liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Cuizauca

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 446. Joi 22 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (168).


(Ultima vacanță de iarnă: 22 decembrie 1966 – 8 ianuarie 1967)

Joi 22 decembrie 1966. Este ultima zi a primului trimestru din clasa XI-a și prima zi de vacanță de iarnă. Am venit la fix la școală. La socialism a anunțat mediile. Am 7. Apoi a ascultat trei sferturi de clasă (căzuți și pretențioși la note mai mari). La română a predat toată ora și a dat pentru vacanță o temă facultativă: ”Arta narativă a lui Mihail Sadoveanu”. La fizică a adus extemporalele. Am 6. Eu: ”Tovarășa profesoară (Ciobanu) da ce-am greșit? Ea: ”Cutare și cutare…”. În pauză am pocnit-o, mai mult în glumă, pe Nenati Lucia care a început să bocească și apoi să mă bombardeze cu cuvinte grele. I le-am trimis înapoi și mai grele. Profesoara a făcut mediile. Druguș: 5! Eu: ”Tovarășa profesoară, mai vedeți o dată. Nu cumva ați greșit?” Ea: ”Daaa… Îți iese 6”. Eu: ”Păi vedeți?..”. Ea: ”Uitați-vă la Broască. Are medie mare și ea n-a adus curcan sau altceva”. Eu: ”Păi nu, o fi adus un porc…”. Profesoara s-a uitat urît la mine apoi a rîs și ea împreună cu întreaga clasă. Am cam dat frîu liber limbii ora asta (am avut discuții vioaie și cu Ica Grijincu, Dorina Albu, Nenati Lucia ș.a.).

I-am scris Tanței Ungureanu și Rodicăi Pîrghie în Album: ”Primește de la mine cele mai sincere condoleanțe, iar spre a-mi eterniza amintirea păstrează-mi semnătura”. Semnat: Vulpașin, șeful clasei. (L.D.: dedesubt este semnătura mea stabilită pe cînd eram în clasa cincea).

La Istorie, profesoara a făcut informare politică. A început cu situația și războiul din Viet-Nam și a ajuns la ea, la toaletele ei, la fîș-fîșurile ei și ale soțului și…în sfîrșit, la coronița fetiței ei, căci are serbare. A plecat cu cîteva minute înainte de a suna de ieșire. Imediat a început cîntecul și jocul. Au venit și cei din F. Băimăcean cînta. Telucu bătea, iar perechile juca(u). Dar nu le-a ticnit prea mult pentru că a venit diriginta și a făcut o anchetă: ”Cine a bătut din picior de se clătinau becurile în clasa a VIII-a A?”. Clasa nefiind unită, diriginta a reușit să afle numele celor ce-au participat la joc și s-a ales numai cu atît. Pascar Ilarica: ”O mai fost ș-un băiet…”. Diriginta: ”Druguș! Cine-a fost?” Eu: ”Piecnița”. În pauză, Mariana (Gînsac): ”Telucu, știi cine te-a spus? Liviu!”. Telucu: ”Și ce-i cu asta?”. Urmăresc dumnealor o dezbinare între noi, dar nu le metrge…

La Chimie ne-a luat Rebca pe cei care n-am fost ora trecută la extemporal și ne-a dat extemporal în primele trei bănci. Eu am fost în a treia bancă. În spate: Puha și Băimăcean. Ne-a dat două puncte. Am început cu al doilea – pe care l-am copiat din carte, apoi am rezolvat și primul cu o fițuică de la vecine și a mers un pic treaba. Pînă la sf. orei au și fost corectate: Gavril – 6, eu – 5, Gozec – 3. Gozec e căzut la chimie.

La engleză Pop a făcut niște situații și a dat extemporal la cei amenințați. Nu ne-a adus încă extemporalele…

După ora asta ne-a ținut diriginta o mică cuvîntare pentru vacanță (ne-a luat carnetele și cîte un plic) apoi liberi!. Cu aceasta a luat sfîrșit primul trimestru care parcă ieri a început. Drept semnal pentru începerea vacanței am rupt matricola de pe mînă și am trîntit de două ori mapa de mozaic de-a vuit toată școala…. Ca din glumă am vîrît mîna în buzunarul Icăi și-am scos 6 lei pe care i-am pasat lui Gavril. Cu toate împotrivirile ei am mers toți patru băieții la o cafea neagră la cofetărie și cu asta basta!

Am mers acasă, am halit, am luat cîteva vinuri apoi am mers la Comisariat și mi-am rectificat greșelile din ”ordinul de recrutare” după care am mers în oraș să-mi scot 560 lei de la CEC.

M-am întîlnit cu T2, am mers cu el pînă la policlinică și înapoi. Am vorbit cu el despre felul meu de a fi încrezut. Telucu (T2): ”Da, ești! Prin felul tău de a te purta cu fetele…”.

Apoi ne-am întîlnit cu Teddy (T1), am mers la Poștă și cum aveam un pic de chef am intrat peste rînd și mă clănțăneam cu o funcționară tînără… Am scos numai 500 lei. Apoi am mers la gazdă, mi-am luat valiza și PA! (n-am luat paltonul, fularul, căciula, mănușile). Am lăsat bagajele la autogară și-am mers la Modern de unde-am cumpărat cu mama un frumos costum de 947 lei, gri în carouri (44 – II). La autobuz am avut locuri bune și am călătorit bine pînă la Grămești (au fost două curse pline). În Siret am văzut-o pe Zîna Scripcaru (L.D. Scripcaru Melozina a fost colegă cu mine la Grămești în clasele V- VIII. O consideram – poate chiar era – cea mai drăguță fată din clasă și îmi plăcea. Am strîns-o de cîteva ori în brațe ca să știe și ea…).

În Grămești, în stația de autobuz ne aștepta tata. Acasă am dat ”noroc” cu Muț apoi am început să inspectez camerele și să văd cum s-au mai schimbat lucrurile în decurs de un trimestru. Am revăzut corespondența, vederile, colecția de Moscow News (5 cupoane), noile cărți din bibliotecă și celelalte lucruri mai mult sau mai puțin cunoscute. După ce-am halit și-am băut ceva am stat de povești pînă pe la 23. Curios: nici nu m-au întrebat de medii.  Doar le-am spus că nu-s bune. Tata mi-a hotărît: nu înveți – iei drumul lui Mircea (dar mie nu mi se pare tare greu). Mă gîndesc mereu la noi meserii. Mama mi-a propus să urmez Farmacia, dar eu aș vrea să mă duc la Marină sau să urmez Italiana! Sînt fumurile tinereții de care sînt conștient, dar care mă derutează.

Vineri 23 decembrie 1966. M-am sculat pe la 9. Ce naiba! Doar sînt în vacanță! Pînă la amiază am început cu activitățile începute de ieri. Am găsit vreo cinci vederi primite de la bunița: f.f. frumoase (una e din Valea Prahovei și una din București: îs grozave, mari, 2 lei).

După amiază am început să scriu scrisori. Toate cîte le-am scris vor pleca mîine. I-am scris buniței, lui Mircea (a scris și mama cîteva rînduri, cam tăioase), apoi, după masă i-am scris Natașei o felicitare mică (”Cu ocazia Anului Nou, multe salutări și mult succes în viață. Al tău prieten, Liviu”). Apoi i-am scris și-o scrisoare pe o coală de hîrtie din mapa ”Doina”, împăturită în 6. I-am pus în plic o țigănușă artificială și două figurine: o tură și-un cîntăraș cu o inimă. Cam așa mi-a trecut prima zi de vacanță. M-au încercat ușoare nuanțe de plictiseală. Afară nu-i tare frig, dar am stat tot timpul în casă (Am prins Roma, Londra, Vatican ș.c.l. – pregătiri pentru Christmas).

Sîmbătă 24 decembrie 1966. M-am sculat ca și ieri, m-am îmbrăcat și m-am dus pînă la Poștă (noul local al Poștei este acum dincolo de Biserică). Ieri după masă tata a fost la Siret. Pe la 18 au fost popa și dascălul cu ajunul (5 lei popa, 3 lei dascălul; tanti Lucreția le-a dat cîte un leu la fiecare). Eu, marele ”creștin” nu prea știam să fac cruce.

După ce am venit de la Poștă am ajutat-o pe mama la pregătiri: curățat ceapă, adus cele trebuincioase de la beci ș.a. Azi am încercat să citesc, dar n-am avut spor. Am citit nuvela ”Secret arzător” de Ștefan Zweig. Nuvela mi-a plăcut dar nu m-a pasionat, drept pentru care nu le-am mai citit și pe celelalte. Am extras un fel de ”cugetare”: ”Cînd numim cu un oarecare dispreț superficial acel soi de oameni ca ”vînători de fuste” nici nu ne dăm seama ce observație adevărată cuprinde acest cuvînt, căci, de fapt, toate instinctele pătimașe ale vînătorii – pînda, surescitarea și cruzimea sufletească – mocnesc în astfel de oameni care sînt totdeauna încărcați de patimi; dar nu de patima nobilă a îndrăgostitului, ci de aceea rece, calculată și primejdioasă a jucătorului”. Cred că nici celelalte nuvele n-ar fi rele, totuși încerc să citesc alte cărți pe care le-am lăsat tot așa. Pînă la urmă m-am decis asupra cărții ”Răzlețe” de T. Arghezi: mi-au plăcut cîteva nuvele (Toader și… cu popa). După masă am ascultat tot timpul radio pe toate (trei) lungimile de undă (lungi, medii și scurte). Seara, tata a scris la Izvoare, Otac, Cuizăuca și Mașcăuți, iar mama a scris la Dornești – cîte o carte poștală tip felicitare de 1,25 lei.  După asta am stat și am jucat durac; am pierdut ca un erou. Mama a copt pîine în sobă. În cameră temperatura se menține la 20 de grade. De cînd am venit în vacanță n-am scris în Jurnal și m-am hotărît să scriu în seara asta. Cu muzica ușoară de la radio în surdină am scris pînă la 22.30. Tare m-am mai lenevit… Și am atîtea de făcut în vacanța asta!   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 445. Miercuri 21 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (167).


Marți 6 septembrie 1966. Dimineața ne-am sculat la 8. Am mers la Serioja (tanti Zenovia). (Mîncat, băut). Tata s-a bărbierit pentru prima dată cu o mașină electrică. Pe la 11 ne-am pornit cu toții în oraș. Am mers cu troleibuzul pînă aproape de centru (la clădirea Sovietelor = Sfaturilor). Luat și răscolit un magazin întreg. S-a cumpărat: o căciulă (4 ruble), un ceas pentru mama (21 ruble), un inel-verighetă, o valiză (4 ruble), curele de ceas, sîrnice (chibrituri), curele (patru bucăți), ciorapi (întîlnit cu Vica), vederi din Chișinău, solnecnîi (solnițe?), aparate de ras (22 ruble buc.), aparat foto Smena 6 (13 ruble), o serie de lămpi radio, clești pentru vie, cărți de joc, bilete de loterie, 100 buc lame Niva, trei aparate de ras clasice de 63 kapici bucata. Am băut cvas.

Spre seară (după 16) ne-am întors ”acasă”. Iar mîncat și băut. Am plecat pe la 5-6 cu un taxi (Volga) și într-o oră am ajuns la Mașcăuți. Eu eram încă cald și vorbeam în dodii. Seara ne-am culcat, iar, tîrziu. A fost o seară de spus bancuri și Liolea, Valeri, Iulia au spus puține bancuri, dar bune (cu Pușkin, Lermontov)

Miercuri 7 septembrie 1966. Dimineața am rămas iar singur acasă. N-am mîncat. Mama cu tata s-au dus iar la dentist. Am umblat la difuzor și în loc să pun difuzurul în priza de difuzor l-am pus în priza de curent. S-a ars siguranța la difuzor. Pe la 11 mama a făcut o salată de vinete. Pe la 15 a venit și tanti Nina. S-a mîncat iar pe îndopate. Apoi am plecat cu toții pe jos pînă la marginea satului, lîngă o carieră de piatră. Ne-am suit într-o mașină care căra cochileți. Am stat în spate și m-a scuturat bine. Mi-a fost rău și chiar am amețit. Drumul ne-a costat o rublă pînă la Brănești la carieră. Aici am așteptat mai bine de o oră. Ne pică o ”Pobeda” și ”davai Orhei”, apoi direcția Kuizovka cu 140 km pe oră. (L.D.: așa se grafia atunci numele satului natal al tatălui meu. După 1989 se numește ca înainte: Cuizăuca).  Am ajuns la teotea Alexandra, vară dreaptă cu tata (o femeie corpolentă care a spus că are de toate și nu-i lipsește nimic). Pe unul dintre băieți îl cheamă Mircea Gagiu (născut în 1949). A terminat 10 clase, dar n-a reușit la Agronomie. Stat la masă. Cinstit zdravăn. A venit și teotea Marusia, soră cu Alexandra și vară cu tata. A venit și Dominte, un prieten din copilărie al tatei. Am mers apoi la baba Gafica – soră cu dedușca (bunicul) și cu gheghea (nenea) Mihail. Am mers apoi la teotea Marusia, soră cu tata (căsătorită Blănaru). Are cinci copii și este ”haziaikă” (gospodină/ casnică). A plîns mereu. O fire tare duiosă. Către tata: ”Oooo, frățiorul mieu!…”. Nu după mult timp a venit Mircea Gagiu și ne-a luat la kino (cinematograf). Kino-ul era într-o sală mică (fosta casă a popii din sat). Biserica este închisă și aici și în mai multe sate. Am văzut filmul ”Hokeistî” (”Hocheiștii” prod Mosfilm). Am stat, la film, lîngă o fată…. Mircea mi-a tradus ceea ce nu înțelegeam. Am ieșit la ora 23 și am mers la tanti Marusia, vara tatei.

Azi dimineață, Vitea a fost la Otak și ne-a anunțat vizita. Am mers pe la teotea Alexandra – ne-am luat rămas bun și am pornit pe jos, încet-încet, tuspatru spre Otac. Am ajuns la Otac la sora tatei Ecaterina (Katiușa). Soțul ei, Ilușa – tractorist – dormea. Imediat – la masă. S-a băut Moskovskaia și  vin și s-a dat drumul la ”radiolă” (patefon cu plăci). Au pus să cînte Valurile Dunării (Dunaiskie Volina”) și mi-a plăcut mult. Mi-am mai cunoscut doi verișori: unul în clasa I-a (Vlad) și o verișoară (Nadia) – pionieră în clasa IV-a. Chestia cu Vitea: toți o făceau pe grozavii cu bietul prost beat. Marusia s-a plîns de viața ei: ”Ehei, nu-i Fedia aici să-i tragă o uciganie tîmpitului”. Am pornit-o pe jos spre Izvoare. Șura, învățătoarea blondă cu muzică românească a plecat acasă la Mircea. Am schimbat curelele la ceas. Mi-am pus una cu busolă de o rublă + o insignă sportivă (Spartachiada). Teotea Alexandra ne-a făcut podarcă (cadou) o chestie electrică de încălzit apa (nu știa că nu avem curent electric în sat). Ne-am spălat pe picioare, am mai stat de povești pînă la miezul npții.

Joi 8 septembrie 1966.  Ne-am sculat la 8. Am mers la Marusea, dar nu era acasă. Am mers apoi pe un deal și am cules ceva poamă. Apoi am mers la baba Gafica: ne-a dat două sticluțe cu odikolon (apă de colonie/ parfum). Ne-a cîntat cîntece despre Moldova. Ne-a povestit din anii deportării familiei noastre în Altai și Siberia. (o situație oarecum asemănătoare cu cea a tatei, adică a fost rupt de familie). Am plîns și eu. Baba Gafica ne-a dat, la despărțire un țol (covoraș), o fotografie veche să facem o dublură. Vroia să-mi dea un dar ca amintire și nu știa și nu avea ce. A vrut să ne dea sandalele din piciore. Noi: Nuuuu! Am mîncat poamă pe drum. Autobuzul gol ne aștepta. Ne-am suit cu toții în afară de Vanea și am plecat la Orhei. Dedușca (bunicul) către șofer: ”da moldovinești nu știi”? Șoferul s-a tulburat, dar n-a vrut să vorbeăscă decît rusește. ”Svinița!” (porc) l-a caracterizat dedușca. Am coborît la Orhei și am cumpărat un fel de bilet de loterie (25 kopeici) și am cîștigat o carte de 14 kopeici (i-am lăsat-o lui Valeri și Liolia). Tanti Nina a plecat să cumpere un cîntăraș (eu am plecat pînă ”mai încolo”, adică am fugit și eu în piață). I-am cumpărat tatei o culegere de probleme de fizică și mie manuale de engleză pentru clasa 9-a și a 10-a. Vederi n-am găsit. M-am întîlnit în piață cu tanti Nina: s-a pornit imediat să-mi caute vederi. I-a cumpărat mamei un cîntăraș de 4 ruble care cîntărește pînă la 5kg (cică numai românii cumpără din astea). Am luat un taxi. Era același șofer care ne-a dus la Cuizăuca (Lupașcu). Ne-am luat rămas bun de la dedușca, Marusea, Katiușa și Iliușa. Toți am promis că ne vom scrie. Tanti Nina mi-a cumpărat vederi cu Kremlinul și o carte cu fotografii despre Moscova. Întors înapoi am ieșit cu Valeriu prin sat să căutăm ”pleoncă” (film pentru aparatul de fotografiat), valvă pentru bicicletă și alte nimicuri. Am mers la ” selimag” (magazin sătesc) dar n-am găsit ce căutam. Ne-am întîlnit cu Nelic (gorodskoi/ orășean). Am mai umblat prin sat și am ajuns acasă abia pe la 16. Am stat în casă. S-a tăiat un curcan și o găină și s-a făcut multă mîncare. Spre seară am mers la un fotograf să căutăm ”pleoncă”. N-are.  Ajunși acasă am primit ordin de plecare la Ivan Vasilici. Ne-am întîlnit la poartă cu Karaevici și cu Leotîv. Pentru că era destul de departe am mers tot un galop. Valeriu nu prea rezista la fugăreală. Acasă la Ivan Vasilici erau doar fetițele gemene (Vera și Liuba). Ivan Vasilici era plecat. Nadejda Nicolaevna (soția lui Ivan Vasilici) vine la noi acasă. Ne-am întors tot în galop. Pe drum ne-am întîlnit cu Sveta și Galea (au transmis o invitație pentru Nelic la o ”iminină” = ziua numelui/ onomastică). Am mers cu Valeri la el. L-am lăsat pe el să intre și eu am așteptat la poartă. Apoi ne-am întors iar la club unde ne-am întîlnit cu doi colegi de-ai lui Valeri:  mustăciosul și Serioja. S-a vorbit despre ”iminimă”. Am fost socotit și eu în rîndul invitaților. ”Da, dacă nu plec”. Eram îmbrăcat doar în bluză, am transpirat și am răcit.

Nadejda Nikolaevna era deja sosită acasă. N-a durat mult și am primit un nou ordin: să merg cu Liolia la RODOM (Casa de nașteri) după soția lui Karaevici care ne-a așteptat. Am venit înapoi în grabă, am mîncat puțin și pe la 23 m-am culcat. Musafirii au rămas să se ospăteze și să se distreze.

Vineri 9 septembrie 1966. Ziua poporului frate bulgar. Dimineața m-am trezit o dată la 5. Răcit tare. Sculat la 9. Iar masă bogată. N-am pus nimic în gură. A vedit și dedușka (bunicul) cu snoavele și cu vorba lui plăcută și înțeleaptă. Iar plînsete și cîntece. Luat ultimele pahare, în picioare. Eva i-a dat mamei o broșă de o rublă 80k și o perdea de la geam. În sfîrșit, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi și icnete în glas, toate sincere. În butcă s-au suit mama și Marusia, iar eu, tata, Vanea, dedușca, Ilușa, Marusea și Nina am pornit pe jos spre Pogribeni. Dedușca, la cei 75 de ani ai săi e tare zdravăn și merge vîrtos. Îmi place foarte mult. Am vorbit cu toții tot drumul. Ne-a prins ploaia. Am mers printr-o pădure. Cele trei surori (Nina, Katiușa și Marusia au cîntat mereu. Ilușa, tata și eu am zobovit un pic și am consumat o ploscă de vin și am halit un pui. Ne-a ajuns din urmă un tractor cu remorcă. Am mers cu toții pînă la Izvoare (deși mama nu ar mai fi vrut). Am ajuns acasă la Eva. Dedu (bunicul) nu era acasă: plecase la Cuizovka/ Cuizăuca după noi. Vania a adus 9 litri de vin de masă, înfundat. Am stat la masă, dar n-am mai băut, n-am mai mîncat. Am stat tîrziu pînă la 23. M-am culcat înaintea la toți.

Sîmbătă 10 septembrie 1966. Singur acasă (la Mașcăuți). Valeri și Liolia au mers la școală, mama și tata au plecat la pus dinți, pe la 11. A venit Ionel (soțul tantei Nina), apoi au venit și tata cu mama cu gura plină de dinți falși, îmbrăcați sau de metal. Evident, n-au mîncat. La amiază am jucat durac cu Liolia, Valeri. (Ionel și tata au pierdut de toate dățile). Ionel s-a cinstit bine. Eu am stat de povești cu Liolia. După amiază am fost cu Valeri la cules poamă (șasla). De fapt am furat de la un lot al kolhozului, departe de sat. Tata a fost foarte împotriva acestui fapt. Dedușca a plecat primul de la Mașcăuți. A lăcrimat. Am luat valiza de la Izvoare (cărți de joc, două coșuri de pernă lui Marusia și lui Katiușa). Am revenit la Mașcăuți spre seară. Am fost cu Valeri la baie. Seara – concert de muzică ușoară și populară + un balet românesc transmise de televiziunea din Sofia. Tata s-a culcat primul, apoi mama, apoi Valeri, pe urmă Nina, și la urmă am rămas eu cu Liolia. Ei nu știu de ”servus”, ci de ”privet” (salut) și ”salam aleikum” (la revedere). Am rîs spunînd în loc de ”salam aleikum” – ”cîrnaț aleikum”. La miezul nopții a venit și Ionel, beat criță. Ne-am culcat la miez de noapte.

