liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Dragoș Pătrașcu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 586. Marți 7 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (13)


Dacă acceptăm să ne uităm în oglinda care descrie cât de departe de ideal este bogata și frumoasa Românie din punctul de vedere al societății care viețuiește pe aceste meleaguri, este lesne de observat decalajul deranjant dintre posibilitățile de dezvoltare ale țării și rezultatul mereu nemulțumitor constatabil cu ochiul liber. Pentru a proba Legea A Cincea a imbecilității umane cu concluzii ale altora (nu doar ale mele) voi reproduce, în acest miniserial dedicat cărții și ideilor lui Cipolla, opinii întâlnite și difuzate pe rețelele de comunicare sau în cărți tipărite. Toate cu referire la Portretul/ Starea națiunii noastre. Apropos, nu uitați să urmăriți ”Starea nației” (emisiunea lui Dragoș Pătrașcu) pe postul Prima TV începând din 20 august. În săptămânile din urmă guvernanții (cu guvernanta în frunte!) s-au întrecut în a-i oferi lui Dragoș Pătrașcu materie primă pentru zeci de emisiuni. Chiar! Oare nu o fi vreo ofensivă bine concepută și dirijată (de statul degeaba, cel perpendicular pe statul paralel) de a-l compromite pe excelentul pamfletar oferindu-i subiecte în exces și provocându-i acestuia o gravă indigestie informațională? Orice conspirație este plauzibilă după ce postul public de televiziune a fost (din nou!) compromis de conducerea excesiv de democratică a țării, scoțând emisiuni de mare rating din grilă (”Starea nației” și ”Ora 9”). Dacă imbecilul este acea persoană care își face rău sieși și altora, atunci legile cipolliene se aplică la noi cu asupră de măsură. Cârcotașii de serviciu și sensibilii la critică vor zice că rândurile de mai sus sunt strict îndreptate către originea prostiilor pe care le auzim/ vedem/ simțim cotidian: coaliția (mereu penalizabilă) PSD + ALDE care conduce trebile țării într-o direcție cunoscută doar de aceasta. Nimic mai fals. Dovezi despre prostul mers al trebilor dinlăuntrul țării pot fi găsite în mod aproape constant de cel puțin un secol încoace. Cred că nu mai trebuie precizat că poeziile și textele menită să deștepte românii (chiar Imnul nostru clamează mereu în gol acest lucru) nu au autori demni de a fi canonizați în vreo listă (oricum excesivă) de sfinți și martiri ai nației. Ca și partidele care ne conduc, și pamfletarii provin din rândul celor care au votat și au susținut o stare de lucru (cu mai multă sau mai puțină voie de la comenduire, dar au făcut-o). Cu toții avem o contribuție mai directă sau mai puțin directă la starea negativă a lucrurilor. Nevotând – susții indirect pe (alt)cineva. Votând prost (adică fără să gândești măcar pe patru ani înainte, acceptând pomeni electorale și ”iubind” posturi TV de propagandă deșănțată) ești deja coautor la prostul mers al lucrurilor și  susții în mod direct impostura, ilegalitatea și hoțiile făcute în numele democrației. Adică îți este bine pe termen (foarte) scurt și rău pe termen lung. Închei acest paragraf cu ceea ce am început: să nu uităm să ne uităm în oglinda faptelor noastre și să tragem concluziile pe baza cărora vom acționa.

Zeflemeaua” este un pamflet care are ca motto cuvintele lui Camil PetrescuRomânii e deștepți”. Iat-o:

Când va veni sfârșitul lumii/ Românii nu vor fi atenți/ Iisus a spus ”Talita kumi”/ Dar nu pentru inconștienți.

Iar Ziua Domnului, ca hoțul/ În miez de noapte va sosi/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi.

N-avem conștiința tragediei/ Și totul luăm ”a la legere”/ Noi campionii bășcăliei/ Am compromis orice mister.

Avem o scuză de fațadă:/ ”Lasă că merge și așa!”/ Trădăm la primul colț de stradă/ Și-apoi încălecăm pe-o șa.

Senzația e de plutire/ De infinit parașutism/ Noi am făcut mișto subțire/ Și de marxism și de fascism.

Ce Decebal și Burebista?/ Ce patriotul cărturar?/ Trăiască Mița Biciclista/ Și berea rece la pahar!/

Mitică veșnic să trăiască/ Și noi pe lângă el, noroc!/ Filozofia chelnerească/ E tot pe loc, pe loc, pe loc!/

Întreaga drojdie se scurse/ Din mahalale de Fanar/ Și-n loc să fim un roib de curse/ Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura/ Ea pentru toate e un leac/ Simți cum îți umple toată gura/ O moștenim din veac în veac

Noi ”facem” și ”băgăm” de-a valma/ Noi suduim neîncetat/ Iar la acest popor sudalma/ E o religie de stat.

La treburile serioase/ Noi nu ne concentrăm destul/ Avem o somnolență-n oase/ Și-o zeflemea de prost fudul.

Și doar la reluări de faze/ Parcă ne mai trezim puțin/ N-avem profil de kamikaze/ Tiparul nostru-i byzantin/

Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pământeni/ Pe noi nu ne-o găsi acasă – / Vom fi la meci sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta/ S-o tragem și pe asta-n piepți/ N-aveți decât să-nchideți poarta/ Dacă tot face ea pe moarta…/ Hai că românii e deștepți” (pamflet de Corneliu Vadim Tudor, publicat la 10 septembrie 2014. Căutând pe Google această poezie am aflat că este atribuită și lui Camil Petrescu, dar mai frecvent lui C.V. Tudor. Cu regret, nu am găsit o clarificare din partea unui istoric literar.)

Pentru că am adăugat la cartea ironicului Cipolla, zeflemeaua (cu același titlu) atribuită lui C.V. Tudor, inserez o binevenită opinie ( a lui Nicușor Nacu) pe tema comparației dintre grecescul ”ironie” și turcescul ”zeflemea”. http://revistaconstiinta.ro/mediatii/ironia-si-zeflemeaua/ Nicușor Nacu la 4 aug 2017Omul care se dorește ironic, crezând că face binele, nu știe ce înseamnă ironie atunci când, prin acțiunea sa, sfârșește prin a râde de celălalt. Am considerat întotdeauna zeflemeaua legată de unele persoane ca un semn de slăbiciune… al zeflemitorului. Problema devine delicată atunci când ea este greșit aplicată sub forma ironiei. În fapt, zeflemeaua nu are nimic de-a face cu autentica inteligență, în timp ce ironia da. Trebuie specificat însă, că numai în actul inteligent omul poate găsi resurse care aplică fără nici un fel de dificultate metoda ironiei. Pentru asta, el trebuie să înțeleagă frontiera care desparte zeflemeaua de ironie. Pentru că oricâtă creativitate ar sta în spatele unei persoane, aceasta nu-l scutește să cadă în banalitate. Chiar dacă face jocul mulțimii care așteaptă „pâine și circ”!”.

Voi reveni mâine cu alte ”produse” literare menite să descrie/ ironizeze/ critice starea de fapt a țării în perioada în care acestea au fost scrise. Desigur, toate acestea reprezintă aplicații concrete și irefutabile ale legilor fundamentale ale imbecilității umane la blândele noastre plaiuri mioritice în care oaia a fost propusă să devină brand național. Se opune cineva?  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 461. Vineri 6 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (12)


Consider că cele două articole ale profesorului Traian Diaconescu afectează grav nu numai imaginea autorului/ (auto)plagiatorului Traian Diaconescu, dar și imaginea revistei ”Scriptor”, imaginea membrilor redacției acestei reviste, imaginea Colegiului de Onoare și a Colegiului consultativ precum și pe aceea a Primăriei Iași și a Consiliului Local Iași – instituții responsabile pentru finanțarea unor acte de incultură și de încălcare a elementarelor norme deontologice ale profesiei.

Dar ceva tot s-a schimbat (ca formă) în urma criticilor mele (presupun eu). Lipsa de onoare a Colegiului de onoare a fost amendată substanțial, esențial și definitiv prin eliminarea atributului ”de onoare”. Acum, fostul Colegiu de onoare se numește doar Colegiu (fără onoare!) și și-a mărit componența cu încă un membru (i)responsabil de respectarea normelor elementare de moralitate ale oricărei publicații: Christian W. Schenk (Germania) (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk). Oricine poate sesiza componența puternic și preponderent feminină a Colegiului (conform gândirii primului oltean al partidului conducător al țării în această perioadă): inițial scorul era 5 la 2, dar acum, după consolidarea prezenței masculine în Colegiu, scorul a devenit 5 la 3. Totodată, fostul Colegiu consultativ (existent pînă la nr 1-2/ 2018) și-a schimbat numele în Parteneriat instituțional (care nu mai consultă nimic), și subliniază că numiții: Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, și Simona Modreanu, la care se adaugă, începând cu nr 3-4/ 2018 și Eugen Mircea  de la Galeriile de Artă ale Municipiului Iași și Dragoș Pătrașcu de la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, sunt reprezentanți ai instituțiilor la care lucrează și nu se reprezintă doar pe ei înșiși. Aici măiestria managerială a maestrului fondator și coordonator al revistei ”Scriptor” este realmente impresionantă. De acum înainte, zecile de greșeli la un singur articol nu vor mai fi imputabile doar reprezentanților acestor instituții (reprezentanți care, după umila mea părere, nici nu citesc revista cu atenție), ci instituțiilor ca atare, în integralitatea lor, respectiv unor zone culturale destul de reprezentative pentru cultura Iașului/ Iașilor. Dacă în Colegiu scorul este 5-3 pentru doamne, în Parteneriatul instituțional scorul este de 5-2 în favoarea bărbaților. Deoarece în concepția managerului revistei Echipa tehnică nu are nicio responsabilitate pentru numărul excesiv de mare de greșeli la un singur articol analizat, componența (și denumirea!) sa a rămas intactă.

Îndrăznesc să caut și să găsesc câteva cauze/ motive posibile ale crizei de imagine a acestui proiect al Editurii Junimea (președinte al Consiliului științific al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu; director al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu) și al Societății Culturale ”Junimea 90” (inițiator și coordonator al Societății: Lucian Vasiliu, 1993), proiect care părea promițător și stimulator pentru relansarea Iașului pe orbita orașelor cu contribuții culturale notabile și exemplare. Acest proiect, intitulat ”Scriptor” îl are ca director fondator și coordonator tot pe Lucian Vasiliu. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Vasiliu). O înregistrare video din mai 2016  cu Lucian Vasiliu de la emisiunea ”Modelele și valorile de lângă noi” (emisiune la care a fost invitat, în altă emisiune, și ”magistrul” (auto)plagiator Traian Diaconescu) se găsește la https://www.youtube.com/watch?v=m-vX8Ms88GA . În ultimă instanță, dacă acest proiect s-a dorit a fi un vector de îmbunătățire a imaginii Iașului în ochii decidenților în competiția stabilirii de capitale europene ale culturii pentru anul 2021, iar tristul rezultat fiind deja cunoscut, îmi pun întrebarea dacă acest proiect a ajutat sau a împiedicat obținerea unui rezultat favorabil Iașului.

Sper (la modul naiv) că analiza cauzală va stimula și alte opinii, sugestii și soluții utile Iașului și renumelui său grav afectat acum de meschinăria clanurilor de ”scriitori” cu patalama de USRist. (USR = Uniunea Scriitorilor din România, uniune a cărei președinție este vizată, în aceste zile, de un userist ieșean  – USR = Uniunea Salvați România -, senatorul USR Dan Lungu, despre care presa a scris că are de dat unele explicații în justiție pe tema utilizării unor fonduri europene: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Lungu). Este adevărat că Filiala scriitoricească de la Iași este a doua ca mărime din țară (după București), dar această gonflare cantitativă nu asigură automat și o calitate pe măsura locului ocupat.

Inflația de scriitorași (știați că în România sunt 2600 de ”scriitori”?) care au invadat pur și simplu sindicatul de profil (USR) este o primă cauză care a afectat ideea de scriitor văzut ca ”om de cultură”/ intelectual/ ”om de spirit”. Deși definiția termenului de scriitor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scriitor) mă include cu asupră de măsură (fiind jurnalist profesionist, profesor și… blogger) eu unul prefer să restrâng această profesie/ calitate/ denumire la literatură și la persoanele recunoscute ca atare în istoriile consacrate și larg acceptate ca atare în  enciclopedii, dicționare și manuale școlare. Din păcate, acum scriitor înseamnă orice persoană care știe să scrie, o persoană alfabetizată adică. Orice alfabetizat poate publica în edituri care publică orice și oricum: bani să iasă! Pe fondul acestei precarizări a statutului scriitoricesc (și al celor care se ocupă cu îndeletniciri intelectuale în general) a apărut o reacție a celor de la ”old boys”, scriitori seniori care s-au simțit îndrituiți să ”salveze” onoarea (nereperată) a Iașului cultural.

În contextul competiției pentru obținerea titlului de ”capitală europeană a culturii pentru anul 2021” Primăria Iași a hotărât sprijinirea financiară a apariției unei noi reviste (”Scriptor”) care să influențeze în favoarea Iașului decizia referitoare la capitala europeană a culturii. Sub pretextul promovării valorilor (re)cunoscute/ clasicizate s-au publicat în revistă cu osebire valorile osificate/ pensionate, dar și valorile care umplu listele de membri ai Colegiului și ai Parteneriatului (în ultimele două numere duble apărute aceste nume sunt în număr de 8, respectiv 11, din totalul de cca 48 articole/ număr dublu). O primă concluzie: ”Scriptor” publică cu prioritate articolele semnate de colegi de generație și colegi de redacție (considerând Colegiul și Parteneriatul ca fiind extensii ale redacției revistei). Cea mai bună dovadă că revista este una îmbătrânită și încremenită în vechi și vetuste proiecte este vârsta autorilor. Media de vârstă (peste 70 de ani!) a celor 49 de persoane care au publicat în cel mai recent apărut număr al revistei ar trebui să dea de gândit celor care diriguiesc/ influențează/ finanțează cultura Iașului. Senectute nu înseamnă automat înțelepciune, după cum nici junețe nu înseamnă automat creativitate maximă, dar parcă lipsa semnificativă a tinerilor din Cuprinsul fiecăruia dintre cele 38 de numere (adică 19 numere duble de revistă) ridică un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul culturii ieșene și moldave. Pe când o Junime(a) autentică?

Așadar, ponderea sexagenarilor, septuagenarilor (chiar octogenarilor) este majoritară: cca 30 nume din 48. Rezultă de aici o mare contradicție între ”junețea” trecută a autorilor și numele instituțiilor proiectului ”Scriptor”: Editura ”Junimea” și Societatea Culturală ”Junimea 90”. Iar ”junii”  autori au, de regulă, peste 60 de ani… Cititorii vor înțelege de ce autorii au poze din ”junețe” (chiar aproape octogenarul Traian Diaconescu are o poză de pe la 40 de ani…). Cred că și aici apare o problemă de moralitate și sinceritate. Dacă pe FB poți pune la ”profilul” contului orice poză dorești, într-o revistă literară se impune o poză proaspătă, conformă cu vârsta reală a autorului. Este adevărat, dacă nici autorul unui articol nu este cel real, de ce n-ar fi și poza din altă epocă, fără legătură cu realitatea actuală?

De fapt, politica redacțională nu face un secret din promovarea clasicismului și, pe cale de consecință,  practică ocolirea discretă a junimii locale și naționale. Toate rubricile au denumiri latinești. (Oare de ce? Un posibil răspuns: pentru că limba dacă nu este cunoscută și nici scriere/ scrieri/ scriitori nu a avut). Ușor amuzantă este denumirea rubricii dedicată artei, rubrică ce a cunoscut mai multe formulări în cei trei ani de la apariția revistei: Artis amica nostrae, Artis amica nostre, Ars amica nostra. Tot cu latina-n cap, primul grupaj de articole apare sub semnul ”semina sapientiae” (semințe de înțelepciune). Probabil și prezența constantă în revistă a latinistului Traian Diaconescu ține de acest orgoliu nu doar de a ne adăpa din limba și înțelepciunea anticilor, ci și de a publica cu prioritate anticele personalități ale Iașului.

Modul în care onor conducerea redacției revistei ”Scriptor” înțelege să facă politica culturii locale este identic cu cel care a dus la răsunătorul insucces al Iașului cultural în lupta pentru obținerea de finanțări europene în proiectul capitalelor europene ale culturii. Am analizat și am publicat multe concluzii pe acest subiect și am prezis, în mai multe rânduri, insuccesul garantat/ inevitabil la care s-a abonat Iașul cultural prin reprezentanții săi. De fiecare dată am atras atenția asupra bolii mortale a culturnicilor ieșeni contemporani: PASEISMUL, ochiul întors spre trecut, spre clasici/ antici, respectiv regurgitarea și mestecarea la infinit a unor fraze, clișee, teme, modele, practici (plagiatul fiind doar una dintre ele) de către mereu-mereu aceleași persoane…

În episodul următor voi face o radiografie a ultimului număr apărut în librării și on line. Sper ca aceste analize să fie utile și altor redacții sau instituții de cultură ieșene, tot mai greu de trezit din ”somnul cel de moarte”.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 412 Vineri 16 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (3)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

După un preludiu ușor prelungit pe teme agrippine și cibernetico-manageriale mă apropii de una dintre întrebările apărute după citirea articolului semnat de Traian Diaconescu: este sau nu Eminescu un epigon/ simpatizant marxian sau este el un creator de teorie economică originală – teoria compensării economice (via Agrippa)? Înainte de a-mi formula propriul răspuns, voi expune ce m-a determinat să formulez întrebarea de mai sus. Autorul T.D. pledează în favoarea considerării lui Eminescu ca fiind un reprezentant al celor lipsiți de drepturi, în ultimă instanță al proletariatului/ clasei muncitoare/ oamenilor săraci etc. Pentru a fi mai bine înțeles în propria mea argumentare consider utilă definirea termenilor utilizați de autor, adesea ambigui sau cu sens deformat de timp. Spre exemplu, mulți cititori vor înțelege prin formularea ”Eminescu … este … și un jurnalist cu spirit de tribun” (p.50) faptul că Eminescu avea o poziție de apărare a drepturilor celor ”umiliți și obidiți”, ai plebeilor adică. Wiki ne spune căPlebe … sunt mici proprietari, meșteșugari, comercianți. Plebeii sunt oameni liberi, nu au nici o îndatorire, dar nici un drept. … ei aveau în frunte un tribun.”. Așadar, tribunul, ales de plebei, era atât un conducător al plebeilor, cât și un militant pentru drepturile acestora. Păstrând proporțiile, tot ”jurnaliști cu spirit de tribuni” sunt/ au fost, în vremurile noastre, și Cristian Tudor Popescu, Dragoș Pătrașcu, Radu Banciu, Octavian Paler și alții de calibrul lor, fără însă a-i transforma în stâlpi de rezistență ai culturii române. Sigur, asta nu înseamnă că ”spirit de tribun” este sinonim cu ”militant socialist” sau cu apărător al teoriei valorii muncă a lui Marx, așa cum reiese din partea a doua a articolului. Pentru T.D., ”spiritul de tribun” al lui Eminescu provine (și) din faptul că poetul ”a conceput căi pe care românii pot să devină factor de ordine și de cultură la gurile Dunării”. Nu intenționez să declanșez dispute istorico-ideologice dar, după știința mea, România nu a fost, și este greu de crezut că va fi vreodată ”factor de ordine și cultură” în spațiul geopolitic actual, fapt care îl plasează pe Eminescu în zona utopiștilor (utopismul, asta da, îl apropie de Marx). Nu ne rămâne decât, conform expresiei lui T.D., să ”vituperăm viciile vieții politice” în continuare, pentru că acesta va fi, probabil, singurul mod de a ne manifesta militantismul tribunic (mă refer îndeosebi la noi, ziariștii). Chiar în finalul articolului său, T.D. ține să fie cât se poate de tranșant în privința poziției politice a lui Eminescu: ”Concepția lui Eminescu despre lume și viață nu este utopică și nici desuetă, ci legată organic de doctrina sa etnocentrică, bazată pe cultul muncii, specifică veacului său” (p.51). Această concluzie finală este însă în contradicție cu o afirmație din chiar primul paragraf al articolului unde se precizează că ”Eminescu, fiu al secolului națiunilor, a cultivat  un naționalism etnocentrist bazat pe muncă…”. După părerea mea nu se poate pune semnul egal între etnocentric și etnocentrism, între național și naționalism, (ca de altfel între social și socialism, comun și comunism, natural și naturalism, nominal și nominalism etc. etc.). În consecință, una este să-l caracterizezi pe Eminescuiubitor de neam și țară” (cum cred că sunt majoritatea cetățenilor conștienți ai unui stat) și alta este să-l plasezi în tabăra extremiștilor, respectiv a doctrinelor/ crezurilor ”ism-izate”: naționalismul, patriotismul, socialismul, comunismul, fascismul, bolșevismul etc. fiind extremizări de tip fanatic ale unor atribute firești: național, patriotic, social, comun, fascial (adică grupat/ grupal/ de grup), bolșevic (adică majoritar) etc. Acestea au fost câteva precizări terminologice și doctrinare pe care le-am considerat necesar a fi făcute înainte de a intra mai mult în miezul problemei. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 252. Sâmbătă 8 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (2).


Motto-uri: „Nătărăii se cred deștepți, dar înțeleptul știe că e prost”  (W. Shakespeare); „Adevărata cunoaștere este a-ți ști dimensiunea ignoranței” (Confucius)

Etapa premergătoare aceleia în care cineva crede că toți ceilalți sunt tâmpiți constă în nerecunoașterea, sub nicio formă, de către acel cineva, a faptului că el însuși este tont. Corelat cu fudulia/ aroganța/ mândria ce careacterizează pe destul de mulți dintre noi, persoana în cauză sare imediat cu un răspuns, o explicație cauzală, o evaluare a unor fapte propuse spre analiză etc. Rubrica ”Vax Populi” din emisiunea ”Starea nației” a lui Dragoș Pătrașcu (revenită acum la TVR1)  este o colecție fără sfârșit de asemenea persoane care explică apăsat de ce nu cresc românii dragoni, de ce a dispărut orgasmul la români, câte picioare are șarpele sau cum se desenează un triunghi cu patru laturi. Faptul că sunt întrebați doar săteni de vârstă medie pare a sugera că orășenii maturi sunt mult mai cunoscători sau mai sinceri în a recunoaște că nu știu ceva. În aceleași emisiuni antiprostie susținute magistral de D.P. am văzut însă și parlamentari care fugeau imediat când li se solicita să recunoască niște greșeli gramaticale dintr-un text. Oare să nu realizeze ei că fugind se autodemască și își semnează propriul Certificat de Prostie? Se pare că nu realizează… În episodul trecut mi-am reafirmat scepticismul în legătură cu presupusele adevăruri ultime/ definitive ale așa numitelor ”științe”. Asta nu vrea să însemne, sub nicio formă, că toate afirmațiile, toate metodele și procedeele enunțate, utilizate și distribuite de ”științe” sunt false. Eu dubitez (dacă mi se permite această construcție) faptul că o opinie, o axiomă, o demonstrație, o teorie, o doctrină etc. nu poate deveni caducă/ desuetă/ nevalabilă. Sunt, aici, de acord cu Marcus Aurelius că „Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.” M-am considerat, mereu, un simplu opinioman și nu un ”om de știință”.  Una dintre opiniile cu destulă circulație în lumea ”științifică” se datorează la doi cercetători americani ai fenomenului numit prostie omenească: David Dunning și Justin Kruger. Ei au pus problema de ce competenții se autoconsideră mai incompetenți decât sunt în realitate, iar incompetenții se supraevaluează cu mult entuziasm. Acest handicap cognitiv este deja cunoscut în lume drept Efectul Dunning-Kruger. Dintr-un articol în limba engleză rețin câteva idei interesante pentru cunoașterea acestor fenomene amintite mai sus. Articolul (din 23 februarie 2015) poate fi citit integral la: http://www.patheos.com/blogs/crossexamined/2015/02/the-dunning-kruger-effect-are-the-stupid-too-stupid-to-realize-theyre-stupid/ . Experimentele celor doi cercetători americani s-au concentrat asupra unor probleme de logică, gramatică și simțul umorului, respectiv cum sunt acestea tratate/ rezolvate de persoane cu IQ uri diferite. Au fost constatate două tipuri de erori: a) există răspunsuri preferate/ standard la întrebări cum ar fi: Cât de popular crezi că ești?, Cât de des mănânci la fastfood? sau Cât de bun șofer crezi că ești?; b) referitor la nivelul lor de competență, cei mai incompetenți se considerau superiori tuturor, în timp ce competenții autentici se subevaluau. Pe românește spus, proștii nu recunoașteau (și nu realizau) că sunt proști. Dar fără prea multe cercetări savante Bertrand Russell spusese cu mult timp înainte că: ”The trouble with the world is that the stupid are cocksure and the intelligent are full of doubt”/ ”Problema oamenilor este aceea că proștii sunt siguri, iar inteligenții se îndoiesc mereu” (preluare după cartezianul ”Dubito, ergo cogito” / ”Mă îndoiesc, deci gândesc”). Revenind la înțelepciunea noastră populară reamintesc adagio-ul: ”este atât de prost încât nu-și dă seama că e prost!

Liviu Druguș       Pe mâine!