liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Grănicești

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 433. Vineri 9 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (155).


Miercuri 13 iulie 1966.  …. și m-am sculat după ora 10, după un somn continuu, profund și liniștit. De cum m-am sculat, am luat scările, găleata, cîrligul și trăistele și …la vișini! Azi am cules din vișinii 4 și 3, reușind să mai facem și astăzi 6 căldări (în total 15!). M-am gîndit că ar fi f practic un fel de cîrlig f f scurt legat cu sfoară. Cîrligul să aibă vreo 15 cm, iar sfoara peste un metru sau doi. Avantajul e că poți lega creanga cu sfoara (după ce o agăți și o tragi cu cîrligul) și culegi mai ușor. În lipsă de cîrlig, și o piatră legată la capătul sforii aruncată cu măiestrie ar putea ajuta la tragerea crengilor. N-am mai avut timp să pun asta în aplicare și am lăsat pe mîine. Am suit și scara cea lungă în copac (vișinul 2), am legat-o cu cureaua și culeg foarte bine toate vîrfurile. La amiază am dormit mai bine de o oră și aș mai fi dormit în ciuda faptului că astănoapte am dormit mai bine de 12 ceasuri… Am întrerupt culesul pe la 18 pentru că nu mai aveam unde pune atîta amar de vișine. În bucătărie mama și tata lucrează de zor la strivit, stors, turnat în borcane. La urmă voi da cantitățile de vișine în diferite forme care au rezultat (vișinată, compot, vin, dulceață). După ce-am terminat cu vișinile m-am spălat și mi-am luat bluza albastră care-mi place foarte mult (mama mi-a spălat-o nu demult) și acum e curată. Timp de o jumătate de oră am mai făcut o tăbuiață de crupe, am mai adus apă, apoi… liber!

Cu ocazia călătoriei de ieri la Rădăuți am terminat vol IV de ”Însemnări de buzunar”. Acum mai folosesc cîteva file din vol II rămas neterminat.

În seara asta este film și se aude foarte clar muzică (dă foarte des ”La ragazza” (Remo Germani). În seara asta mi-am scris Jurnalul pe luni, marți și azi. Pe lîngă asta am ascultat și meciul dintre Spania și Argentina ( 1-2) (o mică surpriză). Pe la 21 a venit Cantoreanu (tatăl elevei Cantoreanu Maria cla X-a spre a XI-a la Liceul din Siret care-i corigentă la matematică) care vrea să ia ore. Pe lîngă ea cred că va veni și Viorica Dănilă și Ionel Maria (ambele, foste colege de clasă la V- VII). 10 lei ora/ persoană. Deci 30lei/ h. Dacă va cădea de acord cu părinții lor, vor începe ”antrenamentul” de la 1 august sau mai devreme chiar și… cu un pic de efort din partea tatei (care va trebui să se pună în acord cu materia predată elevelor de la Liceul din Siret) vor ieși cam o mie de lei…

Seara am mai ascultat D.F. (195) și Radio Novi Sad (236). După ce am terminat de scris Jurnalul m-am culcat chiar cînd acele ceasului meu marca ”Kirovski” arătau miezul nopții.

Joi 14 iulie 1966.  La această dată, în anul 1789 a început asaltul Bastiliei. Azi se împlinește exact o lună de cînd sînt în vacanță și parcă nici n-a fost chiar atît. Mai am încă două luni…

La 7.30 m-am sculat singur, din inițiativa mea. Azi dimineață tata a fost cu butelia la Siret și a reușit s-o schimbe. A mai luat și 3 kg de zahăr pentru industria noastră de vin. Bejenaru, omul de servici(u) de la Sfat a venit la noi cu o convocare pentru tata să vină la ședința de diseară. Cum tata nu era acasă, mama n-a vrut să semneze. Atunci, Bejeneru, obraznic, a spus: ”Mai ușor mă-nțeleg cu-n țăran decît cu dumneavoastră...”.

Ziua de azi a fost mai liber; n-am cules deloc vișine, deoarece nu mai avem ce face cu atîtea vișine. Toate vasele, borcanele, damingenele sînt pline. De dimineață pînă la amiază am răsfoit, citit și aranjat colecțiile mele de ”New Times” și ”Moscow News”. La amiază am dormit o oră. După amiază am încercat să-mi scriu ceva la lectură și-am început să citesc ”Prefața” la romanul ”Răscoala”. Pe la 3.30 mama și tata s-au gîndit să mă trimită la Siret să mai cumpăr zahăr.

Azi e o zi foarte călduroasă și la ora 16 cînd am pornit de-acasă era încă zăpușeală.

Pînă la Siret am făcut exact o jumătate de oră și-am reușit să nu mă dau jos la niciun deal pînă-n oraș. Am ajuns cam asudat, dar imediat am avut un ghinion. La 16.30 încă nu erau deschise magazinele. Tata mi-a dat pentru zahăr 200 lei bătute. M-am dus la cofetărie să iau o înghețată, dar alt ghinion: n-aveau rest la sută. Am vrut să beau un pahar de sifon de la un chișc, dar am pățit la fel. Cam așa are Ch. Dickens o povestire în care spune că cu o hîrtie de 10.000 de dolari a reușit să facă o sumedenie de cumpărături fără să i se schimne bancnota. Deoarece hîrtia mea era numai de 100 n-am avut norocul lui Dickens. Pînă la 17 m-am gîndit să mă duc cu bicicleta pînă la graniță și să văd cum arată un punct de frontieră. Dar abia am ajuns înaintea podului peste Siret că m-am oprit și m-am întors îmnapoi la Siret pentru că am văzut postul de vamă și am crezut că nu-i voie.  Am cumpărat 18 pachete de zahăr de cîte un kg. și în loc să plătesc 162 lei am plătit 172  (pen că-s căscălău!).

La întoarcere am venit mai mult pe jos pentru a nu mi se rupe mînerul de la servietă. Dar prin dreptul grajdurilor c.a.p. m-am suit pe bicicletă și imediat servieta a căzut jos. Am reparat-o cum am putut, apoi am pornit mai departe pe jos. Pînă acasă m-a mai enervat o aripă de la roata din față care nu mă lăsa să înaintez. Aceasta din cauza plasei și a servietei încărcate prea mult. Am ajuns acasă după o oră, obosit, asudat și enervat. Aici tata m-a mai dăscălit pentru cei 10 lei pierduți de pomană.

Seara am stors un borcan de vișine. Pînă în prezent s-au cumpărat 42 kg de zahăr (numai pentru vin, dulceață, compot și vișinată).

Vineri 15 iulie 1966. Dimineață mama m-a sculat pe la 8, dar mi-era grozav de somn și aș fi dat mult să mai pot dormi. Graba cu care-am fost sculat a fost cauzată de aglomerarea treburilor. A trebuit să aduc apă pentru vin, drojdie de la beci etc. Am pus o capcană de șoareci în beci. Mîine vom vedea dacă am succes la acest ”sport”. Pînă la amiază am mai stors și apoi am mai cules de unul singur aproape o căldare (a 16-a).

Ieri tata a adus de la un cetățean o damingeană de 50 de kg pe care azi a umplut-o cu must de vișine. Tot ieri am primit o scrisoare de la diriginta Ana Ruscior. Pe o filă albă a scris trei rînduri: ”Tov. Druguș, Vă facem cunoscut că fiul d-voastră Druguș Liviu a promovat clasa cu 7.66. Dirig, Ana Ruscior”.

Azi la amiază, nemaiputînd suporta căldura înăbușitoare, mi-am luat slipul și-un săpun și m-am dus la baie. Apa Siretului era plină de băieți, iar mai la vale de o mulțime de fete. Dintre băieți erau o mulțime de cunoscuți (Vasile Amariei – cu care n-am prea discutat), Stelică, Bizică, Ghe. și Mihai Horodincă, Titu Mustață, Ion Cantoreanu, Mihai Avărvare, Costică Apetri și mulți alții. M-am băit mult, am stat pe nisip și după baie m-am simțit minunat. Am venit pe la 15, după o oră jumătate de bălăceală, fiind mînat acasă de o negură care a acoperit în puțin timp tot cerul.

Acasă, mama tocmai a scos pîinea din aragaz; am mîncat apoi am cules o căldare și jumătate de vișine (total: aproape 18 căldări). Pe la 16 tata a observat în cămară (unde așezasem damingeana cea mare) o udeală și chiar apă. Cînd s-a uitat mai bine a văzut că curge de sub damingeană. Îmediat au adus un furtun de camion și au scos vinul în oale și borcane. S-a observat, în urma acestei operații, că se desprinsese complet fundul damingenei. S-ar fi făcut o mare risipă dacă nu s-ar fi observat la timp și nu s-ar fi lucrat cu atenție. După asta tata a pornit în sat să caute damingeană. S-a făcut aproape ora 23 și încă nu venise. Mama s-a dus în sat să-l caute și cînd s-a întors, tocmai atunci a venit și tata cu Amăiestroaie, de peste Cudrina, fiecare cu cîte o damingeană de 50 de kg în spate. Astfel, putem să o înlocuim și pe cea spartă și să mai facem încă vin. Cu tot ce s-a stors astăzi avem peste 120 de litri de vin de vișine pus în două damingene de 50 de l și în două de cîte 10.

Seara am ascultat o serie de meciuri de la Campionatul mondial de fotbal: Uruguay – Franța 2-1; Ungaria Brazilia 3-1; (fără Pele, Brazilia-i o echipă ca oricare alta); Chile – R.P.D. Coreeană 1-1; Spania – Argentina 1-2. Seara m-am culcat destul de tîrziu. Lecțiile mele de engleză și orele de lectură au luat sfîrșit…

Dialog cu mama: Eu: ”Cînd vine tata?” Mama: ”Dacă vine pe de-a dreptul, vine mai tîrziu; dacă înconjoară, vine mai devreme(L.D.: traseul ”pe de-a dreptul” conținea și o bodegă…). ”Rețetă de vin de porumb: 1kg porumb, 1kg zahăr, 5l apă, drojdie cît o nucă, 8 zile fermentație).

Sîmbătă 16 iulie 1966. Dimineața m-am sculat singur pe la vreo 7.30. Șirul zilelor frumoase s-a încheiat de ieri după amiază. Azi toată ziua a fost înnourat și seara a plouat bine. Presimt că apropiata mea excursie de 5 zile o voi face pe un timp cam urît. Azi nu s-au mai cules vișine. În orice caz au mai rămas puține pe vîrfurile cele mai lăturalnice. Timpul de azi l-am petrecut cu ”regiunea industrială bucătărie-cămară” storcînd ultimele cantități de vișine și completînd damingenile. Deoarece fermentează prea tare le-am făcut la toate cinci damingenele cîte un dop găurit în care am introdus cîte o bucățică de lemn de soc (gol pe mijloc) care se continuă c-un furtun vîrît într-un vas cu apă. Astfel, gazele ies fără să erupă și nici aerul nu pătrunde înăuntru.

La amiază am primit o scrisoare de la bunița (e supărată că nu-i scriu; dacă m-aș duce la București îmi plăteștea ea drumul dus și întors) și o carte poștală de la școală: ”Tov Liviu Druguș. Trimite o adeverință de salarizare a părinților, în vederea excursiei. Duminică seara vii la Rădăuți. Luni dimineața, ora 5 – plecarea în excursie. Mîncare pe-o zi Profesoara Galan”. Azi n-am scos adeverința cerută. Poate mîine. În privința excursiei, m-am pregătit un pic: am adunat unele lucruri, apoi am lăsat totul pe mîine. Azi am mai cumpărat 8 kg de zahăr de la cooperativă. În total 50!. Spre seară am ascultat meciul Argentina – RFG: 0-0. În același timp s-a disputat și partida URSS – Italia 1-0.

Mama a copt cîteva tăvi cu plăcinte cu brînză și cu vișine și totul a durat pînă la ora 24. Seara am stat și am scris rezumatul la primele două romane citite de mine (Răscoala și Pădurea spînzuraților): două foi, apoi am scris Jurnalul.

Am succes la ”sportul” cu șoareci. M-am coborît în beci și în capcană stătea un șoarec prins de gît. L-am aruncat și am pus din nou capcana cu aceeași coajă de pîine.

