liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Expres Cultural

Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenței și prostiei românești (Episoadele 201 – 220)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 201. Joi 20 iulie 2017.  ”Prostia la români” – microsioane de pseudoantropologie cultural-prostologică cvasiliterară contemporană în viziunea lui Cătălin Țîrlea (1)

 

O carte cu acest titlu nu putea scăpa, sub nicio formă, de atenția metaprostologului care mă cred. Bucureșteanul Cătălin Țîrlea (n. 1964) și-a dat (în 1990) licența în litere pe tema publicisticii lui Caragiale. Or, acest lucru nu putea rămâne fără urmări… Când i-a fost solicitată colaborarea la o revistă el a propus acest titlu (”Prostia la români”), cu precizarea făcută în Prefața (cu același titlu)  că ”Am aflat între timp că titlul îi umblase prin cap și lui Caragiale” (p. 3). Microeseurile pe tema anunțată au apărut între 1994 – 1996, săptămânal, în ”Adevărul literar și artistic”. Iată motivația autorului: ”… ce este și ce vrea să zică aceasta: ”Prostia la români”? Vrea să zică cum că românii ar fi proști? Doamne-ferește! A fi prost este un defect, ori la noi, în țărișoara noastră, unde o străveche civilizație a grâului s-a împlinit prin inventarea mămăligii – la noi prostia nu este, nu poate fi un defect. La noi, la români, prostia este o noțiune mult mai complexă decât simpla injurie sau pretinsa ofensă. Există, pe românește, o mulțime de sensuri cînd îi spui cuiva ”prostule”, iar injuria este doar unul dintre ele. Și doar românii au inventat expresia ”prost de bun”, unul dintre cele mai faimoase oximoroane dintre cîte cunosc eu. …. mărunta filozofie a acestei cărți: îmi place să fiu solidar și complice uneori cu ”proștii” onești și să țin partea prostiei cinstite în fața agresiunii șmecheriei alogene. Și mă înclin în fața celor care au tăria de a rămîne ”proști” și cinstiți într-o lume de șmecheri și de isteți.” (pp. 2-3). Cartea a apărut în 1997 la Editura Allfa Paideia și are pe copertă o pereche de ovine, un cuplu mioritic adică, format dintr-un berbec încornorat și o Mioara suavă și (bine) dispusă care grăiește: ”Aici, în țara mea, unde sub fiecare pietricică se ascunde o comoară de prostie…”. Probabil că acest idilic tablou l-a impresionat pe mini-strulul nostru agrar Daea care a propus cât se poate de serios ca oaia (o aia!) să devină simbolul nostru național. Un moment istoric pe care grecul romanizat Caragiale l-a ratat. Chiar îmi imaginez ce schiță suculentă ar fi scris I.L.C. pe această superbă temă a zicerii unui reprezentant al mioritismului pășunist căuia i s-au încredințat hățurile unui minister decisiv pentru românii iubitori de înțelepciune (îndeosebi atunci când foamea îi îndeamnă).

 

Am scris foame? Ei, atunci să citim cum vede C.Ț., problema foamei la români  (o formă de prostie, evident, dar una care începe cu prostia conducătorilor). ”Nu cred să existe pe lume un alt popor care să fi ridicat o stare fiziologică pînă la gradul de sentiment, așa cum au făcut românii cu foamea. …la noi spaima fundamentală, chiar înainte de spaima morții, este spectrul foamei…Iar apocalipsa la noi, ca popor, ia forma unui frigider gol-goluț! … Mă întreba cineva  odată că de ce ne-o fi nouă, românilor, foame încontinuu, de ce am tot mînca într-una?! – Pentru că n-am mâncat niciodată cu adevărat! – i-am răspuns. Vreau să zic că, din cauza pîrlitei ăsteia de sărăcii de care, ca țară, nu mai reușim să scăpăm, noi n-am ajuns încă la acea civilizație a mîncatului ritualic, gestual, la ore fixe. Noi mîncăm de foame. …. mîncăm pentru că n-avem încotro, și cînd prindem radem tot, în dușmănie, de-ai dracului, fără multe farfastîcuri, cu gîndul nu neapărat la foamea de moment, cît la cea care va să vină. De-aia (Daea? – LD) bucătăria românească este mai degrabă gustoasă decît sofisticată. De-aia, mesele obișnuite durează la noi mai puțin ca la alții, iar felurile de mîncare se succed cu repeziciune, aproape înnădite. … Atîta foame a adunat poporul ăsta, că nu-i de mirare că putem vorbi astăzi despre sentimentul foamei la români. (pp. 147-148).

 

Spuneam, mai sus, că foamea ca prostie începe cu prostia conducătorilor. Am citit nu de mult, pe net, despre mirarea unui diplomat norvegian care ne-a vizitat țara și a văzut piețele pline cu alimente provenite din Turcia, Argentina, Polonia, Grecia. China etc. etc., mirare exprimată astfel: ”Măi românilor, voi sunteți sănătoși la cap?” Întrebare cu răspuns, știut dar greu de schimbat. (vezi: http://romaniaa.ro/index.php/2017/07/11/ambasadorul-norvegiei-mesaj-pentru-romania-mai-romanilor-sunteti-intregi-la-cap/) Tot la ”rubrica” ”cum ne văd străinii?” amintesc o întâmplarea de pe vremea când pregăteam, la București, proiectul de Reformă a sănătății (1997). Era un proiect Phare, condus de spanioli și nemți, eu fiind singurul român din echipă. Când venea echipa pentru ședințele lunare eu trebuia să mă îngrijesc și de partea mâncăcioasă a lucrurilor. Într-o seară am mers la un restaurant-grădină din Herestrău, eu am comandat după mintea mea, iar bucătarii și ospătarii (auzind și vorbindu-se în străineză) au cărat mâncare (multă) după mintea (și interesul lor). Când au început să apară platouri supraîncărcate cu varii feluri de carne, n feluri de salate și alte muuulte altele, toți exclamau în cor: ”Oh! It s too much!”. După care, la final, chelnerii cărau platourile pe care nu mai rămăsese nimic-nimic…

 

Cât despre ”sentimentul foamei la români” autorul are perfectă dreptate. La noi foamea a fost, sub dictaturi, instrument politic fundamental. În perioada finalului de dictatură ceaușistă de la noi (1985-1989), cu totul întâmplător, Gorby cel reformator a început pregătirea Marii Revoluții KGB iste din Decembrie. Am mai scris despre rolul actorilor, scriitorilor, în general al intelectualilor în pregătirea a ceea ce s-a numit (și acceptat tâmpește) ”revoluția română”. Dem Rădulescu venise la Iași, jucând într-o piesă de teatru. La un moment dat, oarecum fără legătură cu piesa, Dem a spus, plin de curaj: ”Dac-o fi și-o fi să mor, încaltea să mor sătul!”. Aplauzele frenetice ale flămânzenilor din sală s-au constituit într-un mare succes al piesei…  Voturile la noi se cumpără, în zilele noastre, în primul rând cu alimente… (zahăr, ulei, făină), consfințind o tradiție ”democratică” îndelungată, bazată pe politica stomacului gol…

 

Astea fiind scrise, am ”recenzat” (ca să zic așa) penultimul eseu din carte intitulat, semnificativ și perfect adecvat perioadei în care a fost scris, ”Greva foamei”.

 

Cei intersați să ”citească” cartea lui Cătălin Țîrlea, o pot face gratis dând click pe link ul de mai jos. În mod normal, cartea ar fi trebuit citită de autor, dar operațiunea a fost încredințată unei doamne care a citit-o monoton, grăbit și ușor plictisitor. Dar, merge și-așa…

 

https://youtu.be/8ZHGvb5OHcY  Audiobook ”Prostia la români” (trei ore și jumătate ore de lectură … gratuită).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 202. Vineri 21 iulie 2017.  ”Prostia la români” – microsioane de antropologie cultural-prostologică cvasiliterară contemporană în viziunea lui Cătălin Țîrlea (2)

 

Nu voi prezenta analitic și critic cele 57 de articole ale cărții de cca 150 de pagini semnate de Cătălin Țurlea, dar voi aminti principalele teme abordate pentru a ne convinge cu toții că în ultimii 20 de ani nu s-a schimbat mare lucru în România. Ceea ce nu înseamnă că nimic și niciodată nu se poate schimba câte ceva pe la noi. ”Afacerea ”Tatăl nostru”” (p. 7) este, de exemplu, una perenă. Am abordat-o și eu într-un episod al serialului în care povesteam despre un vânzător de iconițe (sfințite, desigur!) care ajunge parlamentar și promovează legi favorabile vânzătorilor de iconițe… C.Ț. abordează tema ipocriziei cu care este utilizată religia ca un simplu mijloc de îmbogățire (direct, prin cerșetorie de monezi care adunate fac miliarde, sau indirect, prin apariția demnitarilor ipocriți la evenimente religioase, aceasta fiind tot un fel de cerșetorie, de data asta de voturi). Vinovați nu sunt cerșetorii (de bani și voturi), ci votantul, recte ”românul, care este o fire impresionabilă” (p. 8). Concluzia autorului: ”eu cred că nu există nicio deosebire de fond între cohortele de demnitari spășiți care umplu pînă la refuz Mitropolia de Paște și aurolacii ciopîrțiți care ne zmulg lacrimi și monede prin vagoanele de metrou. Pentru toți, religiozitatea e o chestiune de imagine” (p. 9). Într-adevăr într-o societate dominată de zeul BAN, religiozitatea nu poate fi decât comerț pur (și simplu neimpozitat de statul care are în Biserică o cârjă electorală de neprețuit).

 

O altă prostie, care s-a și gonflat apreciabil de la un an la altul, este că ”ce bine era înainte, adică pe vremea dictaturii”. C.Ț. se rezumă doar la tagma scriitoricească, aflată, zic unii, în lipsă de motivație în noile condiții: cică ”scriitorul român ar scrie mult mai mult și mult mai bine dacă ar mai avea pe cap o dictatură deoarece democrația și libertatea de expresie l-ar priva, zice-se, de o anumită stare de neliniște grațioasă, foarte profitabilă artistic și care n-ar fi de găsit decît sub un regim totalitar, cît mai plin de restricții de tot felul” (p. 11). Desigur, pentru unuii va fi oricând și oriunde mai bine sau mai rău; depinde de la ce înălțime privești în jur. Dar gustul pentru dictatură încă stăruie pe limbile multor politruci care ar dori să se eternizeze la cârma trebilor comune. Cred că tot ei răspândesc tâmpenia cu ce bine era înainte.

 

Mitul românului nativ inteligent este arhicunoscut (mai puțin cunoscută e definiția prostului: unul care se crede inteligent). Zice C.Ț.: ”Eu nu știu de unde o fi apărut la noi mitul acesta al decisivei noastre inteligențe?! Și credința că, la un eventual concurs al popoarelor, noi i-am devansa pe ceilalți tocmai datorită inteligenței! Că, adică, om fi noi săraci, om fi noi ghinioniști, da în schimb sîntem inteligenți…! (p. 33).  Cred că răspunsul l-a dat chiar autorul: ”românul e fire impresionabilă” și cum îl lauzi puțin că e deștept, cum îți dă votul. Restul sunt povești miorești. Aa, să nu uităm și imaginea României în lume: păi dacă noi om zice că suntem proști, ce să mai zică străinii…?

 

Demnă de reținut este și descrierea făcură de autor, ironic desigur, Bucureștiului: ”Aici, pe malurile Dîmboviței, unde se nasc trăiesc și mor, spre jalea omenirii, cei mai inteligenți oameni de pe pământ, aici unde blîndețea, duioșia și creștinismul cetățenilor ating cote alarmante…” (p. 39). Să mai spună cineva că ”marea privatizare din decembrie” (p. 46) nu a adus mari câștiguri ”singurei noastre capitale” (p. 10)! Dacă nu ar fi așa nu s-ar mai vorbi despre cele două Românii: București și restul țării.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 203. Sâmbătă 22 iulie 2017.  ”Prostia la români” – microsioane de antropologie cultural-prostologică cvasiliterară contemporană în viziunea lui Cătălin Țîrlea (3)

 

Fără să facă vreo trimitere la încă (pe atunci) vioaia democrație originală a iliescului iubitor de mineri securizanți, C.Ț. nu poate ocoli subiectul excelenței și al excepționalismului românești: ”Nimic nu zbuciumă mai rău sufletul și așa destul de agitat al românului de azi și dintotdeauna ca obsesia originalității.  … a fi original este un mod firesc al existenței. … Pentru că la noi, se știe, e prefereabil să faci o tîmpenie originală decît să imiți un lucru cuminte și verificat. Popor de artiști, noi n-avem altă grijă decît să ne cultivăm orgoliul de a nu semăna cu nimeni și nu contează că iese prost sau nu iese nimic, vorba e că nu e altul ca noi. … Pe plaiurile acestea, dacă imiți ești în mod automat superficial” (p. 64).  De aici și până la trecerea cu maximă viteză peste efectele (majoritatea neplăcute) și sondarea indefinită la cauzele lor prime nu este decât un pas: ”Popor de filosofi cum știu că sîntem, sînt sigur însă că ne va fi enorm de greu să scoatem musca din ciorbă, cînd vocația noastră este, în astfel de cazuri, să căutăm cauzele apariției muștelor pe pămînt” (p. 65).

Am amintit, în episodul anterior, că erau și atunci (anii 1994 – 1996) nostalgici ai vechiului regim. C.Ț. nu se declară nostalgic, ci ”deziluzionat” și iată de ce: ”1) am crezut că, dacă scăpăm de dictatură, or să dispară și proștii; n-au dispărut. 2) Am crezut că dacă moare comunismul, or să moară și hoții; n-au murit. 3) Am crezut că democrația aduce automat fericirea; n-o aduce.” (p. 77). Sigur, asta era o autocritică la adresa naivității noastre native.

M-aș fi mirat ca C.Ț. să nu abordeze o prostie monumentală la românii noștri: prostia de a-ți face provizii uriașe de alimente de cu toamnă, așa, just in case… Zice Cătălin Țîrlea (și îl susțin, pentru că am făcut și eu tâmpenia în cauză): ”… detest acest obicei stupid al concetățenilor mei de a cumpăra cu toptanul fructe, legume, alimente în general, mai cu seamă toamna. Dacă sîntem puțin atenți, ne dăm seama că ideea de ”provizie” este una proprie comunităților patriarhale, unde nu s-a inventat comerțul și unde fiecare mănîncă peste iarnă ceea ce produce vara. Comunitățile urbane, comerciale, civilizate, au renunțat de mult la astfel de apucături.   … numai atunci va fi normal în România cînd orice om  va putea să-și cumpere de la piață, în orice anotimp, doi cartofi mari, o roșie și trei gogoșari” (p. 103-104). La fel este și cazul căsoaielor cu n camere, ca o formă de economisire sau de investiție… O mare prostie (vezi p. 106). Și tot la fel este și aparent inexplicabila foame bulimică a românilor de a avea cât mai multe pixuri (p. 108-109), lumânări în casă (p. 4-6), murături pentru doi ani ș.a.m.d.

Antologică mi s-a părut bucata intitulată ”Elogiul hoției”.  Începând cu concluzia, ”eu îi stimez și îi prețuiesc pe hoți”, urmează explicația: ”Eu cred că hoții sînt… partea cea mai dinamică și mai exemplară a societății, o avangardă al cărei model ar trebui preluat de categorii cît mai largi de cetățeni. Din păcate se întîmplă exact pe dos, o izolare și o marginalizare a hoților din partea societății, ceea ce i-a silit pe aceștia să se grupeze sub forma unor partide politice legal înregistrate” (p. 116).

Demnă de reținut este aprecierea că ”românii au, pe cap de locuitor, infinit mai multe prejudecăți decît judecăți” (p. 136). ”La noi prejudecata este regină, iar regele e un tîmpit care n-o pune la punct” (p. 137).  În fine, ca o coroniță de elev fruntaș apare, spre sfârșitul anului 1996 (după ce anterior evenimentele în cauză au fost numite ba ”revoluția din 89”, ba ”marea privatizare din decembrie”, ba ”evenimentele din decembrie 89”, în final, autorul se apropie de adevăr: ”cu șase ani în urmă, securitatea, armata și poporul au cucerit democrația, în această ordine, într-o confruntare pașnică și frățească de pe urma căreia au murit cîteva mii de oameni” (p. 141). Poate peste ani, o fi ajuns și autorul la concluzia că lovitura de stat din 1989 se putea reduce strict la înlăturarea dictatorului și a pcr ului unic. Atât! Dar kgb ul, nu și nu!           Liviu Druguș,      Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 204. Duminică 23 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (1)

 

Granițele care separă prostia de inteligență (sau invers) sunt nu doar extrem de subțiri, dar și (supra)elastice, cameleonice, des schimbătoare și în eroare (con)ducătoare. De aici și relativitatea opiniilor/ gusturilor/ evaluărilor care nu se bazează pe criterii stricte și precise cu privire la bun și rău în general (cu variantele: pozitiv și negativ, alb și negru, frumos și urât, adevăr și minciună, corectitudine și hoție, inteligent și prost). Asta nu înseamnă însă că opiniile/ gusturile/ evaluările (oricare ar fi ele) nu trebuie făcute cunoscute și supuse criticilor, adică nu ar fi ameliorabile. Dimpotrivă.

 

Începând cu episodul de astăzi, încerc să conturez și să substanțiez câteva forme ale prostiei umane (mai vizibile, mai șocante, mai enervante), fără pretenția de a le considera definitive, necorectabile. Iată, mai jos, câteva dintre ele. Cititorii mei (care sunt mai atenți decât autorii pe care îi citesc) pot sugera eventuale inadvertențe, incompletitudini sau insuficiențe, devenind (pe față!) ceea ce sunt de fapt: coautori ai acestui serial.

 

HABARNISTUL SAVANT. Mai clar spus este vorba despre nepriceputul care vrea să se vândă drept priceput. Sau idiotul inteligent (a cărui inteligență i se termină brusc atunci când îi cade masca). Cum poate fi el/ ea recunoscut/ă? În primul rând, prin limbaj prețios, (”cu radicale maică, cu radicale!” era o celebră replică a unei mătuși care se extazia în fața cuvintelor rare/ radicale/ savante cu care o impresiona un tânăr habarnist savant). În al doilea rând, prin apelul la cuvinte goale, inutile și care nu se ”lipesc” nicidecum în economia unui discurs/ text. În al treilea rând, prin lipsa de idei ce ar putea fi urmărite și, eventual, reținute ca un plus de cunoaștere. Lipsa ideilor proprii/ originale face ca scremerea intelectuală de a naște opere memorabile (sau măcar apreciabile de trei persoane dintr-o comisie de doctorat) să producă exact efectul invers: devoalarea impostorului, autodemascarea ipochimenului în fața lumii. Pentru că doctoratul la noi deja s-a banalizat și s-a transformat doar într-o sursă de a mai adăuga 15% la salariu, sau de a accede în poziții publice) nu pot ocoli excelenta epigramă a lui Iulian Bostan: ”Dacă-n prostie s-ar putea/ Și doctoratul să se dea,/ Ar fi, la noi, o tragedie,/ C-ar fi la doctori… în prostie!”. Temerea dlui I. Bostan s-a adeverit cu vârf și-ndesat! La noi, vor rămâne în istoria imposturii savante tonele de maculatură doctorală, de dinainte și de după 1989 – adevărate monumente de prostie intelectuală – la care se adaugă zecile de cărți scrise de infractori bogați care, neconfiscându-li-se la timp averile adunate din furt, au putut plăti scribi de mâna treia care să le umple muuuuulte pagini cu … nimic(uri) și care au fost, ulterior, prezentate drept ”cercetare științifică”. În fine, bine că s-a compromis și acest cuvânt…; prea era pe buzele tuturor impostorilor care populează zecile de academii paralele (paraacademii/ pseudoacademii) și chiar instituțiile oficiale de cultură ale statului.

 

Despre prostia deghizată (sub acoperire) a scris, concis și la obiect, G. Topârceanu, care a identificat în lumea presupus intelectuală impostura pe care eu am numit-o habarnism savant, iar el a identificat-o cu pedanteria: ”Prostul se deghizează adesea în savant, în om de știință. În această ipostază el observă cu atenție și imită tot ce se poate imita, tot ce e exterior și aparență în activitatea omului de știință. Mai cu seamă vocabularul… Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai în ”ordine științifică”, papagalicește, întortocheat și grav”. (Cf. I. Borlan, Miere și fiere; antologie, Ed Albatros, 1982, p. 275).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 205. Luni 24 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (2)

 

Cu precizarea că aceste categorii/ clase de proști/ idioți (care nu sunt identificabili chiar la prima vedere/ auzire) se ating sau chiar se suprapun parțial, încerc azi să devoalez o a doua formă majoră care, adesea, reușește să mascheze prostia autentică, adevărată și aproape pură. Este vorba despre AROGANTUL AUTOSUFICIENT. Pornind de la definiția pe care (i-)am dat-o prostului (și care, evident, nu mi-a mulțumit, considerând că i se cuvine J ) aceea că prostul este persoana care o face mereu pe deșteptul (în opoziție cu  antica definire a înțeleptului care știe că nu știe) este ușor de observat că aroganța celui care pretinde că le știe pe toate este tocmai criteriul prin care el se demască/ definește/ desconspiră. Familia de cuvinte asociate cuvântului ”arogant” este, firesc, bogată și, totodată, ajutătoare în descifrarea arogantului autosuficient (suficient sieși). Iată câteva sinonime pentru arogant (adică prost): mândru, îngâmfat, fudul, fălos, fals, trufaș, înfumurat, orgolios, înfoiat ca un păun, încăpăținat, inflexibil, rigid, fixist, monologal (respinge dialogul, de plano), aferat, infatuat, nesuferit, atotștiutor, neprietenos,

 

Caracteristici ale arogantului autosuficient: cu nasul pe sus, hipersensibil la critică, apodictic, se împăunează cu merite care nu-i aparțin, este un șef nesuferit care își alege ca subalterni doar yesmeni sau mediocri în fața cărora să se impună ușor. Pentru că nu-i place să fie contrazis își începe discursurile/ textele cu ”Toată lumea știe că”, ”este indubitabil că”, ”este mai mult decât evident că”, ”acest adevăr irefutabil este cunoscut de orice individ cu oarece pregătire”, apelează des la citate din vârfurile recunoscute ca atare în domeniul său (argumentul notorietății). Este ușor de manipulat prin lingușire și aprobare permanentă (fie și una de circumstanță).

