liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: diriginta Ana Ruscior

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 423. Marți 27 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (146).


Duminică 20 martie 1966. Am dormit pînă la ora 8. Spre deosebire de ieri vremea s-a mai ”ameliorat” un pic. Dacă ieri a mai plouat, azi, pe cînd eram în Piața Unirii, viscolea de-a binelea.

După ce ne-am spălat și-am mîncat ultimele noastre provizii s-a anunțat programul zilei de azi: vizitarea muzeelor. Eu cu Costică m-am dus pînă-n centru să cumpărăm ceva, n-am mai cumpărat și cînd ne-am întors n-am mai găsit pe nimeni la internat. Imediat am luat un tramvai, am ajuns în centru, dar nu știam la care muzeu să mergem. În sfîrșit, am luat-o pe str Ștefan cel Mare și am ajuns la Palatul Culturii unde am aflat că excursioniștii noștri se află aici. Ne-am scos bilete și, cu îndrumările ”paznicilor”, i-am ajuns. Diriginta m-a întrebat pe unde-am hoinărit și s-a interesat dac-am dormit la internat… (se temea să nu fi avut eu alte ”neamuri” pe aici, ”verișoare” etc.). Împreună cu ceilalți colegi, profesori și un ”tanti ghid” f bine documentat, am vizitat mai întîi ”Muzeul Etnografic al Moldovei” unde am văzut exponate f interesante și ingenios construite. După asta am părăsit acest muzeu și am trecut la ”Muzeul de arte plastice” (P.S. La Muzeul Etnografic am văzut un interior de casă țărănească din comuna Straja, raionul Rădăuți, foarte bine amenajat dar, din păcate, dispărut acum din sat). La Muzeul de artă plastică organizat în marea Sală a Tronului ”tanti ghid” ne-a explicat mai întîi despre Palat și istoricul lui. Apoi a trecut la explicarea picturilor, făcînd unele aprecieri asupra creațiilor. Sala Tronului are o construcție interesantă, în stil gotic, iar pe tavan, oblic, erau pictați toți domnitorii moldoveni. După ce am terminat de vizitat și acest muzeu, primind informații foarte ample, am coborît la parter unde am vizitat ”Muzeul de istorie a Moldovei” din care o parte era în renovare și n-am putut s-o vizităm. Aici ne-a dat explicații o tanti mai timidă și mai încurcăreață. Exponatele au fost interesante și frumos prezentate. După ce am terminat de vizitat acest muzeu am trecut în cealaltă aripă a Palatului unde era amenajat Muzeul Politehnic pe care, de asemenea, l-am vizitat. Ceea ce era mai interesant aici erau cele două televizoare. Cînd te uitai în ele – erai în persoană. Mecanismul era următorul: în fața ușii era o cameră de luat vederi care transmitea imediat în cele două televizoare. Aceasta a fost o distracție foarte plăcută și amuzantă. Tovarășa ghid ne-a explicat f amănunțit celelalte exponate din care am reținut mai bine: cum funcționează o termocentrală, o turbină Pelton și alte cîteva motoare. Foarte interesant a fost explicarea desfășurării zborului rachetei cu trei trepte care proiectează pe orbită un sputnik. Exponatele erau produse în URSS. După ce am vizitat și acest muzeu (fără să uităm ca, la ieșire, să ne mai privim o dată în televizoare) am intrat într-o altă secție a Muzeului politehnic și anume înregistrarea sunetelor. Aici, același ghid ne-a explicat pe larg tot felul de instrumente de înregistrare și redare a sunetului. Instrumentele erau de la cele mai vechi și primitive pînă la aparatul de radio cu tranzistori și pick up ul. Cu aceasta s-a încheiat vizita noastră la Palatul Culturii. În acest Palat își are sediul redacția revistei ieșene  ”Cronica” (L.D. La această publicație am colaborat intens în anii 78-89, publicînd pe varii teme (economice, politice, lingvistice, sociale etc. Am avut rubrici permenente: ”Lumea contemporană”, ”mese rotunde” etc. În ultimii ani 80 am publicat sub varii pseudonume pe lângă numele adevărat) Cînd am ieșit afară toți fotografii amatori care posedau aparate de fotografiat s-au grăbit să imortalizeze pe peliculă fie monumentul în întregime, fie numai statuia lui Ștefan cel Mare sau unul dintre tunuri. Am traversat apoi str. Palat și am mers pe Str Ștefan cel Mare, pe lîngă Biserica Sf Nicolai, destul de frumoasă, apoi am intrat în curtea Bisericii Trei Ierarhi. Prof de istorie Bejenaru ne-a relatat despre trecutul acestei Biserici, apoi am înconjurat zidurile bisericii, mulțumindu-ne cu atîta deoarece n-am putut vizita și interiorul. Toader mi-a făcut mie și lui Costică vreo două amintiri la această biserică.

Tot grupul nostru a hotărît să ia masa la Restaurantul ”Expres”, însă cum nouă nu prea ne dădea mîna (mai bine zis nu ne dădea… punga) am luat-o toți patru în oraș să cumpărăm pîine. Dar, vai! Azi e Duminică și nici o Autoservire nu era deschisă. Totuși, cu o mică speranță, am început să colindăm orașul în căutarea unui magazin de serviciu. Și-am avut noroc. Pe str. Păcurari, lîngă Gh. Dimitrov, am găsit un magazin de pîine deschis. Ne-am repezit și am luat de 6 lei pîine albă pe care am și înfulecat-o și încă numai în trei deoarece Toader a luat masa la fratele lui. Am stat la internat numai noi trei, singuri, și după ce-am mîncat am dat pe la spălătorie să ne răcorim. Tot aici era și WC ul. Costică a tras de un mîner să curgă apa și deoadată era să-i cadă în cap toată instalația. Le-a pus pe toate la loc (de formă) și-am întins-o. Pt. trebușoara asta a primit Burdujan observații. Noi am ieșit în Tg Cucului și, cu ultimul mărunțiș, am făcut cîteva călătorii cu tramvaiul. Mai întîi l-am luat pe 1 care ne-a dus la Elena Doamna, apoi pe Str Socolei pînă la capăt. Aici ne-am dat jos și am admirat de pe pod Gara Socola și împrejurimile Iașului. După asta l-am luat iar pe 1 și am mers la Liceul Național (Liceul 1). Aici am coborît și ne-am dus în Piața Gh. Dimitrov de unde-am luat tramvaiul 6 care ne-a dus, de asemenea, pînă la capăt, iar înapoi am venit pe jos. Pe acest itinerar am văzut Institutul Agronomic, Stadionul 23 august, Grădina Copou (în ansamblu), Universitatea Al.I. Cuza, ”Studenția” (expresia lui Costică). După excursia asta am mers din nou la internat de unde am plecat iar în oraș cu destinația ”Muzeul Unirii”. Aici a plătit iar Burdujan (probabil că excursia n-a costat 40 de lei în capăt și de aceea au avut de unde să plătească muzeele și telegramele). Aici, la Muzeul Unirii ghida ne-a explicat că e rădăuțeancă și c-a învățat acolo. Ne-a explicat f bine evenimentele de dinainte de Unire și din timpul Unirii. Am rămas cu multe cunoștințe noi din această excursie și asta mă bucură.

De la Muzeul Unirii, iar la internat. Aici, cei care au avut rezerve mai mari de haleală au mîncat, iar noi… ne-am uitat. Pe la 19 am plecat la Teatrul Național unde vom vedea în seara asta opera ”Rigoletto”. Am venit la acest spectacol numai din curiozitate. Mulți au plătit biletul (6 lei) numai să scape de bîrîiala profesorilor, dar n-au venit la spectacol. Au găsit că-i mai distractivă ”Bolta rece”. La 19 30 a început primul act al operei. În total au fost patru acte care mi-au părut lungi, dar pe la 22 s-a terminat. Din primul act n-am înțeles decît 2-3 cuvinte. Pînă la noi sunetele ajungeau difuze și de neînțeles. Abia cu ajutorul unui program am mai înțeles un pic subiectul. Cu toate astea nu mi-a plăcut deloc acest gen. Devreme ce are joc de scenă și e ca o piesă de teatru, de ce n-ar vorbi?  După fiecare act diriginta se uita la rîndul nostru să ne vadă părerile. Pe mine și pe Costică însă ne-a interesat altceva. (în spatele nostru am văzut ”Parisul” și împrejurimile sale: cîteva studente; în rîndul din față erau alte trei fete. Cea din mijloc se uita atît la mine cît și la Costică... Pe chestia asta am comentat mai tîrziu). Toader a fost și el la  spectacol, dar după primul act a plecat deoarece îl aștepta fratele (și n-a făcut rău). La teatru ne-am întîlnit cu mai mulți băieți de la Liceul nr 1 din Rădăuți.

După spectacol am luat direcția internat. Proviziile s-au terminat demult și-am înghițit în sec. Totuși, pînă la miezul nopții n-am adormit și-am privit la hîrjoneala celorlalți.

Luni 21 martie 1966. Azi este a treia zi de excursie. Dimineață ne-am sculat cu greu pe la 8. S-a anunțat că vom vizita Turnul Golia și poate și Bojdeuca lui Creangă, iar la amiază se va da plecarea.

Eu cu Costică am mers pînă în oraș, am cumpărat o franzelă și cînd am venit înapoi am găsit internatul pustiu. Am forțat un pic ușa, am halit imediat franzela (în doi), apoi, negăsindu-ne tovarășii, ne-am alcătuit noi un program de vizitare. Am mers la Bojdeuca lui Ion Creangă mergînd mult pe str Sărăriei, apoi coborînd pe str. Simion Bărnuțiu. Nu mică ne-a fost mîhnirea cînd – ajunși în curtea bojdeucii – am găsit anunțul ”În renovare”, iar în program: ”Lunea – închis”. Am vizitat împrejurimile ei; în spate se află un mic tuirn de ciment, ridicat de un prieten al lui Creangă în memoria lui. Bojdeuca e f bine întreținută și îngrijită. După atîta cale ne-am așezat pe-o bancă și-am stat așa vreme de-un sfert de oră. Deodată au apărut și ai noștri care au făcut ce-am făcut și noi. De la Cezar și Toader am aflat că s-a vizitat deja Turnul Golia așa că noi am rămas cu o lacună. După ce s-a vizitat bojdeuca am plecat cu tot grupul pe Sărărie, am făcut stînga și-am ajuns în Calea 23 august; aici ne-am plimbat pe alei, apoi ne-am îndreptat spre ”obeliscul leilor”, iar alături era și Teiul lui Eminescu – bătrîn și încercuit cu fier. Aici am poposit mai mult. Eu cu Costică am luat-o prin împrejurimi (alături este o cazarmă). La ”obeliscul leilor” s-au făcut multe fotografii.

După acest popas în Copou am luat-o la vale pînă la Universitate. Aici am așteptat cam jumate de oră pînă ce diriginta și cu Chichi al ei (L.D.: băiatul dirigintei era student și diriginta era tare mîndră de el) au obținut aprobarea de a vizita Universitatea. Ne-a condus un profesor de la Universitate. Mai întîi am vizitat o sală destul de mică unde se țin, la începutul fiecărui an, universitar, ședințele festive. Sala a fost restaurată după 23 august și este poleită în aur. Pe tavan sînt așezate portretele înaintașilor care au predat la acesată universitate. Am trecut apoi prin sala de la intrare numită Sala pașilor pierduți – e cea mai lungă sală din țară.  În continuare am fost conduși într-un laborator unde lucrau studenții, apoi într-o aulă (Aula P10) cu o capacitate de 300 de locuri. Ne-au fost arătate metodele de întunecare a camerei (coborîrea jaluzelelor cu ajutorul unui electro motor). După asta am vizitat Biblioteca unde învățau studenții. Biblioteca este mare și m-a impresionat foarte mult. După asta am coborît, pe Calea 23 August, pînă la Biblioteca Centrală Universitară unde am văzut o sală de lectură. De aici ne-am împrăștiat și fiecare s-a dus unde-a vrut. Pe la ora 13 ne-am adunat la internat și-am plecat cu toții la Gară unde la ora 14.20 a plecat spre Pașcani un tren personal. Cu asta s-a terminat excursia noastră la Iași. În tren ne-am ocupat toți patru un compartiment și pînă la Pașcani am dus-o foarte bine. În compartiment, o doamnă de la Bacău povestea niște zvonuri în legătură cu dispariția unui nr de copii cărora le este folosit sîngele. La Pașcani am schimbat trenul. Pînă să vină legătura am avut o pauză de aproape o oră. Noi patru am coborît în spatele gării  și, fiind rupți de foame, am căutat o modalitate de a ne-o ostoi un pic. Am luat fiecare cîte un mic cu pîine (2 lei) dar numai cît ne-am zgîndărit foamea. La propunerea mea am pus cu toții bani și m-am dus de am cumpărat o pîine de 5 lei, neagră dar proapspătă, bună și … mare! După asta, eu cu Costică am avut intenția de a vizita Pașcanii dar am luat-o pe un drum de țară și n-am mai ajuns. În tren era o înghesuială foarte mare și am găsit locuri abia pe culuoar. Înainte de Pașcani – în tren – ne vizitase un țigănuș cu acordeonul care – cîntîndu-le fetelor – a cîștigat vreo 7 lei. Doina Hlinski m-a apostrofat că n-am contribuit și eu (?!). De la Pașcani încoace m-a cuprins o moleșeală inexplicabilă. Eu am stat într-o parte a vagonului, iar ceilalți pe-aproape, dar nu alături. Cînd au început să lălăie le-am făcut observație și s-au liniștit. De la Suceava încolo, Toader, nu știu cum a făcut,  s-a agățat de-o fată de-a 9-a pe care o cheamă Doina (nu prea drăguță). La Suceava am mistuit o jumătate de pîine cu slănina mea (împreună cu Cezar și Costică, Toader fiind ocupat) și astfel ne-am mai amăgit stomacurile. Toader și Cezar s-au dat jos la Milișăuți de unde nu mai aveau mult pînă acasă. Costică și-a găsit un prieten și s-a hotărît să meargă noaptea acasă. În Rădăuți am ajuns la ora 21. Numai eu n-aveam nici unde trage nici cu cine să merg acasă. Norocul meu aici a fost: în gară m-am întîlnit cu Rodica Ruscior care venea în vacanță de la Școala Financiară. Aceasta m-a invitat la ea acasă și eu – bucuros, în sinea mea – am acceptat.

Cînd am ajuns acasă, doamna Ruscior a avut o dublă surpriză (și eu și Rodica). După ce-am povestit și pălăvrăgit o bună bucată de vreme, doamna Ruscior ne-a dat masa și n-am refuzat nimic din ce mi-a pus înainte. Încă mă mai întreba cum să-mi facă ouăle, mai tari sau mai moi, apoi – aducîndu-și aminte că eu le preferam mai tari – le-a mai lăsat un pic în tigaie. În seara asta dnul Ruscior nu era acasă. După cină am mai pălăvrăgit o vreme apoi eu m-am culcat cu Stelu în patul în care-am dormit întotdeauna. Pînă pe la miezul nopții i-am povestit lui Stelu o mulțime de lucruri (printre care și aventura mea de la Suceava). Fiind obosiți, i-am propus să dormim și imediat am fost în lumea viselor.

Azi, a treia zi de excursie, a fost foarte frumos și cald, iar celelalte două zile a fost așa de urîcios și frig. Norocul…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame