liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: iisus Hristos

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 736. Vineri 4 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (46)


Povestea despre sens este, într-adevăr, una complexă și destul de complicată, fie și datorită polisemiei cuvântului ”sens” (unul care are – și el – multe sensuri), iar lecția despre sens se lungește benefic în speranța unei lămuriri oricât de mici. Constatarea, tristă, a profesorului Harari este că ”La fel ca în vechime, în secolul XXI căutarea sensului de către om se sfârșește mult prea adesea cu o serie de sacrificii.” (p. 289). Este vorba, desigur, despre sacrificii ritualice inutile și… fără sens. (Mai exact, fără ca cineva să aibă confirmarea că sacrificiul făcut chiar a avut sens/ rost/ valoare/ finalitate).

Ideologiile sunt povești (care se vreau a fi) de succes, dar care, fatalmente, sfârșesc prin a fi devoalate ca atare (ca simple povești care acopereau, de fapt, alte interese), dar care imediat sunt înlocuite cu alte povești, unele mai gogonate decât altele. Astfel, ideologia comunistă din țările care au cunoscut ”dictatura proletariatului” a fost imediat înlocuită de către ideologia creștinismului (ba chiar cu ajutorul acesteia), pe post de factor coagulant și definitoriu pentru un tip de societate. Ideologiile identitare (naționaliste) sunt pe cale, în ultimii ani, să se reinstaureze în mințile oamenilor, după ce, cu cca 70 de ani în urmă au contribuit masiv la declanșarea celui de al doilea măcel mondial în masă. În unele țări, ca de exemplu în România, ideologia naționalistă cuplată cu ideologia ortodoxistă a generat crime abominabile, de regulă nerecunoscute ca atare de urmașii legionarilor sau ai BOR. Sigur, ”nu toți naționaliștii sunt fasciști. Majoritatea naționaliștilor au mare încredere în povestea națiunii lor și subliniază meritele unice ale națiunii lor și obligațiile unice pe care le au față de națiunea lor. … Fascismul este ceea ce se întâmplă atunci când naționalismul vrea să-și facă viața foarte ușoară, negând toate celelalte identități și obligații. A existat foarte multă confuzie în ultima vreme pe marginea sensului exact al fascismului. Oamenii spun adesea despre aproape orice persoană care nu le place că este ”fascistă”. Termenul riscă să degenereze într-o injurie utilizabilă în orice condiții” (p. 291).

Dintre ideologiile cele mai recente, ideologia consumerismului pare a fi cea mai de succes. Însăși ideologia creștină pare a ceda în fața consumerismului. Astfel, sărbătorirea nașterii și învierii lui Iisus Cristos este, tot mai vizibil, invadată de ideologia consumeristă, a darurilor multe și a consumului îmbelșugat (dar foarte profitabil din punctul de vedere al ideologiei liberale a supermarketurilor super-fericite că ideologia consumeristă a prins). Mai mult, bisericile comercializează aproape tot ce ține de credință: acatiste, pomeniri, vânzări de locuri de veci, vânzări de lumânări și obiecte de cult, pelerinaje foarte bănoase pentru bisericile organizatoare, creșterea prețurilor la botezuri/ cununii/ înmormântări în funcție de rata inflației ca și cum valoarea unei slujbe (divine) ar avea vreo legătură cu piața bunurilor și serviciilor laice. S-a ajuns ca unii preoți să nu ofere servicii religioase dacă materialele necesare acestora nu au fost achiziționate de la magazinul parohial, iar mesele să aibă loc doar în spațiile create de parohia respectivă. Cel puțin la noi, consumerismul (o latură a comercialismului) a invadat nu doar sistemul de educație și de sănătate, ci și sistemul credinței (creștine în cazul nostru). Toate acestea sunt cedări ale ideologiei creștine în fața ideologiei consumiste, ultima poveste de succes, dar, desigur, nu și cea de pe urmă. Practic, ideologia bolșevică nu a putut face față ideologiei consumiste, din două motive: a) imaginea despre abundența piețelor occidentale nu putea fi ascunsă de ochii și urechile cetățenilor din țările forțat bolșevizate, stârnind pofte inclusiv oficialilor și serviciilor (secrete) care păzeau sistemul; b) piețele occidentale însele aveau nevoie de o expansiune majoră în lipsa căreia și pe fondul scăderilor demografice ideologia consum(er)istă se putea îneca cu propria vomă. Întrebarea mea este: oare consumismul să fie singurul element care să dea sens plenar vieților noastre? Sau, de fapt, consumismul este doar un efect colateral al liberalismului dus la extrem?

Este interesant punctul de vedere al lui Harari în legătură cu nașterea, ascensiunea și… căderea ideologiei liberale (liberalism): ”… la fel ca și celelalte povești cosmice, și povestea liberală începe cu creația. Potrivit acesteia, creația are loc clipă de clipă, iar eu sunt creatorul. Atunci care este sensul vieții mele? Să creez simțind, gândind, dorind și inventând. Orice îngrădește aceste libertăți … îngrădește sensul universului. Iată de ce libertatea față de asemenea limite este idealul suprem. În termeni practici, cei care cred în povestea liberală trăiesc la lumina a două porunci: creează și luptă pentru libertate. … Din păcate, libertatea și creativitatea ființei umane nu sunt așa cum și le imaginează povestea liberală” (p. 297).

La fel ca iluziile ideologiilor laice sau religioase, și ideologia liberală are destule limitări și puncte slabe. Liberalismul se bazează, cred, prea mult pe individualism (prima dimensiune spațială din MSM: micro) și pe raționalism (oamenii iau, chipurile, întotdeauna deciziile care îi avantajează). Dar, a reduce lumea doar la nivelul micro (ignorând macro și mondo) este, din start, o formă de reducționism. De asemenea, a ignora capacitatea umană de a accepta ignoranța și prostia (personale, dar și ale semenilor) înseamnă a trăi în iluzia că liberalismul este chiar ”sfârșitul istoriei” (Fukuyama). Iată cum vede Harari limitele liberalismului: ”Povestea liberală mă învață să caut libertatea de expresie și să mă împlinesc pe mine însumi. Dar atât ”eul”, cât și libertatea sunt himere mitologice împrumutate din basmele străvechi. Liberalismul are o viziune cu totul neclară asupra ”liberului-arbitru”. … Dacă prin ”liber-arbitru” înțelegi libertatea de a face ce dorești, atunci da, oamenii au liber-arbitru. Dar, dacă prin ”liber-arbitru” înțelegi libertatea de a alege ce să dorești, atunci nu, oamenii nu mai au liber-arbitru”.  (p. 297-298). În realitate, oamenii nu au deplina libertate de a alege ce să dorească, fiind influențați masiv de reclame de politicile consumiste și de iluzia că mai mult înseamnă mai bine. Ca un adevărat guru într-ale psihologiei comportamentale, Harari ne sfătuiește că ”Este mai bine să ne înțelegem pe noi înșine, mintea și dorințele noastre, decât să încercăm să dăm curs oricărei fantezii care ne trece prin cap. Iar ca să ne înțelegem pe noi înșine, un pas crucial este să recunoaștem că ”eul” este o ficțiune pe care mecanismele complexe ale minții noastre o inventează, o actualizează și o rescriu în permanență. … de multe ori naratorul interior înțelege lucrurile greșit, însă rareori recunoaște asta, poate chiar niciodată.” (p. 299). Mărturisesc că mi s-a întâmplat acest lucru: cu ceva timp în urmă (vreo două decenii…) tot ce-mi trecea prin minte, îmi propuneam și apoi realizam, fără prea multe analize, pornind de la ideea (proastă) că dacă eu vreau înseamnă că chiar îmi trebuie. Mai mult, începusem să-mi construiesc propria statuie devreme ce reușeam tot ce îmi propuneam. În momentul în care am realizat că a lăsa creierul să-mi dicteze fantezii este foarte riscant, mi-am interzis, cel puțin un timp, să-mi iau dorințele drept nevoi reale și… am ajuns și eu la concluzia de mai sus a autorului. Închei și eu cu concluzia acestuia: ”Oamenii întreabă ”Cine sunt?” și așteaptă să li se spună o poveste. Primul lucru pe care trebuie să-l știi despre tine însuți este că nu ești o poveste” (p. 300).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 735. Joi 3 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (45)


De regulă, pornim, în analiza acțiunilor umane, de la premisa că oamenii nu fac lucruri fără sens/ rost/ finalitate/ motivație. Prin urmare, orice gest, cuvânt, atitudine sau poveste are… povestea/ istoria/ rațiunea sa. Vedem ritualurile ca pe niște fapte firești, moștenite din vechime și – dacă au rezistat timpului – înseamnă că sunt adevărate, nu? Necăutând la originea/ rădăcina ritualului vom avea convingerea că fructele acestuia (partea vizibilă și plăcută) sunt meritate de oricine și primite gratuit, indiferent de solul din care s-au nutrit. Este oarecum asemănător cu exemplul dintr-un episod anterior în care un poștaș zelos nu realiza că muncește pentru menținerea și consolidarea dictaturii lui Hitler, bucurându-se doar de roadele muncii sale (salariul). Am făcut această introducere pentru a recepta cât mai corect exemplul lui Harari, dat pentru a vedea legătura directă dintre magie și creativitatea folosită ideologic. Iată acest exemplu:

Cum să-l faci pe Hristos real pentru discipolii să? În cadrul liturghiei, preotul ia o bucată de pâine și un pahar de vin și proclamă că pâinea este trupul lui Hristos, vinul este sângele lui Hristos, iar dacă mănâncă pâinea și beau vinul, credincioșii se unesc cu Hristos. Ce poate fi mai real decât să simți efectiv gustul lui Hristos în gură? În mod tradițional, preotul făcea aceste afirmații îndrăznețe în limba latină, limba veche a religiei, dreptului și secretelor vieții. În fața ochilor uluiți ai țăranilor adunați, preotul ridica o bucată de pâine și exclama: Hoc est corpus! – ”Acesta este trupul!” -, iar pâinea devenea, chipurile, trupul lui Hristos. În limba țăranilor neștiutori de carte și care nu vorbeau latina, ”Hoc est corpus!” a devenit ”Hocus-pocus!” – și astfel a luat naștere puternica vrajă care poate transforma o broască într-un prinț și un dovleac într-o trăsură” (p. 282). (Originea păgână și romană a creștinismului: Saturnaliile (http://www.bbc.co.uk/religion/0/20617780). Vezi și:  https://bigthink.com/culture-religion/how-christians-co-opted-the-winter-solstice?utm_medium=Social&facebook=1&utm_source=Facebook&fbclid=IwAR0HzE8kZrUTRLHAlqzuXKZ4Db4tIeM3FlGqvSdfSVZA_SbyouaelchNG8s#Echobox=1545496781 ).

https://www.youtube.com/watch?v=KQ8QAOVkOHc&feature=share Pustnicul ateu care nu a căutat sensul vieții dar l-a găsit).

Tocmai pentru a nu lăsa impresia că exemplul/ povestea cu pâinea și sângele lui Iisus Cristos este un atac interesat și meschin la adresa creștinismului, Harari vine imediat cu un exemplu din hinduism. În Upanișade se vorbește despre același truc de ”demonstrare” prin Hocus – pocus că X este Y, respectiv că trupul unui cal este întregul cosmos. ”Aproape orice lucru poate fi transformat într-un ritual, conferind unor gesturi banale, precum aprinderea lumânărilor, trasul clopotelor sau număratul mătăniilor, o profundă însemnătate religioasă. Același lucru este valabil și pentru gesturile fizice, precum aplecatul capului, prosternarea întregului corp sau împreunarea mâinilor. Diverse forme de acoperăminte pentru cap, de la turbanul sikh la hijabul musulman, au fost atât de încărcate de însemnătate, încât au stârnit lupte aprinse secole la rând” (p. 283).