 

Pe un fond general de lipsă de cultură, proștii care defilează și luptă sub masca aroganței au adesea câștig de cauză. Simpatică observația cuiva la zicerea ”un prost aruncă o piatră în fântână și zece deștepți se aruncă s-o scoată”: ”dar de unde să iei 10 deștepți la un prost devreme ce prostia domină în cel mai democratic mod posibil?”. Până și Caragiale a conchis că prostia (aceea pe care am descris-o sub varii măști: habarnist savant, arogant autosuficient etc.) este, până la urmă, fatalmente, învingătoare: ”Cu prostia te poți lupta, dar ea întotdeauna învinge”, adevăr reluat sub altă formă și semnificație de Ana Blandiana:

“Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving”. În acest punct al microanalizei mele se observă că ne apropiem de o altă notă caracteristică a prostului: obrăznicia (insolența, agresivitatea, directivitatea, nesimțirea). Arogantul este adesea insolent, băgăcios, incisiv și grobian autopropunându-se în funcții de conducere/ publice și apoi votându-se cu mare satisfacție. Din rândul proștilor aroganți se (auto)recrutează marii dictatori ai lumii, oameni care au convingeri mesianice și soteriologice (salvaționiste). Am dedicat un episod semnalării unui fapt istoric cel puțin la fel de important ca sucombarea dictaturilor bolșevice din Estul Europei. Este vorba despre iliberalism, o formă democratică de dictatură (democratură). Am rămas impresionat și destul de mirat că majoritatea liderilor iliberali au ceva care îi unește: aroganța, mesianismul, convingerea că popoarele le vor fi recunoscătoare pentru faptul că au înlăturat democrația liberală de tip occidental. Aceste trăsături îi apropie mai mult de bolșevicii/ progresi(vi)știi/ neomarxiștii pe care tocmai i-au repudiat și i-au înlocuit la timonă. Și asta după ce s-a demonstrat foarte clar că marile catastrofe umanitare s-au datorat unor personalități cu probleme psihice mai mult sau mai puțin vizibile. Așteaptă-te, române!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 206. Marți 25 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (3)

 

Am încheiat episodul anterior cu o trimitere la psihologie/ psihiatrie, toate ”mâinile forte” care au condus state fiind mereu bănuite sau chiar dovedite ca suferind de unele manii, fobii, nevroze și psihoze, patologii mereu mascate de un comportament public cât mai apropiat de normalitate. Cred, așadar, că o a treia formă de prostie mascată este NEBUNIA (inclusiv cea mimată), una însă în forme ușoare, adesea greu detectabilă și tratabilă. De altfel, în multe scrieri/ traduceri termenii prostie și nebunie sunt, adesea, interschimbabili. Celebra lucrare a lui Erasmus de Rotterdam, ”Elogiul nebuniei” a fost tradusă și sub titlul ”Elogiul prostiei” (lat. ”Laus stultitiae”). Autorul ”Istoriei culturale a prostiei omenești”, Rath-Vegh Istvan (1879-1959), a publicat și o altă lucrare intitulată (în limba română) ”Sărbătoarea nebunilor” (Institutul European, Iași, 1998).  De altfel, latinescul ”stultitia” desemnează, deopotrivă prostia și nebunia. Chiar cuvântul românesc ”nebun” (ne-bun) sugerează că persoana astfel vizată nu este bună/ completă/ întreagă (la minte, desigur), respectiv este ”aptă” de a enunța/ face prostii. Totuși, subtilul Voltaire vedea o deosebire de grad destul de importantă între nebunie și prostie: ”Socotesc că este o mare deosebire între a face prostii şi a face nebunii: un om mediocru poate să nu facă nebunii, dar nu s-ar putea feri să facă multe prostii.”

 

Revin cu precizarea că nimeni nu este ferit, pe parcursul vieții, de idei sau acțiuni prostești/ nebunești. Problema majoră/ gravă este însă la persoanele care, ambiționându-se să preia conducerea cu orice preț, sau cu prețuri foarte foarte mari, ajung să conducă destinele a milioane de oameni. Una este să ai un acces de furie în familie și, eventual, în funcție de nivelul de educație, să recurgi la forță/ pedepse pentru impunerea unui punct de vedere, și cu totul altceva este ca, având puteri discreționare, în momente de furie/ depresie/ decompensare/ criză etc. să semnezi decrete de condamnare la moarte, să declari războaie sau să iei decizii nebunesc de riscante. Un comentator (Dan Alexe) a făcut deja o paralelă între schimbarea stării de sănătate mentală a lui Stalin după ce soția sa s-a sinucis (Stalin devenind un dictator și mai nemilos) și actualul președinte al partidului de guvernământ din Polonia, Kaczinsky, căruia i-a murit fratele geamăn, pe atunci peședintele Poloniei, în ”accidentul” aviatic din Rusia (Smolensk), cu câțiva ani în urmă, (devenind acum un iliberal dur și intransigent, cel mai grav act de până acum fiind încercarea de subordonare a justiției față de factorul politic).

 

Este interesant textul următor scris de Erasmus, respectiv discursul autodescriptiv al Nebuniei/ Prostiei: ”Nu așteptați de la mine nici definiții, nici împărțire în categorii retoricești. Nimic n-ar fi mai deplasat. A mă defini ar însemna să-mi dau margini și puterea mea nu are deloc margini. A mă diviza ar însemna să fac deosebire între diferitele lucruri ce se cred despre mine, dar sunt adorată, în mod egal pe tot pământul. Și apoi, pentru ce să caut a vă da, printr-o definiție, o copie ideală a mea însămi, care nu mi-ar semăna mai mult decât umbra mea, dacă vedeți în fața voastră originalul? Eu sunt, deci, cum vedeți, această adevărată distribuitoare de bunuri, această Nebunie, pe care latinii o numeau Stultitia și grecii Mora. Dar ce nevoie era s-o spun? Fizionomia mea nu mă arată oare îndeajuns de bine pentru a mă cunoaște? Și dacă cineva s-ar trezi susținând că eu sunt Minerva sau Înțelepciunea aș avea eu nevoie să-i descriu sufletul meu prin discursuri? Nu i-ar fi deajuns să mă privească o clipă pentru a fi convins de contrariu?” (Erasmus, Elogiul nebuniei, Ed Prietenii cărții, București, 1999, p. 13).

 

Așadar, ”homo sapiens” este, concomitent sau succesiv, și ”homo demens”, nu doar ”homo faber”, ”homo religiosus”, ”homo economicus” sau alte atribute care își cereau, aberant, unicitatea și exclusivitatea. ”Iisus a onorat și sanctificat nebunia, tot așa cum a sanctificat infirmitatea vindecată, păcatul iertat sau sărăcia. S-a înconjurat de nebuni, de posedați, de oameni stăpâniți de puteri inumane și a parcurs El însuși, în viața Sa pământească, toate treptele umanului, până la cea considerată de ceilalți drept nebunie, vrând să arate prin aceasta că nu există nimic inuman în om care să nu poată fi răscumpărat și salvat” (Mirela Mîrțu, Studiu introductiv la ”Sărbătoarea nebunilor”, p. 40).

 

Prostia mascată (și adesea justificată) de nebunie este una dintre acele limite subțiri dintre normal și patologic, dintre legal și ilegal, dintre acceptabil și inacceptabil etc. De ex. nebunul (cel autentic, inclusiv bufonul care o face pe nebunul autentic) nu poate fi judecat și condamnat, în timp ce prostul da.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 207. Miercuri 26 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (4)

 

S-ar putea spune că prostia îmbracă nenumărate (cavsiinfinite) chipuri/ măști deoarece, până la urmă, orice faptă prostească este imediat îmbrăcată în altceva (decât prostie), clamându-se, de regulă, circumstanțe atenuante, scuze de circumstanță pentru prostii evidente. Dincoace de ceea ce am numit ”nebunie”, există – la baza faptelor noastre prostești – părți componente ale unor stări care frizează patologicul. Voi aminti, în acest ultim episod despre măștile prostiei, doar câteva dintre ele. Nu intenționez să dau o notă savantă și livrescă descrierii acestor forme benigne de prostie care, culmea!, vor să acopere/ mascheze/ ascundă tocmai prostia, drept pentru care le voi prezenta (și) la modul personal, ceea ce nu este departe de adevăr (oricum, trebuie să reamintesc, măcar din când în când, că am o vastă experiență în emiterea și facerea de prostii).

 

Cred că printre cele mai frecvente forme de prostie (aparent benignă) este NEATENȚIA! ”Nu am fost atent, îmi pare rău!”, spun(em) adesea în loc să afirm(ăm) răspicat: ”vai, ce prost am fost!”. Cu siguranță psihologii pot explica/ argumenta care este linia de demarcație între neatenția normală și cea patologică, dar comoditatea umană (legea efortului minim) ne face să nu depunem efortul firesc de a fi atenți/ pe fază/ cu toate antenele în funcțiune. Dar nu trebuie uitat că și atenția, ca și multe alte atribute ale inteligenței umane se pot educa (nu sunt doar daruri primite la naștere). O observație: majoritatea profesorilor/ părinților admonestează elevii/ copii: ”Fii atent!”, ”De ce nu ești atent?” (”de ce nu caști ochii?”) în loc să le ofere acestora contexte și modalități prin care atenția chiar este consolidată, ”ascuțită”. (De fapt, la fel se comit greșeli și în privința stimulării plăcerii/ curiozității de a învăța, de a citi, de a te informa, de a fi creativ. În locul acestor stimulente firești apar doar imperative/ comenzi/ ordine: ”Ia și învață! De ce nu citești? Mai informează-te că o să ți-o ia alții înainte!” Etc.).

 

Preiau un exemplu de neatenție din manualul de Psihologie pentru clasa X-a (2005). (Reamintesc în treacăt și testul – unul de verificarea a atenției – pe care l-am prezentat la începuturile acestui serial: sunteți mecanicul unui tren care….., cu întrebarea finală: câți ani are mecanicul). Iată testul propus de N. Mitrofan la începutul capitolului despre ”atenție”: ”Un elev se adresează unui coleg cu rugămintea de a face un calcul în gând pe măsură ce îi va prezenta niște date, de genul: într-un tramvai în care sunt 18 călători, la următoarea stație coboară 5 și urcă 3, la următoarea coboară 4 și urcă 11, la următoarea coboară 9 și urcă 10. La următoarea coboară 7 și urcă 13, la următoarea coboară 8 și urcă 4. Întrebarea finală: ”câte stații au fost?” Colegul, de regulă, răspunde: ”nu știu, pentru că nu am fost atent la asta”. Dar problema (mare) nu se reduce la un asemenea test, aparent jucăuș. Nefiind atent azi, nefiind atent mâine, la una sau mai multe aspecte care, de fapt, te interesează/ te afectează până la urmă ajungi să acumulezi insuccese (și ale căror cauze le pui, de obicei, pe seama celorlalți…). Din nou subliniez că atunci când ești neatent doar în ce te privește, asta e, tragi ponoasele și invoci destinul/ divinitatea/ societatea, dar atunci când ești în funcții de răspundere toate formele de atenție trebuie să fie bine (an)trenate, dezvoltate și folosite. Altfel, ”unde nu-i cap, vai de popoare” (Dragoș Pătrașcu).

În încheiere, amintesc că tot forme mascate de prostie sunt și autoacuzațiile: ”n-am voință”, ”nu pot să vorbesc în public”, ”nu stau bine cu memoria”, ”eu n-am imaginație”, ”stau prost la capitolul creativitate” etc. uitându-se (ah! memoria!) că toate aceste pot fi (auto)modelate, (auto)stimulate, (auto)dezvoltate, (auto)educate. Da, dar pentru asta îți trebuie voință, răbdare, atenție, efort de memorie etc., adică atribute ale inteligenței…

Liviu Druguș     Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 208. Joi 27 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (1)

Pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com am publicat multe așa-numite ”pseudorecenzii” ale unor articole/ cărți scrise de autori mai mult sau mai puțin cunoscuți. Nefiind nici cronici literare, nici critică (literară) de întâmpinare făcută după canoane, nici analize literare, nici comentarii literare, le-am numit, ad-hoc, pseudorecenzii, ele fiind câte ceva din toate cele menționate plus încă ceva… Miza lor era în primul rând autolămurirea mea și, eventual, dialogul (tot lămuritor) cu autorul/ autorii. Cea mai importantă parte a mizei a fost atinsă: m-am (auto)lămurit! Fiind eminamente critice, arareori laudative  ele mai sunt și împănate cu digresiuni, considerate probabil de specialiști ca fiind abateri de la orice normă de recenzare. Recunoștea și O. Paler: ”Asta e slăbiciunea mea – digresiunea”. Drept urmare toată această scriitură a fost trecută ușor cu vederea (îndeosebi de către autori) chiar și atunci când cineva atrăgea atenția că au fost spuse, totuși, niște adevăruri acolo. Ele au fost considerate ca irelevante nefiind scrise de… un filolog expert/ specialist/ profesionist în domeniu. Autocritic vorbind, acele pseudorecenzii aveau și niște hibe greu de acceptat: erau excesiv de lungi (multe zeci de pagini) ceea ce le face ușor de ignorat (este mai ușor de citit o cronichetă de câteva rânduri pe FB!), erau prea tranșante și, adesea, foarte dure folosind un stil nu prea utilizat în călduțele prezentări de carte sau în criticile strict pozitive de prin gazetele noastre literare (în special din centrele culturale periferice). În fine, dar nu în ultimul rând, acele pseudorecenzii păcătuiau prin sinceritate și lipsă de compromis. Devoalarea (auto)plagiatelor, a erorilor de logică și chiar de gramatică găsite în texte care au trecut, chipurile, prin redacții cu pretenții, cu ifose chiar (dar care nu aveau în caseta redacțională nici corector nici redactor de carte) nu putea fi recunoscută/ acceptată cu ușurință. Pe atunci nu aflasem că „Este foarte periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti şi prost.” (G. B. Shaw). Cât despre lipsa de compromis, aici lucrurile au fost bine puse la punct de Camil Petrescu: ”Marea înțelepciune e să-ți alegi prieteni care nu te vor sili să faci compromisuri”. Faptul că nu (mai) am prieteni în lumea literară m-a salvat de la a face vreun compromis oarecare.

În studenție și mulți ani după, am fost un consecvent cititor al ”României literare”, iar în ultimii ani am citit doar sporadic, criticile literare fiind, de regulă, mai mult omagii și adulații decât …critici! Cu atât mai ”grozavă” mi s-a părut o cronică sinceră și corectă semnată de Dan Alexe, prin anii 80, la o carte semnată… Nichita Stănescu (unde și greșelile de ortografie ale marelui poet erau ”scoase-n băț”). Eram atât de atras de critica literară adevărată încât am scris la – pe atunci – ”Revista  Economică” propunând ca toate cărțile cu subiecte economice să fie recenzate și prezentate CRITIC în revistă, după modelul din literatura beletristică. (Consecința a fost că am fost invitat să vin la revista din București ca redactor, cu promisiunea de a primi și locuință. La Iași nu aveam așa ceva… Era în anul de grație 1972, dar în scurt timp stalinismul dur a fost reinstaurat în RO, revista cu pricina a fost comasată cu un ziar și astfel s-au rezolvat toate problemele…). Am renunțat la citirea paginilor de critică literară (utile doar pentru gonflarea ego – urilor autorilor). Peste timp, după decenii, cu câțiva ani în urmă (vreo 5-6 cred) o fostă colegă de liceu m-a rugat să-i prezint cartea (voluminoasă!) cea mai nou apărută în fața unui public băcăuan. Abia am avut timp să citesc o parte din conținut… dar m-am lămurit repede despre ce era vorba. În fine, la data fixată m-am prezentat în fața unui auditoriu scriitoricesc, jurnalistic și nu numai. Prezentarea mea a fost pe cât de scurtă, pe atât de acidă: cartea nu era propriu-zis o carte, ci reluarea unor articol(aș)e publicate în ziare locale sau reviste literare generoase cu autorii harnici și care mai aveau și funcții administrative. Critica este, și ea, o formă de artă, dar parcă prea adesea aceasta, la noi, este mai mult o artă a fugii (de răspundere). În ce mă privește am ales să nu fac compromisuri cu mine însumi și cu autorii (adică să citesc ceva ce nu place, dar eu să spun/ scriu că acel ceva este promițător, înălțător, provocator etc., adică să nu spui mai nimic, dar să placă urechilor autorului). Drept pentru care am spus că era mai bine ca acea carte să nu fi apărut, sau măcar să nu fi pretins la o lansare publică de carte sub convingerea/ speranța că nu are cum să fie criticată, ci doar mângâiată pe creștet, talentul prezentatorului fiind chemat să îndemne oamenii să citească cartea, adică să o cumpere! Supărare maaaare! Bref, intervenția mea a fost un eșec. Dar „pentru a reuşi nu este suficient să fii stupid, trebuie să ai şi bune maniere.” (Voltaire). Bunele maniere invocate de Voltaire se referă – cred – și la masa la restaurant plătită de ”autorul lansator” ca o mică răsplată pentru efortul criticilor invitați: unii pentru că au vorbit, alții pentru că au tăcut… Am declinat invitația la restaurant, conștient fiind că am mai bifat o prostie la activ. Prostia mea se trăgea din faptul că am ignorat evidențele vremurilor noi, aflate sub legea lui OM (Ești om cu mine, sunt om cu tine). Prin urmare, îi dau perfectă dreptate lui Octavian Șuluțiu (via Costin Tuchilă): „Prostia e o deficienţă organică. Prost e omul care nu înţelege evidenţele. Evidenţa e corespondentul axiomei din matematică. Omul căruia trebuie să i se explice o evidenţă e prost. Fiindcă evidenţele nu se pot explica. Ele trebuie înţelese în sine şi spontan.”

Acest marketing de duzină, ocolitor al criteriilor valorice/ estetice/ documentare/ culturale/ literare etc. îmi repugnă. Spunea Nicolae Manolescu: ”Junimiștii introduc, odată cu spiritul critic, un criteriu care nu se negociază: al adevărului”. Dar, se știe, adevărul umblă prin lume cu capul spart… Tocmai de aceea nimic nu ar trebui negociat atunci când se face o evaluare critică a unei cărți în general, îndeosebi a unei cărți PROASTE, sau a unei cărți care nu este, de fapt, o cartea, ci o simplă colecție de texte deja publicate. Altfel, rămânem încremeniți într-un proiect cu orizont sumbru și acceptăm/ practicăm indefinit politica formelor fără fond de care parcă suntem blestemați a nu mai scăpa vreodată.

 

  1. Merită cită această confesiune (”Moartea lecturii amenință sufletul”) dedicată tuturor iubitorilor de citit și scris: https://www.washingtonpost.com/news/acts-of-faith/wp/2017/07/21/the-death-of-reading-is-threatening-the-soul/?tid=ss_fb&utm_term=.78bba354c2cd

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 209. Vineri 28 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (2)

Am criticat (foști) amici sau pur și simplu cunoscuți din zona academică/ universitară cărora le-am reproșat autoplagiatul, adică publicarea aceluiași material/ articol (eventual cu titluri schimbate) în mai multe publicații/ reviste/ cărți ca fiind noutăți de ultimă oră, absolut inedite/ originale. Am considerat asta (autoplagiatul) o lipsă de respect față de cititorul care primește aceeași mâncare (reșapată), dar pe care o plătește de mai multe ori… Fenomenul este destul de răspândit, din păcate, fiind o meteahnă balcano-danubiano-pontică de tip negustoresc primitiv (ah, marketizarea!) larg răspândită în dictaturile bolșevice, dar și acolo mai bătea, din când în când, câte un vânt de libertate. Voi prezenta, pe larg, un exemplu de critică autentică (exemplu pe care l-am descoperit anul acesta) datorat scriitorului român Ion Druță de la Chișinău (născut în anul 1928).

 

Ion Druță, la un Congres al Uniunii Scriitorilor din Moldova (RSS Moldovenească pe atunci) din anul de grație 1965 a ținut un discurs intitulat ”O samă de îndoieli literare” în care a făcut o trecere în revistă (foarte critică) a stării literaturii din fosta republică sovietică (nu exclud să fi avut voie de la partid și kgb, dar valoarea de adevăr al celor spuse atunci, rămâne). Evident, critica literară nu putea lipsi din analiza marelui scriitor. Iată cum a descris I.D. modul cum se făcea  pe atunci critică literară (vezi în special minutele 19-21): ”Criticul își formează o părere despre o carte și scrie un articol la gazetă. După aceea el scrie un articol problematic (tematic, LD) unde adună tot ce a scris la gazete și publică în revista ”Nistru” aceleași păreri pe care noi de-acum le-am citit în gazete. După asta se editează o culegere a criticilor și el pune articolul ăsta și-l editează, și vine cu absolut aceeași părere, pe ici pe colo modificată. După aceea criticul își publică el însuși o carte aparte cu aceleași articole și păreri pe care de-acum noi le știm. După asta se face o Istorie a  Literaturii Moldovenești: toți criticii scot de prin geantă tot ceea ce au spus despre literatură, împachetează un pic altfel și vin peste capul meu cu Istoria Literaturii. După asta iau această Istorie și o traduc, o editează la Moscova, după care vin iar pe capul tău cu aceleași chestiuni și aceleași păreri despre aceleași cărți. Și este, tovarăși, pur și simplu înjositor pentru literatura noastră ca un critic să vină cu aceeași părere și se poartă cu ea pur și simplu ca un rus cu traista…”.  Așadar, iată schema de cultivare a verzei numită pompos ”critică literară”: pe un ”cotor/ ciocan” de varză numit articol de gazetă se înfășoară un articol mai mare format din același articol de gazetă, după care se publică într-o revistă, iar articolul din revistă, puțin amplificat, dar în esență același ca articolul de la gazetă și de la revistă, se publică într-o cărțulie de autor, care apoi este tradusă și readusă la locul de plecare cu surle și trâmbițe, cu lansări de carte etc., pt că, nu-i așa, cartea vine oho… din străinătate, de la un centru cultural mai mare etc. etc. Exact la fel procedase colega mea de liceu, atunci faza fiind ”lansare de carte formată din articole de revistă formate din articole de ziare locale”!  Iar eu, în virtutea colegialității și prieteniei care ne legase odată ar fi trebuit să laud acest demers nu foarte onest de înghesuire în Istoria Literaturii Române a încă unui nume ce și-a însușit bine tehnica sovietică a făcutului cărților din articole și din alte cărți… Mi-a fost imposibil, drept pentru care am mai adăugat un nume la lista lungă de foști prieteni…(vezi aici discursul integral al lui Ion Druță. Este interesant, amuzant și foarte actual!) https://www.youtube.com/watch?v=6OEWAGjAsxM&feature=youtu.be

Iată cum (mai) funcționează (sper că din ce în ce mai puțin) mecanismul de pervertire atât a literaturii propriu-zise, cât și a criticii literare de pe la noi. Prin 1997, un fost coleg de presă, ieșean, cu care am lucrat un timp la Chișinău îmi solicită o întrevedere și mă roagă, nici mai mult nici mai puțin decât să-i scriu prefața la o carte (de versuri, parcă…) pe care intenționa să o publice într-o generoasă editură ieșeană de apartament. ”Să văd manuscrisul” încerc eu să nu-l refuz chiar din prima. ”Aaaa, încă mai am de scris”, zice ”poetul”. ”Dar tu fă-mi introducerea și apoi ne mai vedem…”. Sancta simplicitas! La o asemenea schemă nu mă gândisem. ”Autorul” lipea în fața ”poeziilor” sale (eventual copiate de la poeți mai puțin cunoscuți) o Prefață laudativă  pe care o prezenta Editurii, sub semnătura mea, ca pe un fel de recomandare! După care urma lansarea de carte cu șprițurile aferente. Cu trei asemenea cărți și o recomandare de la un scriitor cu patalama puteai deveni membru al USR (Uniunea Scriitorilor din România) și aveai asigurată o pensie viageră… Mai este de mirare că RO are acum mii de scriitori cu patalama la mână din care merită citiți cel mult câteva sute? Faptul că în câteva numere relativ recente din România Literară am găsit câteva prezentări cu adevărat critice ale unor romane mi-a insuflat o undă de optimism și speranță. Prostia literaturizată, se pare, are leac și la noi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 210. Sâmbătă 29 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (3)

Răzvan Voncu (Rz.V.), redactor șef la România Literară, nu ezită să facă o recenzie acidă la o carte de memorialistică (”proză confesivă”) semnată de Radu Vancu (R.V.) (”Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015”, Editura Humanitas, București, 2017, 347 pag.). Nu am citit cartea așa că nu voi face dialog nici cu autorul, nici cu recenzentul. Mă voi limita să depistez doar un eventual dialog între cei doi. Ar merita, în viitor, să caut și să găsesc și alte recenzii ale cărții. După o analiză comparată a stilurilor și criteriilor de recenzare s-ar putea vedea unde este prostia: la autor sau la unii dintre recenzenți. S-ar putea să avem surpriza că R.V. este considerat, de alt recenzent, un talent de geniu și propus pentru Nobel… Nimic nu este imposibil la noi. Deocamdată, mă voi rezuma să scot în evidență modul tranșant în care recenzentul (Rz.V.) percepe și reflectă textul autorului R.V. Voi începe chiar cu finalul, care doar el ar fi fost suficient pentru a demola autorul unei cărți cu – ni se spune – pretenții scriitoricești nejustificate (eventual, cartea ar fi putut să nu apară…): ”Având în vedere asiduitatea cu care autorul se auto-promovează ca scriitor, lui Radu Vancu nu i-ar strica nițel talent literar” (Rom Lit, nr. 29/ 7 iulie 2017, p. 7). Cu o asemenea măciucă în moalele cărții, autorul este ca și desființat ca scriitor. Întrebarea mea (și, presupun, nu doar a mea) se îndreaptă către onor conducerea Uniunii Scriitorilor, recte dl Nicolae Manolescu, director USR și director Rom Lit: dacă un membru al Uniunii Scriitorilor se dovedește lipsit de talent, atunci cum a devenit membru? Și încă: dacă a devenit membru pentru (foste presupuse) merite reale, asta înseamnă că el poate să scrie și să publice mereu cărți proaste, umbrind USR ca asociație de scriitori profesioniști? Sigur, întrebările sunt doar retorice.  Dar să revin la reproșurile pe care Rz.V. i le face lui R.V. În primul, rând i se reproșează că, la cca 35-40 de ani, nu prea se cade să trântești publicului un jurnal intim dintr-o perioadă fadă, neînsemnată prin nimic extraordinar; în al doilea rând, i se reproșează lipsa de stil (singurul care i-ar fi salvat textul, zice Rz.V.). Lipsită de stil fiind, cartea lui R.V. este ”o narațiune aglutinantă, plicticoasă, alcătuită dintr-o  mulțime de notații și întâmplări mărunte, între care se insinuează, însă,  și fragmente interesante”. Dar lovitura de baros abia acum vine: ”Ceea ce deranjează până la sațiu, în text, este, înainte de toate, noianul de banalități crase, pe care Radu Vancu le dă publicității, probabil din convingerea secretă (și falsă) că tot ce scrie e literatură”. Și asta nu e decât pregătirea pentru un atac cu rachete cu rază de acțiune cât toată România cititoare de Rom Lit: ”La fel de supărătoare e și mania lui Vancu de a face observații improvizate, complet plate, despre personalități și opere culturale, cu o superficialitate care nu e a genului diaristic, ci chiar a relației sale cu cultura”. Aceste observații improvizate sunt, în mintea lui Rz. V. ”niște puștisme”, adică niște ”infantilisme copilărești”  ca să apelez la un pleonasm. Dar, brusc, o grenadă critică explodează și în capul FILIT (Festival Internațional de Literatură) de la Iași: (”o manifestare literară a cărei gestiune financiară este acum anchetată de justiție”). Așadar, o schijă aparent rătăcită intră și în capul scriitorului ieșean Dan Lungu, actualmente membru USR (Uniunea Salvați România), dar și membru USR (Uniunea Scriitorilor din România). Recitind recenzia lui  Rz.V. nu pot să nu observ cam multe note acute și sulițe bine ascuțite adesate OMULUI Vancu, nu SCRIITORULUI Vancu. Iată câteva ”monstre”: R.V. este ”îngâmfat”, are ”manii”, este ”ridicol”, ”autor încă neacreditat” care scrie ”puștisme”, ”un autor înzestrat cu aspirația culturii, însă nu și cu măsura ei”, ”chibiț al unei vieți literare mărunte” etc. Parcă ar fi și un pic de atac la persoană, nu vi se pare?, că mie mi se cam pare… Voi încerca, așadar, în episodul următor, să văd dacă cei doi se cunosc, dacă au vreo relație personală (eventual conflictuală) de rezolvat sau este doar o suspiciune a mea? Cu alte cuvinte, avem o critică literară autentică, una demolatoare de proști și demascatoare de prostii literaturizate, sau avem doar un bâlci balcanic bâlbâit cu iz de balamuc?    Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 211. Duminică 30 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (4)

 

Mai întâi să lămurim cine este Răzvan Voncu (n. 1969, Constanța, actualmente conf. univ. dr. la Facultatea de Litere – Universitatea București. A debutat în literatură în anul 1988). El este  redactor șef al RomLit. În 2002 a apărut o caracterizare pozitivă la adresa celui ce se prevedea deja că va fi ”șeful noii generații de critici literari” (mi se pare că exact la fel s-a spus și despre Daniel Cristea Enache – LD): ”Razvan Voncu poate deveni mâine întâiul stătător al cumpănirii cărților scrise de beletriștii români de ieri și de azi”, spune dramaturgul și romancierul Dumitru Radu Popescu în „Tinerii lupi”, cuvântul înainte al cărții lui Răzvan Voncu, ”Secvențe literare contemporane” ”. (în Revista Magazin din 10 aprilie 2002 (http://www.revistamagazin.ro/content/view/1901/21/). Din articolul din ”Magazin” deduc că debutul lui Răzvan Voncu s-a făcut cu o culegere de critici literare culese de prin gazete și re-vândute sub formă de carte. Domnule academician Ion Druță, ceea ce ați criticat dumneavoastră la scriitorii sovietici din Moldova sovietică (și nu numai) la nivelul anilor 60 se repetă aidoma cu criticii literari români de la începutul acestui nou secol. Se pare că ”merge și-așa”, și-atunci la ce bun schimbarea modelului? Dacă avem forme, ce ne mai trebuie fond? Recenziile de formă, sau chiar vădit personale, umplu spații de reviste, iar cititorul onest (prost de bun) chiar crede că avem o critică literară normală… și preia modelul!

Iată ce scria Radu Vancu în săptămânalul ieșean ”Timpul” la data de 12 mai 2015, sub titlul ”Moravuri literare autohtone. Copilăriile domnului Răzvan Voncu”: ”La rubrica mea din ianuarie din Timpul, intitulată „O anchetă canonică ratată”, observam că domnul Răzvan Voncu răspunde inadecvat la ancheta României literare despre scriitorii generației 2000: Răzvan Voncu, pe care îl apre­ciez pentru cronica edițiilor și pentru cartea privind istoria lite­rară a vinului, e în mod evident complet aerian în acest context. Numai așa îmi explic faptul că i‑a putut include pe Ovidiu Verdeș și Gabriel Mihăilescu, amândoi scriitori născuți în 1963 (cu doar șapte ani mai tineri decât Mircea Cărtărescu, așadar), printre douămiiști. La rubrica domniei sale din România literară (nr. 12/2015), în cronica edițiilor intitulată „Dincolo de frontierele unei ediții restitutive”, domnul Răzvan Voncu ține să-mi demonstreze că nu e aerian. Iată cum: scriind despre proza lui Sorin Stoica, ajunge cu o stranie necesitate logică la o concluzie care mă privește: „Pe lângă mulții închipuiți ai «literaturii noi» (de la Claudiu Komartin la Radu Vancu), Sorin Stoica e un scriitor”. Pe lângă Claudiu Komartin și cu mine, în cronica domnului Voncu despre Sorin Stoica mai sunt admonestați Paul Vinicius și Dan Mircea Cipariu, la fel de out of the blue. Cum absolut toți patru se întâmplă să fim și critici la adresa directorului României literare, domnul Nicolae Manolescu, sunt nevoit să retractez: domnul Răzvan Voncu nu e câtuși de puțin aerian. La cât de avântat și prompt știe să atace scriitorii care îi critică directorul, aș zice acum că, dimpotrivă, e foarte bine orientat.”

Avem, așadar, dovada că între cei doi este o râcă personală, un diferend apărut pe teme de apartenență la o gașcă (literară?) sau alta. Vancu l-a criticat pe Voncu pentră că a răspuns inadecvat la o anchetă despre copilărie. Apoi Voncu râde de Vancu că scrie copilării/ puștisme. Urmează Voncu la serviciu. C-așa-i în tenis! Că doar nu credeați că avem oameni serioși și inteligenți care să scrie cărți bune și care să primească recenzii la obiect (nu la subiect, adică la autor). Nu pot decât să subscriu la titlul folosit de Rz. Voncu, unul larg acoperitor: ”Sub zodia mediocrității”, dar și la titlul alăturat, al Simonei Vasilache: ”Bolile copilăriei”.

Liviu Druguș  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 212. Luni 31 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (5)

 

Cu speranța că nu nimeresc iar într-un duel ”literar” între recenzor și autor, ambii orgolioși, partizani, nervoși și iuți la mânie, așa cum am pățit în episoadele anterioare, încerc să găsesc și o critică literară mai aproape de menirea acesteia: semnalatoare de erori și sugeratoare de soluții. Așa îmi pare a fi cronica lui Daniel Cristea-Enache (DC-E) la cartea lui Dan Stanca, ”Cum mi-am distrus viața”, Editura Cartea Românească, București, 2017, 376 pag. Și uite așa încep să pendulez între metaprostologie și metacritică literară. Critica este, și în acest caz, una cvasidemolatoare, dar una cu câteva portițe de scăpare în momentul prăbușirii. Încep, și în acest episod de căutare a demascării prostiei literaturizate, cu finalul cronicii: ”Lui Dan Stanca îi trebuie un lector de carte” (D.C.-E., ”Cum mi-am distrus cartea”, România Literară nr 29/ 7 iulie 2017, p. 10). Cu un asemenea verdict mai poți spera la reparații (fie și capitale) ca la o nouă ediție cartea să fie chiar una foarte apreciată.

 

Ce-i reproșează DC-E lui D.S.? Cam astea: lungimea prea mare a cărții și a unor secvențe nu foarte importante în economia cărții, lipsa stilului (ceea ce i-a reproșat și Rz.V lui RV), lipsa coerenței și excesul de explicații etc. Redau câteva caracterizări: ”scris lăbărțat”, apropiat de grafomanie, ”acumularea cantitativă de pagini tot mai avântate, dar cu o expresivitate tocită prin redundanță”, ”chinuitul și chinuitorul autor”, ”precipitare stângace”, ”incapacitate de focalizare, ca și de sinteză”, ”autor fără auto-control”, ”scris dezlânat”, ”aștepți finalul cărții ca pe o eliberare”, ”gărgăuni spiritualiști”, ”stil întristător , cu fraze lemnoase tot mai frecvente” etc. Rezultatul, conchid, avem o carte aproape bună cu o scriitură proastă. De aici și concluzia sugestivă că autorului îi trebuie un lector de carte, fapt aproape general valabil la tot mai marea masă de maculatură aruncată de edituri pe piața de carte, lăsând autorii fără redactor de carte, fără corector, lăsând critica liteară să demoleze ceea ce era bine să nu se construiască. Mă întreb (retoric): oare de ce recenzorii/ cronicarii/ comentatorii etc. nu sunt solicitați de autori ÎNAINTE de apariția cărții, fapt necesar mai ales la începători? S-ar evita multă grafomanie și s-ar mai economisi spații în depozitele cu carte nevândută ale editurilor.