Duminică 11 septembrie 1966. (L.D. Începînd cu această zi au reapărut în Jurnal însemnările mele zilnice, mai detaliate, mai clare și mai complete). Dimineața m-am sculat mai devreme, ca de obicei în ultimele zile. Azi am fost cu toții acasă. Pînă la amiază am mai stat de vorbă, am jucat durac și am aranjat valizele pentru plecare. Liolia speră ca eu să nu plec chiar azi și poate tot voi veni la ”iminima” colegei lui Valeri. Le-am mai povestit și eu multe întîmplări de pe la noi la școală. Înainte de a termina cu împachetatul, tanti Nina mi-a dăruit două cravate noi-nouțe, cu elastic, dar frumoase. La ora două a venit Nadejda Nikolaevna și i-a dăruit mamei două odecoloane (colonii) în cutie (de 4 ruble) și un buchet frumos de flori. După cîte am observat ne apreciază foarte mult. La ora 15  am plecat cu toții la autobuz, nu înainte însă de prînzi și a cinsti cîteva pahare. La autobuz am mai zăbovit un pic. Mi-am luat rămas bun de la Valeri și Liolia și m-am urcat în autobuz. De aici am dat mîna și cu Nadejda Nikolaevna care mi-a urat succes la școală. Liolia mi-a spus ca, atunci cînd ajungem la Chișinău, să-i dau adresa mea lui mamă-sa (adică tantei Nina) pentru a i-o da lui Sveta care, cică, vrea să corespondeze cu mine. Bucuros! La despărțire, Liolia a lăcrimat. La difuzor se transmitea o frumoasă muzică populară românească. Minunat! (L.D. Simt nevoia să precizez că în marea majoritate a stațiilor de autobuz, în piețe, gări și alte locuri aglomerate erau montate difuzoare care transmiteau emisiunile postului central de radio. Așa era și la Dornești și la Mașcăuți. Dar nu țin minte să fi avut difuzor în Grămești). În sfîrșit, am plecat! Un timp am mers în picioare pînă ce niște cetățeni s-au arătat a fi amabili cu noi cei din România și ne-au cedat locurile lor. Ziua însorită și muzica de la radioul șoferului mă făceau să mă simt fericit. Nu simțeam însă nici supărare și nici bucurie pentru că plec.

La Chișinău am oprit la capătul uliței (L.D. ulița = strada) Krutaia și am mers pînă la nr 20. Gheghea/ dedea/ nenea Ionel luase deja un litru de votcă, dar nu se îmbătase, numai cît îi era greu să meargă mai repede și avea o poftă grozavă de a vorbi și a povesti. În sfîrșit, am ajuns acasă la gheghea/ Dedea/ nenea Mișa. Aici n-am stat mult deoarece tata a aflat că unul dintre prietenii lui din copilărie și școală se află în Chișinău, nu departe. Așa că am luat-o pe jos pînă la dînsul. Numele colegului: Vasile Duca (are un ochi de sticlă, soție ruscă, două fetițe – una la grădiniță și alta la școală în clasa a II-a sau a III-a). A povestit multe cu tata. Mi-a plăcut de el pentru că era foarte înțelegător. Nu insista mult. După cca. o oră  am plecat cu toții la stația de autobuz. Eram destul de mulți (eu, mama, tata, Nina, Mișa, Vasile Duca cu soția și fetițele). După ce am așteptat cam jumătate de oră în stație și autobuzele nu mai veneau, am luat-o pe jos. Vasile i-a dat tatei doi litri de vin și un sfert de spirt de 96 de grade. Am ajuns la gheghea/ dedea/ nenea Mișa. De aici tata a luat o serie de cărți de matematică procurate pentru el de Ioachim Druguș. Mama a luat 6 furculițe și trei cuțite cu mîner alb de la Zenovia și o zakrîtcă (aparat de strîns capacele pe borcane) + 50 de capace de tablă de la Fedosia. Am stat și la masă, dar numai cu mare greu am luat vreo 6 pahare de vin; altceva nimic. Am mai vorbit cu frații mai mari ai lui Ioachim și mi-au plăcut. Înainte de a ne despărți și a pleca spre gară, am făcut schimb de adrese cu Ioachim. Eugeniei (Jenia) i-am dat adresa lui Lili Buhaianu din Grămești pentru a purta corespondență cu ea. Ne-am luat rămas bun de la toți ai casei. La poartă unul dintre frații lui Ioachim s-a postat la poartă cu o carafă cu vin și nu ne-a lăsat să plecăm pînă n-am mai luat fiecare cîte un pahar de vin. În sfîrșit, am plecat la stația de troleibuz de unde am plecat direct la gară. Aici tata a scos bilete pînă la Ungheni. Tanti Nina i-a mai dat tatei vreo 5 ruble, să aibă pe drum. În gara de la Chișinău mi-am cumpărat un ”Morning Star” și un carnețel pentru adrese. Tanti Nina mi-a cumpărat un foarfece de unghii (”să-l ai la internat”).

La aprox ora 21 am avut tren. Am mers cu trenul Moscova-București-Sofia. Controlul biletelor s-a făcut înainte de a urca în tren. Despărțirea a fost dureroasă și impresionantă. Tanti Nina a plîns, chiar și gheghea Mișa a alergat mult după tren. Rămași singuri în tren am cugetat asupra călătoriei noastre și apoi am început a ne gîndi la ce vom găsi pe-acasă. La 23 am ajuns în gara Ungheni. Am intrat într-o sală așteptînd verificarea bagajelor. Pînă una alta mi-am mai ușurat buzunarele de capici (copeici). Mi-am luat un termometru de cameră (50k) și tata a cumpărat două sticluțe cu soluție pentru recăpătarea culorii inițiale a părului. Nu erau mulți cetățeni care treceau frontierea. Am dat pașapoartele la viză, am completat foile pentru conținutul din valiză și ne-am prezentat la vameșii sovietici. Nici nu ne-au deschis măcar valizele și ne-au trecut în altă cameră rămînînd să așteptăm un timp pînă la venirea trenului. La miezul nopții am trecut în camera de așteptare. Aici ne-am plictisit binișor. Cînd ne-am urcat în tren ne-au controlat grănicerii biletele. În tot vagonul eram numai cinci persoane plus conductorul care era foarte amabil la vorbă. Am găsit un compartiment liber. Trenul era românesc. Am făcut în tren Declarația vamal valutară.

Luni 12 septembrie 1966.  În declarație am trecut mai important aparatul de ras și cel de fotografiat. Ne așteptam ca să ne facă controlul vamal la Nicolina. A sosit însă unul de la vamă și ne-a controlat declarațiile. Pentru unul dintre cel două aparate vama este 60 de lei. Ne-au restituit și banii reținuți: 1040 lei. La Nicolina am avut iar încurcătură cu mersul orelor (Între Moscova și București este o oră diferență). La 1.05 (ora României) am luat un motor care ne-a dus la Iași. Aici am stat în sala de așteptare de clasa I-a pînă la 5 cînd a venit trenul de Timișoara, care ne-a dus la Suceava. Aici tata a rămas pentru a schimba buletinele. Eu cu mama am luat bilete de tren pînă la Dornești și la 9 am plecat. Eu am vrut să merg la Rădăuți să mă înscriu la Liceu, dar mama nu m-a lăsat. Am stat în Dornești jumătate de oră să așteptăm autobuzul, dar ni s-a ivit o ocazie (un camion) și-am mers pînă acasă, în poartă. Bunița ne-a întîmpinat bucuroasă. Totul era în regulă acasă. Bunița a fost bolnavă, dar acum e bine și în casă toate erau la locul lor. Bunița a adus de la București un ”omuleț” (minuscul, de cca 3 cm) căruia îi pui un fel de țigară în gură, o aprinzi și ”el” fumeaă scoțînd rotocoale de fum. Interesant lucru. Ne-a întîmpinat și tanti Lucreția cu copiii.

La 12 a ajuns și tata de la Suceava, cu autobuzul. Pînă seara ne-am descărcat amintirile și am repartizat fiecare lucru la locul lui.

Eu am început să-mi adun de prin casă lucrurile ce-mi trebuie la internat. Anul ăsta voi lua cu mine valiza nouă dăruită de tanti Nina. Am început a-mi aranja într-însa diferite fleacuri. Seara am făcut o baie. Continui să tușesc grozav; seara cînd mă culc simt că mă înăbuș și asud. Bunița mi-a făcut un sirop din coajă de ceapă, dar în zadar.  Mîncînd mai rar și regulat încep să-mi recapăt pofta de mîncare. Seara ne-am culcat la 23.

Marți 13 septembrie 1966. Ziua pompierilor din RSR. Zi frumoasă și caldă. Dimineața tata s-a dus prin sat să mai împartă salariile și să vadă ce-i cu școala. Eu am cules o găleată de pere apoi am rămas în casă. Mi-am pregătit toată lenjeria, mama mi-a pregătit perna și pătura, pantalonii de la uniformă și altele (mi-a lungit mînecile de la haina de uniformă).

După masă am cules tot timpul pere împreună cu tata din părul de la deal și le-am așezat (cîte au încăput) pe ziare în bucătărioara de la deal. Apoi a cules tata vreo 6 coșărci din părul din față și-am așezat perele în dormitor, pe ziare. Am socotit, cu ajutorul cîntărașului de la tanti Nina, că am cules azi cca 200 – 300 kg de pere. Tata are de gînd să le vîndă și să mai scoată un ban. În total mi-a dat 525 de lei pentru plecarea mea la Rădăuți, la liceu.

Seara a fost tanti Zîna și m-a anunțat că, mîine, merge la Rădăuți șoferul Apalaghiei cu camionul și că n-are rost să mă mai scol la cursă (și-așa nu mă ia). Seara mi-am pregătit valiza și m-am culcat pe la 22.

(L.D. Aici se încheie ultima vacanță de vară din viața mea de licean prostuț. Urmează să transcriu ultima vacanță de iarnă (dec. 1966 – ian. 1967) și ultima vacanță de primăvară (21 martie 1967 – 28 martie 1967). În fine, așa cum am promis, voi încheia cu cel de-al treilea trimestru (și ultimul!) din viața de elev, trimestru care a început la 29 martie 1967).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 444. Marți 20 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (166).


30 august 1966 – 10 septembrie 1966.  La plecare. Bunița nu mai vine. O răvășeală groaznică. Lista de treburi de făcut: grăunțe orătănii.  De îmbrăcat. Valiza portocalie. Un litru de vin cu tanti. Ploaie. Cursa la poartă. Tica. Natalița c-un țigan: n-am vorbit, n-am trecut prin Grănicești. Bezrodnîi – bancurist și mare fumător. Tata – două țigări. Eu tare tăcut. La vreo zce km de Suceava – pană de motor. Ne-am suit în cursa de Tg. Neamț și am ajuns la 15.00 în oraș. M-am întîlnit pe stradă cu Gălănița. Salutat. Ajuns în Suceava. Plouă. O șosea surpată. Am urcat pe jos prin ploaie pînă-n centru cu tot cu bagaje. Ne-am adăpostit la Agenția de voiaj. Luat bilete pînă la Iași. Tata s-a dus pînă la Miliție pentru o rectificare: data expirării vizei era greșită. Serviciul suspendat. Pînă la 16 am mai căscat gura prin magazine. S-a mai cumpărat: un calendăraș, o flanea pentru mine foarte frumoasă și una pentru tata, silon, nailon, pînză, pantofi de damă. Ploaie. Purtat valiza prin ploaie. Spre seară – mama s-a dus la coafor. Noi am căutat rom. La gară m-am întîlnit cu Canta M și cu Rîșcă. Am găsit rom la 2 litri și la ¾.. Doi litri – sticlă spartă – reclamații. Aiurea. Așteptat pe mama apoi plecat la gară pe ploaie, prin glod. Am așteptat trenul. Am găsit greu compartimentul. O bătrînă povestește…; o fată ”cultă” (….). Ajuns la Iași pe la 23. Luat taxi de la Gara mare la Nicolina: 12 lei.

Ne-au luat pașapoartele. Al meu e cu bucluc. Am completat o serie de formulare. Am mers la vamă. Al meu nu merge. S-a telefonat. A vămuit mai întîi cetățenii sovietici. Ne-am plimbat, am stat în picioare. Nedormiți, obosiți, scîrbiți. Sosit trenul la ora 3. Suit fără bilet. În compartiment: doi basarabeni, noi trei români și doi bulgari. Cum la voi? Cum la noi. Limbaj internațional. Ochelari. Colhoznici. Control 300 = 10 lei. Controlul pașapoartelor. Doi milițieni + grăniceri foarte tineri. La granița de la Ungheni – fără control: ”Treci!”. În gara Ungheni schimabat numai cîte 83 lei = 10 ruble. 11.00 la Nicolina. Automatele de prețuri. Schimbat ceasul mamei. La 9 am luat ”muncitorescul” pînă la Chișinău. Mîncat. Tren lung, vagon cu scaune multe, înalte. Un vagon are cam 30-40 metri. Întrebat una alta. Vorbit cu cetățenii. Control bilete. I-a dat la un profesor mai puțin. Împarte cu controlorul. Ajuns la Chișinău în gară pe la ora 2-3. Mers la centrul de taximetre. Șofer rus. Tata își amintește cuvinte din limba rusă: ”Do Orheia v țentrom gorode”. Semi rublei (7 ruble).  Ne-am suit. Mers în centrul Chișinăului – luat benzină. Trenul ne-a costat 4 ruble + 7 pînă la Orhei = 11 ruble. La Orhei – stop. Tîrg. Frig. Întîlnit cu cîteva rude și cunoscuți de-ai tatei din Cuizăuca. Am plecat cu un taxi care a cerut preț dublu (cu încă un cetățean). Am ajuns la Pogribleni apoi la Izvoare. Glod. Am mers pe jos pînă la Poștă. Bătrînii (bunicii mei din partea tatei) erau acasă. Ne-am îmbrățișat cu toții îndelung. Au curs multe lacrimi. Multe întrebări și povestiri emoționante. Gazdele: teotea Eva, sora tatei (L.D.: teotea = tanti) și soțul Vanea ne-au invitat să mîncăm cu toții. Cuvintele rusește se amestecau cu cele românești: boliniță (spital), parahod (vapor), samaliot (avion), leotcik (aviator), zaiavlenie (cerere), pasport (pașaport). Dă-l în sfîntu mă-sii! Copiii Evei: Silvia, Șura, Ionel. Dedușka (bunicul) m-a învățat să joc durak (popa-prostu). Am mîncat poamă (struguri), nuci. Vania ne-a arătat butoaiele. Vania a lucrat în Kitai (China) și Mongolia. Băut mult Moskovskii de 40 de grade, vin roșu. Cine bea mai mult e maladeț (brava). Culcat tîrziu.

Un moldovean cu neamuri în România. Am fost la Orhei. Ne-am întîlnit cu toții. O insignă (znaciok) de octombrel (înainte de pionier erau octombrei). Învățămîntul începe aici la 1 septembrie. O lună se face practică agricolă (la noi două săptămîni). Tot una-i. Am lăsat toate lucrurile la Izvoare.

Pe 31 august (miercuri) seara am ajuns la Mașcăuți. Acasă era numai Iulia – fata din casă. Ne-au pus la masă. Televizor, difuzor, radio. Spre seară a venit vărul meu Valeriu Popușoi, elev în clasa X-a și Leolia, clasa IX-a. Valeri este născut pe 5 ianuarie 1950. Stat la masă, mîncat, băut, stat pînă tîrziu. Stiloașul roșu cumpărat de mine de la Siret i l-am făcut cadou tantei Nina (sora tatei, mama Lioliei și a lui Valeriu, verii mei), iar eu am primit un frumos stilou alb de la Valeri. Am revenit acasă (la Izvoare) și ne-am culcat. O tuse groaznică mă înăbușea și mă gîndeam la moarte, fără regret. Adormit cu greu. Dimineața – nimic. Sănătos.

A treia zi, la 12 am plecat cu toții spre Orhei. Vania, Eva și mama s-au suit într-o butcă (brișcă, caleașcă) iar eu cu tata în căruța bolniței (spitalului). Am mers pînă la Pogribeni de unde am luat autobuzul spre Orhei. Aici ne așteptau tanti Nina și soțul ei Ionel. În autobuz erau fete multe care plecau la școală. Ei fac doar 10 clase din care 8 obligatorii. La Orhei am mers la Miliție să ne pună viza pe pașapoarte. Mama, Eva și Nina au intrat la coafor. Tata a rezolvat cu pașapoartele: avem voie să stăm pînă pe data de 14 septembrie. Ne-am plimbat prin orașul Orhei (L.D.: Unul dintre frații bunicului meu a fost prefect al orașului Orhei în perioada interbelică, un bun motiv pentru deportarea în Siberia a întregii familii Druguș: doar 20 de ani deportare… Bunicul a fost primarul satului Cuizăuca, iar în casa lui este și azi sediul kolhozului din sat). Am băut o pivo (bere) de producție orheiană. Ne-am plimbat mult prin piață. La copeici ei spun kapici.

Joi 1 septembrie 1966. Copiii au mers la școală, părinții au mers la servicii (bez Nina, adică fără Nina). Noi am stat acasă, am jucat durac, iar după masă am stat cu toții împreună. Eu cu Valeri (din Mașcăuți) ne-am urcat pe un deal de piatră numit Orheii Vechi (L.D.: vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Orheiul_Vechi și https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/orheiul-vechi-muzeul-de-sub-cerul-liber-al-moldovei . De sus totul părea foarte pitoresc. Satul Mașcăuți se vedea ca-n palmă. Dar se vedeau încă urmele luptelor din război. Jos curgea rîul Răut. Am mers prin tot satul: magazine, bolniță, punct medical, baie comunală, kolhozul 1 Mai, Dom kulturî (Casa de cultură) cu o sală foarte mare. Am ajuns și la Selskii Soviet (Sfatul popular sătesc/ comunal). Ne-am întîlnit cu predsitateli kolhoza (președintele kolhozului – CAP ului). Am scris 27 de vederi în țară la profesori, colegi, neamuri, prieteni. Pentru toate am plătit echivalentul a 10 lei pe care mi i-a dat tanti Nina. Valeri mi-a făcut cunoștință cu Svetlana (colegă de clasă cu Liolia). Acasă la tanti Nina au venit în ospeție doctorul cu soția. Am jucat durac. Eu cu Valeri și cu Nina am mers în sat (pe dealurile kolhozului, cum zicea tanti Nina) să adunăm poamă. Cînd am ajuns acasă oaspeții plecau. Au spus ”La revideri” în loc de ”La revedere”. Eu am zis ”Dosvidania” și s-au bucurat (mi-a făcut din ochi). Soția doctorului este învățătoare/ profesoară. M-a invitat să vin să asist la o lecție de-a ei. Seara Ivan Vasilici a povestit că a fost prin România. Știa de Bulă. I-a plăcut foarte mult ce a vizitat. A spus că arhitectura diferă mult față de aici. Crede că satul rus e mai ridicat: au canalizare, drumuri asfaltate, dar 90% din drumuri sînt proaste și prea înguste. Seara a rulat în sat filmul românesc ”La patru pași de infinit”. Toți s-au dus la I.V. Noi trei am mîncat, am văzut un film (la televizor). Liolia a tradus. Ne-am culcat la 23. Ceilalți au venit pe la 3 dimineața.

Vineri 2 septembrie 1966. M-am sculat la 11. Eram singur singurel în toată casa (din Mașcăuți). M-a servit Iulia. Am început să-mi mai însemn cîte ceva. Vine Liolea cu o colega. ”Hai la școală” (mama vorbise cu profesoara de limba rusă Nadejada Konstantinovna că voi veni la o lecție de-a ei). Dar eu am mers cu Valeri la etaj la o oră de Chimie. O profesoară între două vîrste care făcuse liceul în România. Mi-am cerut voie să asist. Cum la voi? Mi-a făcut o impresie foarte bună. Predă foarte bine. I-a atras atenția unui elev: ”Vezi, Dodu, știi cum ai trecut clasa”. Au făcut repetare. După oră – tot chimia, jos la parter, la Liolea. M-am întîlnit cu profesoara de limba rusă, dar n-am mai stat la ora ei. Am venit acasă. Pe la 12 mama și tata au venit de la dentist cu dinți și măsele scoase și lucrate. Luni merg la pus dinți noi. Nou pentru mine: a iubi = a-ți plăcea. Unii iubesc strugurii, alții iubesc natura sau băutura. Am văzut filmul-operă Evgheni Oneghin. Mama mi-a spălat cămașa și ciorapii. Am luat o cămașă de-a lui Valeri (cam strîmtă pentru mine). Am cumpărat o curea nouă grozavă, cum îmi place mie, de 95 de kapici, din piele. (L.D. O mai am și acum…). Seara am mers la film. Pentru că operator era Valeri, n-am plătit. Am stat lîngă Svetlana (Sveta) care mi-a tradus și mi-a explicat foarte frumos. Probabil este o fată care învață bine și citește mult. Are un vocabular foarte bogat. Îmi place de ea. Ne era sete, nu era apă prin preajmă. Eu cu Valeri am mers dincolo de club și am adus apă. Seara am mers cu Valeri după pîine la o ”haziaikă” (gospodină) din sat. Avea și ea în vizită neamuri din România. Cum am ajuns, ne-a invitat înăuntru. Era ziua fetei ei. Valeri i-a dat un cadou și o felicitare (frumos obicei, cu atît mai mult cu cît este la sat…).

Seara ne-am culcat tîrziu.

Sîmbătă 3 septembrie 1966. Ne-am sculat tîrziu. Am rămas cu mama și cu tata acasă. Citit, durac, plictisit. Mama a făcut mîncare. După masă mama mi-a călcat cămașa. Eu cu Valeri am umflat mingea de volei și am plecat la stadion. Am jucat fotbal. Am tras la poartă, cu rîndul. Am cîștigat cu 7-5. Vovka: Maladeț, Liviu!. De la stadion am plecat la Dom Kulturî. Am făcut cunoștință cu Tolea – un prieten de-al lui Valeriu. A vizitat Bucureștiul și l-a caracterizat ”grozav de frumos”. A mai spus că Leningradul e mai frumos decît Moscova. A spus că învățămîntul e mai bun în România. Mi-a dat o clemă-insignă ca amintire. Seara am văzut filmul ”Cei trei mușchetari” dublat în limba rusă. S-a rîs la fel ca la Grămești. Filmul a avut două serii și s-a terminat la miezul nopții. Acasă Ivan Vasilici– doctor împreună cu frumoasa sa soție Nadejda Feodorovna – foarte cultă (s-a vorbit în limba rusă despre film). Ne-am culcat la ora 1.

Duminică 4 septembrie 1966. Ne-am sculat la 12. Toată ziua am stat acasă: durac, șeptică, trombon, Sveta, Liolia, Valeri. Spre după amiază ne propusesem să mergem să vedem biserica turcească dar Valeri n-a mai găsit o bicicletă. Am jucat fotbal cu Valeri. A fost dentistul pe aici. Sfatul lui: ”Nado uciti ruskii iazîk” (”Trebuie să înveți limba rusă”). Alte cuvinte rusești mereu folosite: vseo = gata!, spravka = adeverință, spasiba = mulțumesc. Am luat masa cu toții. Azi a fost o zi caldă. Am văzut un film pe care nu l-am înțeles. M-am culcat la 23 după ce am citit din manualul ”Geografia țărilor de peste hotare” (cu grafie kirilikă). Am aflat de aici că Viet Nam înseamnă ”Țară sudică”, iar Hanoi înseamnă ”în mijlocul rîului”. Liolea și Sveta mi-au arătat un album cu artiști străini (români!) și sovietici. De asemenea, în album am văzut vederi din România. Sveta corespondează cu români.

Luni 5 septembrie 1966. Trezirea și scularea la ora 9. N-am mîncat dimineață. Tata și cu mama erau la dentist. Rămas singur, mi-am mai completat Însemnările. La 10.20 au venit Liolea cu Sveta și m-au invitat să merg la ora de limba rusă la clasa lor (a IX-a). Sala de clasă era la podvali (subsol). Bănci puține, elevi puțini. Profesoară: Nadejda Ivanovna. Tema lecției ”Despre viața lui Pușkin” – foarte pe larg, cu multe materiale, o lecție bine documentată. Tot timpul s-a vorbit numai în limba rusă. La urmă m-a întrebat și pe mine: ”Panimaeși?” (Înțelegi?). Eu: ”Puțin”. Sveta și Liolea erau cele mai bune eleve din clasă. Eu eram ”aceala cu păru negru”. Am revenit acasă dar era încuiat. Afară s-a înseninat. Valeri mi-a arătat cum se fac gardurile de plasă din sîrmă împletită. Mama și tata au venit de la dentist cu o altă serie de dinți scoși și încă mai au de scos. Dentistul este armean și nu prea știe românește: Știe doar: ”închide ochii”, ”cască gura”, ”așă”, ”stuchești!”, ”sî cii sănătos!”, ”bunadzîua”, ”buna sara” și … ”salam aleikum”. Iulia: ”a spus teotea Nina ca la jumate la 1 să fiț la aftobus”. Ne-am pregătit, dar cînd să ieșim pe poartă, ”Nazad!” (”Înapoi!”). Mergem la ora 3! Ne-a întors din drum, am jucat durac pasionant. Mama și tata s-au culcat, iar eu am păzit casa. La ora 3 eram la ”aftobus” (autobuz). Tanti Nina a plătit biletele (mereu). Am trecut Nistrul pe șoseaua București – Poltava – Dubăsari și pînă la autobază.  Tanti Nina a cumpărat bomboane, șocolate. Ne-am întors cu autobuzul de Dubăsari – Chișinău (am vrut să luăm un taxi dar nu erau). Pînă la Chișinău autobuzul s-a golit și am mers doar noi patru în tot autobuzul.  De la autogara din Chișinău –unde ne-a lăsat autobuuzul – am suit cu toții coasta unui delușor și-am ieșit într-o stație de autobuze. Ne-am suit și am ajuns pe strada Krutaia nr 20. Am intrat în ogradă. Aici ne aștepta nenea (ghiaghia) Mișa (Mihai Druguș) și soția lui, tanti Zenovia. (Nenea Mișa, 75 ani, era un om foarte puternic, vînjos chiar. (L.D.: El avea doi copii: Eugenia (Jenia) și Ioachim – elev în clasa X-a, născut în 7 noiembrie 1949 )  De dimineață nu mîncasem nimic, așa că am acceptat bucuroși invitația la masă. Ne-am învățat cu ritualurile locului: ”ia din masă și pune-n gură” = mîncați, vă rog!. Stacanul (Sto kani = o sută de grame) era mereu umplut cu votcă. Ioachim este elev în clasa a X-a. A luat mereu locul I la concursuri de limba engleză. În toamnă va pleca la Moscova să studieze fizica. (L.D.: În realitate, a studiat matematica, a absolvit cu Medalia de aur a Universității Lomonosov din Moscova și și-a dat doctoratul în logică matematică. Actualmente specialist în programare și informatician de înaltă clasă.).  Face antrenament la lupte. Am mers cu el prin Chișinău și am vizitat orașul din viteză. Ne-am întrecut la fugă. Inevitabila întrebare: Cum la voi? Discuții despre cum s-a stricat ”limba moldovenească”. Am discutat despre Revoluția culturală din China. Am citit amîndoi texte în engleză. El are un accent mai bun, citește cursiv (face engleza din clasa I-a!). Am vorbit despre muzica ușoară românească și despre ce discuri (plăci) avem. Am mîncat afară. Era acolo un tehnician radio care mi-a vorbit despre postul de Radio ”Luceafărul”. Ne-am culcat la nenea Mișa.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 310. Luni 6 noiembrie 2017. Jurnal de licean prostuț (43).


INTERMEZZO. Scurte explicații despre arhitectura și conținutul ”Jurnalului de licean prostuț” (caietele în care am scris aceste însemnări purtau doar titlul de ”Jurnal”). Adjectivul diminutivat ”prostuț”, atașat substantivului ”licean” putea, la fel de bine, să fie unul augumentat(iv) (”prostălău”), date fiind tonele de prostii pe care le-am făcut și ale căror consecințe le resimt chiar până azi. Dar ”prostuț” sau ”prostălău” sugerează – ambele – că acest jurnal de puber se încadrează de minune în marea temă a prostiei omenești/ românești, insuficient studiată și nejustificat ocolită. Câteva exemple de prostii uriașe pot sta oricând într-o vitrină cu ”perle” ale adolescenței (mele) care nu putea fi decît una… imatură. Iluzia (mea) că s-ar fi putut îmbunătăți sistemul (dictatorial comunist) prin apelul la instituții care, de fapt, defineau și susțineau sistemul (presa – ”Zori Noi”, securitatea – T0, utc ul – Fedorciuc etc.) este o formă crasă de prostie provenită nu atât din frică, cât din necunoașterea sistemului în esențele sale intime. Prostiile pe care le făceam și le repetam zilnic proveneau și dintr-o lipsă de educație din familie, ea însăși malformată de sistem și de fricile induse de acesta. Familia tatălui meu (din raionul Orhei) abia se întorsese după crunta experiență siberiană de 20 de ani de surghiun (bunicul fusese primar în satul Cuizăuca – ”pe vreme românilor” – , iar tatăl meu făcuse, pentru scurt timp, parte din organizația de tip legionar Majanahonda, numele spaniol fiind adoptat ca simbol în amintirea luptelor date acolo între cele două facțiuni ale aceleiași ideologii totalitare: bolșevismul și fascismul/ nazismul). Despre această organizație am aflat abia după 1990, tatăl meu nemaiștiind de faptul că i-am aflat secretul vieții sale (pe care nu l-a divulgat absolut nimănui în România bolșevizată). În familia mea nimeni nu era membru de partid și nici nu prea avea cum fi… Stilul meu rebel și ”instigator la rebeliune” obligau ”organili” la o strictă supraveghere a fiecărei mișcări, relații sau atitudini generate de modul meu (rebel) de gândire. Rog cititorii să aibă în vedere vârsta reală pe care o aveam în acea perioadă. Eu aveam 16 ani în ultimul an de liceu în timp ce unii colegi aveau 18, iar colegele oricum erau, firesc, mult mai mature psiho-afectiv și sexual. Câteva cuvinte se impun despre ”modus operandi” al securității din acea perioadă (regimul Ceaușescu, proaspăt instalat, își căuta cu febrilitate susținători, altfel nu se explică cum un elev cu slabe rezultate la învățătură era solicitat să facă parte din sistem). Nu știu dacă am scris în Jurnal acest lucru (nu am citit niciodată până acum acest Jurnal, o fac acum, pe măsură ce copii/ transcriu însemnările zilnice), dar una dintre întrebările lui T0 (o figură ce descrie perfect un sistem nemeritocratic, bazat pe intimidare, minciună, neseriozitate, șantaj, forță și frică) pe care mi-a adresat-o într-o zi a fost (în restaurantul ”Nord” din Rădăuți): ”vrei să parvii?”. Pentru mine, justițiarul și moralistul ce doream să fiu, acest lucru era în afara oricărei acceptări, iar răspunsul meu a fost un ”NU” răcnit de a răsunat tot restaurantul. Nu intenționez nicio disculpare – scriind aceste rânduri explicative – pentru simplul motiv că am trăit mereu cu convingerea că nu eu am colaborat cu Securitatea, ci Securitatea s-a ocupat constant și asiduu de tot ceea ce făceam. Un coleg mi-a spus (cu vreo câțiva ani în urmă) că ”mi-a văzut dosarul de urmărire de către securitate” și că ”toți informatorii aveau un asemenea dosar” adăugând ”nuanța” că ”dosarul este uriaș”. Probabil că așa este, dat fiind că s-au adunat la acest dosar documente pe parcursul a peste jumătate de secol. Caietele mele (Jurnalul) din perioada studenției și de după studenție se află, probabil, în acest ”mic” dosar (în biblioteca mea nu mai sunt…). De asemenea, copii după paginile acestui Jurnal cred că se află acolo. Mai amintesc doar că după 90, cohorte de securiști (vechi și/ sau noi) au roit în jurul meu pentru a deveni parte a sistemului pe care l-am crezut (naiv) dispărut în decembrie 1989. Cea mai mare realizare a vieții mele este, cred, faptul că, după 90, mi-am exercitat pe deplin liberul arbitru și nu am acceptat să fac parte din nicio structură de stat sau parelă cu acesta (partid, servicii de informații, masonerii, academii paralele, biserici, ong uri create de alții etc., fie din țară fie din străinătate). Evident, asta nu înseamnă că manipularea de către forțele oculte nu a existat din plin. Dimpotrivă. În ultimă instanță, orice stat din lume apelează la aceste forme de manipulare/ management a(l) populației, cu atât mai mult în tensionatele zile pe care le trăim acum. Dar un lucru ar trebui să fie clar pentru tinerii care citesc aceste rânduri: dacă vrei cu adevărat, poți să te ții la distanță de aceste forțe benefice în aparență, dar malefice în esență. Cu o singură condiție: să nu fii ”prostuț”/ ”prostălău”. Ipocrizia care înflorește mereu în perioade tulburi – ca acestea pe care le-am trăit și le trăiesc în ultimii 50 de ani – constă în aceea că veninul urii publice nu se îndreaptă către sistemul criminal instaurat de bolșevici, ci înspre victimile acestui sistem, puberi infantili și teribiliști care credeau într-o justiție efectuată de forțe nevăzute, dar bine intenționate și în lipsa cărora oamenii ar avea mult de suferit… Probabil voi mai avea ocazia să scriu cum am ”profitat” eu de fostele mele ”legături” cu  reprezentanții opresiunii oculte. Amintesc aici că în perioada 1971 – 1997 am avut salariu minim pe funcția de bază pe care am ocupat-o: asistent universitar. Să stai blocat 26 de ani la nivel de absolvent de facultate nu e nicidecum un motiv de fericire… Blocarea intrării la doctorat pentru lipsa calității (fundamenale pentru sistem) de membru de partid este alt ”beneficiu” de care m-am bucurat după refuzarea colaborării cu ”tovarășul care răspundea de Academie din partea securității”, tovarăș care – întâmplător sau nu – a fost un bun prieten al tovarășului Ion Iliescu. De fiecare dată când tov. I.I. venea în vizită prezidențială la Iași – după 2000 (adică după ce revenisem în țară după deportarea mea la Chișinău, deloc străină de acțiunile tovarășului sus amintit) – o Dacie albastră mă însoțea până ajungeam sub supravegherea altui echipaj. Evident, eram un instigator periculos ce trebuia monitorizat zi de zi și ceas de ceas. Probabil, mai recent, un mandat de urmărire sub presupunerea de terorism și de ”atentat la siguranța națională” ar fi putut fi emis pe numele meu, împreună cu alte asemenea acte specifice democrației populare de tip bolșevic instaurate și ingenios dezvoltate în postceaușism. Ca să lămuresc/ limpezesc lucrurile, înainte de a le tulbura prea tare, nu m-am considerat ”disident” (instigator antisistem adică), nici înainte de 89 nici după. Dar simpla mea existență a însemnat, sunt sigur de asta, multe fonduri consumate aiurea și multe sinecuri acordate unor persoane care au ”avut servici” sau au promovat ”meritocratic” în plan perofesional datorită mie (sau, mai corect, din cauza mea…).

Revin la ideea inițială – aceea a explicării arhitecturii acestul ”Jurnal de licean prostuț”. Am demarat acest ”proiect” ca un preludiu la întâlnirea semicentenară de la absolvirea liceului (30 sept. 2017). Pentru a face o radiografie rapidă am ales să scriu/ reproduc însemnările din trimestrul I al fiecărui an de liceu, presupunând că asta ar putea crea mai rapid o imagine a evoluției mele de la un an la altul. Nu știu dacă a fost o idee bună, dar am impresia că o parte dintre colegi nu au fost încântați de descrierea frustă, fără eufemisme și corecturi, a dialogurilor cu ei din acea perioadă. Unii vor fi supărați că au avut ”un turnător” în rândurile lor (ce am ”turnat” se poate vedea din Jurnal), deși convingerea mea este că cel puțin jumătate dintre colegi au fost solicitați să dea ”relații” (inclusiv despre ”instigatorul” și ”recalcitrantul Druguș”). Altfel, adică fără ca o jumătate dintr-o colectivitate să supravegheze, prin rotație, celaltă jumătate, sistemul se prăbușea de mult. De aici, lipsa permanentă a coeziunii naționale, neîncrederea funciară în cel de alături, lipsa marilor proiecte etc.

Am lăsat la urmă vacanțele, considerând că este de un interes mai mic pentru colegi. Dar abia acum realizez că am scris (în cele peste 40 de episoade publicate) doar o treime din Jurnal. Deci, vor urma încă cca 80 de episoade din trim II și III ale celor patru ani de liceu, după care voi încheia cu vacanțele (cam nouă la număr). Sper ca pățaniile mele (îndeosebi viciile: cititul, băutul, corespondența cu lumea largă în dorința de a o cunoaște etc.) să ajute adolescenții să cugete mai mult asupra propriilor lor acțiuni, să se țină cât mai departe de intrigile inerente oricărei colectivități care este, volens-nolens, supravegheată de propriii membri și de ”specialiști” în ”managementul relațiilor publice” ca să folosesc un eufemism pentru supravegherea constantă a populației. Închei cu regretul/ tristețea că numărul celor care citesc acest Jurnal este extrem de mic (ca să nu mai amintesc de numărul voturilor/ like – urilor date la fiecare episod (o medie de 1,5 voturi per episod….). Cu alte cuvinte, speranța mea ca episoadele transcrise pe acest blog  să aibă oarece utilitate este, cum altfel?, una deșartă… Tablourile zugrăvite de mine sunt, recunosc, plictisitoare, întristătoare, și oamenii preferă să citească ceva vesel, umoristic în loc să se încrunte în fața unor realități deloc îmbucurătoare. Ca să nu mai amintesc de faptul că orice istorie este extrem de enervantă prin simplul motiv că nu mai poți schimba nimic din derularea evenimentelor…

Liviu Druguș

Pe mâine!

Profesoratul: vocație, tradiție, ocupație, situație și destin


Amintiri grămeștene (și nu numai)

 

Motto:

 

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc”. Translat în domeniul educației aș putea reformula astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile de impostori!

 

Familia profesorului Druguș Grigore (1923 – 1990)  a ajuns în comuna Grămești din județul Suceava (toți cei patru membri ai familiei fiind intim legați de Școala generală din Grămești cu 7 clase) într-o toamnă frumoasă și plină de speranțe, în anul de grație Una Mie Nouă Sute Șaizeci. Emilia Druguș (fostă Marian, născută în anul 1928) primise o moștenire de cca 30 ari de pământ la poalele dealului Cudrina (o fi venind numele de la vreo Codrina?), în apropierea pomătului care adăpostea fostul conac boieresc, pe atunci sediul GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă, traducere și transpunere faptică după rusescul/ sovieticul kolhoz). Subsemnatul, Liviu Druguș (n. 1950), tocmai trecusem în clasa V-a, iar fratele meu, Mircea Druguș (n. 1948), în clasa VII-a. Camionul care ne adusese tot calabalâcul de la Șarul Dornei plecase în grabă, iar noi am înghesuit lucrurile în casa nouă din chirpici care nu avea nici geamuri, nici uși. Prima noapte am dormit cu toții pe jos, alături de stratul de pere ce urmau să se coacă deplin mai înspre Crăciun.

 

Profesorul Grigore Druguș a predat matematică și fizică la ciclul V – VII, iar învățătoarea Emilia Druguș a predat la clasele primare ale Școlii din Grămești, inclusiv la Școala din Bălinești (navetă cu bicicleta). Preocuparea pedagogică principală a părinților mei era să nu ne favorizeze cu nimic în raport cu ceilalți colegi de clasă, dar să ne facă să ne placă să citim. Severitatea și corectitudinea profesorului Grigore Druguș erau proverbiale. Un exemplu: acasă mă întreba dacă mi-am făcut temele. Odată am mințit, dar era vizibil că nu le făcusem, devreme ce mă jucasem toată dupăamiaza, până seara târziu. Nu exclud o posibilă verificare a ghiozdanului… A doua zi, la ora de matematică: ”Elev Druguș, la tablă! Arată cum ai rezolvat problema pentru acasă!”. Evident, nu am știut, am luat nota 4, iar acasă mă întreabă, ca și cum nu ne văzusem deloc la școală: ”Ai luat vreo notă azi?”. ”Da, un patru la matematică”. După care a urmat discursul moralizator, dublat de corecția fizică… Din păcate, excesul de preocupare pentru matematică din partea tatălui meu m-a făcut să ocolesc acest obiect de studiu, inclusiv la liceu. Dar tot profesorul Druguș a fost salvarea mea atunci când a trebuit să pregătesc admiterea dură la facultate, în toamna anului 1967. După ce pe tot parcursul liceului știam că voi face filologie (neglijând matematica, atâta câtă se făcea la secția de umană), după ratarea admiterii la Filologia (secția engleză) de la Universitatea din București, am aflat de la un prieten că au mai rămas 16 locuri la Facultatea de Științe Economice de la Iași. A trebuit să pun la punct, în două luni, două materii pe care le neglijasem total în liceu: matematica și economia politică. Aici rolul părintelui profesor de matematică a fost decisiv și am reușit cu o medie de aproape 9, pe locul al 18-lea, la egalitate cu locurile 16 și 17! Ca o curiozitate: colegul care m-a anunțat că mai sunt locuri la Iași pentru sesiunea din toamnă (Toader Gherasim) a devenit profesor universitar de marketing la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, apoi rector la Universitatea George Bacovia din Bacău, iar colegul ”de suferință” care a intrat tot la ”suplimentare”, pe locul 17 (Constantin Sasu) este profesor de marketing la Universitatea Al. I. Cuza. Doar eu am devenit profesor de management, după ce am predat zeci de discipline (economie politică, economie sanitară, comunicare și relații publice, finanțe internaționale, management general, managementul informării și comunicării, metodologii de cercetare, managementul cercetării, managementul serviciilor etc.).

 

Pot spune, în cunoștință de cauză și cu respect față de adevăr, că mama mea avea un simț pedagogic mai dezvoltat și mai aplicat. Îi plăcea mult să citească și chiar citea în timpul rămas ”liber” după multele ore de la școală și mâncare-spălare pentru patru persoane… Mi-a cumpărat mereu cărți în format mic și cu litere mari, dar asta nu era totul… Prin clasa IV-a citeam Mark Twain și Shakespeare, cu precizarea că pe Twain chiar l-am înțeles… Când am împlinit 15 ani, părinții mi-au făcut o frumoasă surpriză: o bibliotecă din placaj de bună calitate, construită de un vecin, bun tâmplar,  Ghe. Horodincă.  Biblioteca o am și azi, după ce am mărit-o pentru a ocupa exact un perete lung de sufragerie de bloc. Azi ocupă un perete de garaj, iar multe dintre cărțile care o umplu sunt cărțile copilăriei mele.

 

Mă punea mama să povestesc ce am citit și, voit sau nu, mi-am dezvoltat simțul sintezei și al conciziunii, povestind. Evident, o mulțime de cuvinte necunoscute apăreau și mă țineam mereu de mama: ”da ce înseamnă cuvântul ăsta?”. La început primeam explicații, dar după clasa a V-a am avut un Vocabular de cuvinte necunoscute, pe care îl completam cu explicațiile primite fie de la profesorul Maximiuc, fie de la mama. S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționare, nici la profesorii mei. Citind multe cărți cu aventuri pe mare, am găsit cuvântul ”zbaturi” pe care l-am deslușit abia cu câțiva ani în urmă (o roată cu palete care făcea barca/ vaporul să înainteze). Mama mi-a spus odată, tot prin clasele primare, că ar vrea să mă vadă scriitor… Mai mult, mă stimula să scriu, după mintea mea… compuneri. Într-o vară călduroasă dinaintea clasei a VII-a, mama m-a trezit de dimineață devreme să descriu un răsărit de soare… Desigur, și eu și mama aveam în minte minunatele descrieri sadoveniene, dar ceea ce am scris – pe ultima filă a unui caiet de dictando – a fost ceva între sinistru și penibil… Vroiam să nu imit pe nimeni, dar nici vreo idee originală, sau vreo metaforă care să bucure cititorul nu-mi venea… Atunci am învățat că fără inspirație, geaba transpirație… Oricum, fiind foarte exigent cu mine am devenit, la maturitate, un hiperexigent cu alții. Cine nu crede nu are decât să citească blogul meu de recenzii (www.liviudrugus.wordpress.com) unde laudele sunt doar mici bandaje care să facă suportabile usturimile criticilor…

 

Când am fost invitat, în anul 1972, la București, să devin ziarist la Revista Economică mi s-a cerut să scriu ceva: am scris un fel de crez în care propuneam înființarea criticii de întâmpinare pentru cărțile de specialitate. Același lucru îl propun și îl practic și azi. (Asta se întâmpla după ce refuzasem postul de asistent la Catedra de Economie politică. Mirajul bibliotecilor bucureștene și ideea de a lucra în presă mă fascinau. S-a întâmplat însă turnura ideologică din 1972, când dosarele trebuiau să fie, din nou – ca în anii 50 – impecabile. Or, eu nu eram nici membru de partid, iar bunicii mei basarabeni construiau, prin muncă silnică pe 20 de ani, comunismul sovietic în Siberia, împreună cu majoritatea membrilor săi de familie. Faptul că bunicul a fost primar la Cuizăuca, iar un văr al bunicului, Plăcintă, – prefect de Orhei erau, cred, cunoscute de tovarășii de la cadre (mai puțin de mine) și nu cadrau cu noua viziune a lui Ceausescu după vizita din Asia. (Printre altele, fie spus, ”Revista economică” s-a contopit atunci cu ”Probleme economice” și a dat o nouă revistă ”Tribuna economică”, cu personal puțin și …bine ales).

 

Tot mamei îi datorez plăcerea de a scrie, dar visul de a deveni ziarist profesionist s-a împlinit abia după 1990 (fiind angajat – de la înființare până la desființare – la cotidianul editat de Parlamentul Republicii Moldova, ”Sfatul Țării” din Chișinău). Tot la Chișinău am înființat și condus revista ”Economica” (apare și astăzi), iar la Bacău am înființat și condus semestrialul ”Economy Transdisciplinarity Cognitionwww.ugb.ro/etc) revistă inclusă în bazele de date internaționale. Pot spune că fascinația cărților și a ziarelor, a cuvântului tipărit în general, m-a făcut să fiu mereu atras de ziare și edituri. În anii de după terminarea facultății am scris primul meu articol la ziarul județean ”Flacăra Iașului” intitulat ”Informație și decizie” (pe care l-am reprodus aidoma în blogul meu la adresa https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/informatie-si-decizie/ ). Chiar dacă am introdus (la cerere!) citatul din ”tovarășul”, pot afirma azi că ideile din acel articol au stat la baza Metodologiei Scop Mijloc, (fostul Binom Scop Mijloc pe care îl predam la Medicină în anii 80) și sunt perfect valabile și astăzi. Mai amintesc aici câteva episoade legate de presă. Cu câțiva ani înainte de fatidicul 89 (și despre care unii colegi de la UMF vorbeau cu circa cinci ani mai devreme…) am încercat să devin ziarist. M-am interesat la colegii ziariști și am aflat că pentru asta trebuie să urmezi facultatea de profil de la Academia de Științe Sociale și Politice Ștefan Gheorghiu de la București. ”O urmez, dacă asta e condiția”, m-am entuziasmat eu. ”Da, dar acolo trebuie să mergi doar cu recomandare de la județul de partid…”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut audiență la șeful propagandei, tovarășul Alecu Floareș. M-a primit, m-a ținut la ușă și m-a întrebat sec: ”Ce doriți?” ”O recomandare pentru Ștefan Gheorghiu. Vreau să mă fac ziarist”. Buzele subțiri, privirea tăioasă de după ochelarii de bună calitate anticipau răspunsul negativ: ”Da mata știi ce dosar ai?” ”Nu”, zice naivul din mine. ”Mai bine așa, nu avem ce discuta.”.  Asta a fost tot, dar primul ziar care mi-a solicitat colaborarea după 1989 a fost ”Neamul românesc” (fondat de Iorga). Am scris (gratuit, evident, din entuziasm și plăcere de a scrie ce vreau) toate editorialele și alte articole până la plecarea mea la Chișinău, în august 90. Și ca să închei acest episod legat de presă, mai amintesc o fază legată de anii mei de cercetare. Șeful meu de atunci (conf Cosmovici, de la Psihologie) mi-a solicitat, tot prin 1972, cred, un articol pentru revista ”Cronica”. ”Pe ce temă?”, întreb eu. ”Orice”, mă încurajează șeful. ”Să vedem cum scrii”. Trebuie să recunosc că trezirea/ deșteptarea/ înviorarea făcută de Ceaușescu, cu planuri mărețe și dorințe de reconstrucție a țării m-au prins. Nu eram prea priceput la ideologie. Dimpotrivă. Mi-am amintit atunci un titlu al unei cărți scrise de Engels, ”Ideologia germană”. Chiar dacă nu aveam niciun fel de studii pe teme de politologie și filosofie politică am simțit că naționalismul ceaușist era un mod adecvat pentru România de a-și afirma ”independența față de frații mai mari de la Răsărit” (fapt agreat de majoritatea românilor atunci, îndeosebi după episodul 1968, cu Primăvara de la Praga). La cei 22 de ani nu cred că aveau pretenții prea mari de la mine… În fine, peste câteva zile am venit cu articolul intitulat ”Ideologia română”, o pledoarie în favoarea unei căi proprii de dezvoltare, desigur, o cale socialistă… Profesorul Cosmovici a luat articolul, a dat din cap a nemulțumire, apoi a luat articolul și mi l-a prelucrat: cred că a tăiat masiv și a adăugat de la el sau de prin documente… În primul rând, titlul meu, de care eram foarte mândru, dispăruse și în locul lui era un titlu nou: ”Ideologia PCR – marxism creator”. N-am avut de ales, și am acceptat propunerile ”cenzorului” meu… Fără să am pretenții de dizidență ideologică (s-a dovedit deja, după lovitura de stat din decembrie 89, că majoritatea dizidenților erau securiști) am avut mereu o tendință, deloc ascunsă, de a aduce ceva nou, de a mă îndepărta de frazele suprauzitate și răs-tocite. Oricum, nu mă așteptam ca băieții de la CIA însărcinați cu revista presei ”neortodoxe” din țările Estului bolșevizat să includă în catalogul lor o traducere a unui articol al meu despre ”Educație”, și nevoia reformelor în sistem, publicat tot în revista ”Cronica”, traducerea fiind făcută integral în limba engleză, inclusiv cu nelipsitul citat din ”tovarășul”. Linkul la această culegere de articole realizată de CIA este, probabil, în recenzia făcută de mine cărții lui Larry Watts (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/) sau, oricum, într-una dintre postările mele pe blogul de pe wordpress.com

 

*

*                               *

 

Eu am avut șansa vieții mele de a fi repartizat la clasa V-a B a Școlii generale din Grămești, unde diriginte era profesorul de limba română și muzică, Costache Maximiuc. Stilul său pedagogic, iubirea sinceră și reală pentru elevi, vocea caldă și atitudinea părintească l-au transformat pe ”tovarășul” profesor Maximiuc în Domnul Trandafir al școlii noastre, adică în profesorul model, adorat de elevi, colegi și părinți. Am avut o reală plăcere să-l întâlnesc pe iubitul profesor C. Maximiuc la evenimentul organizat de colegul de clasă și prietenul meu Vasile Amariei (un alt produs marca ”Maximiuc”, actualmente învățător foarte apreciat la Școala din Grămești), în anul 2011 (?), mai exact la sărbătorirea centenarului Școlii din Grămești, apoi am mai vorbit la telefon cu profesorul în dese rânduri, ultima oară cu câteva zile înaintea morții sale (2012). Am scris atunci (11 august 2012) câteva rânduri despre dascălul meu exemplar, și le-am postat pe blogul meu de recenzii și articole, articolul fiind intitulat ”Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/). (Atașez acest articol la Anexa 1). Și, cum marile spirite se întâlnesc și se însoțesc, soția profesorului C. Maximiuc, doamna Maria Maximiuc, a fost profesoara noastră de geografie, fiind, de asemenea, o prezență delicată și o persoană dedicată profesiei de pedagog. Aflată acum la Vatra Dornei, localitate care a fost realmente înnobilată de prezența hiperactivă a omului de cultură C. Maximiuc, doamna profesoară îi cultivă, cu pioșenie, amintirea.

