liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: G. Ibrăileanu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 615. Miercuri 5 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (9)


Răsfoind paginile dosarului Dilema veche pe tema ”Spiritul critic”, după ce am văzut, prin titluri, că Maiorescu este prezent chiar în primul articol, am rămas mirat că nu apare și G. Ibrăileanu cu lucrarea sa ”Spiritul critic în cultura românească”. Citind apoi articolele m-am liniștit: Ibrăileanu nu a fost nicidecum omis/ ocolit/ obturat din discuția despre spiritul critic. Dimpotrivă, Mircea Vasilescu îi dedică lui G. Ibrăileanu întregul articol de la pagina IV: ”O sută de ani de spirit critic?” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-suta-de-ani-de-spirit-critic).  (Din câte știu G. Ibrăileanu a rugat, prin testament, ca editorii operei sale să nu scrie niciodată numele de botez în întregime, ci doar inițiala G. În articolul semnat de Mircea Vasilescu, dar și în multe alte părți, cum ar fi denumirea unui liceu din Iași, scrierea numelui criticului pe bustul său din fața liceului etc., numele criticului este scris întreg. Poate ar merita ca cercetătorii profesioniști să elucideze acest aspect și instituțiile în cauză să respecte dorința testamentară a cunoscutului critic).

În loc să comentez pe larg afirmațiile lui Mircea Vasilescu  pe tema modului actual de receptare a aprecierilor lui G. Ibrăileanu, recomand cititorilor acestui miniserial despre spiritul critic să aloce timp citirii (cu folos a) cărții lui G. Ibrăileanu: https://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2neasc%C4%83 .  Într-un episod anterior, am citat un text din Ibrăileanu despre faptul că cultura română era (la vremea sa) una eminamente de împrumut: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Același citat este menționat și de Mircea Vasilescu și utilizat pe post de exemplu de apreciere (foarte) critică, fără frica de a fi tratat drept dușman al poporului, trădător al națiunii, denigrator al statului român sau detractor al culturii române. Nimic din toate aceste frici nu trebuie să se întâmple într-o societate/ cultură bazată pe spirit critic și pe mult discernământ în aplicarea etichetelor. Altfel, citatul cu pricina, încăput pe mâna patriotarzilor politicaștri, a dogmaticilor propagandiști găunoși și a trâmbițașilor iubitori de glie strămoșească (sfântă, iubită, mult încercată etc.) ar deveni un excelent prilej pentru anatemizare publică, pentru condamnări ferme a celor care l-ar propaga, condamnări făcute în numele naționalismului/ patriotismului/ populismului local. A gândi tezele trecutului sine ira et studio prin prisma dreptului la opinie a fiecărui autor/ cercetător/ gânditor este un semn de maturitate culturală și social-politică. O sugerează și o susține Mircea Vasilescu ca o concluzie firească a eseului său: ”Or, tocmai aici s-ar cuveni să-i aducem omagiul cuvenit (sic! – L.D.) lui Ibrăileanu: studiul său este despre spiritul critic. Iar spirit critic înseamnă, pentru o cultură și pentru o societate, să discute rațional și argumentat orice temă, dincolo de emoții, spaime, ideologii și puseuri propagandistice” (p. IV). (Nu neapărat pentru a demonstra că am spirit critic, am subliniat în text cele două cuvinte care reprezintă o supărătoare repetare). Invitația autorului articolului la spirit/ gândire critic(ă) este, în esență, o aplicare a sfatului dat de Francis Bacon: ”Nu citi ca să contrazici și să refuzi, dar nici ca să crezi și să te supui și nici ca să găsești motiv de conversație sau un discurs care ți-ar plăcea. Citește ca să cântărești și să evaluezi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 613. Luni 3 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (7)


Nicolae Manolescu afirma că ”Ne-am schimbat între timp: și Maiorescu odată cu noi”. Ca în cazul marilor personalități elogiile au alternat mereu cu demolările. Afirmația președintelui USR a devansat, premonitoriu parcă, vremurile în care Maiorescu nu mai este considerat ctitorul culturii moderne axate pe spirit critic, ci impostorul, inutilul și insignifiantul Maiorescu. Unul dintre stâlpii de rezistență ai culturii române moderne este numit bășcălios ”Titănel” de către specialistul în logică, rădăuțeanul olandez, spiritul bucovinean ultracritic. (În treacăt fie spus, dar totuși relevant, Adrian Rezuș este admiratorul PSD și al cuplului iliberal mioritic Dragnea & Tudorel, amicul meu bucovinean fiind răspânditor voluntar pentru ro-fraieri a grupului de discuții ”Tudorel Toader -presedintele romanilor!”. Recent, A.R. a făcut o precizare pe pagina sa de FB: ”eu unu’ am încredere-n pesedei ca partid – organizaţie politică –, nu musai în persoane private, de-alde dragnea, firi şi alte olguţe bătăioase!”.  Îmi recunosc puținătatea de minte în a înțelege cum poți avea încredere într-un partid de a cărei conducere te dezici. Este ca și cum ai spune: ”ce familie faină sunt Popeștii ăștia, păcat doar că dom Popescu e cam tâmpițel”. Este adevărat că dubla măsură n-a omorât pe nimeni, dar nici model de discurs coerent nu poate fi.)

Așa că zic: Nu vi se pare, stimați cititori, că distanța dintre ”ctitor” și ”titănel” este cam mare, că mie mi se cam pare…(?!). În ultima instanță, spiritul critic poate însemna și așa ceva (adică demolare fără condiții). Las cititorii să aprecieze distanța cu propriul lor canon evaluator, precum și gradele de utilitate ale demersului critic demolator, oferindu-le o mostră de evaluare antiliberală și antimodernă sub semnătura (mereu) nemulțumitului logician. Iată acest text demolator intitulat ” « Titănel » ș. a.” semnat de logicianul Adrian Rezuș, inclus fiind și un addendum semnat de Bogdan Rusu. Dacă am greșit apreciind textul de mai jos ca fiind unul emanat dintr-o adversitate față de liberalism și simpatie față de neliberali (fie ei și socialiști) nu-mi rămâne decât să-mi fac mea culpa.

ADRIAN REZUS·20 MARTIE 2018

Arheologie ro-filosofică: « Titănel » ș. a.

Addenda de Bogdan Rusu (Paris) [FB: March 19, 2017]

[1] AR: Arheologie ro-filosofică: Titu Maiorescu [FB: March 20, 2017]

O mediocritate pompoasă, Maiorescul nostru… Patrioții români, ca mai mereu, făcură din țînțar armăsar!

Nu că ar fi fost cine știe ce de capul altora, al cîte-unui… Ioan Pop-Florantin, de pildă (chit că… mai știi?!), însă Maiorescu chiar n-are treabă cu filosofia! Așa-zisul doctorat german (obținut, după doar un an de studii, la Giessen, cu „Das Verhaeltnis” 1859, nu cu „Einiges philosophisches…” 1861, cum tot zice și crede lumea) abia de i l-au echivalat francezii cu o licență în litere! – En passant, ar fi interesant de aflat și cine fură examinatorii aceia parizieni profund impresionați de „originalitatea” filosofică a junelui transilvan… – De varianta franceză („La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie” 1861 [?]) a opului doctoral chiar n-am auzit pîn-acuma. Există pe undeva textul publicat?

Omul i-a… fentat și pe nemți și pe franțuzi, echivalîndu-și studiile gimnaziale (KuK = chezaro-crăiești) cu cele vest-academice!

Detaliu amuzant: ca june „profesor universitar” în Iași (1863) – la 22 de ani –, predă… istoria Romei [!]. (La ora aceea, omul avea doar vagi studii de drept – nivel: licență pariziană – și tot așa – dacă nu chiar și mai vagi! – de filosofie.) La 23 devine… rector și la 27… academician! După care se-apucă de eseuașe național-literare și, mai ales, de… național-politicale. Etc.

Bref, impostura (academică) la români e cu… tradiție: începe de la Maiorescu!

(Ar fi de notat și faptul că, despre relația lui Maiorescu cu filosofia, lumea… bună – cu excepția lui Kanterian, poate [„Hegel’s Tale” etc.] – știe doar ce scrie la… Wikipedia!) –

În altă ordine de idei, a propos de genul acesta de preocupări – „istorice”, disons – și de „pe cine interesează?”: în ultima vreme – asta de cîteva decenii bune deja – și nemții și olandezii s-au apucat de scos de la naftalină tot soiul de micuți, „obscuri” activiști filosofici de mîna treia sau a patra etc. (cu ediții de texte, inclusiv)! Așa că n-ar fi chiar o excepție așa interes… arhivistic. Oricum, după mine, ar merita efortul. Chestie de… peisaj intelectual de epocă!

E și că, uneori, dacă e să scotocești bine, poți da de surprize: de așa-zise filiații ori influențe mai puțin vădite etc.

Pildă: de „micuții” Ka-u-Ka-li pe care i-a tot frecventat Michail Eminowicz (!), în Bukowina chezaro-crăiască – Czernowicz, KuK – și, ulterior, la Viena, nu s-a ocupat mai nimeni. – Chit că… patrioți eminescologi gîrlă, pe la români! – Printre altele, Eminescu l-a „plagiat” (!) [și] pe proful lui gimnazial de istorie, Ernst Rudolf Neubauer (1828–1890), literator și, mai cu seamă, versificator prolific de limba germană (austriacu’ era în stare să… vorbescă-n versuri, cu rimă adică, și cîte-o zi întreagă!), originar din Iglau, Maehren (Moravia), re-băștinat bucovin, la Cernăuți, după „Maerz” – revoluția aceea de operetă vieneză de la ’48, la care se pare c-a și participat! –, mai apoi, primul director al gimnaziului KuK din… Radautz, „die deutscheste Stadt der Bukowina” etc. Case in point: „Panorama deșertăciunilor” (1871–72) e de inspirație neubauer-iană („Ideonen”, 1862-82, in print: Hamburg 1882), nu o… îngînare a lui Victor Hugo („La Legende des siècles”, 1859–83) cum pretind eminescologii noștri super-docți. (Altminteri, odrasla căminarului știa bine nemțește – asta de pe la patru ani; bref : limbă ca și maternă-n context –, pe cînd franceza, chestie de bon-ton, doar precum… Coana Chirița, plus ou moins !) [v. și https://www.facebook.com/adrian.rezus/posts/10154500500834211, just in case].

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. ‘Telectualu’ ăsta ro-vestit (Maiorescu, adică) a ajuns… academician (la români), cu 6 clase de gimnaziu KuK-vienez (dintre care una la… Brașov!), plus un soi de… an pregătitor la Uni Giessen (care era un soi de școală tehnică, pe-atunci)…

[2] Bogdan Rusu: Ioan Pop-Florantin [FB: March 19, 2017]

>> Ioan Pop-Florantin, profesor de filosofie la Liceul Național din Iași, profesorul de filosofie al lui Iorga, între alții, a fost un om bizar și un literat mediocru. Ca profesor, l-a impresionat pe Iorga (om, totuși, fără vocație filosofică, fără „organ”) mai puternic decât Constantin Leonardescu, un filosof mai respectabil, profesor la Universitate.

Mulți l-au luat în zeflemea, Maiorescu în capul listei, a intrat în conflicte cu Ion Creangă, cu bruma de filosofi din „mica noastră mișcare”, cum scria Michăilescu, între alții cu Strajan, care i-a recenzat foarte prost, în Convorbiri literare, „Fundamentul de filosofie”, primul manual de filosofie pentru licee care n-a fost o traducere. „Consecutizmul universal”, lucrarea sa cea mai personală, a fost tratat cu dispreț, Maiorescu iarăși îngropând cartea, candidată la un premiu al Academiei. „Teletipia” a fost tratată similar. Omul a avut în Maiorescu un oponent puternic și disprețuitor – și n-a fost singurul.

Florantin, pe de altă parte, se lăuda că lucrările-i didactice au fost premiate la Expoziția Universală (o fi fost nimica, un asemenea premiu?) și că o lucrare din tinerețe îi fusese premiată de Academia Imperială de Științe din Viena. Poate nu doar laudele, ci și faptul în sine agasa. Într-adevăr, în epoca în care diplomații în filosofie de la noi, întorși de prin străinătate cu țidula, publicau cel mult în românește, prin reviste literare, Pop Florantin avea lucrări care se publicau în analele sus-zisei Academii: „Zur Sprachphilosophie” (1869) și „Der psychiche Moment in der Sprachlaut-Veränderung. Beispiel das romanische Lautsystem” (1868), publicat și în extras (8p). Menționat de atunci, ocazional, prin câte un op e.g. Lothar Hoffmann, „Fachsprachen / Languages for Special Purposes”, De Gruyter, 1998). Acest memoriu, redactat după obținerea doctoratului la Viena (oh, era să uit, Florantin își luase doctoratul la o universitate serioasă, cea din Viena în 1867 … mai rămăsese un an și studiase filologie; Maiorescu își echivalase studiile liceale cu o parte din facultate, se dusese de la Berlin la Giessen ca să-și dea doctoratul, o universitate care făcea ușor doctori, tot acolo luându-și titlul și Xenopol … După care ajunsese în Franța unde doctoratul i s-a echivalat cu bacalaureatul … și unde n-a putut lua doctoratul, deși mult ar fi râvnit titlul sorbonard; ci doar licența) – acest memoriu fusese REFUZAT de Convorbiri literare, fiind, chipurile, „pré pur științific”.

Tot amân să scriu despre politica culturală dusă de Maiorescu în câmpul filosofiei – căreia îi datorăm, poate, prestigiul lui Kant și al logicii tradiționale și mai nimic altceva. Distrugerea „școalei Bărnuțiu”, marginalizarea spiritualismului eclectic (școala lui Zalomit) (mare război personal, de pe vremea ratatei încercări de a lua titlul la Sorbona cu o lucrare care ataca filosofia universitară franceză), ignorarea, dacă nu chiar combaterea unora ca Suliotis (autor, între altele, al unui Compendiu de psihologie și al uni trata de filosofia dreptului (drept natural) în franceză), a krausismului promovat de Laurian – pe scurt, sufocarea oricărei aspirații spre filosofare și spre originalitate, impunerea spiritului de comentariu și de manual, adică de universitate mediocră nemțească, pe contrasensul spiritului humboldtian – astea mi se par a fi liniile de forța ale politicii culturale maioresciene în domeniul filosofiei. <<

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. Despre Ioan Pop-Florantin, v. și:

http://romanianphilosophy.blogspot.nl/2010/06/ioan-pop-florantin-metafizician.html

[3] Bogdan Rusu: Câteva notații despre filosofia românească în „celălalt secol”, cel mai puțin cunoscut, al 19-lea. [FB: March 19, 2017]

>> Este o filosofie de liceu, o filosofie pre-bacalaureat. Paradigma lucrării de filosofie este manualul și, vreme de mulți ani, chiar manualul general, manualul de introducere în filosofie: Charma (cu două traduceri!), Delavigne, Krug (două traduceri publicate), în sfârșit Pop Florantin, cu manualul lui „original” (1871) adică conceput de el însuși și nu tradus. Ceva mai târziu domină manualele disciplinare: de logică, morală, psihologie, istoria filosofiei, estetică.

Maiorescu a fixat cu multă autoritate filosofia românească în vârsta intelectuală a liceului și în paradigma manualului. Celebrul Manual de logică, un manual pentru licee, este maturarea primei sale ambiții intelectuale, din vremea … liceului când, june ambițios și cu o nespus de bună părere de sine, credea că poate face manuale de logică mai bune decât profesorii săi și decât autoritățile vremii lui.

Maiorescu n-a studiat serios decât … în liceu. După aceea s-a preocupat mai ales de adunarea diplomelor necesare pentru a face carieră. Doctoratul nemțesc, care era primul și singurul grad universitar, era echivalentul unei licențe din ziua de azi. Pentru a-l obține se cerea validarea unui „triennium”, adică a trei ani de studii. Maiorescu și-a echivalat ultimii doi ani de liceu (Academia Theresianum era un gimnaziu-liceu, un fel de „colegiu” cum se spune la noi astăzi) cu doi ani de studii universitare. N-a mai avut de validat decât un an la Universitate. Și-a obținut, deci, doctoratul cu numai un an de studii formale, cu lucrarea „Relația”, știind bine, practic, numai pe Herbart (și ceva herbartieni) și pe Feuerbach. (Hegel era practic prohibit în Imperiu, de aceea Herbart era filosoful școlar oficial; Feuerbach, anti-hegelian, era tolerat din această pricină, cu tot ateismul lui, care era și al lui Maiorescu; nu și umanismul …)

Se poate spune că Maiorescu n-a ieșit niciodată din liceu, filosoficește vorbind. Și nici din herbartianism. Ceea ce a și promovat cu îndărătnicie la noi. Culmea cuceririlor sale juvenile i s-a părut a fi, obiectiv, culmea cuceririlor filosofiei, psihologiei și pedagogiei. Limitele spiritului său, el le-a pus drept limite ale spiritului românesc. Sterilitatea lui a fost proclamată drept caracteristică a spiritului național. În loc de creativitate, „spirit critic”, adică exercițiu de silogistică în cultură. <<

[20170319-20] [rev. 20180320]

Aceste gânduri critice formulate în scris de Adrian Rezuș (Olanda) și Bogdan Rusu (Franța) au cu siguranță și sâmburi de adevăr. Spiritul de imitație (vezi sociologia lui Gabriel Tarde și sincronismul lui Eugen Lovinescu) erau mijloacele vremii (începuturile modernizării în România) pentru atingerea scopului firesc: propășirea națională prin cultură (de import, că alta nu prea era), adică prin inteligență larg și intens propagată sub forma cultivării spiritului critic. Pentru nivelul de cultură al românilor de atunci Maiorescu era un ”titan”, unul care a avut tenacitatea și temperamentul necesare să creeze și să consolideze instituții, publicații, organizații. Nu cred că a intenționat cineva să facă din Maiorescu un geniu european (măcar), pentru că nu aveam tradiții culturale solide. O spune G. Ibrăileanu în ”Spiritul critic în cultura românească”: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Cantonarea textului logicianului româno-olandez în discuția despre patalamalele deținute de ”titănel”, în cazul făcut de cărțile (ne)scrise sau presupusa sa mediocritate nu l-au împiedicat pe ambițiosul craiovean să rămână ”cel mai” în cultura română modernă. La rigoare, Eminescu n-a terminat nicio facultate, dar scrierile sale economice și politice dovedesc o înaltă înțelegere a gândirii celei mai avansate a timpurilor sale, el fiind un bun propagator și explicator de idei moderne, novatoare în acel timp. În fond, este dreptul fiecăruia de a evalua și de a publica, de a crea și/ sau de a critica, respectiv de a se lăsa criticat/ evaluat. Asta face esența și substanța dialogului civilizat. Mai mult decât atât, conform zicerii scrise a lui Fernando Pessoa ”Funcția fundamentală a criticii este aceea de a satisface nevoia naturală de a disprețui, ceea ce contribuie mult la buna igienă a spiritului”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!