Simbolistica este arta imaginării dirijate prin mijloace banale. Conferind unui lucru un simbol  oarecare, manipulezi în voie, ocupi mintea individului cu lucruri care să-l vrăjească instant (sigur, asta în afara cazului în care participații știu că este doar un joc și o poveste, dar iau parte la joc și doar dau impresia că cred cu tărie în poveste pentru că, nu-i așa?, trebuie să te ții de turmă și să nu o faci tu pe deșteptul că tu știi altceva decât ți se spune…).  Harari vine cu exemple concrete de simbolistică religioasă manipulatorie: ”ouăle de Paște, care simbolizează o nouă viață și învierea lui Hristos, … ierburile amare și pâinea nedospită pe care evreii trebuie să o mănânce de Paștele evreiesc ca să-și amintească de robia din Egipt  și de fuga lor miraculoasă” (p. 283). Cum spuneam, puterea politică și religia merg (chiar dacă nu până la capăt) mână-n mână: ”Ritualuri asemănătoare au fost folosite și în scopuri politice. Vreme de mii de ani, coroanele, tronurile și sceptrele au reprezentat regate și imperii întregi, iar milioane de oameni au murit în războaie pentru preluarea ”tronului” sau a ”coroanei”. … Napoleon a făcut o observație celebră, și anume că putea să-i facă pe oameni să-și sacrifice viața pentru o panglică colorată. Confucius vedea în respectarea strictă a riturilor cheia armoniei sociale și a stabilității politice” (ibidem). Dar, ne atrage atenția autorul, ”dacă ești interesat precum Confucius de armonia și stabilitatea socială, adevărul este adesea un impediment….” (p. 284).

Desigur, multe dintre aceste simbolistici ritualice sunt cunoscute. Dar dacă vrei să le impui, cum faci? Simplu, spune Harari: ”Dintre toate ritualurile, sacrificiul este cel mai puternic, deoarece, dintre toate lucrurile din lume, suferința este cea mai reală. Dacă vrei să-i faci pe oameni să creadă cu adevărat într-o ficțiune, îndeamnă-i să-i facă un sacrificiu pentru ea. Odată ce suferi pentru o poveste, de obicei e de ajuns să te convingi că povestea este adevărată. Dacă postești pentru că așa ți-a poruncit Dumnezeu să faci, senzația concretă de foame îl face pe Dumnezeu prezent mai mult decât orice statuie sau icoană. … La un nivel mai puțin grandios, preferând să cumperi paste locale inferioare calitativ în locul pastelor importate din Italia, de calitate superioară, ai putea face un mărunt sacrificiu zilnic prin care națiunea devine reală chiar și la supermarket” (p. 285). Sofistica bate logica și simbolistica bate raționalitatea cea mai rafinată. ”Totuși, celor mai mulți oameni nu le place să admită că sunt fraieri” (p. 286) (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 684. Marți 13 noiembrie 2018. Intermezzo (in)cultural: ”Fericiți cei săraci cu duhul” (”Beati pauperes spiritu”) nu face trimitere la prostia omenească. Doar, cel mult, tangențial.


Despre teama de prostie nu am scris (încă) până acum, dar se pare că tema nu mai suportă amânare. O vorbă de ”duh” spune că de ce te temi de aia nu scapi… Dacă într-o discuție pronunți cumva cuvântul ”prost”, fără o direcționare clară, interlocutorul/ interlocutorii devin brusc suspicioși, nervoși, anxioși chiar: păi, mă faci pe mine prost? O altă vorbă de ”duh” spune că dacă îi dai nas prostului, imediat te trezești cu el în discuție… Recunosc, am folosit cam excesiv cuvântul ”prost/ie” profitând de neclaritatea, relativitatea și ambiguitatea termenului. Dar asta nu poate dura prea mult.

Drept pentru care am introdus această ”pauză” în pseudo-mini-recenzia despre inteligența artificială și încerc să ofer posibile interpretări ale unui adagiu creștin care, din păcate, este interpretat (doar) ca trimițând direct la prostia naturală. Este vorba despre un citat din Biblie care cunoaște varii (chiar multe) și contradictorii interpretări. Citatul cu pricina este ”Ferice de cei săraci în duh, căci a lor va fi împărăția cerurilor” (Predica de pe munte, Matei, 3:5). Pe tema ”Ferice de cei săraci cu duhul” (cu sensul necreștin, dar cvasigeneralizat pe la noi, de ”prost”, ”lipsit de minte”) am scris în anul 2014 (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/tag/ferice-de-cei-saraci-cu-duhul/). Tocmai acest sens este cel care este cel mai cunoscut, agreat/ acceptat, practicat și luat în seamă ca fiind singurul adevărat și care, desigur, supără pe toți aceea care se consideră suficient de inteligenți pentru a mai căuta și sensurile inițiale, biblice ale sintagmei cu pricina.

Ideea de a scrie despre sărăcia în duh (care nu ar trebui să ofenseze pe nimeni) a venit în urma unui dialog scurt și foarte apăsat cu o prietenă pe FB, o animatoare într-ale culturii și chiar membră într-o publicație culturală locală. În rolul de animatoare/ promotoare a evenimentelor culturale din urbe, prietena a postat un anunț cu privire la un concert susținut de studenți (un concert pro bono). Plecând de la asumpția că studenții sunt săraci (prin definiție), am postat imediat un comentariu-test: ”Ferice de cei săraci cu duhul”. Am primit, în privat, somația să șterg infamia blasfemiatoare la adresa studenților care (nu-i așa) fac o faptă de toată lauda și nu merită să fie făcuți proști. Degeaba am încercat să argumentez că ”a lor va fi împărăția cerurilor”, că milostenia săracului este prilej de autentică fericire (pentru sărac) și nu pomenile grandilocvente ale bogătanilor doritori de faimă deșartă și de prost mascată popularitate electorală. Comentariul meu ”chretien” a fost șters, dar părerea mea de rău că dialogul nu a fost unul public rămâne. Recunosc, mulți dintre noi (cei peste 90 % declarați creștini) ar susține explicația poporană că ”sărac cu duhul” = ”prost”.

Cu ani în urmă, când chiar încercam să pătrund misterele limbajului metaforizat la maximum al pildelor creștine, am venit cu o explicație personală/ originală a celebrei sintagme. Raționamentul meu era foarte simplu: dacă duh înseamnă suflet/ suflu/ suflare, atunci sărac cu duhul nu putea însemna altceva decât un om fără suflare, adică mort. Căci doar ei, morții, urcă la ceruri și cunosc fericirea absolută. Recunosc, explicația mea era una total în afara religiei creștine, fiind o simplă speculație. Oricum, am vrut să subliniez că a fi sărac cu duhul nu înseamnă a fi prost.

Între timp, am ciulit urechile la orice posibilă explicație/ traducere/ interpretare a sintagmei în cauză. Reproduc mai jos câteva interpretări date de persoane mai mult sau mai puțin avizate. Însă niciuna nu conține interpretarea pe care am auzit-o de la preotul/ părintele Necula (și pe care o voi reda la sfârșitul acestei scurte incursiuni hermeneutice în încercarea de a separa sensul religios de cel comun, laic. Îmi permit o explicație (posibilă) a confuziei hermeneutice care a stat la baza dialogului meu cu o prietenă pe FB. După mine una este să spui ”e cam sărac cu duhul” – expresie care chiar înseamnă că persoana vizată are carențe grave de judecată/ raționament/ gândire, adică avem de-a face cu ceea ce numim ”un prost”, și cu totul altceva este să spui ”Ferice de cei săraci cu duhul”, care trimite la sensul biblic pozitiv, înălțător al descrierii stărilor de fericire predicate direct de Iisus Hristos. Cauza confuziei provine, probabil, din alunecarea de sens dinspre duh = suflet/ spirit și spirit = rațiune, înțelepciune.

http://www.scientia.ro/qa/9422/ce-inseamna-saraci-cu-duhul Un prim răspuns: ”Accepţiunea comună este – cu minte puţină, nesofisticat, simplu. Desigur, din cauza predicii de pe munte a lui Iisus, în care spune „fericiţi cei săraci cu duhul” cei religioşi au interpretări diverse pentru a-l scoate basma curată pe Iisus, dar şi pe cei săraci cu duhul. Oricine ai fi, dacă ţi se va spune că eşti sărac cu duhul, vei fi nervos :)”.  Câteva extrase din replicile la acest prim răspuns: 1) ”aceasta expresie  provine numai din Crestinism, fiind prima dintre Fericiri. Singura explicatie este (dpdv religios) ca prima treapta spre „trezvie” este constientizarea ca nu esti induhovnicit, ca esti pacatos si atunci plangi dupa Duhul (plansul este de curatire)”.

Un al doilea răspuns: ”Adica mai putin inteligent sa nu folosesc alt cuvint ca suna cam naspa si dupa or sa se supere crestinii. Ferice de cei saraci cu duhul, adica acei care vad lumea doar atit cu ochelari de cal aia nu vor sti ca exista si alte posibilitati, nu vad ca viata poate fi si mai frumoasa decît o stie el si ca urmare el atit stie ca viata este asa cum o vede si daca asa stau lucrurile atunci de ce nar fi fericit. Cind stii ca atit se poate accepti acel lucru. Cind stii ca se poate, ca este loc si de mai bine deja incepi sa gindesti mai mult si asta nu da bine la biserica. Si na dat bine niciodata”. (am respectat grafia autorului).

Comentariul meu: discuția propusă de site ul scientia.ro era despre ”cei săraci cu duhul” (proști) și nu are nicio legătură cu religia creștină.

https://audio.resursecrestine.ro/predici/24502/ferice-de-cei-saraci-cu-duhul (O predică a pastorului Ted Doru Pope din anul 2007. Trebuie pornită înregistrarea care durează cca jumătate de oră). De asemenea, aceeași înregistrare se poate găsi și la: https://www.predic.ro/predici-audio/29-ted-doru-pope/3217-02-ferice-de-cei-saraci-cu-duhul.html#  Cine va avea răbdare să asculte va realiza că o predică nu este și nu poate fi o explicație rațional-științifică. Într-adevăr, în această predică se vorbește despre ”Ferice de cei săraci cu duhul” și nu despre ”cei cam săraci cu duhul”.

Mai pe larg, în contextul discutării ”fericirilor” (conceptul creștin despre fericire) vezi și: http://www.resursebiblice.ro/2012/fericirile/ .

Închei cu explicația (credibilă și deopotrivă logică și spiritual-creștină) a părintelui Necula: un om sărac, dar generos, unul care oferă din ceea ce el însuși are multă nevoie este un sărac întru/ cu duh creștin adevărat. Nu despre sărăcie și bogăție este vorba aici, ci despre capacitatea de jertfă, de dăruire pentru semeni (ceea ce vor face și studenții de la conservatorul ieșean care vor cânta gratis, jertfindu-și timpul și resursele pentru o cauză nobilă. Deci, ”Ferice de acești minunați studenți!”. Desigur, încercarea mea de a elogia acest gest (pe pagina de FB a prietenei mele) a fost mântuită prompt de o mână prea grăbită…

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 354.  Miercuri 20  decembrie 2017. Intermezzo cultural. Primiți cu colindul?


La invitația părintelui Lucian Golinschi de la Biserica ”Sfântul Vasile”, Nicolina, Iași am participat, cu deosebită încântare, la un Concert extraordinar de colinde (19 decembrie 2017, orele 18 – 20). Dacă ”Zece unități formează o zece și zece zeci formează o sută” atunci trei zeci formează chiar treizeci. Este numărul (triadic) al copiilor, cu vârste cuprinse între 7 și 15 ani, care au încântat, timp de cca două ore, iubitorii de bine, frumos și adevăr, enoriași ai bisericii sus amintite, cu cântece dedicate praznicului care se apropie: Crăciunul. Dacă adăugăm la cele trei zeci de copii și pe cei trei maturi – mânuitori de instrumente (chitară, pian, tamburină) – avem deja cifra deopotrivă mistică, istorică și metaforică – 33, adică anii de viață pământeană ai Mântuitorului Iisus Hristos. Cu acest minim uman și orchestral rezultatul a fost unul extraordinar (iar cei care citesc acest serial știu cât de zgârcit sunt cu laudele). Dialogul dintre coardele chitarei, corzile vocale ale copiilor și coardele cordiale/ inimoase ale publicului din incinta bisericii a fost unul măiestrit de preotul-trubadur-colindător Olivian SANDU din Vorona Mare (Botoșani). Preotul Olivian a fost – concomitent – predicator hăruit, filosof nativ și solist instrumentist (”one man show”, după inspirata expresie a părintelui Lucian folosită la prezentarea oaspeților culturali botoșeneni/ voroneni). Aș mai adăuga și vocația sa pedagogică (adică glumeț educativă), folosită din plin pe parcursul celor (inevitabil!) TREI părți ale ”spectacolului”. Amintesc câteva ”ziceri” olivianiene (aluziv autoironice și critic constructive): ”românii seamănă porumbul la Sf. Gheorghe și îl culeg noaptea (emoticon zâmbăreț) ”; ”știți cum e românul: când el promite (emoticon zâmbăreț) …  ”viața are un sens și sensul suntem noi” etc. Minidiscursul despre sensul vieții mi s-a părut a fi unul de excepție și care a comprimat în trei (!) minute tratate teologale sau bio-psiho-sociale (cum ar fi de ex. cartea lui Roy F. Baumeister, Sensuri ale vieții, Cluj Napoca, 2011, 538 pagini sau cartea despre sens a filosofului român Andrei Marga). Mi-ar fi plăcut să înregistrez acest supercomprimat ”tractatus logico-philosophicus” despre sensul vieții deopotrivă în sens (sic!) creștin, cât și în sens uman elementar. Mi-au rămas în minte doar frânturi despre nevoia de reper moral (asta zic eu, părintele a spus-o mult mai elevat), adică de un sens legat de un punct de sprijin. Evident, pentru orice creștin acest punct de sprijin este Omul-Dumnezeu Iisus Hristos. Mă abțin de la comentariile și pornirile hermeneutice personale pentru a nu strica din frumusețea minidiscursului părintelui Olivian (coleg de facultate cu părintele Lucian). Mă rezum aici doar să mai consemnez propensiunea oximoronic postmodernă a preotului trubadur Olivian Sandu: să aduci în ”concert” – sub aceeași cupolă  creștină a Bisericii ”Sfîntul Vasile” – autori aparent ireconciliabili ca Adrian Păunescu și Radu Gyr – asta da putere a credinței! Și pentru că tot am amintit de oximoroane cum aș putea să nu observ oximoronia imagistico-sufletească a gâgâlicelor de puțini anișori, îmbrăcați în costume populare românești ale femeilor de mulți ani: basmale/ băsmăluțe negre, cojocele și opincuțe cum doar băbuțele mai poartă.

Evident, dincolo de personajul central al evenimentului – părintele și copii ”lui” – a existat și un personaj simbolic în jurul căruia s-a petrecut această minunată (ne)întâmplare: colindul creștin românesc. Aici, cuvintele devin neputincioase și doar înregistrări audio ar putea reda magia în-cântătoare a mesajelor pline de puritate și candoare. Dar cuvintele pot spune că am asistat la colinde adevărate, adică la colinde cântate de grup uman și nu de indivizi cântători. Aici avem o nouă (cvasi)oximoronimie: credința este doar în sufletul persoanelor, în timp ce manifestarea credinței (creștine în cazul nostru) este o operă colectivă, una care exprimă comuniune și se adresează direct comunității.

Liviu Druguș                   Pe mâine!