liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Gallimard

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 515. Miercuri 30 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (16)


Înainte de a prezenta câteva cazuri concrete de nobelisabili români, cred că pot fi utile câteva informații pe tema acordării Premiului Nobel și a preocupărilor obsesive ale scriitorilor și oficialilor români de a intra în lunga listă a Premiaților Nobel.

https://booknation.ro/premiul-nobel-pentru-literatura/ (Criteriile și lista tuturor laureaților Nobel până azi! )

http://ziarullumina.ro/cati-romani-ar-fi-putut-lua-premiul-nobel–47487.html 2009 Cine ar fi meritat Nobelul?” Aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.”

http://www.carteadelaora5.ro/scriitori-romani-care-ar-merita-premiul-nobel/ 2016 Mircea Cărtărescu,  Norman Manea, Ana Blandiana. Alți scriitori români care s-au prefigurat în listele de propuneri de la noi sunt Mircea Ivănescu, Nicolae Breban sau Varujan Vosganian, dar niciunul dintre ei nu a fost pe deplin acceptat.

http://jurnalspiritual.eu/scriitorii-romanii-propusi-pentru-premiul-nobel/ Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian sunt scriitorii propuşi anul acesta de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel, relatează Mediafax. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost „valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine”.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/premiul-nobel-pentru-literatura-o-istorie-controversata Niciun scriitor român nu a câștigat până acum Premiul Nobel pentru Literatură. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Rosa del Conte și Basil Munteanu, ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment autor interzis. Încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri;operele sale vor începe a fi reeditate abia după moartea sa din 1961. ….  Dorința lui Alfred Nobel a fost ca premiul pentru literatură să fie acordat unui autor care a produs în domeniul literaturii „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/direcție idealistă”. Însă cuvintele sale au devenit sursa unor controverse. Accentul pus pe criteriul idealist a făcut ca, în primii ani ai decernării premiului, scriitori foarte apreciați precum James Joyce, Lev Tolstoi, Cehov, Proust sau Henry James să nu fie luați în considerare. Ulterior însă, interpretarea dorinței lui Nobel s-a făcut mult mai relaxat, premiul fiind acordat, în general, pentru merite literare extraordinare. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit:sunt mulți scriitori nu doar foarte cunoscuți, dar și extrem de apreciați de critici care nu au primit premiul și nici măcar nu au fost nominalizați, în timp ce alți scriitori, relativ necunoscuți publicului larg, au ajuns în atenția Academiei suedeze.

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/premiul-nobel-pentru-literatura-in-2018-nu-se-acorda-anul-acesta-2240370 .  În acest an 2018 Nobelul pentru literatură nu se acordă! Academia Suedeză care decernează premiile Nobel a anunțat că Nobelul pentru Literatură 2018 va fi acordat anul viitor, odată cu cel din 2019 și că decizia de vineri este o amânare nu o anulare. (4 mai 2018).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 477. Duminică 22 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 1


Incredibil, dar adevărat! Există autori și cărți care pledează, pe față, în favoarea admiterii plagiatului ca mod ”pozitiv”/ acceptabil de diseminare culturală și informațională. De fapt, n-ar trebui să ne mire: unele legislații naționale au acceptat/ legalizat, pe față (și contrar unor precepte creștine) prostituția, ba chiar și drogurile tari. Probabil urmează legalizarea pruncuciderii (în cazul în care nou născutul nu corespunde așteptărilor părinților), a celebrului ”menage a trois”, a dreptului de a circula alternativ (când pe dreapta, când pe stânga) etc. De fapt și furtul este, în unele legislații, oarecum încurajat, îndeosebi prin fixarea unui prag valoric minim (de ex. dacă furi sub o sută de mii de euro, nu este caz penal, ci doar trebuie să dai banii înapoi; subliniez, am dat doar un exemplu). În fine, la rigoare, nimic nou sub soare. De la greci încoace, (cică) nimic original nu s-a mai scris, totul având rădăcini în gândirea anticilor. Unii susțin chiar că a pretinde originalitate este de-a dreptul patologic!

 

O butadă celebră spunea că este original acela care are inteligența de a-și ascunde bine sursele de ”inspirație”. Dincolo de ironii, exagerări sau interese de apărat în instanță, originalitatea este considerată de unii o iluzie, iar plagiatul un fapt real și chiar demn de urmat. Este cazul autorului francez Jean-Luc Henning care a publicat la Gallimard, în 1997, un opuscul de puțin peste 100 de pagini, intitulat ”Apologie du plagiat” (apărut, la noi, în 2009, la Editura ”Art”, în traducerea lui Mădălin Roșioru și cu o prefață de Gabriel H. Decuble). Foarte probabil, unii dintre plagiatori nu știu că sunt și pot fi apărați de legislație. Senatul României, în insațiabila sa grijă ca nu cumva vreun nevinovat să fie acuzat pe nedrept, a statuat că plagiatul nu este infracțiune (adică nu ține de Codul Penal, ci de Codul Civil sau de Codurile Etice ale unor instanțe culturale: universități, academii, edituri, reviste etc. Probabil va urma o lege prin care, discret și delicat, plagiatul să fie repus în drepturile sale firești. Căci, vorba unui parlamentar de-al nostru, din popor: da’ cine n-a furat măcar o dată în viața lui!?

 

În interesanta prefață (intitulată ”Menon sau De ce nu știm când și cum săvârșim plagiatul”) la traducerea cărții lui Henning în limba română (”Apologia plagiatului”) Gabriel H. Decuble amintește cititorilor că opere celebre ca Faust, scrierile lui Paracelsus, apoi opere ale lui Eminescu, Voltaire, Diderot, Montaigne, Beaumarchais sau Musset poarta  amprenta plagiatului clar. Și atunci? Mai mult, Henning însuși a fost acuzat de plagiat (în cazul cărții ”Horoscopul neîndurător”, 1995) ”și a trebuit să explice în fața judecătorului pasajele comune cu scrierea ”Tristețea balanței și alte zodii”, 1983 a lui Jacques A. Bertrand” (p.7). Pentru a nu lăsa plagiatorii să se bucure prea mult că au, în sfârșit, argumente solide în a-și dovedi ”normalitatea” gestului lor, voi cita mai mult din Decuble: ”Apologia de față este, prin urmare, rodul autojustificării. Curtând clemența publicului, Henning îi cere acestuia să facă, una după alta, concesii privind caracterul profund omenesc, prea omenesc al plagiatului. Prin urmare, fiecare afirmație de-a sa trebuie citită, la fel ca în dialogul platonic evocat mai sus, cu un nu-i așa că…? îngânat în subconștient. Nu-i așa că ”totul ne aparține, după cum, nimic nu ne aparține?” Nu-i așa că ”poeții minori împrumută, în timp ce cei mari fură de-a dreptul”? Or, explicarea unui fenomen literar prin recursul la antropologie are avantajul de a stinge ab initio orice răbufnire elitistă, permițând cel mult o meritocrație ad-hoc”. Pentru că în episoadele anterioare (cam multe…) ale acestui serial infinit au pus în centrul lor eminescologi, eminescopați și eminescofagi (bașca plagiatori și autoplagiatori care se hrănesc consistent din Eminescu) redau aici considerațiile lui Decuble depre Eminescu plagiatorul (atât de iubit de români. Cine? Eminescu sau plagiatorul? Ambele cazuri!): ”… poetul național are meritul de a-și fi însușit o limbă străină și cunoștințe solide de filologie prin care să acceadă la lirica unui Gottfried Keller – atât cât să scrie La steaua – sau la creațiile unui Horațiu – atât cât să scrie Odă în metru antic. Și de ce l-am blama pe Eminescu pentru acest ”transfer cultural”, când Horațiu însuși se lăuda a fi fost primul care a transpus în latină iambii lui Arhiloh?”

 

Revenind la ale noastre (considerații), cartea lui Henning este un demers avocățesc în apărarea inculpatului acuzat de plagiat, pe numele său Henning. Și cei mai odioși criminali au dreptul la un avocat al apărării care, prin sofistică, retorică și/ sau alte jonglerii semanatice, psihologice sau emoționale încearcă (și adesea reușesc) să-și salveze clientul. Probabil, în istoria avocaturii au mai existat pledoarii în favoarea plagiatului, caz în care cartea lui Henning este, din nou!, un plagiat, iar autorul ei un recidivist înrăit… Probabil cei care vor citi cartea vor găsi că argumentele în favoarea plagiatului chiar sunt viabile și omenești (și minciuna este omenească), dar eu constat doar diferența culturală dintre România și Franța. La noi plagiatorii nu ajung în fața instanțelor judecătorești pentru că, nu-i așa?, românu-i oț, în timp ce în hexagon acest lucru normal se întâmplă. În acest caz, oricine poate scrie poezia numită Luceafărul și să o prezinte la redacția ”Scriptor” ca fiind creația sa originală (”Responsabilitatea conținutului apraține semnatarilor textelor!). La semnalarea vreunui blogger neînsemnat că Luceafărul îi aparține lui Eminescu, semnatarul textului intitulat ”Luceafărul” va spune: ”fugi d`acilea dom`le, ce mă crezi nebun? Ăla de se pretinde autor al Luceafărului a fost internat la Socola, nu eu...”. Recunosc, exemplul nu prea stă în picioare, deoarece plagiatorii adevărați își folosesc din plin creativitatea pentru a estompa ”sursa de inspirație”. Pe scurt, doar plagiatorii dovediți sunt proști; ceilalți sunt demni de aprecieri pentru inteligența și creativitatea lor de a șterge urmele. Într-adevăr, doar un scriitor inteligent ”ciupește” de ici și de colo, idei, cuvinte, expresii, sintagme, cugetări celebre, situații, vise, poșești ale prietenilor, întâmplări din ziare etc. iar talentul lor este tocmai de a face un mxtum compositum nou, original, mai plăcut și mai credibil decât fiecare dintre cele amintite mai sus luate fiecare în parte. Chiar dacă va fi considerat un josnic exercițiu de autoadmirație, dar nu am alt exemplu la îndemână, pot afirma că după teza mea de doctorat (finalizată în 1984 și susținută în 1996) s-a mai obținut un titlu de doctor – de data asta în filosofie!, iar din Metodologia Scop Mijloc au fost preluate (cu măsură și tact, recunosc) idei, cuvinte, afirmații, concluzii care sunt auzibile în conferințele publice ale unor ”savanți”… Evident, în sinea mea, mă declar mulțumit și aștept câți mai mulți plagiatori… (mai) inteligenți!

 

Pentru că plagiatul este, totuși, o temă de interes pentru românii actuali (Codruța Kovesi – plagiat 4%, Victor Ponta – plagiat peste 50 %, sau: cam ce procentaj de teze de doctorat sunt plagiate în proporție de peste 50%? etc.) voi insista puțin asupra istoricului plagiatului scris de plagiatorul profesionist Henning. Nu înainte de a afirma clar că primul vinovat în materie de plagiat disertațional sau doctoral nu este doar și în primul rând plagiatorul, ci îndrumătorul tezei de disertație/ doctorat, la fel cum cel mai vinovat de publicarea unui articol plagiat într-o revistă nu este atât autorul cât redactorul șef, redactorul de specialitate și evaluatorul extern. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!