 

În narațiunea din carte autorul scrie o carte în care un (alt) scriitor scrie o carte despre un ins care s-a apucat să scrie o carte, formulă neagreată de critic/ cronicar: ”Pare că o întreagă filială a Uniunii Scriitorilor se regăsește în cartea lui Dan Stanca, membrii ei neavând ceva mai bun de făcut decât să se scrie unii pe alții, într-un același roman al ratării”. Chiar dacă această tehnică (carte în carte) snu este bine mânuită, recenzorul putea să precizeze faptul că asta este o modă postmodernistă de care (ab)uzează cam toate artele: PiP (picture in picture), TiT (theater in theater), FiF (film in film) etc. și evident BiB (book in book), cu varianta exagerată (BiBiB) (book in book in book).  Nu pot încheia această metacronică fără a sublinia că, totuși, critica lui D.C.-E. nu este una atotdemolatoare, cartea având capitole sau părți care sunt lăudate pentru reușită.

 

Întrebarea e: oare, de ce citim cărți? Sigur, fiecare are un răspuns și o acțiune în consecință, dar îmi face plăcere să inserez trei răspunsuri ale unor scriitori consacrați (via Gigi Ghinea): „Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunţa” (Fernando Savater); ”Dacă nu-ţi place să citeşti, înseamnă că n-ai găsit cartea potrivită” (J.K. Rowling) și ”Îmi plac mai mult cărţile decât oamenii. Ele – cele adevărate – nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă dreptate. Dacă nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi” (Simona Popescu).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 213. Marți 1 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (6)

 

D.C.-E. a publicat în 2016 o culegere de articole după modelul bolșevic pe care tocmai l-am criticat. Conștientă de precaritatea și penibilitatea unui asemenea demers de revindere a articolelor deja publicate și plătite, Sonia Elvireanu găsește necesar ca prezentarea acestei adunături articoliere să înceapă cu o explicație/ justificare/ scuză: ”Între reunirea articolelor într-un volum de publicistică și disiparea lor în diverse publicații este o mare diferență, după cum vom putea constata din cartea lui Daniel Cristea-Enache ”Aproape liber” (Curtea Veche, 2016). În primul rând, fiindcă ne oferă o imagine globală asupra subiectelor abordate între 2011-2016. În al doilea rând, ne livrează simultan cu exprimarea opiniilor despre problematica actualității culturale românești portretul spiritual al autorului însuși, în dinamica gândirii sale dialectice. În al treilea rând, dezvăluie concomitent două aspecte ale scrisului său, publicistica și critica literară, într-o coexistență senină, sprijinindu-se pe experiența directă și pe studiu documentat.” (România Literară, nr. 32/ 21 iulie 2017). S.E. nu găsește de cuviință să menționeze măcar revistele în care au fost publicate articolele și de la care, sper, D.C.-E. și-a cerut (măcar) voie să le republice (sigur, în afara cazului în care contractele de colaborare dintre D.C.-E. și revistele în cauză stipulează că autorul este și deținătorul unic al drepturilor de autor). O face însă chiar autorul culegerii, lucru pozitiv. (Vezi autoprezentarea culegerii de articole de la Târgul de Carte Gaudeamus, din luna noiembrie 2016: https://youtu.be/OHoMEVw_OrI ). La cele trei argumente oferite de S.E. în favoarea cvasiautoplagiatului (faptul că D.C.-E. menționează sursele elimină acuza de autoplagiat), eu vin cu trei precizări: 1) În primul rând, ar trebui să se facă distincție între ”carte de autor” și ”culegere de articole”. Deosebirea este mare: nu doar drepturile de autor sunt în chestiune, ci și in-actualitatea subiectelor scrise în ultimii 7-8 ani. D.C.-E afirmă că în țările civilizate publicistica nu este ”înfloritoare” pentru că nu mai au subiecte de abordat/ criticat…  O sugestie: demersul de re-aducere în memoria cititorilor a ceea ce a fost deja publicat și citit (și plătit, desigur) ar putea avea o bună justificare și acceptare ca fiind chiar literatură (carte de autor) dacă: a) s-ar preciza acordul expres al tuturor redacțiilor revistelor în care s-a publicat, eliminând suspiciunea de ”obținere de foloase necuvenite”; b) la fiecare articol/ eseu autorul să intervină cu o updatare, cu comentarii aduse la zi, cu precizări, sublinieri, retractări etc, înviorând lectura (prin trecerea de la o istorie publicistică la un nou gen publicistic; c) să se publice și eventuale reacții (pozitive și negative) de la rubrica de Comments a publicațiilor care au și varianta on-line. Prin asta s-ar aduce în atenția cititorilor noi grile de lectură, noi puncte de vedere, adăugând dimensiunii hedonistice a lecturii și una mai pronunțat educațională. 2) În al doilea rând, agreez faptul că simpla republicare de articole, aduce la lumină și ”portretul spiritual al autorului însuși” (S.E), dar nu unul luminos-intelectual, ci unul strict negustoresc-financiar și, nu în ultimul rând, (i)moral; 3) Sonia Elvireanu susține că între critica literară și publicistică se instituie, prin adunarea în volum a unor articole pe aceste teme, o ”coexistență senină”; eu înclin să cred că acesta  este doar un ”argument” de circumstanță, pro causa autoris. Mai mult, deși articolul dnei S.E (intitulat ”Despre cultură și libertate în două lumi opuse”) este doar o prezentare de carte și nu o recenzie/ cronică de carte, el este plasat în revistă la rubrica ”Comentarii critice” (sic!) a României literare. În fine, dacă tot am invocat și delicatele chestiuni financiare legate de drepturile de autor, o ieșire elegantă din situație ar fi postarea gratuită a acestei culegeri pe un blog sau portal cu acces gratuit. Cartea s-a vândut cu 35 de lei și online cu 27, dar faptul că autorul a primit deja contravaloarea articolelor ar fi un argument pentru vinderea stocului rămas la un preț simbolic (adică la cost de producție).

Liviu Druguș   Pe mâine!
https://youtu.be/5iFV5uJorL8    https://youtu.be/MSmipBgPjYY

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 214. Miercuri 2 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (7)

Cu critica literară contemporană de la noi ne-am (cam) lămurit. Avem câteva nume de referință care sunt nu numai cunoscute, ci și – în general – crezute (atunci când li se citesc producțiile). Nu-mi permit să fac liste și ierarhii (asta mi-ar mai trebui!). Voi reveni asupra acestor producții în episoade viitoare. Dar nu doar criticii literari consacrați lasă urme sau influențează câtuși de puțin destinul literar al unor scriitori. Scriitorii înșiși, în bună tradiție a breslelor concurente, se caracterizează între ei, desigur cu trimitere la operele lor, dar și la … caracterele lor. Cu alte cuvinte, scriitorii devin critici literari care pretind ca opiniile lor să fie luate în seamă, fie și pentru că – de la Călinescu cetire – un critic bun trebuie să fie, în primul rând un scriitor bun. Altfel, cum să dai sfaturi de cum să scrie o carte dacă tu n-ai scris măcar una? Precizez aici, în context, că opiniile mele despre autori, articole și cărți (pseudorecenzii) sunt esențialmente de natură etică, logică, managerială și foarte puțin de natură estetică, artistică, literară.

”Eroul” episodului de azi este doamna Magda Ursache (n. 1943) de la Iași care a publicat o carte teribilă (și teribil de interesantă și utilă), dar nu la Iași, ci la Cluj (să mai repet a n-a oară că sunt fan Cluj de multă vreme?). Filiala Iași a USR a acordat premiul pentru publicistică pe anul 2012 doamnei Magda Ursache pentru cartea ”Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U.”, Ed. Eikon, Cluj, 2012. Mr. Google m-a ajutat să aflu că există doar o cronică la această deosebită carte (epuizată, din păcate). Aceasta îi aparține lui Ion Beldeanu și a apărut la Suceava în ziarul local ”Crai nou” sub titlul ”Magda Ursache și realitatea contemporană”, la 4 august 2012. (http://www.crainou.ro/2012/08/04/magda-ursache-si-realitatea-contemporana/) Pentru a avea o primă impresie despre cantitatea de acid și de turnesol folosită de dna M.U., redau câteva pasaje preluate din cronicheta suceveană (aprecierile aparțin autoarei): ”editorii sunt niște ,,tipăritori”, deoarece li se datorează ,,o industrie a cărții scrise de grafomani și de plagiatori” și ,,Somnul spiritului critic naște monștri”. Interesante sunt nu doar părerile dnei M.U. despre cohortele de scriitor(aș)i ale căror producții umplu depozitele și librăriile cu maculatură pe post de literatură, ci și opiniile unor monștri sacri despre alți monștri sacri, opinii care arată că și scriitorii sunt oameni, că a existat dintotdeauna o concurență emoțională și deopotrivă pragmatică pentru premii și alte întâietăți, și că o critică serioasă nu rămâne (la noi) niciodată nepedepsită etc. Voi extrage câteva (din cartea dnei M.U.) și le voi prezenta într-un format sintetic de tipul X despre Y. Iată-le:

Camil Petrescu despre Sadoveanu: ”Sadoveanu este o glumă în literatura română”;          Eugen Lovinescu despre Camil Petrescu: ”un maniac…. groaznic de megaloman și agresiv”; Tudor Arghezi despre Nicolae Iorga: ”moș pârțag”;                                                             Tudor Arghezi despre Eugen Lovinescu: ”îi este greu morcovului să facă fragi”;                    Tudor Arghezi despre Mihai Beniuc: ”moț de căcat”;                                                           Alina Mungiu Pippidi despre George Pruteanu (pamflet-necrolog): ”Moartea unui clovn”;         Adrian Marino despre George Călinescu: cabotin, farseur, penibil, ridicol, violent, cinic, fals, ipocrit, venal, duplicitar, abject, infatuat, emfatic, megaloman, grobian, diletant, anacronic, dogmatic, carierist, tinichea.

No comment!

Liviu Druguș                                                                                                                              Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 215. Joi 3 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (8)

 

Despre cum se gratulau scriitorii români între ei cu epitete intens colorate și imprecații degradante (pentru ambele părți) am amintit în episodul anterior. În lumea intelectuală, criteriul suprem de ierarhizare este, desigur, intelectul/ inteligența/ capacitatea de înțelegere și de re-creare a ceva inedit. Cum să-l critici mai bine pe intelectual decât luându-i calitatea de intelectual, demascându-i lipsa de înțelegere și autourcându-te în slăvi tocmai prin coborârea diabolică a concurentului în iadul cu fraieri! Sintetic, fiecare dintre criticaștrii etichetanți aruncă înspre colegii de breaslă un mesaj necriptat care ar putea fi o variațiune a exclamației simple: ”uăi, da prost mai este Y” (semnat: X). Faptul că am extras doar exemple cu scriitori români (grație dnei M.U.) nu înseamnă că doar la noi există o asemenea practică demnă de ușile neglisante ale corturilor de vacanță. Dimpotrivă, fenomenul este (oarecum) uman și se practica/ se practică și la case mai mari. De exemplu, în Franța. Măreția literaturii franceze nu mai trebuie argumentată. Mai mult, ”sensibilitatea literară” a limbii franceze (cum sublinia, recent, Andrei Makine, în discursul de primire în Academia Franceză) este considerată chiar o trăsătură națională specifică, iar cultura franceză a devenit ”o cultură prin excelență a expresiei literare” (sursa: Marina Vazaca, ”Modelul francez și farmecul rus” în Rom. Lit. Nr 32/ 21 iulie 2017. p. 23). Dar la acest rafinament de elită s-a ajuns și prin ”călirea” scriitorilor care și-au aruncat reciproc în cap găleți cu mizerii, alternativ cu laude și înnobilări. Despre aceste ”exerciții de denigrare” efectuate de nume mari ale literaturii și culturii franceze scrie Constantin Coroiu (C.C.) în Expres cultural, Iași, nr. 3/ martie 2017. Voi aplica același model sintetic de forma X despre Y folosit în episodul anterior (cu sublinierea că persoanele sunt vizate, nu opera lor):

Voltaire despre Rousseau: ”acest șarlatan mincinos și gol; acest câine de vânătoare arțăgos și răutăcios”;

Leon Bloy despre Rimbaud: ”un avorton care se pișă la poalele Himalaiei”;

Baudelaire despre G. Sand: ”G. Sand e proastă, vorbăreață. Nu mă pot împiedica să mă gândesc la această stupidă creatură fără un anumit fior de groază”;

  1. Bataille despre Andre Breton: ”o bătrână beșică religioasă”;

Andre Breton despre Anatol France: ”Pentru a-i închide cadavrul trebuie golită una din cutiile de pe malurile Senei, pline de cărți vechi pe care el ”le iubea atât de mult” și să se arunce totul în Sena. Nu mai trebuie ca acest om să producă praf, măcar cât e mort”;

Jaques Prevert despre Montherlant: ”un cur care se dă Grande de Spania”;

Paul Claudel despre Andre Gide (la moartea sa): ”Moralitatea publică are de câștigat din asta, iar literatura n-are mare lucru de pierdut”;

Albert Camus despre Paul Claudel: ”acest bătrân avid năpustindu-se spre Sfânta Masă spre a înfuleca onoruri. … Ce mizerie!”;

Celine despre Sartre: ”o satanică măruntă parșivenie îndopată cu căcat”;

Eugen Ionescu despre Sartre: ”acest rege al dobitocilor”.

