liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Dem Radulescu

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (9)


Continui să pseudorecenzez (adică să fac un fel de recenzie, într-un stil ce ar putea fi considerat ca fiind avangardist…) romanul de (semi)ficțiune al Doinei Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii apărut anul trecut la Iași la Editura Adenium. Titlul cărții este, în primul rând, o trimitere directă la mult dorita, nemărturisita, căutata dar încă negăsita împlinire orgasmică a lesbienei Ana, aflată în fața autodescoperirii de sine și a ”fermentului secret” care i-ar aduce acea împlinire (p. 60), dar și o trimitere la nefericirile personale și sociale ale membrilor unui sextet de persoane/ personalități/ personaje aflate, (cum altfel?) în căutarea fericirii, măcar a uneia pasagere, scurte, dar fericire să fie!

Se știe, cea mai sigură cale de a te umple de deziluzii este să-ți faci (multe) iluzii. Viața însăși este o dulce iluzie, fiecare dintre noi pendulând între iluzia dispunerii de liberul arbitru și deziluzia unor predestinări imposibil de depistat și de înțeles (meditații pe tema destin – libertate de acțiune apar mereu în roman). Soluțiile imaginate de personajele cărții pentru evitarea predestinărilor (unele dintre așa-numitele predestinări fiind, de fapt, simple tabuuri/ dogme/ norme/ canoane inculcate educațional prin dresaj familial și social) sunt pe cât de diverse, pe atât de sortite eșecului. De unde și nefericirea ca normalitate și fatalitate, concluzie existențialistă care poate apărea în orice context social care nu oferă prea multe motive de optimism (așa cum au fost cam toți anii 90 ai secolului trecut, de tranziție, într-o Românie debusolată de un exces brusc de libertate aproape nesperată, dar gratuit oferită pentru marea majoritate a populației).

În fond, toată povestea celor 4 + 2 personaje stă sub semnul improvizației/ provizoratului, al instinctivului și al impulsurilor de supraviețuire primite de fiecare, ad momentum, pentru a încerca să scape de teroarea implacabilului destin. Fuga de sine, de propriile egouri și rigori, de propriul sex chiar, respectiv de neacceptarea heterosexualității ca unică soluție pentru obținerea mult râvnitelor momente de fericire, fuga de urâtul și răul care ne înconjoară majoritar, toate astea sunt abia mascate de voioșia indusă de un mediu în care țigările, alcoolul, drogurile, muzica sau averile materiale se consumă pe post de furnizori de fericire. Lăptăria lui Enache pare a fi mediul ideal (fost avangardist în anii 1920) în care eroii noștri încearcă să scape de propriile lor fobii, obsesii, neîmpliniri, frici sau supărări, dar fiecare are un plan al său, secret sau divulgat pe parcurs, un plan individualist-egoist, dar mascat de o falsă prietenie bazată pe un inexistent și imposibil altruism.

Cel de-al 13-lea capitol al cărții este dedicat unei întruniri plenare, adică cu sextetul în formație completă la localul lor preferat. Completitudine înseamnă și complexitate și chiar competitivitate sporită. Imaginile fiecăruia se oglindesc în mai mulți ochi, iar – se știe! – imaginile vorbesc, întotdeauna, cu maximă sinceritate. Dacă limba i-a fost dată omului pentru a-și ascunde gândurile (Esop), atunci ochii sunt pentru a vedea lucrurile așa cum apar ele, fără ascunzișuri. Drept pentru care cocheta și frumoasa Iulia se plânge că nu arată prea bine…. Se confirmă, din nou, zicerea: ”mai binele este dușmanul binelui”. Dotată cu o frumusețe nativă de invidiat, Iulia vrea mai mult, tot mai mult. Probabil, își dorește să atingă perfecțiunea estetică, dar… ea tot nemulțumită este: ”Din cauza somnoterapiei, nu mai am timp de fitness. Mă desfigurează celulita! Toate cărnurile mi se umflă și fleșcăie dizgrațios. Uite Radu, strânge-mi brațul” (p. 107). Evident, se impuneau laude de la membrii găștii la adresa cvasiperfectei Iulia. După ce chiar le-a primit, trimfătoare și mulțumită, își anunță plecarea iminentă, împreună cu bogatul ei soț, la Milano, pentru afaceri (soțul) și shopping (Iulia). Afișarea ostentativă a frumuseții și bogăției consonează perfect cu afișarea – la fel de ostentativă – a gustului ei pentru muzica cultă (a adus un CD cu faimoasa operă Ernani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernani), de Verdi (https://en.wikipedia.org/wiki/Ernani), în interpretarea Mariei Callas (https://www.youtube.com/watch?v=FSeFmYEdR3c).  Pentru a sublinia diferența culturală dintre ea și membrii grupului, Iulia anunță, pe fondul muzicii care se distribuia în tot localul: ”E Maria Callas” (p. 106), însoțind-o pe Maria Callas cu vocea proprie: ”Ernani, Ernani, involami” (Ernani, Ernani, salvează-mă!), după care ”atacă” aria Habanera  din opera Carmen de Georges Bizet (https://en.wikipedia.org/wiki/Habanera_(aria))

