liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Esop

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea III-a)


 Pentru mine, sau pentru alții care s-au format în medii multiculturale, este ușor de înțeles cum a luat naștere această carte (”Cabaretul cuvintelor”) deorece multiculturalitatea oferă variație, noutate, schimbări de registru, alteritate (NB: multiculturalitatea nu este totuna cu multiculturalismul, la fel cum comunitatea nu este totuna cu comunismul, sau DADA cu dadaismul). Doar (sau – la rigoare – cel mai probabil) trăind în astfel de medii ești stimulat să cunoști mai mult, să treci dincolo de aparențe, să accepți pluralitatea, să dai de gustul altceva-ului și să sfredelești către esențe. Presupunerea (a mea, a altora) că intenția autorului nu a fost să scrie o piesă de teatru, ci doar un eseu filosofico-poematic pe teme lingvistice este repede anulată de subtitlul cărții: ”Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”.

 

(Fac aici o primă observație: acest subtitlu ar fi și mai adecvat piesei de teatru ”Frumoasa călatorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, îndeosebi pentru momentul DADA, din piesă, unul de mare virtuozitate muzicală, când prin ”n” moduri de a spune ”a” se comunică multe idei, gânduri, gesturi – fapt comun/ similar cu interpretări muzicale în stil DADA. Pentru că tot ceea ce scrie Matei Vișniec este legat de avangardismul de tip DADA sugerez vizionarea unui film de cca o oră despre DADA și suprarealism realizat în anul 1978 de Mick Gold: http://hyperliteratura.ro/documentar-europe-after-the-rain-dada-and-surrealism/ . Reamintesc, în context, că spectacolul cu piesa de mai sus – deopotrivă interesant stilistic, plăcut estetic și performant actoricesc a fost realizat de trupa UNTEATRU și distribuit de TVR2 la începutul acestei luni). Dar, nu piesa de teatru și spectacolul montat în varii forme și interpretări este preocuparea mea în acest(e) episod/ episoade, ci doar cartea, respectiv TEXTUL publicat (nu însă și interpretările/ hermeneuticile asupra acestuia transpuse în spectacole scenice). Pentru a vedea și alte ”citiri”/ unghiuri de lectură/ prisme/ grile de interpretare ale acestui text a se vedea lista link urilor către recenziile publicate (și) în format electronic (sau numai în format electronic, pentru edițiile online).

 

Din multitudinea de comentarii la cartea ”Cabaretul cuvintelor” găsite pe internet și citite de mine cu ochi critic, am remarcat că multe dintre ele sunt oarecum formale, pline de generalități, chiar cu preluări de la una către altele, adresate îndeosebi formei și foarte puțin sau chiar deloc conținutului. (Probabil acest ”stil” se cam practică peste tot în lume). Cuvântul ”cabaret” a fost complet ignorat de autorii (prea) scurtelor prezentări, probabil mergându-se pe ideea că autorul a vrut să facă dintr-un discurs filosofic sec, drag lui dar greu vandabil, unul ceva mai ușurel și mai ușor vandabil, făcându-l șarmant, distractiv, ușor frivol (pentru a fi acceptat mai bine de public). Nu cred asta. Matei Vișniec este, în primul rând, un  filosof care face literatură. Convingerile umaniste, existențialiste, trăiriste, avangardiste nu dispar cu una cu două. După părerea mea, apelarea la acest cuvânt nu urmărește frivolizarea lingvisticii și nici a psihologiei umane, ci subliniază/ integrează/ sugerează viziunea avangardistă din care însuși cabaretul a făcut parte. Ca să fiu chiar ceva mai tranșant, avangardismul nu este de conceput fără cabaret.

 

Chiar, ce este cabaretul? Iată câteva răspunsuri care, privite mai atent și în contextual operei vișnieciene, vor da o altă semnificație termenului și, respectiv titlului cărții/ piesei de teatru. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret  cabaretul este o formă de divertisment ce cuprinde comedie, cântec, dans și teatru, fiind distins în mare parte prin locul desfășurării – un restaurant sau club de noapte, cu o scenă pentru spectacol și cu mese la care stă audiența pentru a viziona performanța introdusă de maestrul ceremoniilor (în cazul nostru, acesta se numește, în text și în piesă, chiar ”domnul Matei Vișniec”). Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, cabaretul s-a deosebit imediat de ”la cafe-chantant”, orientat(ă) mai mult spre divertisment și nu spre experimentarea de noi limbaje. Așadar, atenție! Este vorba despre noi MIJLOACE de exprimare a gândurilor, simțirilor și atitudinilor oamenilor doritori de schimbare sau, cel puțin, negatori ai unor situații absurde (războiul, cred și eu, la fel ca avangardișii de acum o sută de ani, este una dintre realitățile cele mai absurde generate de presupusul animal gânditor-vorbitor care este omul. Iar exprimarea care deosebește omul de animal este tocmai graiul articulat/ limbajul, rostirea cuvintelor în fraze, a ideilor în forme inteligibile de către un orator către un auditor. Limbajele artistice sunt purtătoarele ideilor noi pentru simplu fapt că utilitatea comunicării unor idei se îmbină cu plăcerea de a vedea, simți, auzi. Or, locul ideal pentru promovarea ideilor noi este spațiul nocturn al cabaretului. Locul în care infloresc curente ca dadaismului, avangardismul și suprarealismul (care vor influența, mai apoi, toată arta viitoare) este chiar primul cabaret din Paris, fondat în 1881 în Montmartre. Au apărut apoi celebrul Moulin Rouge, Le Chat Noir și altele.  În Germania, primul cabaret a fost supranumit ”teatru colorat” (Buntes Theater). Condițiile războiului a obligat tineri din multe țări să se deplaseze în locuri mai sigure unde să-și poată exprima crezul lor artistic-social-politic. Astfel, la Zurich, la Cabaretul Voltaire s-a citit Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball, în iulie 1916. (vezi Cristina Foarfă: http://www.bookaholic.ro/acasa-la-dada-cabaret-voltaire-acum-ce-au-avut-si-ce-am-pierdut.html). Proba supremă (după părerea mea) a faptului că trăirismul/ existențialismul/ DADA și alte avangardisme care pun VIAȚA pe primul loc se regăsesc cel mai bine în mediul intelectualo-libertin al cabaretului, este cântecul Lizei MinelliLife is a Cabaret” (”Viața este un cabaret”) din filmul ”Cabaret” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret ). Vezi și savurează acest cântec aici: https://www.youtube.com/watch?v=moOamKxW844. ”Iubeşte viaţa mai presus decât înţelesurile ei, şi abia atunci îi vei pricepe sensul” scria existențialistul Dostoievski.
Simptomatic pentru spiritul vremii (de cca acum o sută de ani) este și tabloul lui A.A. Deineka, ”The Cabaret”: http://www.deineka.info/work-cabare.php. Așadar, idea de cabaret și atmosfera specifică acestuia – respectiv de loc unde se schimbă și se experimentează idei noi, stiluri noi, limbaje noi – coroborată cu o anumită ”specializare” a discuțiilor pe teme de filosofia limbii/ limbajului oferă un sens mult mai clar titlului ”Cabaretul cuvintelor”. Peste doi ani, în 2014, Matei Vișniec conturează și mai puternic rolul cabaretului, acela de teatru experimental de idei novatoare, scriind o nouă piesă de teatru intitulată ”Cabaretul Dada” cu subtitlul ”(piesă în vrac și în lucru permanent)”, adică scrisă dintr-o suflare și aflată în permanentă șlefuire. Stă în firea postmodernilor optzeciști actuali să utilizeze acest intrumentar (ce ține, oarecum, și de marketing) adică să lege și să explice cărțile la modul ”înlănțuit”, cu trimiteri de la o carte la alta.

 

(Am făcut această observație pe teme comerciale și în pseudorecenzia pe care am făcut-o la cartea lui Cosmin Perța. Și dacă tot am divagate puțin și am amintit de Cosmin Perța, să amintesc și de romanul semnat de Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, care descrie ”Lăptăria lui Enache” din București ca pe un cabaret, respective un select club de discuții, nu o cârciumă de cartier. Nu întâmplător, portretul lui Tristan Tzara domina/ trona localul, care, în perioada interbelică fusese închis din motive de pericole ideologice bolșevice pe filieră moscovită. De altfel, Matei Vișniec scrie că ”Bucureștiul era un oraș Dadaist înainte de Primul Război Mondial” – cf. Omul din care s-a extras răul, Ed. Cartea românească, 2014, p. 406).

 

Să nu uităm că anul acesta, 2016 este Anul Dada. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa (care a avut loc chiar în ziua de Sfântul Dada, pe stil vechi, 13 aprilie, dar și pe 28 aprilie, în calendarul creștin-ortodox, așa cum a arătat Victor Macarie de la Iași, în articolul ”DADA – un cuvânt care nu spune nimic sau un cuvânt bine căutat?” publicat în revista ”Cronica” nr. 13-14, an XXXI, paginile 1 și 13. Pentru verificare, a se vedea și: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). Este posibil ca cineva, în copilărie să-i fi amintit lui Tristan Tzara de acest nume de sfânt, din ziua sa de naștere, pentru ca, ajuns la Paris, memoria să-l scoată la suprafață și să dea noului curent un nume simpatic/ jucăuș și un certificat de naștere cu numele care face trimitere la propria sa naștere. Prea insistent a subliniat Tristan Tzara faptul că cuvântul ales de el nu are nicio semnificație pentru a nu avea niciuna… Probabil, mai mulți regizori români se vor înhăma, îndeosebi în acest an, dar și în viitor, la acest travaliu de punere în valoare a ideilor novatoare a lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) (1896 – 1963) născut la Moinești, județul Bacău. Iată ce scrie Matei Vișniec despre piesa ”Cabaretul Dada” și Tristan Tzara: ”Bineînțeles, o sursă inepuizabilă pentru scrierea acestei piese au fost articolele, manifestele și poemele Dadaiștilor înșiși, în frunte cu Tristan Tzara. Mai ales textele lui Tristan Tzara sunt în continuare de o prospețime uluitoare, purificatoare. Am avut practic în mâinile mele și sub privirile mele întreaga sa operă publicată de Editura Flamarion într-o culegere numărând 1700 pagini. …Cum o piesă despre Dada nu poate fi decât imperfectă, consider textul meu doar o simplă materie pentru posibile aventuri regizorale” (Cf. Matei Vișniec, Omul din care s-a extras răul, Ed Cartea Românească, București, 2014, p. 406).   …. Așadar, cel puțin aceste lucruri trebuie avute în minte când citim sau discutăm despre cabaretul de cuvinte al lui Vișniec.  Despre dadaism, vezi și: http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Iată cum își motivează autorul Matei Vișniec propensiunea sa de trecere de la roman la … dicționar de cuvinte importante pentru oameni, cuvinte care – dacă vor fi mai bine înțelese prin aceste alte/ noi mijloace decât cele ale clasicilor dicționare – vor ajuta mai mult oamenii să se înțeleagă între ei și, totodată, să înțeleagă rostul lor pe lume: ”Am încercat să imaginez, în acest ”cabaret al cuvintelor” un fel de ”dicționar subiectiv”.. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste ”cărămizi” primordiale ale limbajului.”. Într-adevăr, pentru un text scris, monadele primordiale sunt cuvintele, dar pentru un text declamat, pronunțat, rostit, șoptit, răcnit etc. monada primordială este sunetul (vocale și consoane) care alcătuiesc cuvinte/ idei/ mesaje. De unde și preocuparea autorului de a ”cânta la două țambale”, unul cu litere și cuvinte, altul cu sunete și cuvinte.  Dadaiștii erau fascinați de posibilitatea de a face artă prin intonarea unor vocale care aparent nu avea vreo legătură între ele și rezultatul obținut era ceva cu totul nou și lipsit de un sens prestabilit. Libertatea auditorilor/ privitorilor era de a conferi sensurile pe care le considerau potrivite/ nimerite. Așa s-a născut suprarealismul în muzică, apoi după acest model  – și în pictură, sculptură, literatură. (Vezi și http://www.cotidianul.ro/retrospectiva-artistului-christian-paraschiv-de-pe-roosevelt-island-250942/)

 

Ideea lui Matei Vișniec de a alcătui un dicționar sui-generis este benefică pentru amatorii de finețuri semantice și hermeneutice, dar și pentru iubitorii de armonii sonore, cărora le amintește un adevăr fundamental: la început nu a fost cuvântul (cu sens relativ clar), ci sunetul (cu sens imprecis, dar plin de sugestii și îndemnuri la reflecții). La început a fost muzica sferelor (pentru urechi), apoi simfonia imaginilor (pentru ochi), și abia mai tîrziu puterea cuvintelor (pentru limbă și gură, dar până la urmă tot pentru urechi și ochi…). Pentru conexiunea dintre muzica sferelor, arta avangardistă și transdisciplinaritatea promovată de Basarab Nicolescu sugerez discuția despre cartea și expoziția ieșeanului Cristian Ungureanu: https://www.youtube.com/watch?v=_zSswIQFEXE  respectiv https://youtu.be/l2GxVSLHFS4

