liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Henning

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 483. Sâmbătă 28 aprilie 2018. Fericirile lui Voltaire sau Sistem = prostie, Libertate = inteligență


În episoade anterioare, Voltaire (1694 – 1778) a fost invocat (de Henning) pe post de plagiator fără granițe/ limite. Barthes este infinit mai delicat și îl descrie pe Voltaire în mod asemănător, dar folosind eufemisme. (Folosesc aici cartea Eseuri critice de Roland Barthes, Editura Cartier, 2006, după originalul francez din 1964. Trimiterile din textul de mai jos se referă la eseul ”Ultimul scriitor fericit”, pp. 110-117). Capitalismul globalizant a fost, de la începuturi, izvorul imediat (dar perceput ca atare abia în epoca postmodernismului) al interculturalității, al mixajului surselor de inspirare și a modurilor de exprimare. Scriindu-și Poveștile, Voltairedatorează mult folclorului oriental” (p. 114). Cu alte cuvinte, liberalul francez s-a simțit perfect liber să preia din alte lucrări ceea ce i se părea necesar și util scrierilor și ideilor sale. Barthes sesizeză că secolul 18 este ca un ”digest” (p. 115), adică un summum amestecat de idei și personalități care nu cunoșteau încă rigorile dreptului proprietății intelectuale, pe care, probabil, ar fi sfidat-o dacă această proprietate ar fi fost definită și apărată prin legi. Considerând probabil că totul aparține tuturor, lui Voltairenu i-a păsat niciodată de ”originalitate” (noțiune, de altfel, foarte modernă)” (p.115). Dar nu atât libertatea de a plagia l-a făcut fericit pe scriitorul Voltaire, ci câteva lucruri mult mai pline de grele semnificații (cel puțin în viziunea lui Barthes).

”… ceea ce ne separă poate de Voltaire, scrie Barthes, este faptul că a fost un scriitor fericit. Nimeni n-a dat mai bine ca el aparență de sărbătoare luptei în numele Rațiunii. Totul în bătăliile sale era spectacol: numele adversarilor, întotdeuna ridicol; doctrina combătută, redusă la o singură propoziție (ironia voltairiană este întotdeauna scoaterea în evidență a unei disproporții; numărul mare de lovituri, țâșnind din toate direcțiile, până ce încep să pară un joc, ceea ce scutește de orice respect și milă; mobilitatea însăși a luptătorului, deghizat într-un loc sub o mie de pseudonime transparente… Căci gâlcevele lui Voltaire cu lumea sunt nu numai spectacol, ci spectacol superlativ, care se denunță pe sine ca spectacol, întocmai ca acele jocuri ale lui Polichinelle pe care Voltaire le iubea atât de mult…” (pp. 111-112).

Profit de această descriere jubilatorie a lui Voltaire (văzut de Barthes) pentru a face comparație cu nefericirea scriitorilor noștri care se complac în a-și consuma micile bucurii (editoriale) fără ”lupte” de idei, fără polemici mai mult sau mai puțin acide sau cordiale, fără acel nerv specific tagmei intelectuale. ”Lupta” (de idei sau electoral-sindicală) se reduce, la noi, la simple glumițe aluzive, mici împunsături colegiale, mereu cu gândul: dar dacă voi avea vreodată nevoie de el (o recenzie, un vot, o recomandare etc.). Probabil, pe vremea lui Voltaire nu erau atât de multe partide politice care, inerent, divizează, închid dialogul de idei și-l deschid doar spre câștigarea bătăliilor politice cu caracter electoral. Dar care erau fericirile voltairiene în viziunea lui Roland Barthes?  Iată-le:

Prima fericire a lui Voltaire a fost, fără îndoială, cea a vremii sale. … Într-adevăr era o șansă unică să te lupți într-o lume unde forța și prostia erau mereu de aceeași parte: situație privilegiată pentru spirit. Scriitorul era de aceeași parte cu istoria, cu atât mai fericit cu cât o simțea ca pe o încununare, nu ca pe o depășire care ar fi riscat să-l ia cu sine.” (pp.112-113).

A doua fericire a lui Voltaire a fost tocmai faptul de a uita istoria, chiar în clipa în care ea îl purta cu sine. Pentru a fi fericit, Voltaire a suspendat timpul; dacă el are o filosofie aceea e a imobilității. Se știe care era gândirea sa: Dumnezeu a creat lumea ca un geometru, nu ca un tată. Asta însemnând că el nu-și va mai însoți creația, și că, odată reglată, lumea nu va mai fi în legătură cu Dumnezeu. … Sigur că Binele și Răul există; dar prin asta trebuie să înțelegem  fericirea și nefericirea, și nu păcatul și vinovăția. Pentru Voltaire  nu există Istorie, ci numai cronologii. Voltaire a scris cărțile de istorie tocmai pentru a spune că nu crede în Istorie. Cea de a doua fericire a lui Voltaire a fost fără doar și poate să se poată sprijini pe imobilitatea lumii.” (pp. 113-114).

a treia sa fericire: a disociat tot timpul inteligență și intelectualitate, afirmând că lumea este ordine dacă nu încercăm să o ordonăm, că este sistem, cu condiția să renunțăm s-o sistemtizăm: aceasta este o conduită spirituală care a făcut o carieră strălucită după aceea: se numește astăzi anti-intelectualism. … Voltaire nu are alt sistem decât ura față de sistem (se știe că nimic nu e mai aspru decât acest sistem; dușmanii lui ar fi doctrinarii Istoriei, ai științei … sau ai  Existenței: marxiști, progresiști, existențialiști, intelectuali de stânga, Voltaire i-ar fi urât, la adăpostul glumelor deșănțate, cum a făcut, la vremea lui, cu iezuiții. Opunând fără-ncetare inteligență și intelectualitate, servindu-se de una pentru a ruina pe cealaltă, reducând conflictele de idei la un fel de luptă maniheistă între Prostie și Inteligență, asimilând orice sistem cu Prostia și orice libertate cu Inteligența, Voltaire a fondat liberalismul în contradicția lui. Ca sistem al non-sistemului, anti-intelectualismul eludează și câștigă pe ambele laturi, se joacă de-a titirezul neobosit între reaua-credință și conștiința curată, pesimismul fundamental și veselia formei, scepticismul proclamat și îndoiala teroristă. (…) De acum încolo, însetat și rănit fără încetare de o responsabilitate pe care nu o va putea nici s-o onoreze, nici s-o eludeze până la capăt, intelectualul se va defini prin culpabilitatea lui: Voltaire a fost un scriitor fericit, dar a fost, cu siguranță ultimul”. (pp. 116-117) (1958, Prefață la cartea ”Romans et contes”).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame