acum, programării informatice și deciziilor asistate de calculator, cu nuanța că nu este vorba despre matematică, ci mai mult despre logică. Inteligența artificială este, ca orice invenție umană, atât prieten cât și dușman. O putem folosi pentru a face din comunitățile în care trăim ”smart cities” (IA în slujba cetățenilor) sau o putem folosi la modul malefic pentru a distruge orașe sau chiar state. Un articol din 2011, după septembrie 11, (doborârea turnurilor gemene) atrage atenția că securitatea cibernetică devine prioritară într-o lume în care orice adversar potențial va folosi IA pentru a-și atinge scopurile distructive (vezi: https://www.nato.int/docu/review/2011/11-september/cyber-threads/ro/index.htm). În episoade următoare voi încerca să mă axez îndeosebi pe elementele de beneficitate ale IA pentru locuitorii (sat)orașelor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!