 

 

Entuziasmul meu pentru scrierile filosofico-poetice în proză ale lui Matei Vișniec se explică prin faptul că – pentru mine – orice cuvânt nou auzit/ citit nu are sens dacă este (prea/ doar) vag descris/ definit. Până nu-i penetrez nuanțele, devenirile, variațiile, vecinătățile, asemănările etc., pentru mine rămâne un sunet-cuvânt opac/ închis/ străin/ greu de utilizat sau chiar inutilizabil. Un exemplu (luat din din argoul țigănesc, ceva mai recent pătruns la noi: cuvântul ”cocălar”): i-am întrebat pe aceia care îl foloseau ce înseamnă acest cuvânt și am primit răspunsuri ca: un zgârie-brânză, un sărăntoc, un trăitor de azi pe mâine, un zgârcit sărac dar fudul etc. Nu m-au ajutat. Singurul care m-a deslușit până la capăt a fost Dan Alexe care l-a explicat astfel: vine de la țigănescul ”cokal” care înseamnă ”os”. Mai exact, cocălarii erau țigani săraci lipiți pământului și care nu aveau bani decât pentru a cumpăra oase. Dar – și aici vine nuanța decisivă – mai întâi curățau oasele de orice urmă de carne, pe care o mâncau, apoi puneau oasele la fiert să facă o supă… Ei, acum sensul este mai clar: nu doar că erau săraci, dar erau și naivi (ca să nu spun altfel). Acum, știu exact ce are în minte cel căruia i-aș spune ”ești cocălar”, iar el ar cunoaște adevărata esență a termenului. Abia atunci apare comunicarea reală, deplină, cu miez. La școală mă blocam în fața cuvintelor noi, dar abia după ce primeam mai multe exemple începeam să mă dumiresc. Explicația blocării consta în faptul că eu doream să știu totul despre acel cuvânt, dintr-odată, cu toate nuanțele și valențele sale… Drept pentru care am devenit pasionat de etimologii, iar când aflam de unde/ de la ce vine acel cuvânt  eram chiar fericit. Adesea folosim cuvintele ca pe niște șrapnele aruncate oarecum la întâmplare: ceva-ceva tot trebuie să nimerească. Dar, boala/ sensibilitatea mea pentru sensurile esențiale ale cuvintelor m-a și ajutat (în înțelegere) dar mi-a și provocat complicații atunci când mă adresam unui auditoriu care avea echivalente diferite pentru cuvântul folosit de mine, în timp ce eu eram convins că am expus ideile mele cu o limpezime de cristal… Și acum marea majoritate a cuvintelor sunt polisemice/ polisemantice sau cu sensuri valabile numai cu mai mulți ani în urmă. Dacă spun ”Ion muncește” majoritatea dintre noi se gândește că sapă grădina, taie lemne, cară saci etc. dar puțin admit că sintagma ”Ion muncește” le-ar sugera că el cântă la vioară, scrie o poezie sau face planuri de viitor. Așadar, utilizarea multiseculară (poate și multimilenară) a unui cuvânt îi păstrează anumite sensuri clasicizate, în timp ce sensurile nou adăugate sau asimilate trebuie prezentate la modul explicit: La fel se întâmplă cu cuvinte ca ”materie/ material/ materialitate/ materialism” care fac trimitere doar la substanțe palpabile/ dure (ex. ”probe materiale” ), în timp ce ”energia” (componentă intrinsecă a oricărei amterii) este automat exclusă din ”materie”. Ce să mai spunem despre ”informație” care este tot parte integrantă a materiei?  Tocmai pentru că aceste cuvinte mai mult neclare decât clare pot provoca daune mari în urma unei comunicări defectuoase, s-a ”inventat” purtătorul de cuvânt, unul care să știe și limbajul instituției, dar și pe acela al ziariștilor, care – la rândul lor – trebuiau să cunoască nu doar limbajul purtătorului de cuvânt, ci și pe acela al cititorilor. (Vorbesc din experiența mea de ziarist profesionist – cinci ani – urmată de o experiență de purtător de cuvânt – trei ani – timp în care țineam și cursuri de Comunicare, după ce am predat mulți ani Managementul Informării/ Informației. Și toate astea dintr-o irepresibilă dragoste față de cuvinte și sensuri).

 

Închei aici această paranteză, dar îi arăt încă o dată rostul. Am vrut să subliniez și eu (Matei Vișniec o face și el în felul său) că fiecare cuvânt este de o inimaginabilă bogăție și complexitate, el fiind ”materie” primă pentru construirea sau demolarea de căsnicii/ case/ orașe/ romane/ poezii/ lozinci/ țări etc. Cuvintele sunt pe cât de bune, pe atât de rele. Depinde cum le folosești și în ce scop. Esop, înțeleptul antic, deținea arta de a folosi cuvintele ca pe un balsam sau ca pe o sabie. Expresia ”limbile lui Esop” înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi lucru (bine-rău, alb-negru). Spunea Esop: „Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm…”   Dar, totodată …. „Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”. (Esop https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/18/limbile-lui-esop/).  Această dublă natură a cuvintelor provine, de fapt, din însăși natura umană, divină și diabolică, deopotrivă. Dar oamenii care iubesc cu nesaț adevărul, iubesc și cuvintele, limbile popoarelor, scrierile acestora. Am mai adăugat aceste câteva cuvinte pentru a sublinia o incredibilă asemănare cu cele spuse/ scrise de Matei Vișniec în prefața cărții, prefață intitulată ”Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”. ”La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste? Dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste noua, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se intâlnesc două cuvinte.” (Matei Visniec). Așadar, fiecare două cuvinte care se întâlnesc nasc trei noi povești, de unde și infinita capacitate a acestora de a se plia pe realități mereu schimbătoare (ca formă). Prin afirmația de mai sus Matei Vișniec probează o (stră)veche zicală franceză ”Jamais deux sans trois” (Câteva precizări de dicționar pot fi utile: ”Le sens du proverbe s’est ensuite étendu pour indiquer que des bonnes ou des mauvaises nouvelles n’arrivent en général pas seules. Une chose qui s’est produite deux fois se produira une troisième. Plus généralement, les malheurs ou les bonnes nouvelles s’enchainent, se répètent. En effet, qu’est-ce qui a pu justifier le fait qu’un jour, quelqu’un ait décidé que tout évènement se produisant deux fois, se produirait aussi et automatiquement une troisième?
Ou, autrement dit, que cet évènement se produirait une ou trois fois, mais pas seulement deux”. http://www.expressio.fr/expressions/jamais-deux-sans-trois.phpJamais deux sans trois. Interesant este echivalentul românesc al acestei/ acestor expresii: ”un necaz nu vine niciodată singur”, ceea ce probează un funciar pesimism romanesc.)

 

Autorul vede parada cuvintelor îmbrăcate cu, sau dezbrăcate de multiplele lor sensuri și nuanțe ca pe un spectacol al vieții. Un spectacol de cabaret, desigur, deorece ”Life is a cabaret”/ ”Viața e un cabaret” (Liza Minelli). De aceea, el nu apelează la încordarea minții cititorilor, ci la stârnirea emoțiilor lor, respectiv la inteligența lor emoțională, ca să folosesc sintagma lui Daniel Coleman, utilizată, în ultima vreme, până la golirea sa de sens. Desigur toate astea fac parte din gândirea de tip postmodern (tip de gândire utilizat din plin de toată avangarda secolului XX, deși devenită model posibil de gândire acceptată și promovată ca atare abia după 1950). Este adevărat, termenul de ”postmodern” (pe care eu l-am folosit din plin, chiar și în exces, uneori) este evitat de unii comentatori/ scriitori/ analiști/ literați/ filosofi etc. pentru că prea a devenit un termen ”pret-a-porter”. La fel s-a întâmplat și cu cuvântul ”transdisciplinaritate”, înlocuit abuziv de ”interdisciplinaritate” și folosit în exces, mai ales unde nu trebuie. Fiind fondatorul și redactorul șef al revistei ”Economy Transdisciplinarity Cognition” (www.etc.ro) m-am trezit că primesc la redacție articole pe varii teme, dar cărora li s-a strecurat un ”transdisciplinar” în titlu, așa ca să dea bine, să fie acceptat… deși articolul nu avea nicio legătură cu abordul transdisciplinar. Amintind acum de aceste cuvinte (material, postmodern, transdisciplinar etc.) am deja ”materie” primă pentru a continua demersul lui Matei Vișniec, respectiv de a răspunde la invitația sa de a participa la ”cabaret” (p. 6). Așa cum recunoaște chiar autorul, el a antropomorfizat cuvintele, le-a umanizat, le-a dat chip și asemănare de ființă umană apoi le-a dat … (evident!) cuvântul. Unora dintre ele, desigur. Altora li s-a adresat, dojenitor-iubitor sau chiar critic-defăimător. După caz!  Adică, maestrul de ceremonii Vișniec invită dansatoarele cuvinte să-și devoaleze bunele și relele în spectacolul cabaretului. La fel ca oamenii.  Să intrăm la spectacol, așadar!

 

Înainte de a intra în prezentarea analitică a conținuturilor celor 58 + 19 capitole – respectiv cuvinte sau sintagme (nu vă speriați, cartea are mai puțin de 200 de pagini de text) voi face câteva considerații legate de ceea ce spuneam mai sus, respectiv legat de modul de gândire, de a fi și de a scrie al autorului. Este de mare utilitate să știm, înainte de a citi textul, că Matei Vișniec este un avangardist, un nonconformist, un postmodern ludic și creator de noi și noi posibile tipare. Pornind cu această precizare în minte am încercat varii modalități de citire a capitolelor: în ordinea sugerată de autor, în ordinea exact inversă, pe sărite. Procedând astfel am avut surprinderea că în oricare modalitate aș citi, lucrurile se leagă coerent, au sens, decurg capitol din capitol, idee după idee într-un tot armonios. Am convingerea că așezarea capitolelor-cuvinte a fost una deliberată și atent căutată. Nici vorbă de respectarea unor reguli sau de o omagiere găunoasă a unor cuvinte ”importante” eventual așezate într-o ordine care să satisfacă niște sensibilități ale cititorilor/ spectatorilor. Chiar cuvântul ”Cuvânt” (cuvântul cheie al cărții) este capitolul de încheiere, iar înaintea sa este cuvântul ”Dumnezeu”, precedat de cuvântul ”Corabie”, iar primul capitol-cuvânt este ”Eu”. Relativismul postmodern își spune cuvântul tocmai în această aparentă inversare a unei ordini considerată – poate – de alții drept ”normală”, ”bună”, ”acceptabilă” etc. Cum am mai scris, dacă artistul nu este măcar puțin anarhist, atunci nu prea este artist. În episodul următor voi încerca să ofer opinii despre modul în care autorul ceartă sau laudă cuvintele, cum le pune să facă dialog întree ele, cum prezența unora este dorită, alteori nu este. Cuvintele sunt ca și copiii, adică pot fi educate, rafinate, stilate. Iar maestrul de ceremonii Matei Vișniec este un excelent pedagog/ dresor/ modelator de cuvinte.

 

(va urma)

 

9 februarie 2016

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, România

Reclame

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (9)


Continui să pseudorecenzez (adică să fac un fel de recenzie, într-un stil ce ar putea fi considerat ca fiind avangardist…) romanul de (semi)ficțiune al Doinei Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii apărut anul trecut la Iași la Editura Adenium. Titlul cărții este, în primul rând, o trimitere directă la mult dorita, nemărturisita, căutata dar încă negăsita împlinire orgasmică a lesbienei Ana, aflată în fața autodescoperirii de sine și a ”fermentului secret” care i-ar aduce acea împlinire (p. 60), dar și o trimitere la nefericirile personale și sociale ale membrilor unui sextet de persoane/ personalități/ personaje aflate, (cum altfel?) în căutarea fericirii, măcar a uneia pasagere, scurte, dar fericire să fie!

Se știe, cea mai sigură cale de a te umple de deziluzii este să-ți faci (multe) iluzii. Viața însăși este o dulce iluzie, fiecare dintre noi pendulând între iluzia dispunerii de liberul arbitru și deziluzia unor predestinări imposibil de depistat și de înțeles (meditații pe tema destin – libertate de acțiune apar mereu în roman). Soluțiile imaginate de personajele cărții pentru evitarea predestinărilor (unele dintre așa-numitele predestinări fiind, de fapt, simple tabuuri/ dogme/ norme/ canoane inculcate educațional prin dresaj familial și social) sunt pe cât de diverse, pe atât de sortite eșecului. De unde și nefericirea ca normalitate și fatalitate, concluzie existențialistă care poate apărea în orice context social care nu oferă prea multe motive de optimism (așa cum au fost cam toți anii 90 ai secolului trecut, de tranziție, într-o Românie debusolată de un exces brusc de libertate aproape nesperată, dar gratuit oferită pentru marea majoritate a populației).

În fond, toată povestea celor 4 + 2 personaje stă sub semnul improvizației/ provizoratului, al instinctivului și al impulsurilor de supraviețuire primite de fiecare, ad momentum, pentru a încerca să scape de teroarea implacabilului destin. Fuga de sine, de propriile egouri și rigori, de propriul sex chiar, respectiv de neacceptarea heterosexualității ca unică soluție pentru obținerea mult râvnitelor momente de fericire, fuga de urâtul și răul care ne înconjoară majoritar, toate astea sunt abia mascate de voioșia indusă de un mediu în care țigările, alcoolul, drogurile, muzica sau averile materiale se consumă pe post de furnizori de fericire. Lăptăria lui Enache pare a fi mediul ideal (fost avangardist în anii 1920) în care eroii noștri încearcă să scape de propriile lor fobii, obsesii, neîmpliniri, frici sau supărări, dar fiecare are un plan al său, secret sau divulgat pe parcurs, un plan individualist-egoist, dar mascat de o falsă prietenie bazată pe un inexistent și imposibil altruism.

Cel de-al 13-lea capitol al cărții este dedicat unei întruniri plenare, adică cu sextetul în formație completă la localul lor preferat. Completitudine înseamnă și complexitate și chiar competitivitate sporită. Imaginile fiecăruia se oglindesc în mai mulți ochi, iar – se știe! – imaginile vorbesc, întotdeauna, cu maximă sinceritate. Dacă limba i-a fost dată omului pentru a-și ascunde gândurile (Esop), atunci ochii sunt pentru a vedea lucrurile așa cum apar ele, fără ascunzișuri. Drept pentru care cocheta și frumoasa Iulia se plânge că nu arată prea bine…. Se confirmă, din nou, zicerea: ”mai binele este dușmanul binelui”. Dotată cu o frumusețe nativă de invidiat, Iulia vrea mai mult, tot mai mult. Probabil, își dorește să atingă perfecțiunea estetică, dar… ea tot nemulțumită este: ”Din cauza somnoterapiei, nu mai am timp de fitness. Mă desfigurează celulita! Toate cărnurile mi se umflă și fleșcăie dizgrațios. Uite Radu, strânge-mi brațul” (p. 107). Evident, se impuneau laude de la membrii găștii la adresa cvasiperfectei Iulia. După ce chiar le-a primit, trimfătoare și mulțumită, își anunță plecarea iminentă, împreună cu bogatul ei soț, la Milano, pentru afaceri (soțul) și shopping (Iulia). Afișarea ostentativă a frumuseții și bogăției consonează perfect cu afișarea – la fel de ostentativă – a gustului ei pentru muzica cultă (a adus un CD cu faimoasa operă Ernani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernani), de Verdi (https://en.wikipedia.org/wiki/Ernani), în interpretarea Mariei Callas (https://www.youtube.com/watch?v=FSeFmYEdR3c).  Pentru a sublinia diferența culturală dintre ea și membrii grupului, Iulia anunță, pe fondul muzicii care se distribuia în tot localul: ”E Maria Callas” (p. 106), însoțind-o pe Maria Callas cu vocea proprie: ”Ernani, Ernani, involami” (Ernani, Ernani, salvează-mă!), după care ”atacă” aria Habanera  din opera Carmen de Georges Bizet (https://en.wikipedia.org/wiki/Habanera_(aria))

Estimp, Aurora imagina (pe un șervețel) posibile acrostihuri formate din inițialele numelor celor șase. Am mai scris (într-un episod anterior) despre posibilitatea ca inițialele numelor să aibă un anumit rost, să sugereze ceva, să încerce să probeze faptul că întâlnirea celor șase la Istanbul nu a fost deloc întâmplătoare, ci una chiar predestinată. Deși Aurora/ povestitoarea/ autoarea renunță la idee (”am mototolit hârtia imediat” p. 106), se pare că acrostihul a fost mereu prezent în mintea ei. În mintea mea, inițial, am sugerat cuvântul CRIZA(A), stare de fapt reală atât în societatea românească a finalului de deceniu, secol și mileniu cât și în sufletele celor șase aflați cu condiția psihică la pământ din varii motive personale sau sociale. Interesant pentru cititorii curioși să intre cât mai în profunzimile gândirii scriitoarei în momentul pregătirii și scrierii romanului (unul dintre cei curioși sunt și eu…) poate fi faptul că, inițial, romanul a fost construit pe o schemă simetrică de personaje: trei femei și trei bărbați. Pe lângă Radu și Cristian, a existat într-o variantă care a circulat pe internet, și un Ionuț, personaj care a fost înlocuit (greu? ușor? de ce?) de autoare cu lesbiAna. În cazul în care ar fi rămas varianta inițială, acrostihul care putea rezulta era CRAIZI (nebunie), ceea ce ar fi descris mai bine tensiunile psihice duse la paroxism care îi măcinau pe membrii grupului. În finalul capitolului, autoarea sugerează o cu totul altă ordine a numelor (fără Iulia care tocmai plecase la Milano) ale căror inițiale ar fi ZARCA, cuvânt nou creat care începea cu ZAR, simbolul hazardului/ destinului/ întâmplării/ nedeterminării… Citit cu ochi de neamț, cuvântul poate suna ȚARCA (https://dexonline.ro/definitie/%C8%9Barc%C4%83), o pasăre inteligentă, hoață și greu previzibilă,  cunoscută mai mult sub numele de COȚOFANĂ    https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofan%C4%83. Sigur, speculația (vecină cu fuga de idei) poate continua – cu trimitere la celebra operă Coțofana hoață. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofana_hoa%C8%9B%C4%83).  Foarte probabil, autoarea nu a avut în minte aceste asocieri, dar acesta este rostul pseudorecenziilor: să avanseze noi conexiuni posibile, să imagineze alte semnificații decât ale celor gândite de autoare și chiar să propună un alt final al cărții. Why not?

Și ca să închei speculația mea cu privire la simbolistica acrostihurilor posibile și invocarea unei anume păsări, cercul se închide cu trimiterea (de către autoare) la aria Habanera, din opera lui Bizet,  mimată de Iulia: „L’amour est un oiseau rebelle” („Love is a rebellious bird”). Trecerea de la hexagramă (sextetul complet) la pentagramă (prin plecarea Iuliei) a lăsat (și ea, ca și literele) urme și în mintea Aurorei, dar numai pentru scurt timp, aceasta sesizând ridicolul interpretărilor și jocurilor gratuite de cuvinte: ”Hei, pitagoreico, du-te în concediu!” (p. 114).

Plecarea Iuliei a prilejuit unilor membri ai ”pentagramei” să se lanseze în comentarii (nepoliticoase, firește) pe seama celei care nu mai era de față. Concret, frumoasa Zina nu avea cum să aibă cuvinte de laudă pentru frumoasa (concurentă) Iulia: ”Când e vorba de Iulia, nu știi niciodată unde se sfârșește persoana și când intră în rol personajul. Toată pendularea asta aiuritoare între etic și estetic… Ceee să zic? Nu îmi dau seama nici acum ce mă irită mai mult la ea: chiar persoana sau doar personajul?” (p. 109).

Invocarea binomului etic-estetic de către Zina (îmi) prilejuiește câteva clarificări conceptuale mai pronunțate. Interesantă mi se pare redefinirea (de către membrii sextetului a) arealelor de studiu ale celor două discipline prin prisma dedublării alternative și cvasipermanente a oamenilor în ”persoane” și ”personaje”: etica se ocupă de oamenii-persoane, în timp ce estetica se ocupă de oamenii-personaje. Într-adevăr, adesea, comportamentele noastre ca persoane obișnuite (studiate de etică) sunt teatrale/ prefăcute/ dramatizate/ jucate/ interpretate/ personificate (aspecte studiate de estetică), dar tocmai cvasiimposibilitatea decelării/ separării celor două posturi umane permite afirmația că estetica și etica sunt surori siameze monozigote, adesea imposibil de distins/ separat. (O paranteză tangențial legată de discuția conceptuală de mai sus: la o conferință -”științifică”, desigur! – se intrase în criză de timp și mai erau de susținut câteva comunicări, printre care și cea a mea care perora pe tema identității de esență dintre etic și estetic pe de o parte și dintre acestea și management pe de altă parte. Responsabilul sesiunii m-a rugat să fiu, pe cât posibil, scurt. Iată conținutul comunicării mele: ”În legătură cu ipoteza identității dintre etic și estetic, în urma laborioaselor mele cercetări, răspunsul meu este  DA”. Am și acum această convingere – parte a planului meu de reformare radicală a ”umanioarelor” (sintagma ”științe umaniste” poate fi, cel mult, o glumă), discipline care se ocupă de cunoașterea omului și a acțiunilor sale. Cu cât vom reuși să concentrăm obiectele/ disciplinele care studiază felii excesiv de subțiri de cunoaștere în arii consistente de cunoaștere (transdiscipline) cu atât vom crește șansele eficientizării educației tinerilor într-un mod care să fie rațional, emoțional, compactizat, concentrat și plăcut. Închei aici paranteza reafirmând invitația mea la dialog pe această temă, cu certe beneficii pentru tineri și pentru o mai bună coeziune interumană. Esențializat, pledoaria mea pentru compactizarea cunoașterii are ca slogan ”Știința a murit, trăiască cunoașterea!”, slogan pe care îl promovez în toate propunerile mele de refondare a educației, nu doar pentru România).

Despre lipsa dialogului real și sincer din cadrul ședințelor de psihoterapie de grup Moreno vorbește și faptul că nimeni nu dă vreo replică Zinei. Mai mult, înainte ca gașca să se spargă, Aurora își oferă doar sieși necesara punere la punct a (comportamentului) Zinei: ”Ca și cum toată emoția fascinată în care ne învăluise Iulia ar fi avut în vreun fel de-a face cu binele și cu adevărul ori cu teoriile literare despre persoană și personaj… Aiurea! ….. Așa că remarca Zinei a căzut lin și a plutit fără efect, ca umbreluța unui puf de păpădie pe suprafața unei ape liniștite” (pp. 109-110). Dar, tăcerile vorbesc și ele, mai ales dacă sunt însoțite de priviri. Iar când privirile sunt flămânde și pline de nedefinite dorințe, claritatea începe să apară: ”Simțeam cum privirea Anei o căuta cu înfrigurare pe a mea…” (p. 110). În loc de răspuns, Aurora se revoltă în sinea ei pentru prezența sa în acest ”ritual nebunesc” cu numele fals de psihodrame Moreno. Dar, totodată, devoalează adevăratele linii de forță care defineau coeziunea și intensiunea grupului. Cei doi masculi (Radu – care vine de la Iași pentru a participa la aceste întruniri! și Cristian) se adulmecau în vederea câștigării supremației în grup întru impresionarea interesată a celor patru ”femele” (cum le numește autoarea). Iulia era dominatoare față de toți prin frumusețea ei (plecarea ei precipitată putea fi și dovada unei iminente întâlniri amoroase), în timp ce Ana, da Ana, ”doar Ana, numai ea, mi s-a dezvăluit și altfel” (p. 111). Zina apare ea ca fiind cea mai misterioasă, imaginea ei oscilând între o stângistă  declarată și o spioană ascunsă (cf. Ana). Aurora însăși se autointeroghează cu privire la rostul și statutul ei în grupul celor 6, și ajunge la o surprinzătoare concluzie: ”adevărata problemă a grupului eram eu” (p. 112). Ca un fel de ”efecte colaterale” jocul psihodramatic, chiar fals cum era el, o influențează pe Aurora, îi dă de gândit și o îndeamnă la schimbare: ”Simțeam că urma să mă schimb decisiv, dar nu știam în ce direcție se va produce schimbarea” (p. 112). Dacă se corelează această declarație cu perioada istorică în care se desfășura acțiunea, atunci s-ar putea extrapola concluzia de mai sus asupra întregii societăți bucureștene/ românești aflată în mare derută de ideal/ scop/ finalitate. Totuși, direcția aleasă de Aurora este cel puțin contrară dezideratelor urmărite de psihodrama Moreno: ”Pentru moment, însă, m-am gândit, cel mai bine ar fi să evit grupul. Gata cu socializarea! O vreme doar” (p. 113). Să fii solitar, să dorești ieșirea din solitudine și să alegi, din nou, solitudinea ca soluție, ăsta da rezultat al psihoterapiei de grup…!

Zis și făcut! Retragerea în sine, ca mod de ieșire din complicațiile vieții de grup, s-a concretizat într-o reverie paseistă, o condimentare plăcută a ceea ce oferea nesuferitul București de sfârșit de veac cu amintirile prime și puternice ale unei excursii la vârsta de 4-5 ani, împreună cu mama sa, într-un parc pentru a culege melci. Cele câteva pagini (capitolul 14) care descriu această amintire (cea mai frumoasă din viața ei) sunt mai mult decât reușite. Nu m-aș mira deloc să aflu că Doina Popescu este și un foarte bun pictor/ gravor/ fotograf.

Luna de vacanță de vară – ”toridă, cu nopți reci și furtuni de praf” (p. 121) – apare ca un binevenit intermezzo între ultima partidă de Lăptărie și ceea ce avea să urmeze, evident tot la Lăptărie. Tabloul descris pe această singură pagină a capitolului 15 este nu doar (supra)realist, ci și unul trist-cenușiu-gălbui ca unul de final de existență, nu doar de vară, de deceniu, de secol și de mileniu. Până și tinerii aveau pesimism în gândire și simțire… observând că sunt martorii neputincioși ai unor schimbări climatice: ”Global warming, global warming, se schimbă clima, vom avea tornade ca în America” (p. 121).

Nu toate întâlnirile de la Lăptărie erau planificate: fiecare mergea acolo și în afara ședințelor convenite. Aurora simte nevoia imperioasă (”dorul de Lăptărie” – p. 122) de a merge la locul lor de ”ședințe”, dar același lucru îl simțise și Zina, care deja era acolo… De unde și concluzia Aurorei că așa ceva nu poate fi doar rodul întâmplării… (”C’est pas par hazard…” p. 122).

Ca să invoc și eu ideea că necesitatea se impune, de fapt, prin întâmplări neîntâmplătoare reamintesc aici două celebre replici ale actorului Dem Rădulescu, la Iași, într-un spectacol de teatru care (am realizat asta ceva mai târziu) pregătea publicul pentru (deja numită astfel încă de pe vremea dictatorului Nicolae Ceaușescu) ”Revoluția Română” (scenariu și regie scrise/ însușite – se pare – de Sergiu Nicolaescu în bună coordonare cu persoane din PCR și Securitate). Aceste replici erau: ”În economie și-n amor, nimic nu e-ntâmplător!” (cu trimitere directă la faptul că economia era dirijată – ca și iubirea – de forțe nevăzute, dar responsabile de urmări) și ”Dac-o fi și-o fi să mor, încaltea să mor sătul” (cu trimitere la criza alimentară care a vlăguit populația României). Despre rolul important al tagmei artiștilor (actori, poeți, regizori etc.) în bunul mers al RR am mai scris pe acest blog (de pseudorecenzii, în general) așa că nu mai insist. Prin urmare, Revoluția Română a fost bine pregătită (de către nomenklatura de partid) în cooperare cu serviciile de informații externe ale RO, ale URSS, Franței, SUA etc., și nu a fost o mișcare populară de masă, spontană (par hasard) așa cum încă susțin complotiștii. Deci, C’est pas par hazard…

De fapt, hazardul invocat de Aurora era, deopotrivă, o conștientizare a faptului că există un determinism cauzal pentru orice situație, pe de o parte, și o înțelegere și o acceptare a neputinței de a cunoaște cauzele reale, pe de altă parte. Întâlnirea cu frumoasa și (după spusele Anei) ”spioana” Zina părea a fi una… neîntâmplătoare, deși explicația dată de Zina era pusă pe seama… presimțirilor acesteia. În schimb, în mintea Aurorei s-au derulat în mare viteză situații și posturi halucinante în care Zina era succesiv sau concomitent, târfă de lux, spioană în lumea ambasadelor, mereu în misiune, hiperactivă și plină de succese.

Revenind la povestea relatată de Aurora, statutul incert al frumoasei Zina explică, oarecum, invidia Anei și zvonurile total nefondate răspândite de aceasta. În locul unei spioance care să tragă interlocutoarii de limbă, am descoperit, în acest capitol 16, o Zina sinceră, pusă pe mărturisiri, pe confesiuni și pe… discreție, rugând-o pe Aurora ca povestea ”aproape măritușului” ei să nu mai ajungă pe la alte urechi. Construcția contrapunctică este, din nou, evidentă, în privința imaginii cititorului despre Zina, ca în bancul cu Radio Erevan: X nu și-a cumpărat un autoturism de lux, ci i s-a furat bicicleta… În cazul nostru, presupusa spioană este, în fapt, o simplă femeie, e adăvărat foarte frumoasă, aflată, ca fiecare ființă umană, în căutarea fericirii, care fericire se dovedește a fi, din nou, o vulpe iluzorie…

Peisajul ”lăptăresc” era interesant și stimulativ atât atunci când era aglomerat cât și atunci când era gol. Se pare că ”goliciunea lăptărească” incita la confidențe, reverii și reflecții pe varii teme: ”Gioogi dispăruse. Lăptăria era goală, iar Tzara atârna strâmb sub ramă” (p. 129). După plecarea Zinei, Aurora  gândește că ”am rămas să mă mai însingurez un pic în retrodadaismul Lăptăriei” (p. 130).

(Am invocat – în episoadele 7 și 8 – interesanta explicație oferită de un cercetător ieșean cu referire la sensul termenului care definea curentul DADA, dar fără a cita exact sursa, cum s-ar fi cuvenit. Sunt, acum, în măsură să fac acest lucru. Și pentru că generozitatea spațiului virtual o permite, reproduc, în Anexă, textul articolului din revista Cronica, semnat de Victor Macarie de la Iași, text pus la dispoziție, cu amabilitate, de autor).

(Va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

14 octombrie 2015

Primele opt episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

ANEXĂ

D A D A – un cuvânt care nu spune nimic…

sau un nume bine căutat ?

           Este bine cunoscuta afirmatia lui Tristan Tzara potrivit careia numele DADA dat curentului literar-artistic pe care l-a inițiat a fost gasit la întâmplare într-un dicționar Larousse. Nimeni, însa, nu a precizat profilul: enciclopedic, lingvistic etc., și nici ediția respectivului dicționar, sigur anterior anului 1916. Iar Ribemont-Dessaignes confirma că totul a plecat de la „un coup-papier” care lunecase incidental între paginile dicționarului. Și ca farsa să fie și mai plauzibilă, Hans Arp, în anul 1921, povesteste ca Tristan Tzara „a gasit cuvântul DADA în ziua de 8 februarie 1916 la orele sase seara”. Ce precizie ! „Eram prezent – scrie mai departe – împreună cu cei doisprezece fii ai mei când Tzara a pronunțat pentru întâia oară acest cuvânt care a trezit în noi toți un legitim entuziasm. Aceasta se întâmpla la Cafeneaua Térasse din Zürich, în timp ce eu duceam o brioșă la nara stângă. Sânt convins că acest cuvânt nu are nici o importanță și (…). Ceea ce ne interesează pe noi este spiritul dadaist și noi eram cu toții dadaiști înainte de a exista Dada”. Dar, Tristan Tzara a dat și alte explicații cu privire la semnificatia acestui curent: “Dacă cineva găsește că e inutil, dacă cineva nu-și pierde vremea cu un cuvânt care nu înseamnă nimic… (s.n. V.M.). Primul gând care se vântură în aceste capete este de ordin bacteriologic; a găsi ordinea etimologică, istorică ori cel puțin psihologică a cuvântului. Din ziare – spune el mai departe – aflăm că negrii Kru numesc coada vacii sfinte: DADA. Cubul si mama din nu știu care provincioară din Italia capătă numele de DADA. Un cal de lemn, doica, dubla afirmatie în româneste si ruseste: DADA. Ziariștii atotștiutori vad în toate acestea o artă pentru copii, alți sfinți însuși se numesc copii ai luminii…”. Tzara ne aduce în atenție vaca sfântă și chiar sfinții creștini, dar se oprește aici, fara a dezvălui legătura dintre aceste elemente oarecum insolite în discursul lor și numele dat de el, și numai de el, după toate mărturiile, noii mișcări literar-artistice. Se pare că în mintea lui totul era bine pus la punct. Poate chiar și scena cu Larousse-ul. Astfel, nutrim convingerea că acest cuvânt, DADA, care a făcut o impresionanta carieră, nu este nimic din tot ceea ce, în cel mai pur stil dadaist, aduce scriitorul în discuție, ci numele unuia dintre cei trei sfinți mucenici ce se pomenesc în Calendarul Creștin Ortodox în ziua de naștere lui Tzara, 28 aprilie stil nou.

Trebuie să mărturisesc că am obiceiul sa citesc, adeseori, calendarul, între altele, pentru a-mi felicita, când este cazul, prietenii ale căror zile onomastice sunt sub patronajul unor sfinți mai puțin cunoscuți. Așa am observat că sâmbătă 13 aprilie și duminică 28 aprilie se sărbătorește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Da, da DADA! Parcurgând și alte ediții ale amintitului calendar, am avut satisfacția să constat că acest sfânt mucenic este pomenit si la 2 august. Acest lucru m-a frapat, m-a neliniștit, m-a preocupat.

Că data nașterii lui Tristan Tzara este la 16 aprilie 1896, stil vechi, o știam foarte bine încă de prin anul 1968, când i-am organizat  la Moinesti, locul sau de naștere, prima, și singura comemorare. Și tot atunci i-am identificat si fotografiat actul de naștere (pe care l-am publicat abia în anul 1990). În timp, tot mai mult se contura convingerea că această apropiere a zilei de naștere a poetului cu ziua sfântului  mucenic Dada nu este doar o coincidență. Chestiune ce m-a obsedat mai bine de două luni de zile, până am început să fac calcule.

Astfel, cunoscând faptul că trecerea de la stilul vechi la stilul nou, pentru secolul trecut, se află prin adăugarea a 12 zile la stilul vechi. Așadar, la 16 aprilie stil vechi am adăugat 12 zile și am obținut data de 28 aprilie, adică exact ziua de naștere, pe stil nou, a lui Tristan Tzara  (16/28 aprilie 1896 cum ar trebui să se scrie corect). Deci tocmai acea zi în care se prăznuiește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Zilele de 13 aprilie și respectiv 2 august nu mi-au dat rezultate la fel de satisfăcătoare, scoțându-le ulterior din preocupări.

Tristan Tzara a fost, se știe, un spirit ludic, un mare amator de farse. Nu e deci de mirare daca el a ales, pentru a da un nume noii orientări artistice, această modalitate. Ba dimpotrivă, e cu totul în spiritul și în atmosfera cercului de la Zürich. Iar faptul că nu i-a scăpat din vedere că denumirea curentului literar-artistic ce-l pregătise în detaliu să fie același aceeasi cu numele unuia dintre pomeniții sfinți creștini din ziua sa de naștere, este indubitabil. Acest nume, luat din Calendarul Creștin Ortodox si nu din altul, reprezinta o nouă enigmă, care nu mai este atât de nedezlegat. Mai întâi, pentru ca, probabil, pe moineșteanul obișnuit cu sărbătorile creștine îl amuza gândul că patronul lui artistic/spiritual ar putea fi sfântul mucenic Dada. Apoi, din motivul foarte simplu ca în Calendarul Romano-Catolic în acea zi se prăznuiește sfântul Petru Chanel, sau în alte ediții sfântul Vitali, iar în Calendarul Cultului Mozaic, cel mai legitim pentru el, nu se gaseste pomenit nici un nume. Așadar, se poate ca Hans Arp, Ribemont-Dessaignes și ceilalți corifei ai dadaismului sa nu fi știut nimic despre semnificația acestui cuvânt, ceea ce, fără îndoială, nu este valabil si pentru Tzara. De altfel, pe de o parte, nici unul dintre cei prezenți la acel moment de „botez” nu amintesc să fi luat dicționarul cu pricina pentru a-l verifica pe Tzara, iar pe de altă parte, în dicționarele Larousse, cum ar fi cel din 1894 sau cea din 1903 pe care le-am consultat, la pagina respectivă, alături de cuvântul „dada” se mai află încă 43 si respectiv 46 de cuvinte. Se pune întrebarea, cum de a fost ales din toate acestea tocmai DADA? Să fi fost doar rezultatul hazardului? Mă îndoiesc!

Cine a fost sfântul mucenic Dada, aflăm din Mineiul pe lunile aprilie si august. Aici se arată ca acesta împreună cu sfinții mucenici Maxim si Cvintilian au trait pe vremea împăraților Dioclețian si Maximilan și erau originari din satul Ozovia (Oxiva) din Tracia. Fiind mare prigoană împotriva creștinilor, ei au fost prinsi în a 13-a zi a lunii aprilie și aduși în fata guvernatorilor cetății Durostorum (azi Silistra, în Bulgaria), întemnițați bătuți, batjocoriți  și duși în satul lor unde au fost decapitati în cea de a 28-a zi a aceleiasi luni. Dupa ani si ani, spune cartea, la 2 august li s-au descoperit moaștele care se află într-un sfânt lăcaș la locul ce se zice al lui Viglentie.

Dacă Tristan Tzara a cunoscut viața acestui sfânt mucenic Dada sau nu, credem că nu are nici o importanțăa. Cert este că el a izbutit să-l preamărească, în manieră proprie, și a păstrat în jurul acestui mod original de prăznuire, întreaga lui viață, o mare taina, descifrata, speram, abia acum la mai bine de 80 de ani de la amintitul moment din Cafeneaua Térase, în tocmai anul Centenarului nasterii sale.

Victor MACARIE

Cronica, anul XXXI, nr. 13-14, iulie 1996, p. 1; 13.

Notă Victor Macarie: Începând cu anul 2013, în Calendarul Creștin Ortodox, numele mucenicului Dada este schimbat în DADAS. Nu și în Calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit (pe vechi) din România.