 

Așadar, am crescut într-o familie de profesori, iar la școala generală (acolo unde se pun temeliile pregătirilor viitoare) am avut norocul să am profesori de excepție, dedicați profesiei, talentați și iubitori de viitor, adică de noi, cei în mijlocol cărora urmau să trăiască și ei, împreună cu produșii muncii lor. Am precizat această ultimă dimensiune a unui profesor adevărat, cu apăsarea sufletească dată de faptul că profesoratul este, actualmente, majoritar transformat într-o simplă ocupație (un ”job”). Vocația este o pasăre rară, mulți dintre educatorii României de azi având o bună parte a vinei morale de a scoate elevi și studenți nepregătiți, simpli posesori de diplome și certificate, debusolați și nepregătiți pentru viață. ”Asta-i situația!”, spunem mulți dintre noi, dar ”situația” este, totuși, în mâinile noastre.

 

Se spune că profesoratul este și o problemă de tradiție, nu doar de vocație. Aici aș comenta puțin. Tradiția apare îndeosebi dacă există și vocație. Un exemplu: un alter ego al profesorului Maximiuc de la Școala din Grămești a fost profesorul meu de limba română de la Liceul nr 2 (fostul Liceu de fete) din Rădăuți (1963 – 1967) profesorul de vocație Neculai Hlinschi (fiica sa fiind profesor universitar la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău, iar nepoata sa fiind conferențiar universitar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați). Se poate spune că și vocația este ereditară. În ce mă privește, lucrurile au stat puțin altfel. Iubirea mea față de limba română (apoi și de limbile străine) era condiționată de faptul de a NU deveni profesor. Salariile mici și corectitudinea părinților mei (adică neprimirea de surse suplimentare de existență) a făcut ca imaginea vieții de profesor, pentru mine, să fie una de subzistență, de supraviețuire, chiar de sărăcie.  În clasa XI-a, diriginta clasei a făcut un sondaj în privința profesiilor pentru care am dori să optăm. Am scris, pe un petec de hârtie: ”Nu știu ce profesie voi alege în viață, știu doar că nu voi deveni profesor!”. Totuși, profesoratul mi-a făcut mereu cu ochiul, iar eu n-am mai putut să-i rezist. În anul III de facultate rectorul de atunci, șef de catedră la Doctrine economice, profesorul Mihai Todosia, mi-a dat cheia de la catedră și mi-a ”pus la dispoziție” toți colegii lui de catedră pentru a traduce cărți din engleză… Toți colegii mei știau că voi fi urmașul profesorului la catedră (mai puțin eu…). La repartiție a apărut o problemă: nu eram membru de partid pentru a intra la Catedra de Economie Politică și Doctrine economice. Drept pentru care am luat post de cercetător stagiar la Academia Română, Filiala din Iași, Centrul de Științe Sociale. Peste un an profesorul Todosia mi-a transmis printr-un coleg să vin la Catedră și să-mi fac dosarul pentru a intra în învățământ. Ceva m-a îndemnat să nu merg… În replică, încercările mele ulterioare de a deveni doctorandul profesorului Todosia s-au încununat de …insucces. Piedica venea, formal, de la organizația de bază PCR de la Academie care nu mi-a eliberat recomandarea pe motivul simplu că nu eram membru de partid. Ca o ironie a sorții, intrarea mea în învățământ s-a datorat directorului Școlii de Partid din Iași, Ilie Dodea, pe atunci lector suplinitor la disciplina de Economie Politică din  cadrul Catedrei de Științe Sociale a Institutului de Medicină și Farmacie (actualmente Universitatea de Medicină și Framacie ”Gr.T.Popa” Iași), prieten apropiat al lui Ion Iliescu.

 

Așadar, dincolo de tradiție, vocație, ocupație sau situație, profesoratul poate fi și o problemă de… destin. Deloc întâmplător, promovarea mea a fost mereu blocată, deși aveam titlul oficial de lector universitar, salariul meu a fost mereu de asistent universitar (până în 1990, când am acceptat detașarea mea la Chișinău, la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Neculai Testemițanu”, revenind în țară în decembrie 1996). … Dacă tot am amintit  de activitatea mea la UMF Iași (1976 – 2004, iar din 2004 până în prezent, profesor asociat la această universitate) amintesc că am propus, în 1984, introducerea disciplinei de Economie sanitară, în detrimentul orelor de Economie politică, care se preda, de atunci, doar un semestru în loc de două semestre). La Facultatea de Bioinginerie Medicală a UMF Iași am condus Catedra de Managementul Sistemelor de sănătate și am predat discipline ca Managementul informației, Economica sănătății și Managementul sistemelor de sănătate. Am plecat de la UMF în anul 2004, la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, pentru un post de conducere, dar și pentru libertatea de a organiza și de a participa la conferințe științifice internaționale. Amintind despre activitatea mea la UMF nu pot ocoli faptul că, în calitatea mea de singurul specialist din România pe Economica sănătății (fiind inclus ca atare, prin anul 1988, în anuare europene de specialitate) am fost contactat de firma SOIKOS din Spania pentru a participa la proiectul de reformă a sănătății din România (1995-1996). M-am implicat mult, am muncit mult pentru primul meu salariu ”european” (la Chișinău aveam un salariu de 6 dolari pe lună, aici am negociat pentru 600 dolari, deși colegii europeni din echipă aveau salarii de mii de dolari…). Doar un lucru vreau să spun celor care vor zice ”Halal reformă ai făcut! Să-ți stea în gât!”: primul pas în reformarea sistemului de sănatate sovietic de la noi nu s-a făcut încă: acest prim pas, fără de care ceilalți pași sunt doar frecții la piciorul patului de spital, era introducerea cardului de sănătate, lucru perfect posibil în anii 1997 – 2000, când s-a trecut la aplicarea acestei reforme, pe baza noii legi a sănătății. Așadar, orice discuție despre reformă în domeniul sănătății este în zadar atât timp cât monitorizarea fluxurilor financiare este blocată din interese politice evidente.

 

Apropos de participarea mea la acest proiect. Mi-am demonstrat, mie, încă o dată, că vocația mea de bază este cercetarea, apoi jurnalismul și abia în al treilea rând profesoratul. De fapt, cele trei se întretaie și formează un tot unitar. Dacă nu faci cercetare nu ai cum să fii profesor adevărat. Poți fi, cel mult, tutor și examinator/ evaluator, dar profesor nu.

 

Pe data de 6 ianuarie 2015 cariera mea didactică se va încheia și nu voi cere niciun fel de prelungire…

 

 

NOTA:  Am scris acest fragment de Amintiri legate de perioada mea de elev al Școlii generale din Grămești la amabila invitație a doamnei Fevronia Jolobai, educator cu care orice școală/ liceu s-ar putea mândri.

 

Pentru conformitate

 

Prof univ dr Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia din Bacău

 

comuna Miroslava, județul Iași  21 august 2013

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Anexa 1

 

Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate, om desăvârșit

 

In memoriam

 

Dupa o discutie telefonica indelungata, cu vreo doua saptamani in urma, ieri, in dupa amiaza zilei de vineri 10 august 2012 mi-am amintit brusc ca i-am promis, atunci, profesorului meu de limba romana, Constantin Maximiuc, ca il voi mai ”deranja”…
Astazi, 11 august, foarte de dimineata, ma suna maica-mea sa-mi comunice o veste proasta: a murit profesorul Maximiuc. Dincolo de regretul declansat de o asemenea neasteptata despartire, a aparut si parerea de rau ca nu am inregistrat acea ultima convorbire. Ar fi fost – dincolo de audierea – de catre tinerii (viitori) profesori – a unui model de urmat, a unui model de admirat, si dovada ca profesorul Maximiuc avea, la cei aproape 90 de ani, o voce tanara, vibranta, cu un timbru placut si cald, incitant la dialog si destainuire. Pentru mine, vocea de acum doua saptamani era exact asa cum a ramas in memoria mea timpurie, adica a elevului de clasa V-a, a VI-a si a VII-a de la Scoala generala din Gramesti, judetul Suceava, la inceputul anilor saizeci, adica exact cu jumatate de secol in urma.
Ceea ce m-a impresionat la profesorul Maximiuc, in dialogul telefonic, a fost limpezimea de cristal a discursului, memoria excelenta, spiritul de gluma, pomenirea cu reala placere a numelor fostilor sai elevi, amintirea colegilor profesori de la scolile pe unde a predat si, nu in ultimul rand, recursul la familie, la sotie si la cei doi copii, Cornelia – conferentiar la Universitatea ”Stefan cel Mare” din Suceava – calcandu-i (bine si apasat) pe urme. Sotia domnului profesor Constantin Maximiuc, fosta mea profesoara de geografie, era spiritul echilibrant si armonizant in familie, in perfect contrabalans cu spiritul aprins, navalnic, pasional, dedicat intrutotul profesiei de dascal al domnului profesor…
I-a facut placere domnului profesor, in conversatia telefonica, cand i-am relatat micul discurs al ghidului de la Muzeul manastirii Putna, din luna mai a acestui an, in care, usor partizan, dar intrutotul corect, acesta a spus cu tristete: acum sunt destui profesori, dar foarte putini dascali adevarati. Nu am nicio rezerva in a spune ca profesorul Maximiuc a fost dascalul de exceptie care mi-a insuflat pasiune pentru limba romana, pentru cunoasterea si folosirea corecta a acesteia. Si nu numai mie…
Probabil, mii de elevi i-au trecut prin mana si multi dintre acestia sunt chiar buni cunoscatori de limba romana, intr-un context actual poluat masiv si crescendo de o tot mai precara cunoastere a limbii, a logicii si a gramaticii.
Cand atrag atentia studentilor ca este bine ca cifrele (adica 0, 1, 2, …9) sa fie scrise, in texte, cu cuvinte (pentru a nu se ajunge la ciudateniile din benzile cu stiri unde apar informatii de genul ”2 fete si 2 baieti au…”) imi aduc mereu aminte de blandele povete ale profesorului Maximiuc, un aplicant al teoriei identitatii dintre etic si estetic: ”Nu este bine sa…”, sau ”Nu este frumos sa…”.
Acest mic elogiu adus profesorului meu drag apare, cel putin pentru mine, cu atat mai necesar cu cat lipsa dascalilor autentici este puternic resimtita de societatea in care traim. Avem nevoie ca de aer de maximalismul profesorului Maximiuc.
Pentru mine, un filolog amator (dar maaaare amator!), profesorul Constantin Maximiuc (dascal de tara, pe vremea copilariei mele, apoi, de oras – la Vatra Dornei) este o figura luminoasa si valoroasa in galeria dascalilor autentici, din pacate mereu insuficient pretuiti si putin pusi in valoare intr-o societate fara busola, fara lideri adevarati si fara idealuri.
Profesorul Constantin Maximiuc va fi mereu in amintirea celor care pretuiesc cartea, adevarul, binele si frumosul.

 

Liviu Drugus Miroslava, județul Iași  11 august 2012

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com