Estimp, Aurora imagina (pe un șervețel) posibile acrostihuri formate din inițialele numelor celor șase. Am mai scris (într-un episod anterior) despre posibilitatea ca inițialele numelor să aibă un anumit rost, să sugereze ceva, să încerce să probeze faptul că întâlnirea celor șase la Istanbul nu a fost deloc întâmplătoare, ci una chiar predestinată. Deși Aurora/ povestitoarea/ autoarea renunță la idee (”am mototolit hârtia imediat” p. 106), se pare că acrostihul a fost mereu prezent în mintea ei. În mintea mea, inițial, am sugerat cuvântul CRIZA(A), stare de fapt reală atât în societatea românească a finalului de deceniu, secol și mileniu cât și în sufletele celor șase aflați cu condiția psihică la pământ din varii motive personale sau sociale. Interesant pentru cititorii curioși să intre cât mai în profunzimile gândirii scriitoarei în momentul pregătirii și scrierii romanului (unul dintre cei curioși sunt și eu…) poate fi faptul că, inițial, romanul a fost construit pe o schemă simetrică de personaje: trei femei și trei bărbați. Pe lângă Radu și Cristian, a existat într-o variantă care a circulat pe internet, și un Ionuț, personaj care a fost înlocuit (greu? ușor? de ce?) de autoare cu lesbiAna. În cazul în care ar fi rămas varianta inițială, acrostihul care putea rezulta era CRAIZI (nebunie), ceea ce ar fi descris mai bine tensiunile psihice duse la paroxism care îi măcinau pe membrii grupului. În finalul capitolului, autoarea sugerează o cu totul altă ordine a numelor (fără Iulia care tocmai plecase la Milano) ale căror inițiale ar fi ZARCA, cuvânt nou creat care începea cu ZAR, simbolul hazardului/ destinului/ întâmplării/ nedeterminării… Citit cu ochi de neamț, cuvântul poate suna ȚARCA (https://dexonline.ro/definitie/%C8%9Barc%C4%83), o pasăre inteligentă, hoață și greu previzibilă,  cunoscută mai mult sub numele de COȚOFANĂ    https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofan%C4%83. Sigur, speculația (vecină cu fuga de idei) poate continua – cu trimitere la celebra operă Coțofana hoață. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofana_hoa%C8%9B%C4%83).  Foarte probabil, autoarea nu a avut în minte aceste asocieri, dar acesta este rostul pseudorecenziilor: să avanseze noi conexiuni posibile, să imagineze alte semnificații decât ale celor gândite de autoare și chiar să propună un alt final al cărții. Why not?

Și ca să închei speculația mea cu privire la simbolistica acrostihurilor posibile și invocarea unei anume păsări, cercul se închide cu trimiterea (de către autoare) la aria Habanera, din opera lui Bizet,  mimată de Iulia: „L’amour est un oiseau rebelle” („Love is a rebellious bird”). Trecerea de la hexagramă (sextetul complet) la pentagramă (prin plecarea Iuliei) a lăsat (și ea, ca și literele) urme și în mintea Aurorei, dar numai pentru scurt timp, aceasta sesizând ridicolul interpretărilor și jocurilor gratuite de cuvinte: ”Hei, pitagoreico, du-te în concediu!” (p. 114).

Plecarea Iuliei a prilejuit unilor membri ai ”pentagramei” să se lanseze în comentarii (nepoliticoase, firește) pe seama celei care nu mai era de față. Concret, frumoasa Zina nu avea cum să aibă cuvinte de laudă pentru frumoasa (concurentă) Iulia: ”Când e vorba de Iulia, nu știi niciodată unde se sfârșește persoana și când intră în rol personajul. Toată pendularea asta aiuritoare între etic și estetic… Ceee să zic? Nu îmi dau seama nici acum ce mă irită mai mult la ea: chiar persoana sau doar personajul?” (p. 109).

Invocarea binomului etic-estetic de către Zina (îmi) prilejuiește câteva clarificări conceptuale mai pronunțate. Interesantă mi se pare redefinirea (de către membrii sextetului a) arealelor de studiu ale celor două discipline prin prisma dedublării alternative și cvasipermanente a oamenilor în ”persoane” și ”personaje”: etica se ocupă de oamenii-persoane, în timp ce estetica se ocupă de oamenii-personaje. Într-adevăr, adesea, comportamentele noastre ca persoane obișnuite (studiate de etică) sunt teatrale/ prefăcute/ dramatizate/ jucate/ interpretate/ personificate (aspecte studiate de estetică), dar tocmai cvasiimposibilitatea decelării/ separării celor două posturi umane permite afirmația că estetica și etica sunt surori siameze monozigote, adesea imposibil de distins/ separat. (O paranteză tangențial legată de discuția conceptuală de mai sus: la o conferință -”științifică”, desigur! – se intrase în criză de timp și mai erau de susținut câteva comunicări, printre care și cea a mea care perora pe tema identității de esență dintre etic și estetic pe de o parte și dintre acestea și management pe de altă parte. Responsabilul sesiunii m-a rugat să fiu, pe cât posibil, scurt. Iată conținutul comunicării mele: ”În legătură cu ipoteza identității dintre etic și estetic, în urma laborioaselor mele cercetări, răspunsul meu este  DA”. Am și acum această convingere – parte a planului meu de reformare radicală a ”umanioarelor” (sintagma ”științe umaniste” poate fi, cel mult, o glumă), discipline care se ocupă de cunoașterea omului și a acțiunilor sale. Cu cât vom reuși să concentrăm obiectele/ disciplinele care studiază felii excesiv de subțiri de cunoaștere în arii consistente de cunoaștere (transdiscipline) cu atât vom crește șansele eficientizării educației tinerilor într-un mod care să fie rațional, emoțional, compactizat, concentrat și plăcut. Închei aici paranteza reafirmând invitația mea la dialog pe această temă, cu certe beneficii pentru tineri și pentru o mai bună coeziune interumană. Esențializat, pledoaria mea pentru compactizarea cunoașterii are ca slogan ”Știința a murit, trăiască cunoașterea!”, slogan pe care îl promovez în toate propunerile mele de refondare a educației, nu doar pentru România).