Duminică 17 iulie 1966. Dimineața m-am sculat la 9 după ce m-am săturat de-a binelea de somn. Apoi – pregătire pentru excursie. Mama mi-a călcat pantalonii gri și, de asemenea, cămașa gri cu butoni (cu care-am fost și la Iași). Am luat cureaua tatei. I-am mai făcut o gaură pe măsura mea apoi am început să-mi aranjez în servietă. Mi-am pus canadiana (bluza de vînt), pelerina de ploaie, o bluză de vară, ciorapi de schimb, șervetul, batiste, peria și pasta de dinți, Jurnalul, caietul cu adrese, cîteva antinevralgice, pix, stilou, piepten (+ 10 lei strînși de mine pentru excursie). Mama mi-a mai bucșit în servietă pîine și brînză și plăcinte cu brînză și plăcinte cu vișine. Deoarece n-a mai încăput termosul a trebuit să-l iau separat (la mînă) ceea ce nu mi-a prea convenit. Am vrut să renunț la el dar nu m-a lăsat mama. După ce m-am împopoțonat am fost cu bicicleta la Poștă și-am luat ”Magazinul”, ”Gazeta învățămîntului” și ”Munca”, citindu-le pînă la ora 13 cînd am plecat la cursă împreună cu tata. Mi-a dat 110 lei (20 de drum și 90 de cheltuială). Azi, tata a scris la rudele de ”dincolo” și mi-a spus că-i posibil să mergem la ele pe la sfîrșitul acestei luni. Pe drum mi-a povestit prin ce părți îi sînt rudele (comuna Izvoare, raionul Orhei). La cursă m-am întîlnit cu doamna Maximiuc cu care am discutat pînă ce a venit autobuzul. Am luat bilet pînă la Siret; aici m-am dat imediat jos și m-am dus să-mi scot bilet pentru Rădăuți. Aici, la Casă m-am întîlnit cu Petrică Bejenaru cu care am schimbat cîteva cuvinte. După ce mi-am scos bilet m-am așezat pe o bancă lîngă autobuzul pe a cărui tăbliță scria Siret-Rădăuți. Autobuzul însă era complet gol. Ora plecării a trecut și în autobuz n-a intrat nimeni. După cîtva timp văd că se pornește un autobuz. Dau fuga și întreb pe cineva unde merge. ”La Rădăuți!” primesc răspunsul și imediat o iau la fugă, ajung autobuzul și fluturîndu-i biletul prin fața ușii, șoferul a oprit.

La ora 15 am ajuns în Rădăuți. Orașul era aproape adormit, toropit de căldură. Străzile erau pustii. Imediat m-am dus la școală să văd dacă am unde dormi undeva deseară. Dar școala era și ea pustie. M-am reîntors în oraș și am stat în parc pînă la ora 16. Crezînd că Toader o fi venit și el în oraș și acum o fi la film, m-am dus la cinema ”Unirea” și l-am așteptat acolo să iasă. Mai întîi l-am văzut pe Lazurcă Aurel din Grănicești care a absolvit 11 clase și care merge și el în excursie. Imediat a venit și Toader. Ei mi-au spus c-au lăsat bagajele la Florea la internat. Am mers tustrei acolo și am lăsat și eu servieta acolo. Apoi pînă seara n-am mai stat deloc. Am mers prin oraș ca (virgulă) caii spre marea nemulțumire a lui Lazurcă, virgulă, care n-avea un astfel de antrenament. Am cheltuit vreo 10 lei pe nimicuri (înghețată, prăjituri, caise ș.a.). Mereu am întrebat pe prieteni și cunoștințe dacă nu știu un loc unde putem să dormim toți trei la noapte. Dar n-am găsit nimic. M-am întîlnit cu Gafencu Marcel, fostul nostru coleg de clasă. Am discutat ca și cum ieri ne-am despărțit. A rămas tot așa cum îl știam. M-am întîlnit apoi cu Gavril Magopăț. Acesta ne-a îndrumat să mergem la luptătorii de la Grădina de tir care pentru 5 lei ne-ar da saltele. Am renunțat imediat la acest plan. Pe mine și pe Toader ne-a apucat veselia. Rîdeam mereu pe seama oricui. Am fost și la internatul de fete de pe str Volovățului (”Noi sîntem cu excursia”) dar n-am găsit nimic și am pornit iar prin oraș foarte veseli. M-am întîlnit cu Rodica Ruscior dar nici nu m-am gîndit să-i spun să dorm la ei (nu ține). Apoi am mers iar pe la școală. Văzînd că se îngroașă gluma am mers iar la Școala veche. Aici erau cazați o mulțime de profesori pentru examenul de definitivat. I-am spus unei femei de servici că a spus tovarășa directoare Mincu că TREBUIE să dormim undeva în școală. Femeia, foarte credulă, s-a dus la omul de servici și așteptările noastre n-au fost zadarnice. Ne-a dat o sală de clasă (clasa a II-a, ultima pe stînga) în care erau mai multe pături dintre care două erau așternut. În total, două pături, două saltele, doauă perne, dar numai trei cearșafuri. Aveam masă, lavoar, lighean, căldare cu apă și ”tot confortul”. Ne-am bucurat cînd am văzut un asemenea ”culcuș” și imediat am ieșit în oraș. Am mers la dna Florea și ne-am luat bagajul. Toader și Aurel aveau cîte o sacoșă, foarte practică pentru excursii. Prin oraș am întîlnit-o pe Rodica Moroșan (XI-a E) și-am rugat-o să ne trezească mîine dimineață la ora 5. La școală, bucuroși că avem locul asigurat am început să tropăim pe coridoarele școlii. Numai bine ce-am intrat și ne-am încuiat cu cheia, că-l auzim pe omul de servici bătînd la ușă. Îi dăm drumul și el începe să ne facă morală (pentru tropăială). L-am asigurat că n-o să se mai repete și ne-am văzut de-ale noastre. Aurel a adus apă, eu am făcut paturile, Toader a pregătit masa. Ne-am spălat, am mîncat bine în comun (fiecare a contribuit cu cîte ceva), apoi am tras la sorți cine să doarmă singur și cine în dublu. Eu cu Toader am căzut la un loc și Aurel singur. Ne-am culcat pe la vreo 22 cu gîndul să ne putem scula dimineață. Eu am făcut paturile în așa fel încăt nouă ne-am pus două cearșafuri (să nu ne înțepe pătura) iar lui Aurel numai unul. Pe chestia asta am rîs grozav. Cu asta și cu bancurile ce s-au mai spus ne-a trezit că ne-am culcat abia la 24… Noaptea însă n-am dormit bine și-am stat mai mult treaz. De grijă să nu pierdem autobuzul ne-am sculat de mai multe ori pe noapte. Am dormit în jurul a 3-4 ore.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 406 Sîmbătă 10 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (134).


Luni 26 iulie 1965. Zi toridă. În timpul amiezii căldura mă moleșește de tot. Acum citesc ”O mare prietenie” de L. Vidgop și I. Suhotin pe care am mai citit-o o dată în clasa VII-a. Am primit abia azi ”Magazinul”. Tata a adus cu remorca mai multe lespezi de beton și-am înjghebat un pod la uliță. În seara asta au venit doi oameni de la Cîndești să cimentuiască casa. Spre seară s-a înnourat tare urît și mama se teme de furtună. Pînă la 23.15 am citit despre K.Marx și F. Engels. (L.D. La ei se referă cartea amintită mai sus.)

Marți 27 iulie 1965. Astă noapte a plouat destul de bine și acum e tare închis de ploaie. Au venit cîndeștenii și au început să bată cuie în pereții exteriori ai casei.

Miercuri 28 iulie 1965. Zi frumoasă. La 1.30 (amiază) am plecat spre Suceava (20 lei). Am trecut prin o mulțime de sate: Șerbăuți, Botoșenița, Cuparencu, Călinești, Calafindești, Măreția. Am ajuns la patru fără ceva în Suceava de unde m-am dus la gara din Nord. Am cumpărat patru vederi cu Suceava. La 17.05 am luat autorapidul spre București. La 6 am fost în Pașcani, la 7 în Bacău, la 8 în Adjud. La 23.15 m-am dat jos în Gara de Nord. Cineva m-a îndreptat la linia troleibuzului 86. Aici însă nu mergeau troleibuze cu acest număr. Am apucat-o singur pe linia lui 86. M-a mai îndrumat o doamnă și un militar pînă am ajuns în Mihai Bravu. De aici, nemaiștiind și nemaiavînd ce face am luat un taxi (10 lei) care m-a adus pe Duzilor 15. Bunița nu era acasă și m-a întîmpinat sora ei, tanti Tinca. Tot acum am scris o scrisoare acasă. Acum e ora două după miezul nopții.

Joi 29 iulie 1965. M-am sculat la 7. Tocmai venise și bunița care fusese la spital și apoi la Gară. Pînă la 5 am lîncezit în casă, cotrobăind prin cărți, reviste căutînd vederi și felicitări. Titi Max i-a scris lui Călineanu. La 16.10 am plecat cu bunița cu troleibuzul 33 spre Parcul Libertății. Aici am vizitat Mausoleul (Monumentul Eroilor). Am intrat înăuntru și m-a impresionat tăcerea mormîntului și atmosfera de regret profund. Privirile tuturor erau ațintite în mijlocul sălii unde, sub o cupolă mare, opacă, se afla sicriul tov lui Gh Gheorghiu Dej. Deasupra se aflau buchete de flori și la colțuri erau cravate pionierești cu insigne. În primul cavou din stînga se afla sicriul lui Dr. Petru Groza. Interiorul sălii strălucește de pietre luciose care se află peste tot. La ușă stau de gardă doi militari. În jurul monumentului se află un alt număr de cavouri în aer liber. Primele trei: I și II sunt comuniști din ilegalitate și III Bujor Gh. m 1964. În jurul monumentului se află Lacul cu ape complet verzi. Apoi am plecat cu bunița și-am răscolit multe anticariate și librării căutînd cărți în limba engleză. Erau multe cărți acolo, dar fiind foarte scumpe tot acolo au rămas. Mi-am cumpărat f multe vederi (15 lei) și un bloc notes (5 lei). Seara, bunița, și așa destul de obosită, a mers la o gardă la spital, iar eu pînă la 22.30 am scris scrisori. Am trimis acasă o vedere cu ”Stadionul 23 august”, lui Stelu o vedere formată din ”4 vederi din București”, o c.p. lui Gherasim Toader (Grănicești) și una lui Olteanu Gheorghe (Nicu) de la Șar.

Vineri 30 – 7 – 65. Zi caldă, frumoasă ca și ieri. Bunița a venit azi dimineață de la spital și a plecat apoi la tanti Cocuța (L.D.: Cocuța  era fiica lui Emilia Oancea, (sora buniței) de la Buzău și sora lui Tanti Mica despre care am mai amintit. Bunița nu avea nici o calificare. Fusese bibliotecară la un spital, apoi a lucrat ”în gărzi”, ca infirmieră). Eu am plecat pe la 9 cu troleibuzul 89 spre centru. Am cumpărat de la Librăria ”Cartea Rusă” cărțile ”Words – How to use them” (10 lei) și ”English Reader”. De la Librăria Academiei am cumpărat ”București – Ghid” (carte cu preț redus de la 36 la 6 lei), carte care are o foarte bună hartă a orașului. De la un chioșc care vindea numai publicații străine am cumpărat ”Rumania Today” (4 lei)  și ”Moscow News” (0, 40 lei!). Am mai cumpărat vederi cu Piața Scînteii (vederi nocturne) și cu Ion Creangă. După masă am întins-o tot singur în oraș. Am mers pînă în capătul liniei 89, am luat-o pe bulevardul Geniului spre ”Librăria Cartea prin Poștă”, însă n-am nimerit și, luînd mașina 37 am ajuns în Piața Palatului. Am intrat la Librăria și la Anticariatul de aici. Mi-am cumpărat 24 vederi din U.S. (6 lei). M-am culcat la 12. Bunița a stat pînă după amiază la Cocuța, iar seara a plecat din nou la gardă. Am pierdut stiloul și tare-mi pare rău.

Sîmbătă 31 VII 1965. Zi toridă. Eu m-am sculat mai tîrziu. Dimineața i-am scris mamei o vedere și o ”vederică”. Am fost pînă la Grădina Botanică și am venit cu durere de cap. După masă m-am dus iar în oraș. Am cumpărat ”Moscow News” și ”Teach to speak English by Speaking”. Spre seară a venit nenea Aurel (soțul tantei Mica) cu mașina și am plecat cu el la ei acasă pe strada Chopin. Am văzut la televizor ”Cireșarii”. Seara, bunița a plecat la spital, iar eu am luat-o spre casă. Poarta era încuiată. Fusese nenea Ricu cu soția și copiii. (L.D.: Aurel sau nenea Ricu, băiatul tantei Tinca. Aceasta a mai avut o fiică (Eugenia) pe care n-am cunoscut-o niciodată. Eugenia  a avut un fiu, Radu, zis Dănuț, cu 6 ani mai mare ca mine, a lucrat ca economist la Fabrica ”Aversa” și care locuiește și acum în București). Am stat iar tîrziu și am citit din cele cumpărate azi. M-am culcat la 1.15.

Duminică 1 august 1965. Am scris o vedere acasă și un plic la ”Rumania Today”. 39 de grade căldură. Am mîncat turkestan. Am stat toată ziua în casă și n-am făcut nimic. Seara, bunița a plecat, ca de obicei, la spital.

Luni 2 august 1965. Dimineața – grozav de cald. La ora 14 s-au înregistrat iar 39 grade. Am fost în oraș și am cumpărat un carnețel (2,50 lei). După amiază a plouat tare și cu multe descărcări electrice. S-a menținut înnourat pînă noaptea. Bunița a fost iar la tanti Mica, unde era și tanti Miluța  și nenea Costel  de la Fundeni, Buzău.(L.D. tanti Miluța era sora buniței și mama celor două fete care locuiau în București: Mica și Cocuța: una era medic, cealaltă farmacist(ă). Nenea Costel era soțul tantei Miluța. Ambele lor familii ocupau un bloc cu un etaj într-un cartier select al Capitalei). Am fost cu tanti Tinca la sifoane. Noaptea la 12 m-am ridicat din pat și am scris o scrisoare la Moscova pentru a-mi trimite vederi și fotografii. Am semnat Dan Cocoșescu. Acum e 12.14 și nu mi-e somn deloc! Dan Cocoșescu

Marți 3 august 1965. (Spațiu gol. Lăsasem trei rînduri pentru a le completa ulterior, dar…)

Miercuri 4 august 1965. Dimineața m-am pornit prin oraș. Am cumpărat ”New Times” (un leu) și ”Korea Today” (un leu). Am pornit să-l caut pe Sandu. Am fost pe 13 decembrie, dincolo de Athenee Palace și de-acolo la Spitalul Colțea. Aici, cu mare greu l-am găsit. S-a bucurat și el. A terminat clasa a X-a. Au apărut manuale de limba engleză. I-am scris mamei o vedere și la Cartea prin Poștă.  (Str Lipscani nr 6, Tudor Vladimirescu, București) (am cerut Dicționar englez – român). A fost popa cu zi-ntîi. La 6 am fost la Colțea și m-am întîlnit cu Sandu. Am luat pe 88 și m-am dat jos la Călin Ion. Am ajuns la dormitoarele lui Sandu. Am mîncat, apoi am văzut la televizor ”Hipnoza” – o grozavă piesă polițistă. Am venit înapoi în oraș și am hoinărit pînă la 12.

Joi 5 august 1965. Zi caldă, ca și ieri. Mi-am cumpărat ”New Times” (nr 26 și 28). Adresa lui Sandu: Str Tunari nr 52, raionul 1 Mai, București. Manualele școlare nu se dau decît prin școli. Seara, bunița s-a dus iar la (z)gardă. Au fost Rodica (?)  și Jean (?). Seara i-am scris mamei. Am încercat să-mi fac mutația, dar m-am lăsat păgubaș. Am primit scrisoare de la mama. ”Dans modern românesc: Stop!” (L.D. Probabil reclamă la un cerc de dans). Azi se împlinește un an de la agresiunea americană în R.D. Vietnam.

Vineri 6 august 1965. 20 de ani de la bombardarea Hiroshimei. Se împlinesc patru ani de la zborul lui Titov în Cosmos. Mi-am petrecut toată ziua în casă. După masă m-am contrazis cu bunița și cu tanti Tinca în privința religiei. Seara, cu multe emoții, am ascultat ”Vorbește Moscova” la tanti Tinca la radio. Spre sfîrșitul emisiunii a dat ”Pentru Druguș Liviu din comuna Grămești scurte date biografice, apoi: transmitem pentru Druguș Liviu un cîntec de Seloviov Sedoi”. A ascultat și coana Steliana (prietena lui tanti Tinca). Bunița avea treabă. Seara am și răspuns la Radio Moscova. Am scris și părinților. A fost azi pe aici dom Budac și am vorbit cu el despre locuință (liceele noi oferă și spațiu locativ).

Sîmbătă 7 august 1965. Dimineața am primit scrisoare de la mama în care-mi spune că a venit Mircea de la Vatra Dornei cu o găleată de afine. Am fost în oraș și am cumpărat ”Moscow News” și ”Soviet Weekly” – printed in London. Am fost pînă la capătul lui 89 (Bdul Marelui Stadion) și am venit înapoi la 13. Seara am fost la televizor la madam Oranstein. Am văzut Teleenciclopedia, Retrospectivă umoristică (o vînătă bătrînă). M-am culcat tîrziu. Bunița a plecat iar la gardă.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Toader


 

 * Nu există istorie, ci  doar amintiri selective și subiective

* Povestind despre alții, vorbești, inerent, despre tine. Și invers.

* Doi bucovineni sudați de soartă au trecut deja în cea de-a doua jumătate de secol de prietenie frățească

* Omul are două vieți, dar după 60 de ani înțelege că are doar una

* Ce își pot dori mai mult și mai mult sexagenarii decât un declin lin?…

 

În biblioteca părinților mei, la începutul anilor 60, am găsit și citit o carte intitulată ”O mare prietenie: Marx și Engels” scrisă de doi autori ruși: L. Vidgop și I. Suhotin. Ceea ce am reținut atunci (și acum) din acea carte a fost ideea de prietenie colaborativă, de afinitate intelectuală generatoare de idei noi și de atitudini trecute prin filtrul critic al prietenului, critica prietenoasă fiind suportul solid și real pentru o autentică devenire ascendentă. În clasa VII-a, sub îndrumarea profesorului de limba română Constantin Maximiuc am prezentat în fața colegilor recenzia acestei cărți, dar ideea centrală – conținută în titlu – mi-a fost reper pe parcursul vieții.

 

În urma examenului de admitere în clasa VIII-a, în anul de grație 1963, adică cu exact 50 de ani în urmă, am devenit liceean – visul de tinerețe al bunicii mele – la Liceul nr 2 din Rădăuți, județul Suceava. Deși exista un liceu în orașul Siret, la doar câțiva kilometri de comuna Grămești, unde locuiau părinții mei, aceștia au găsit de cuviință să mă ”deporteze” la peste 30 km distanță, la un liceu ”bun”, cu ”internat” și cu profesori ”serioși”. Cred că era primul an în care s-a dat în folosință clădirea nouă a fostului Liceu de fete (atunci, Liceul nr 2, acum Liceul industrial nr 2), iar diferența dintre vechea și insalubra Școală de la Grămești (unde am urmat clasele V-VII) și noua și luminoasa clădire a liceului rădăuțean era colosală.

 

Paradoxal, nu îmi amintesc colegul sau colega de bancă din primul an de liceu, dar îmi amintesc foarte bine de colegul din spatele meu, Gherasim Toader, care era ”învecinat” cu colegul și consăteanul său din comuna Grănicești, Gafencu Marcel. Am ”conviețuit” în această formulă doi ani și jumătate, până în momentul transferului meu la clasa de ”umanistică”. La internat, s-a ”întâmplat” să ne alegem colegii de cameră după colegialitățile/ vecinătățile din clasă. Fiind ”novici” de clasa 8-a, am fost cazați la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (actualmente Liceul Eudoxiu Hurmuzachi) în dormitoarele mari (circa 20 de elevi). Ruptura bruscă de mediul cald al familiei ne-a obligat să ne ”recreem” familii ad-hoc care să suplinească maslowienele trebuințe de securitate și afectivitate. Ne-am continuat, așadar, la internat, vecinătatea impusă la școală cu o vecinătate liber aleasă. Am ales, Toader și cu mine, paturi vecine și un dulap comun. În subsolul internatului, la sala de valize, și valizele noastre erau ”vecine”. În această formulă predestinată am parcurs toți cei patru ani de liceu. Mai mult, atunci când am fost exmatriculat/ eliminat din internat pentru organizarea unei revolte împotriva pedagogului și a bucătarului șef (fiu și tată), Toader a venit cu mine la gazdă, până când am fost reprimiți la internat.

 

Drumurile  noastre au avut un traseu ce se poate asemăna cu o șosea și o cale ferată care sunt, aproape mereu, alăturate/ paralele, dar care aveau și inerente traversări de nivel: fie șoseaua trecea peste calea ferată, fie calea ferată trecea peste șosea, dar destinația era mereu aceeași sau, oricum, țintele au fost mereu apropiate. De la colegialitatea de bancă de la liceu, la colegialitatea de bancă din sala de meditații, la colegialitatea de dormitor și dulap pe parcursul celor patru ani de liceu a apărut, firesc și nedeclarativ, o prietenie cu adevărat rarissimă și specială. A existat, inevitabil, o primă ”separare”: în clasa X-a trebuia făcută opțiunea pentru clasa ”reală” sau ”umanistă”: deși aveam probleme nu doar cu matematica, ci și cu profesoara de matematică am ales ceea ce alesese deja Toader, adică secția ”real”. După primul trimestru însă, pasiunea mea pentru limbi străine și inapetența pentru matematică și-a spus cuvântul: am fost obligat să trec la ”umaniști”, o clasă cu 26 de fete și patru băieți, moment în care am excelat deoptrivă și la limbile străine, dar și la bruma de matematică a clasei de ”umaniști”. Clasele noastre erau chiar vecine (D și E), iar în fiecare pauză ne întâlneam și ne povesteam ce și cum s-a mai întâmplat prin clasele noastre. Evident, mergeam împreună la masă, la internat, la film sau la teatru, la plimbările de seară. Singura excepție acceptată: când au apărut prietenele…

 

La terminarea liceului, căile/ drumurile păreau a fi definitiv despărțite: eu am ales să dau admitere la Engleză la Universitatea din București (Iașul îmi părea mic față de Bucureștiul deschis spre lume cu care eram obișnuit din vacanțele de vară), iar Toader a ales să meargă la Iași la Facultatea de Științe economice  a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. La București, deși eram convins că voi intra cu brio, inclusiv după susținerea examenului scris, sorții au decis să nu intru nici măcar la oral (concurența era mare, iar concurenții erau – mulți dintre ei – fii de diplomați sau de viitori diplomați. Atunci am văzut pentru prima oară un candidat cu barbă și care fuma pipă în timpul examenului scris…). Mi-am acceptat eșecul neașteptat, iar părinții găsiseră deja o școală postliceală cu profil sanitar la Botoșani, când poștașul îmi aduce o scrisoare de la Toader (singurul schimb de scrisori din viețile noastre). Reușise cu bine la Iași și aflase deja de insuccesul meu de la București. Mi-a scris că au mai rămas 16 locuri neocupate la Economia industriei și m-a sfătuit prietenește să încerc: ce aveam de pierdut? Doar o mică ”problemuță” era: cele două discipline de examen nu mi-au fost niciodată prietene în liceu: matematica și economia politică. Aveam însă o vară la dispoziție, timp în care chiar am învățat cele două discipline (ba chiar la economie m-am pregătit după manualul universitar pentru anul I). Concurența era incredibilă: circa 20 pe loc. Experiența de la București mi-a fost de folos: am luat lucrurile foarte în serios și m-am trezit că am reușit pe locul 18, locul 17 fiind ocupat de un viitor coleg de facultate și de breaslă: Sasu Constantin de la Bălăceana, Suceava. Cei trei care am intrat pe locurile 16-18 aveam exact aceeși medie, de unde și suplimentarea cu două locuri (pentru doi viitori profesori universitari…).  Am mers personal la Grănicești să serbez, împreună  cu Toader, evenimentul regăsirii și reintersectării drumurilor.

 

La facultate, lucrurile au evoluat ”la indigo”, adică exact ca la liceu: colegi de grupă (874), colegi de cameră la cămin, cu paturile alăturate, colegi de dulap, nedespărțiți la școală și în timpul liber. Noutatea era că eu frecventam mai mult cursurile de la filologie (română și engleză, franceză și germană, spaniolă și esperanto). Lipsa mea de la cursuri era suplinită de amabilitatea unei colege care pe lângă faptul că mi-a plătit cotizația la UTC-ul universitar numit UASCR (am refuzat să devin membru UASCR în anul I pe motiv că nu aveam bani, 0, 50 lei/ lună, pentru cotizație. Șefa de grupă și organizatoarea de UTC – Dobre Antoneta-Tony – a găsit soluția ca să nu fiu un paria ”ideologic”, plătindu-mi cotizația și luând cursurile la ”dublu”, dar pe care eu le citeam strict în sesiune J). În timpul facultății, viața de cămin, cu greutățile materiale dar și cu  satisfacțiile spirituale, îndeosebi acelea de a fi împreună, și-a pus amprenta asupra vieților noastre aproape în aceeași măsură ca și școala însăși. Multă lume se miră că eu îi spun lui Toader nu Toader sau Teddy (cum l-au dezmierdat, mereu, colegele), ci Costică, iar el mi se adresează tot cu Costică. Suprabotezul s-a produs într-o cameră de cămin, unde locuiam 5-7 colegi, adesea unii plecând la gazdă, alții completând locurile rămase libere. Într-o seară am constatat că toți ceilalți colegi ai noștri se numeau Costică, mai puțin noi, desigur. Atunci, ne-am auto-”botezat” și noi Costică pentru ca atmosfera de confuzie să fie deplină. Era nostim când unul dintre colegi se adresa altuia și răspundeam cu toții… De atunci și până astăzi ne apelăm reciproc cu numele de Costică.  În ultimă instanță, la fel cum gemenii primesc nume foarte asemănătoare, hotărârea noastră de a avea același nume a fost adoptată și ca o formă de subliniere a egalității depline dintre noi. În urmă cu câțiva ani am încercat să revenim la identitățile noastre străvechi: nu s-a mai putut… automatismul era deja instalat definitiv…

 

În anul III, toți colegii știau că voi rămâne asistent la catedra de Economie politică, la disciplina Doctrine economice a profesorului Mihai Todosia, pe atunci șef de catedră și rector, el fiind (încă) în grațiile conducerii superioare de partid, având posibilitatea să decidă sau cel puțin să influențeze. Toader era vizat pentru catedra de Organizare a profesorului Ioan Hălălău, dar susținerea a venit și din partea profesorului Mihai Todosia. Interesant este și faptul că cei doi mari profesori economiști erau și foarte buni prieteni…

 

Eu am primit repartiție guvernamentală la Academia Română, Filiala Iași pe un post de cercetare la Centrul de Cercetări Economice (coordonatorul Centrului fiind tot profesorul Mihai Todosia, în calitate de rector al UAIC, iar Toader a devenit asistent la Catedra profesorului Ioan Hălălău). Primele mele experiențe didactice au fost tot la Catedra de Organizare a profesorului Hălălău unde făceam seminariile la disciplina Conducerea întreprinderilor, disciplină pe care o numeam, englezește, Management. După ce am refuzat să mai vin la catedra de Economie politică și Doctrine economice, relațiile cu profesorul Todosia s-au răcit, astfel încât încercările mele de a mă înscrie la doctorat la domnia sa au fost mereu tratate cu refuz. De altfel aveam nevoie de o caracterizare din partea organizației de bază PCR din Centru pe care nu realizam că nu o pot avea nefiind membru de partid. Când am încercat să devin membru de partid mi s-a spus că nu mai sunt locuri… Toader era deja doctorand la profesorul Al. Bărbat și lucra intens pentru a se încadra în rigorile doctoranturii. A lucrat sisific și homeric într-o perioadă cu multe angajamente didactice, cu doi copii mici (Ady & Dany) și cu dorința de a face o lucrare bună. Fiind un domeniu relativ tehnic (statistică) se acceptau mai ușor inovațiile decât în domeniile ideologice. Am și acum un exemplar din teza sa de doctorat, împănată cu formule și indicatori sofisticați. În ce mă privește, după ce s-a schimbat șefia la organizația de partid, poziția fiind ocupată acum de un jurist experimentat, care a devenit, după 1989 un excelent profesor universitar (acum pensionar), Maricel Sava, căruia îi datorez acceptarea rapidă în PCR, în anul 1976, am primit invitația de la Directorul Școlii de Partid Iași, lector Ilie Dodea de a deveni asistentul său la cursul de Economie Politică de la UMF (pe atunci IMF). Am acceptat pe loc. Practic țineam și cursul și seminariile. Tot în 1976 am fost acceptat la doctorat la București de prof univ dr Ivanciu Nicolae Văleanu de la Catedra de Doctrine economice de la ASE București. Teza mea a fost pe Gândirea radicală americană și a durat exact…. 20 de ani.  În a doua jumătate a anilor 70 am început să colaborez cu Toader pe teme de cercetare, primul articol comun fiind o … recenzie la o carte a unui francez, recenzie care a apărut, ulterior, în Analele Universității ”Al. I. Cuza”. Atunci, mai ales în procesul redactării finale, am cunoscut, fiecare dintre noi personalitatea culturală a celuilalt: eram doi căpoși/ ambițioși fiecare ținând cu dinții de opinia proprie, de formulările care ni se păreau mai adecvate.  A fost, cred, singurul articol scris realmente în comun. Mărturisesc că, apoi, am tânjit mereu după un asemenea teribil oponent ideatic cu care să dezbat până la ultimele consecințe fiecare cuvânt și frază. Oricum, propensiunile din perioada liceului s-au păstrat până în ziua de azi: Toader – realistul extrem de bine calculat, eu – umanistul romantic și idealist. Cele două trăsături ne-au marcat nu numai în alegerea specializărilor (Toader: Economia transporturilor, ulterior Marketing; eu: Economie politică/ Economie sanitară, ulterior Management/ Managementul sănătății), ci și în alegerea parcursului în viața profesională.  Un ”amănunt” ce nu mai ține de întâmplare, ci de destin: în anul 1976, după ce am așteptat trei ani la rând/ la coadă la apartamentul cu trei camere ce se construia pe Bulevadrul Ștefan cel Mare din Iași, la ședința de repartizare aflu că am apartamentul mult dorit la etajul trei. Deorece chiar în acel an se născuse și al doilea copil am solicitat patru camere. ”Nu avem patru camere în centru. Dacă vreți patru camere, avem în cartierul Alexandru cel Bun, la etajul zece” preciză reprezentantul OJCVL. Am răspuns în aceeași secundă: ”De acord”. Nu știam unde se afla blocul, știam doar că aveam nevoie de patru camere. În momentul în care m-am mutat am constat că soarta mă adusese, din nou, în preajma lui Toader, care locuia cu familia la etajul întâi al blocului de peste drum… Așadar, din nou vecini.

 

Toader a avut, din liceu, niște idealuri care s-au spulberat parțial și s-au împlinit… tot parțial. Profesorul de biologie și zoologie de la liceu, Zăicescu, a insuflat multora dintre noi dragostea față de natură. Drept urmare, iubitorul de natură Toader s-a hotărât, prin clasa X-a să dea admitere la Silvicultură, la Brașov. ”Mă fac pădurar” spunea el, văzându-se deja în uniforma verde și cu pușca pe umăr. Visul nu s-a împlinit, dar iubirea de natură a lui Toader a rămas. Pe oriunde și-a construit căsuțe de vacanță, musai acestea erau cu ditamai pădurea în spate. Altfel, ce fel de refugiu în natură mai era și ăsta?… Deci, ”omul pădurii” își re-trăiește, acum, mereu, visul de pădurar. Un alt vis (secret) al lui Toader a fost actoria. În liceu a jucat diverse roluri în piese alese de profesori. Juca cu pasiune și ardoare, pregătirea pentru spectacol fiind la fel de serioasă ca la un examen greu. Între actorie și silvicultură, a învins pragmatismul și realismul, Toader optând pentru economie – un domeniu care avea o mare nevoie de cadre noi la începutul erei Ceaușescu, un timp al unei incredibile liberalizări în plin comunism. Dar, talentul actoricesc al lui Toader nu afost obturat definitiv. Se știe, managerii/ liderii trebuie să țină discursuri, iar discursurile presupun stăpânirea retoricii, o disciplină fără de care nu poți fi actor bun. Au rămas antologice discursurile lui Toader de la deschiderile sau închiderile festive de an universitar la Universitatea George Bacovia din Bacău, mai ales din perioada în care universitatea a crescut în mod constant și ferm. Într-adevăr, un auditoriu masiv te stimulează, te inspiră și te motivează. Diminuarea auditoriului face inutile orice exerciții de retorică. Dar, spre deosebire de mine (eu nepregătindu-mi niciodată vreun discurs, improvizația fiind, pentru mine, cuvântul de ordine) Toader se pregătea foarte serios, chiar momentele de ”spontană” schimbare de ritm, ton sau atitudine fiind pre-meditate.

 

Schimbarea de regim politic (1989) ne-a găsit aparent la distanță, deși ne întâlneam destul de des. Romanticul de mine a acceptat cu (prea) mare ușurință detașarea la Chișinău (sept. 1990 – dec. 1995) ocazie cu care am neglijat doctoratul, dar tot acolo am finalizat teza, susținută, la București, în 1996. Realistul de Toader a avansat firesc pe scara ierarhică profesională și administrativă, fiind ales șef de catedră și apoi decanul facultății. Dar, din nou izbitoare asemănare de destin: după ce eu părăsisem Iașul pentru Chișinău (unde puțin a lipsit să nu rămân definitiv), aflu că Toader a părăsit Iașul pentru Bacău (unde deja se poate spune că a rămas definitiv).  Revenirea mea, în 1996, la UMF Iași a însemnat o împlinire profesională majoră: conducerea Catedrei de Managementul Sistemelor de Sănătate și a Secției de Managementul Sănătății din cadrul Facultății de Bioinginerie Medicală, concomitent cu intrarea în Registrul Funcționarilor publici în calitate de purtător de cuvânt al CAS Iași și cu conducerea Asociației pentru Managementul Sănătății. Aceste trei poziții erau active în anul 2004 când prietenul meu Toader vine la mine cu o propunere cel puțin îndrăzneață: ”Liviule, lasă Iașul, UMF ul și celelalte universități, precum și toate pozițiile de conducere și vino la Bacău la Universitatea ”George Bacovia”!”.  Nici nu vroiam să aud… la început! Dar numai cine nu-l cunoaște nu știe că este suficient ca Toader să-și propună ceva și sigur reușește. Apoi, după runde de discuții și argumentări am acceptat să-mi petrec ultimii 10 ani din viața profesională împreună cu Toader, la Bacău. Je ne regrette rien!

 

Talentul managerial al lui Toader s-a dovedit a fi unul de excepție, el conducând colegial și cu calm universitatea în ultimii 10 ani, dintre care ultimii trei ani au fost ani de criză și de punere sub semnul întrebării a însăși posibilității instituției de a (mai) exista, motivele fiind eminamente exogene. Cu măsuri dureroase dar necesare, conducerea universității insuflă și azi optimism celor tineri. Eșalonul seniorilor se subțiază pe zi ce trece, dar universitatea va rezista prin puterea tinerilor și prin înțelepciunea sfaturilor bătrânilor.

 

Toader s-a afirmat mereu, pe multe planuri, cu o mare forță, dar cu o și mai mare modestie. A fost mereu în avangardă, dar a acceptat cu greu inovațiile sau schimbările insuficient motivate. Conservatorismul său funciar l-a explicat tot el prin originea sa țărănească, de care nu numai că nu s-a dezis niciodată, ci este pentru el prilej de mîndră afirmare. Și-a iubit cu mare devotament părinții, frații, întreaga familie, fiind el însuși un mare și bun familist – familia fiind valoarea supremă a vieții sale și rostul existenței sale terestre.

 

Între mine și Toader există o diferență de vîrstă de un an, dar acest an s-a făcut mereu simțit. Toader a intrat cu an an înaintea mea în UTC și cu mai mulți ani înainte în PCR, a avut funcții manageriale semnificative fiind șef de catedră și decan cu mai mulți ani înaintea mea. Dincolo de faptul că nu am dorit niciodată să am funcții de conducere, modelul pe care mi l-a oferit Toader m-a făcut să accept mai ușor aceste funcții. Dar, indiferent că a fost vorba despre intrarea în organizații, despre primele baluri/ chermeze, despre primele iubiri, despre căsătorie, doctorat, funcții de conducere sau… bunicie, Toader a fos mereu înaintea mea, cu… cel puțin un an.

 

Toader împlinește, la 26 ianuarie 2014 vârsta legală de pensionare, după 43 de ani de activitate dedicată strict universului academic, cu zeci de cărți și sute de articole publicate, cu zeci de mii de studenți care au trecut prin examenele sale, unii dintre studenți urmându-l în plan profesional și managerial. La mulți ani, dragă Toader, acum, la 50+1 ani de când ne cunoaștem. Să fii iubit și respectat în continuare, așa cum s-a întâmplat de când te știu.

 

 

Noiembrie 2013, Bacău  și  Miroslava, Iași

Liviu Druguș

 

www.liviudrugus.ro    www.liviudrugus.wordpress.com     www.facebook.com/liviu.drugus

 

Adaug, în continuare, și urările transmise, de la mare distanță, de către unul dintre colegii noștri din deja celebra promoție ISECO 71 ( http://www.is71eco.site50.net  ), actualmente  proaspăt absolvent (și) al unei Facultăți de Drept din SUA, Nicolae Rașcov

 

Good morning Sir,

 

De la mare depărtare îmi amintesc, mereu, de tine cu dragoste și plăcere. Din fericire, am petrecut multe clipe împreună, deși de multe ori nu ne-am vorbit; doar ne-am văzut pe culuoarele facultății și ale căminului. Pentru mine este o mare onoare și o mândrie de neegalat faptul că am fost coleg cu tine, fiind amândoi parte din întregul corp omenesc supranumit ISECO 1971. Am redesfășurat amintirile din trecut privind, din nou, pozele postate de Maeștrii si minunații noștri colegi, Vergiu și Liviu,  ca să numesc doar câțiva, și regret acum că nu am fost prezent în toate  acestea alături de tine și de toți ceilalți. Ce bine ar fi fost ca acest timp implacabil să rămână înghețat!

 

Și dacă, peste timp, părul ți s-a schimbat puțin, zâmbetul cald, șăgalnic și prietenos, a rămas același. Pentru mine, ești exemplul perfect de om înțelept și cugetat. Calmul tau perfect mi l-am dorit din totdeauna, dar Bunul Dumnezeu nu mi l-a dat. Acest calm demonstrează personalitatea ta bună și caldă, prietenoasă și omenească. De multe ori am fost gelos pe tine pentru adevarata prietenie față de Liviu. Prietenia ta sinceră și colegialitatea ta adevarată arată un caracter onest și profund.

 

Ma alătur cu drag tuturor colegilor care îți vor adresa un mesaj calduros și prietenesc la acest moment culminant din viata ta. Cu ocazia retragerii dintr-o profesiune nobilă de Profesor și din funcțiile de onoare și de maximă responsabilitate (Rector și Președinte al Senatului) îți doresc din inimă viață lungă cu sănătate alaturi de familie, copii și prieteni.

 

Sa ne traiești mulți ani dragă Teddy!

Nicolae (Nicu) Rașcov

San Diego, California, U.S.A.

Noiembrie/15/2013

 

Nota adăgată azi 26 ianuarie 2013.

 

În conformitate cu o reglementare de ultimă oră, adoptată la 30 decembrie 2013, profesorii universitari care împlinesc vârsta de pensionare au posibilitatea de a opta pentru continuarea activității didactice și de cercetare, cu aprobarea Senatului universității. Cu o săptămână în urmă, Senatul Universității George Bacovia din Bacău a aprobat în unanimitate continuarea activității profesorului Toader Gherasim, fără a mai intra în categoria pensionarilor. Prin urmare, atât activitatea didactică, cât și funcțiile de conducere pe care le deține își continuă parcursul lor firesc.  Un bun prilej pentru a-i adresa colegului și prietenului meu de o viață, Toader, ”La mulți ani” în activitatea didactică pe care a îndrăgit-o cu asupră de măsură! (LD)