Revenind ”a nos mouttons”, același C.C. amintește despre ”delicatul” refuz al lui P.P. Carp de a lua parte la înmormântarea lui Maiorescu: ”Nu-i fac porcului o politeță pe care nu mi-o mai poate întoarce”. Așadar, suntem aproape de modelul cultural francez, dacă nu cumva l-am și depășit și trebuie să ne așteptăm ca și limba română să devină una cu o ”sensibilitate literară” de invidiat, așa cum este limba franceză. Nu ne rămâne decât să fim perseverenți (ceea ce nu ne prea caracterizează) și în privința înjurăturilor (ceea ce ne cam caracterizează). Deduc că ceea ce critica Ion Druță și modul cum am ”criticat” eu producția colegei mele de liceu sunt monumente de cumințenie și inabilă delicatețe. Conchid: dragi scriitori, ”pentre creșterea limbii românești și-a patriei cinstire” vă recomand: ”Să înjurați bineeeee!.

Liviu Druguș      Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 216. Vineri 4 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (9)

 

Am văzut, în episoadele anterioare, că atacul la persoană se identifica, adesea, cu un fel de critică (indirectă) la adresa operei literare. Dacă persoana este infectă, cum ar putea acea persoană să scrie lucruri diafane, suave și sensibile? Dar legea concurenței (generatoare de invidii, uri și blesteme) funcționează în unele culturi cu o frenezie greu de stăvilit. Până la urmă, prostia, prostirea și prosteala trebuie criticate sau nu? Și dacă da, cum? Cu duhul blândeții, ca la copii și adolescenți, sau cu asprimea vorbelor și tăișul calificativelor, ca la oamenii maturi? Orice postmodern relativist și împăciuitorist ar răspunde fără să clipească: ambele. Așa zic și eu. Dar depinde și de persoana care face critica, precum și de opera persoanei criticate. Este critica totuna cu bășcălia/ ironia/ zeflemeaua? N-aș crede. Tocmai pentru că în locul produsului/ operei a fost criticat producătorul/ autorul, critica literară s-a compromis fiind asimilată cu atacul la persoană, injuria, calomnia, zeflemeaua ieftină/ facilă. Pe aceste teme voi încerca să perorez astăzi. Adică: avem nevoie de critică (inclusiv literară) adevărată/ constructivă/ ajutătoare? Este aceasta un folos sau un ponos?

 

De regulă, se instituie un fel de continuum între autor și operă, astfel încât atacul la persoana autorului poate fi, până la un punct, justificat. Probabil tot legea efortului minim îi îndeamnă pe unii critici să atace mai întâi autorul – o țintă vizibilă, una care poate da și replici, genera o  polemică și întreține o mică circotecă aducătoare (și) de profituri din vânzări. Personal nu agreez atacarea autorului, deși eliminarea răului/ nocivului din cultură poate fi mai bine înfăptuită atacând originile și nu consecințele. Drept urmare se țintuiește la stâlpul infamiei ”prostul” și nu ”prostia”, producătorul și nu produsul. Divaghez puțin: într-un manual de teorie economică din zorii apariției acesteia pe meleaguri miorești se preciza clar: ”producțiunea trebuie regulată la origine”. Uneori, producătorul este analizat cu osebire și, doar ca o consecință, la final, este analizat și produsul.

 

După devoalarea ”prostiei” mele de a-mi critica în public o colegă de liceu (criticând mai mult procedeul ”înfoierea verzei” și nu opera în sine, cu atât mai puțin autoarea) o cititoare mi-a sugerat că, din experiență, insuflarea încrederii prin scoaterea în față a aspectelor pozitive, dă mai bune roade decât criticarea directă și fără menajamente. Da, cred că în fazele incipiente ale afirmării acest procedeu este unul bun, conform unei pedagogii pozitive eficiente. Dar atunci rolul criticii scade, el fiind și așa în mare deficit la noi. Piața cere și lecturi facile, infantile chiar, nu doar poeme filosofice și ficțiuni savante. Dacă vom fi blânzi cu făcăturile, atunci cel ”făcut” va fi cititorul (printre cititori fiind și potențiali autori care percep imediat că ”merge și-așa”, drept pentru care vor deversa în continuare făcături).

 

În context, semnalez apariția, la Iași, a revistei lunare ”Expres cultural” (24 pagini), revistă la care mă voi referi mai pe larg în alte episoade. Deocamdată precizez doar că finanțatorii revistei sunt Editura ALFA (directorul editurii fiind una și aceeași persoană cu directorul fondator al revistei: Nicolae Panaite) și o misterioasă Fundație ”C.A.V.” (nici Mr. Google n-a auzit de ea. O fi Centrul de Arte Vizuale Multimedia cu sediul în București?). Partea foarte bună a acestei noi apariții este că revista se distribuie gratuit pe net (toată arhiva se găsește la http://exprescultural.ro/ ).

 

În numerele 6 și 7-8 este publicat articolul semnat de redactorul-șef Constantin Pricop, articol intitulat ”Critică și zeflemea”, foarte util în contextul discuției de față. Câteva idei din acest articol – în episodul următor.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 217. Sâmbătă 5 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (10)

Pentru Constantin Pricop (C.P.), autorul acestui articol, critica este evaluarea estetică a operelor. Dar critica nu a fost mereu bine văzută. Scrie C.P.: ”În cultura română critica suscită însă chiar de la începuturi o polarizare bine conturată a atitudinilor față de actul critic, o atitudine dihotomică pe care nu o aflăm la cei de la care am împrumutat de-atâtea ori”. Istoricește, Heliade Rădulescu exprima, la 1837, această polarizare: ”Nu e vremea de critică. E vremea de scris, și scriți cît veți putea și veți putea…”. El este autorul îndemnului cantitativist ”Scri(e)ți, băieți, scri(e)ți, numai scri(e)ți!”. Teama de critică era cumva explicată/ justificată de nevoia de a avea și noi o literatură națională. Explică C.P. această temere față de critică: ”Exercițiul critic…. descurajează producția națională, iar în lipsa cărților originale, bune, proaste, cum or fi, se face loc unui rău mai mare – traducerilor”. Deci, nu estetica are cuvântul, ci interesele naționale, exprimate ideologic, politic. Cine critică operele românești este un antipatriot…. Are loc, așadar ”disocierea între un spirit critic ”negativist”, nociv, indezirabil – și critica… constructivă. Partizani ai criticii calitative, estetice au fost Kogălniceanu și Alecu Russo (programul ”Daciei literare” – 1840) ”în care se cerea o critică a operelor și nu a autorilor, a ideilor și nu a persoanelor”. ”La noi critică înseamnă așadar mai mult decât comentarea și valorizarea operelor literare din punct de vedere estetic. În istoria României se vorbește  chiar  de epoci cărora le este proprie o atitudine critică.” (vezi C. Rădulescu Motru).  Inițial, tinerii întorși de la studii erau foarte critici față de realitățile țării, aceștia ironizând/ zeflemizând obiceiurile instituțiilor noastre (forme fără fond). Zicea Motru: ”într-o țară incultă ca a noastră, cine poate începe ceva serios?! Ca la noi la nimeni.” Tot Motru aprecia critica (chiar distructivă cum era ea) dar era nemulțumit că aceasta se făcea ”fără să arate îndestul și drumul îndreptării”. Cioran se arată a fi adept al heliadismului, fiind anti-critică și pro-creație. Dar în epocă era deja predominantă critica pe criterii estetice promovată de urmașii lui Lovinescu (Streinu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu), Perpessicius etc. Concluzia lui C. Pricop: ”La noi criticii i s-a acordat mereu o importanță majoră. Dar examinării estetice propriu-zise, oricât de mult s-ar vorbi de ”puritatea” artei, i se adaugă întotdeauna conotații din alte domenii, critica lăsând să se vadă dincolo de ea, cu mai multă sau mai puțină claritate, o puternică propensiune pentru ideologic și politic”. Și încă: ”În mentalitatea românească, critica e ceva negativ, acțiunea, edificarea e ceva pozitiv. … La noi, mai mult ca în alte locuri, critica nu este iubită, cu atît mai puțin sînt iubiți cei care o practică. …Perioada comunistă a castrat dimensiunea critică a unei gîndiri normale.” Încheierea analizei făcută de C. Pricop este  demnă de reținut: ”Mai există astăzi o critică serioasă a drumului pe care îl urmează societatea? … Avem publicații pline de pamflete, de încercări de a eluda realitatea, de minciuni pur și simplu, de jumătăți de adevăruri, de pasiuni senzaționaliste, de partizanate transparente – dar nu prea mai avem critică. … Critică adevărată nu prea mai există – fiind înlocuită, sub acest nume, de variate forme de reclamă, propagandă etc. Din critică au rămas două prejudecăți esențiale – cît se poate de vii și de active – chiar dacă despre ele nu vorbește nimeni. Prima e ”convingerea” privind caracterul distructiv al criticii. Dacă critici, vrei să distrugi, dacă critici aspecte ale societății românești înseamnă că vrei să distrugi societatea românească șamd. Cealaltă instituționalizează confuzia dintre critică și zeflemea. Critica e un soi de ….zeflemea, de miștocăreală românească și nu merită să i se răspundă deloc. O zeflemea e o formă literară înrudită mai degrabă cu pamfletul. Din combinarea celor două prejudecăți, condiția criticii – esențială la Maiorescu și la cei care au mers pe aceași direcție – este practic desființată”. Pe scurt, nu prea avem critică, conchide trist criticul C. Pricop.

 

Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 218. Duminică 6 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (11)

Motto: ”Șiretenia și perfidia sunt resursele oamenilor care nu au destulă minte pentru a fi cinstiți” Benjamin Franklin

 

În episoade anterioare, am considerat că șmecheria este, de fapt, o formă de prostie. Este o încercare de camuflare a limitelor (adică a prostiei) prin trucuri mai ieftine sau mai… costisitoare. Iluzia ”șmecherească” a unora că scriind o carte (eventual o ”tabletă” de versuri), au deja în mână un certificat de deștăptăciune, nu poate fi anihilată/ demontată decât cu ajutorul criticii (literare, în acest caz). Daniel Cristea-Enache  declara, într-unul dintre numeroasele sale interviuri/ dialoguri televizate, că el citește doar cărțile bune, pe cele slabe lăsându-le în seama lui Alex. Ștefănescu (care joacă, zic eu, în acest caz, rolul de sanitar al pădurii literare). Dar cum știi că o carte este bună sau proastă dacă nu o citești? (și încă cu mare atenție!). Acest mister este și va rămâne nedeslușit din cauza simplului fapt că este nedeslușibil. Când scriu aceste rânduri, la radio tocmai se transmitea știrea că IQ ul mediu al europenilor este în scădere. O probă imediată a esenței acestei știri era chiar comentariul unor ”specialiști” care au considerat că prima cauză a prostirii evropenești o constituie… îmbătrânirea. Așa o fi, că doar ei sunt specialiști/ experți. Cu această ocazie s-a mai demontat un mit: acela că bătrânețea este vârsta înțelepciunii. O fi fost valabilă această constatare (mitizată, ulterior) in alte vremuri demult apuse când durata medie de viață era de cca 50 de ani… În fine, la 59 de ani, în zilele noastre, directorul Bibliotecii județene ”G.T.Kirileanu” din Piatra Neamț, scriitorul, eseistul și criticul (bun!) nemțean Adrian Alui Gheorghe este dat afară din funcție pe motive de … incompetență managerială. (Realitatea este că A.A.G. nu este membru PSD, iar amintitul partid, urmaș demn (?) al defunctului PCR s-a hotărât, brusc să-și dea roșeața pe față, devenind cel mai iliberal partid din România. Or, iliberalismul este la cuțite cu liberalismul). Șmecheria cu ”incompetența managerială” a binecunoscutului scriitor nemțean pute de la distanță a prostie penibilă, dar asta e… Să-i lăsăm pe iliberali/ antiliberali în plata celor care au și ei de câștigat câte ceva de pe urma lor, și să ne concentrăm asupra unui ”produs” gheorghian recent, unul care explică de ce un director inteligent trebuie neapărat schimbat din funcție în scumpa noastră patrie, Republica Social-Democrată România. Sub titlul, ”O carte pe jumătate bună e mai neatractivă decît o carte proastă”, A.A.G. a publicat în ”Expres cultural”, Iași,  nr. 6/ iunie 2016, p. 7) o acidă analiză a criteriilor de promovare în literatura română (valabil, după cum am văzut, și în cazul nominalizărilor în funcții publice). Articolul poate fi citit integral la: http://exprescultural.ro/.

 

Parcă dorind să justifice/ explice afirmația lui D.C.-E cum că el citește doar cărțile bune (fără a preciza cum le alege fără a le citi în prealabil). A.A.G.  – cu evident iz sarcastic – precizează cum recunoaște el o carte bună. Simplu de tot: ”Prin metoda evitării celor proaste, pe care le recunosc imediat. După ce? După miros, gust, culoare, după densitatea literelor, după titlu, după autor, după poziția planetelor, după prognoza meteo, după noroc…!”. Prima categorie valorică este formată (și rapid recunoscută de criticii ”imparțiali”) din colegi, șefi, prieteni, cei ”călduros recomandați” etc. A doua categorie valorică este populată de cărțile necitite (nu știi despre ce-i vorba acolo, nu critici!). În fine, a treia categorie valorică este formată din clasici. Invocarea unui nume a unui clasic atrage după sine aprecierea valorică maximă. Consecința acestui mod ”științifico-empirico-diogenian” de evaluare este vizibilă: ”cititori tot mai răruți, tot mai derutați” (ibidem).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 219. Luni 7 august 2017. Facebookul min-te, facebookul min-te, facebookul min-te mi-nu-naaaaa-tă! (1)

 

Ce este și ce poate fi Fb-ul? Un prim punct de vedere larg acceptat este că Fb este un minunat mijloc de socializare, adică de bună simțire împreună cu alte persoane cu care împărtășim câte ceva în comun. Totodată, Fb este și o modalitate de informare, de completare a unor porțiuni de cunoaștere lăsate în penumbră, dar de interes pentru noi. Am învățat cuvinte noi, sintagme noi, puncte de vedere noi față de ceea ce știam anterior, ceea ce face din această rețea și un mijloc de educație și de (in)formare. Facebookul este, inevitabil pentru Era Informației, și un minunat serviciu global de intelligence/ de informații, informatorii înscriindu-se de bună voie în sistem (și) pentru obținerea unor presupuse economii de timp în comparație cu e-mail ul și economii de cheltuieli în comparație cu telefonia mobilă. În plus apare și iluzia ”cunoașterii” de persoane/ personalități/ vedete/ somități la care nici nu visai să ajungi. În mod implicit, serviciile naționale de intelligence folosesc cu sârg și entuziasm această mană cerească numită informații gratuite, masive, diverse și obținute în timp real. Iar dacă informarea este, în general, benefică indivizilor obișnuiți, atunci și dezinformarea este cel puțin la fel de benefică serviciilor. Drept pentru care s-a creat o adevărată industrie a fake-news urilor, cu bătaie lungă sau scurtă, destinată unor areale civilizaționale bine definite. Cu cât un utilizator de FB are un număr mai mare de prieteni (conexiuni, activate sau adormite), cu atât FB este mai curtenitor și mai atent cu această categorie de utilizatori. Cum? Oferindu-le amintiri ale propriilor postări, ale aniversărilor prietenilor și desigur ale lor înșiși. Mai mult, FB, în generozitatea sa bine calculată, oferă statistici care mai de care mai atractive, cum ar fi: număr de like uri (relativ recent distribuite pe șase categorii, din care alegi una care te reprezintă cel mai bine: bucurie, supărare, furie, luare la cunoștință etc.). Fb este una dintre expresiile cele mai concludente ale Erei Informației (pe care eu o plasez temporal în perioada imediat postbelică (convențional – 1950), dar și ale Societății bazate pe cunoaștere (knowledge based society) și tocmai de aceea această rețea funcționează ca un agent comercial major în lupta pentru cucerirea/ cumpărarea minților participanților. Nu știu ce valoare de adevăr are afirmația că ”Mark Zuckerberg nu s-a gândit niciodată că va face o platformă ideală pentru răspândirea ştirilor false şi a propagandei…” (Dragoș Stanca, ”De ce moare presa scrisă?”, interviu în Sinteza nr 42/ iulie-august din 3 august 2017). Dar dacă oportunitatea de informare a apărut, atunci cum să nu profiți de ea? Nici ”corectitudinea politică”, nici fervoarea iliberalistă actuală nu pot împiedica un investitor oarecare să devină câștigător. Iar noua doctrină a naționalismului american (Trump: ”Let s make America great again) converge perfect cu folosirea acestei companii (alături de altele) pentru scopurile politice anunțate și intens promovate.

 

Mulți dintre cei care au cunoscut supervizarea securistică pe pielea lor suflă acum și în iaurtul rece oferit de FB. Oare nu cumva istoria se repetă sub alte forme? La această temere au apărut interesante reacții: utilizatorii de bună credință (considerați adesea ca fiind naivi/ proști) au afirmat ritos: ”eu nu am nimic de ascuns, de aceea fac publice toate datele mele personale (adresă, telefon etc.) uitând că Fb ul este populat de indivizi de toate spețele, asumându-și riscurile aferente. Pe de altă parte, specialiștii în intelligence au persiflat temerea unora că ar fi mereu spionați răspunzând cu ”placa” folosită în regimurile totalitare: ”credeți că sunteți așa de important(ă) încât să se cheltuiască bani pentru urmărirea dumneavoastră?”. Întrebarea rămâne: este Fb ul ceea ce pare a fi?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 220. Marți 8 august 2017. Facebookul min-te, facebookul min-te, facebookul min-te mi-nu-naaaaa-tă! (2)

 

Una peste alta, Fb ul este un creier uriaș, o minte strălucită (a beautiful mind – ca să folosesc titlul unui excelent film, unul care trimite la infima graniță dintre normalul și patologicul mental) care are o forță informațională teribilă. Tot ceea ce contează de acum înainte este direcția/ scopul în care va fi folosită această forță, dar și modul în care acest monstru va fi stăpânit și folosit în mod onest. Dar ce te faci când – vorba latinului – ”mundus vult decipi” (lumea vrea să fie înșelată)? Sau, chiar dacă nu vrea în mod real, acționează ca și cum și-ar dori asta.

Toate considerațiile de mai sus pot fi luate ca fiind generalități imaginate sau supte din degete, așa ca să mă aflu în treabă (eventual, ca să o fac pe deșteptul). În realitate, acest episod care vizează deopotrivă inteligența și prostia (ambele fiind mereu universale și naționale) unui fapt incontestabil (Fb ul ca rețea neuronală globală, din care extrag informații utile doar cei foarte inteligenți și cu suport tehnologic de ultimă oră). Voi lua, ca de atâtea ori, exemplul meu personal pentru a veni cu argumente faptice/ numerice/ cantitative/ numărabile. Până nu demult aveam cca 450 de urmăritori și cca 3700 prieteni. Curiozitatea m-a împins să văd ce nume umpleau acea listă de 450 de urmăritori. O parte dintre aceștia nu aveau fotografie (ceea ce contravine principiului meu de a accepta prieteni doar oameni care au bunul simț de a pune o poză acolo…). La fel am procedat și cu urmăritorii, încercând, pentru început, să blochez aceste conturi ce păreau false. Unele au fost blocate, altele nu (fiind imposibilă blocarea lor). Cineva mi-a sugerat că aceste conturi false sunt viruși-spion care monitorizează activitatea mea de pe FB. Dar de ce ar trebui spionată activitatea unei persoane care avea toate setările pe PUBLIC? Nu am găsit răspuns, drept pentru care am blocat TOȚI urmăritorii care nu erau ”viruși”. Din 450 au rămas 118 afișați ca număr total oferit de statistica Fb ului. Am făcut o listă cu aceștia pentru a vedea dacă pot fi accesați din alte conturi. Dar, surpriză! Fb ul minte (o minte luminată care, totuși minte): în realitate, cei 118 sunt 21! Niciunul în plus! Iar numele lor sunt alese, provocator sau cu alte intenții, din zonele sensibile ale lumii: Rusia, India, Africa, Orientul Mijlociu, România… Iată câteva exemple de ”urmăritori” vizibili dar neblocabili: Abdur Rashid, Asif Gee, Glory Onyeka, Rajesh Kumar, Ramijav Yadav, Stacey Swift etc. Cel din Rusia (Moscova) a renunțat singur după prima ”epurare” făcută de mine. Foarte posibil că niciunul dintre numele și locațiile declarate nu sunt reale, dar întrebarea e: Cui prodest?  În mod la fel de greu de explicat, numărul afișat al prietenilor este mai mare decât suma celor listați (cu poze și info sumar). A trebuit să șterg peste 3500 de prieteni pentru a observa acest lucru. La ora când scriu aceste rânduri, numărul statistic afișat de FB este de 79 de prieteni. De afișat vizibil (în careul de 9 poze de prieteni pe care FB le publică la fiecare cont) nu afișează decât… cinci, deși este spațiu pentru nouă! Dacă accesez Secțiunea ”Prieteni” pentru a vedea cine sunt prietenii rămași în listă, din nou apar decalaje cantitative inexplicabile. La numărătoare nu ies însă decât … șase!  Mai ciudat, două nume de prieteni apar în lista celor activi în rețea ca și cum ar fi prietenii mei deși, de dragul experimentului i-am șters  din listă… Curând voi renunța și la ultimii șase prieteni pentru a-mi deschide un cont nou. Sau nu.  Concluzia: la fel ca energia atomică ce promitea rezolvarea problemei energiei pe termen lung, internetul și rețelele de comunicare promiteau o lume deschisă tuturor spre îmbogățire informațională nelimitată. N-a fost să fie conform așteptărilor din cauza inerentei naturi distructive a speciei Homo sapiens sapiens (care sapiens?). Homo Stupidus devine numele real al speciei noastre, blestemată să dispară ciclic și să reapară prin cine știe ce resurse interne etern regenerabile.

 

Liviu Druguș       Pe mâine!

Anunțuri