Despre lipsa dialogului real și sincer din cadrul ședințelor de psihoterapie de grup Moreno vorbește și faptul că nimeni nu dă vreo replică Zinei. Mai mult, înainte ca gașca să se spargă, Aurora își oferă doar sieși necesara punere la punct a (comportamentului) Zinei: ”Ca și cum toată emoția fascinată în care ne învăluise Iulia ar fi avut în vreun fel de-a face cu binele și cu adevărul ori cu teoriile literare despre persoană și personaj… Aiurea! ….. Așa că remarca Zinei a căzut lin și a plutit fără efect, ca umbreluța unui puf de păpădie pe suprafața unei ape liniștite” (pp. 109-110). Dar, tăcerile vorbesc și ele, mai ales dacă sunt însoțite de priviri. Iar când privirile sunt flămânde și pline de nedefinite dorințe, claritatea începe să apară: ”Simțeam cum privirea Anei o căuta cu înfrigurare pe a mea…” (p. 110). În loc de răspuns, Aurora se revoltă în sinea ei pentru prezența sa în acest ”ritual nebunesc” cu numele fals de psihodrame Moreno. Dar, totodată, devoalează adevăratele linii de forță care defineau coeziunea și intensiunea grupului. Cei doi masculi (Radu – care vine de la Iași pentru a participa la aceste întruniri! și Cristian) se adulmecau în vederea câștigării supremației în grup întru impresionarea interesată a celor patru ”femele” (cum le numește autoarea). Iulia era dominatoare față de toți prin frumusețea ei (plecarea ei precipitată putea fi și dovada unei iminente întâlniri amoroase), în timp ce Ana, da Ana, ”doar Ana, numai ea, mi s-a dezvăluit și altfel” (p. 111). Zina apare ea ca fiind cea mai misterioasă, imaginea ei oscilând între o stângistă  declarată și o spioană ascunsă (cf. Ana). Aurora însăși se autointeroghează cu privire la rostul și statutul ei în grupul celor 6, și ajunge la o surprinzătoare concluzie: ”adevărata problemă a grupului eram eu” (p. 112). Ca un fel de ”efecte colaterale” jocul psihodramatic, chiar fals cum era el, o influențează pe Aurora, îi dă de gândit și o îndeamnă la schimbare: ”Simțeam că urma să mă schimb decisiv, dar nu știam în ce direcție se va produce schimbarea” (p. 112). Dacă se corelează această declarație cu perioada istorică în care se desfășura acțiunea, atunci s-ar putea extrapola concluzia de mai sus asupra întregii societăți bucureștene/ românești aflată în mare derută de ideal/ scop/ finalitate. Totuși, direcția aleasă de Aurora este cel puțin contrară dezideratelor urmărite de psihodrama Moreno: ”Pentru moment, însă, m-am gândit, cel mai bine ar fi să evit grupul. Gata cu socializarea! O vreme doar” (p. 113). Să fii solitar, să dorești ieșirea din solitudine și să alegi, din nou, solitudinea ca soluție, ăsta da rezultat al psihoterapiei de grup…!

Zis și făcut! Retragerea în sine, ca mod de ieșire din complicațiile vieții de grup, s-a concretizat într-o reverie paseistă, o condimentare plăcută a ceea ce oferea nesuferitul București de sfârșit de veac cu amintirile prime și puternice ale unei excursii la vârsta de 4-5 ani, împreună cu mama sa, într-un parc pentru a culege melci. Cele câteva pagini (capitolul 14) care descriu această amintire (cea mai frumoasă din viața ei) sunt mai mult decât reușite. Nu m-aș mira deloc să aflu că Doina Popescu este și un foarte bun pictor/ gravor/ fotograf.

Luna de vacanță de vară – ”toridă, cu nopți reci și furtuni de praf” (p. 121) – apare ca un binevenit intermezzo între ultima partidă de Lăptărie și ceea ce avea să urmeze, evident tot la Lăptărie. Tabloul descris pe această singură pagină a capitolului 15 este nu doar (supra)realist, ci și unul trist-cenușiu-gălbui ca unul de final de existență, nu doar de vară, de deceniu, de secol și de mileniu. Până și tinerii aveau pesimism în gândire și simțire… observând că sunt martorii neputincioși ai unor schimbări climatice: ”Global warming, global warming, se schimbă clima, vom avea tornade ca în America” (p. 121).

Nu toate întâlnirile de la Lăptărie erau planificate: fiecare mergea acolo și în afara ședințelor convenite. Aurora simte nevoia imperioasă (”dorul de Lăptărie” – p. 122) de a merge la locul lor de ”ședințe”, dar același lucru îl simțise și Zina, care deja era acolo… De unde și concluzia Aurorei că așa ceva nu poate fi doar rodul întâmplării… (”C’est pas par hazard…” p. 122).

Ca să invoc și eu ideea că necesitatea se impune, de fapt, prin întâmplări neîntâmplătoare reamintesc aici două celebre replici ale actorului Dem Rădulescu, la Iași, într-un spectacol de teatru care (am realizat asta ceva mai târziu) pregătea publicul pentru (deja numită astfel încă de pe vremea dictatorului Nicolae Ceaușescu) ”Revoluția Română” (scenariu și regie scrise/ însușite – se pare – de Sergiu Nicolaescu în bună coordonare cu persoane din PCR și Securitate). Aceste replici erau: ”În economie și-n amor, nimic nu e-ntâmplător!” (cu trimitere directă la faptul că economia era dirijată – ca și iubirea – de forțe nevăzute, dar responsabile de urmări) și ”Dac-o fi și-o fi să mor, încaltea să mor sătul” (cu trimitere la criza alimentară care a vlăguit populația României). Despre rolul important al tagmei artiștilor (actori, poeți, regizori etc.) în bunul mers al RR am mai scris pe acest blog (de pseudorecenzii, în general) așa că nu mai insist. Prin urmare, Revoluția Română a fost bine pregătită (de către nomenklatura de partid) în cooperare cu serviciile de informații externe ale RO, ale URSS, Franței, SUA etc., și nu a fost o mișcare populară de masă, spontană (par hasard) așa cum încă susțin complotiștii. Deci, C’est pas par hazard…

De fapt, hazardul invocat de Aurora era, deopotrivă, o conștientizare a faptului că există un determinism cauzal pentru orice situație, pe de o parte, și o înțelegere și o acceptare a neputinței de a cunoaște cauzele reale, pe de altă parte. Întâlnirea cu frumoasa și (după spusele Anei) ”spioana” Zina părea a fi una… neîntâmplătoare, deși explicația dată de Zina era pusă pe seama… presimțirilor acesteia. În schimb, în mintea Aurorei s-au derulat în mare viteză situații și posturi halucinante în care Zina era succesiv sau concomitent, târfă de lux, spioană în lumea ambasadelor, mereu în misiune, hiperactivă și plină de succese.

Revenind la povestea relatată de Aurora, statutul incert al frumoasei Zina explică, oarecum, invidia Anei și zvonurile total nefondate răspândite de aceasta. În locul unei spioance care să tragă interlocutoarii de limbă, am descoperit, în acest capitol 16, o Zina sinceră, pusă pe mărturisiri, pe confesiuni și pe… discreție, rugând-o pe Aurora ca povestea ”aproape măritușului” ei să nu mai ajungă pe la alte urechi. Construcția contrapunctică este, din nou, evidentă, în privința imaginii cititorului despre Zina, ca în bancul cu Radio Erevan: X nu și-a cumpărat un autoturism de lux, ci i s-a furat bicicleta… În cazul nostru, presupusa spioană este, în fapt, o simplă femeie, e adăvărat foarte frumoasă, aflată, ca fiecare ființă umană, în căutarea fericirii, care fericire se dovedește a fi, din nou, o vulpe iluzorie…

Peisajul ”lăptăresc” era interesant și stimulativ atât atunci când era aglomerat cât și atunci când era gol. Se pare că ”goliciunea lăptărească” incita la confidențe, reverii și reflecții pe varii teme: ”Gioogi dispăruse. Lăptăria era goală, iar Tzara atârna strâmb sub ramă” (p. 129). După plecarea Zinei, Aurora  gândește că ”am rămas să mă mai însingurez un pic în retrodadaismul Lăptăriei” (p. 130).

(Am invocat – în episoadele 7 și 8 – interesanta explicație oferită de un cercetător ieșean cu referire la sensul termenului care definea curentul DADA, dar fără a cita exact sursa, cum s-ar fi cuvenit. Sunt, acum, în măsură să fac acest lucru. Și pentru că generozitatea spațiului virtual o permite, reproduc, în Anexă, textul articolului din revista Cronica, semnat de Victor Macarie de la Iași, text pus la dispoziție, cu amabilitate, de autor).

(Va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

14 octombrie 2015

Primele opt episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

ANEXĂ

D A D A – un cuvânt care nu spune nimic…

sau un nume bine căutat ?

           Este bine cunoscuta afirmatia lui Tristan Tzara potrivit careia numele DADA dat curentului literar-artistic pe care l-a inițiat a fost gasit la întâmplare într-un dicționar Larousse. Nimeni, însa, nu a precizat profilul: enciclopedic, lingvistic etc., și nici ediția respectivului dicționar, sigur anterior anului 1916. Iar Ribemont-Dessaignes confirma că totul a plecat de la „un coup-papier” care lunecase incidental între paginile dicționarului. Și ca farsa să fie și mai plauzibilă, Hans Arp, în anul 1921, povesteste ca Tristan Tzara „a gasit cuvântul DADA în ziua de 8 februarie 1916 la orele sase seara”. Ce precizie ! „Eram prezent – scrie mai departe – împreună cu cei doisprezece fii ai mei când Tzara a pronunțat pentru întâia oară acest cuvânt care a trezit în noi toți un legitim entuziasm. Aceasta se întâmpla la Cafeneaua Térasse din Zürich, în timp ce eu duceam o brioșă la nara stângă. Sânt convins că acest cuvânt nu are nici o importanță și (…). Ceea ce ne interesează pe noi este spiritul dadaist și noi eram cu toții dadaiști înainte de a exista Dada”. Dar, Tristan Tzara a dat și alte explicații cu privire la semnificatia acestui curent: “Dacă cineva găsește că e inutil, dacă cineva nu-și pierde vremea cu un cuvânt care nu înseamnă nimic… (s.n. V.M.). Primul gând care se vântură în aceste capete este de ordin bacteriologic; a găsi ordinea etimologică, istorică ori cel puțin psihologică a cuvântului. Din ziare – spune el mai departe – aflăm că negrii Kru numesc coada vacii sfinte: DADA. Cubul si mama din nu știu care provincioară din Italia capătă numele de DADA. Un cal de lemn, doica, dubla afirmatie în româneste si ruseste: DADA. Ziariștii atotștiutori vad în toate acestea o artă pentru copii, alți sfinți însuși se numesc copii ai luminii…”. Tzara ne aduce în atenție vaca sfântă și chiar sfinții creștini, dar se oprește aici, fara a dezvălui legătura dintre aceste elemente oarecum insolite în discursul lor și numele dat de el, și numai de el, după toate mărturiile, noii mișcări literar-artistice. Se pare că în mintea lui totul era bine pus la punct. Poate chiar și scena cu Larousse-ul. Astfel, nutrim convingerea că acest cuvânt, DADA, care a făcut o impresionanta carieră, nu este nimic din tot ceea ce, în cel mai pur stil dadaist, aduce scriitorul în discuție, ci numele unuia dintre cei trei sfinți mucenici ce se pomenesc în Calendarul Creștin Ortodox în ziua de naștere lui Tzara, 28 aprilie stil nou.

Trebuie să mărturisesc că am obiceiul sa citesc, adeseori, calendarul, între altele, pentru a-mi felicita, când este cazul, prietenii ale căror zile onomastice sunt sub patronajul unor sfinți mai puțin cunoscuți. Așa am observat că sâmbătă 13 aprilie și duminică 28 aprilie se sărbătorește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Da, da DADA! Parcurgând și alte ediții ale amintitului calendar, am avut satisfacția să constat că acest sfânt mucenic este pomenit si la 2 august. Acest lucru m-a frapat, m-a neliniștit, m-a preocupat.

Că data nașterii lui Tristan Tzara este la 16 aprilie 1896, stil vechi, o știam foarte bine încă de prin anul 1968, când i-am organizat  la Moinesti, locul sau de naștere, prima, și singura comemorare. Și tot atunci i-am identificat si fotografiat actul de naștere (pe care l-am publicat abia în anul 1990). În timp, tot mai mult se contura convingerea că această apropiere a zilei de naștere a poetului cu ziua sfântului  mucenic Dada nu este doar o coincidență. Chestiune ce m-a obsedat mai bine de două luni de zile, până am început să fac calcule.

Astfel, cunoscând faptul că trecerea de la stilul vechi la stilul nou, pentru secolul trecut, se află prin adăugarea a 12 zile la stilul vechi. Așadar, la 16 aprilie stil vechi am adăugat 12 zile și am obținut data de 28 aprilie, adică exact ziua de naștere, pe stil nou, a lui Tristan Tzara  (16/28 aprilie 1896 cum ar trebui să se scrie corect). Deci tocmai acea zi în care se prăznuiește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Zilele de 13 aprilie și respectiv 2 august nu mi-au dat rezultate la fel de satisfăcătoare, scoțându-le ulterior din preocupări.

Tristan Tzara a fost, se știe, un spirit ludic, un mare amator de farse. Nu e deci de mirare daca el a ales, pentru a da un nume noii orientări artistice, această modalitate. Ba dimpotrivă, e cu totul în spiritul și în atmosfera cercului de la Zürich. Iar faptul că nu i-a scăpat din vedere că denumirea curentului literar-artistic ce-l pregătise în detaliu să fie același aceeasi cu numele unuia dintre pomeniții sfinți creștini din ziua sa de naștere, este indubitabil. Acest nume, luat din Calendarul Creștin Ortodox si nu din altul, reprezinta o nouă enigmă, care nu mai este atât de nedezlegat. Mai întâi, pentru ca, probabil, pe moineșteanul obișnuit cu sărbătorile creștine îl amuza gândul că patronul lui artistic/spiritual ar putea fi sfântul mucenic Dada. Apoi, din motivul foarte simplu ca în Calendarul Romano-Catolic în acea zi se prăznuiește sfântul Petru Chanel, sau în alte ediții sfântul Vitali, iar în Calendarul Cultului Mozaic, cel mai legitim pentru el, nu se gaseste pomenit nici un nume. Așadar, se poate ca Hans Arp, Ribemont-Dessaignes și ceilalți corifei ai dadaismului sa nu fi știut nimic despre semnificația acestui cuvânt, ceea ce, fără îndoială, nu este valabil si pentru Tzara. De altfel, pe de o parte, nici unul dintre cei prezenți la acel moment de „botez” nu amintesc să fi luat dicționarul cu pricina pentru a-l verifica pe Tzara, iar pe de altă parte, în dicționarele Larousse, cum ar fi cel din 1894 sau cea din 1903 pe care le-am consultat, la pagina respectivă, alături de cuvântul „dada” se mai află încă 43 si respectiv 46 de cuvinte. Se pune întrebarea, cum de a fost ales din toate acestea tocmai DADA? Să fi fost doar rezultatul hazardului? Mă îndoiesc!

Cine a fost sfântul mucenic Dada, aflăm din Mineiul pe lunile aprilie si august. Aici se arată ca acesta împreună cu sfinții mucenici Maxim si Cvintilian au trait pe vremea împăraților Dioclețian si Maximilan și erau originari din satul Ozovia (Oxiva) din Tracia. Fiind mare prigoană împotriva creștinilor, ei au fost prinsi în a 13-a zi a lunii aprilie și aduși în fata guvernatorilor cetății Durostorum (azi Silistra, în Bulgaria), întemnițați bătuți, batjocoriți  și duși în satul lor unde au fost decapitati în cea de a 28-a zi a aceleiasi luni. Dupa ani si ani, spune cartea, la 2 august li s-au descoperit moaștele care se află într-un sfânt lăcaș la locul ce se zice al lui Viglentie.

Dacă Tristan Tzara a cunoscut viața acestui sfânt mucenic Dada sau nu, credem că nu are nici o importanțăa. Cert este că el a izbutit să-l preamărească, în manieră proprie, și a păstrat în jurul acestui mod original de prăznuire, întreaga lui viață, o mare taina, descifrata, speram, abia acum la mai bine de 80 de ani de la amintitul moment din Cafeneaua Térase, în tocmai anul Centenarului nasterii sale.

Victor MACARIE

Cronica, anul XXXI, nr. 13-14, iulie 1996, p. 1; 13.

Notă Victor Macarie: Începând cu anul 2013, în Calendarul Creștin Ortodox, numele mucenicului Dada este schimbat în DADAS. Nu și în Calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit (pe vechi) din România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012