liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Cronica veche

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!

Reclame

Lovitura de stat din decembrie 89 văzută de câțiva ieșeni care au cunoscut-o în fazele pregătitoare


  Interviul realizat de Florin ANTOHI (editorul lunarului miroslăvean Mesagerul) cu consilierul comunal Vasile ILIE (PDL) al comunei Miroslava, jud. Iași (cf. http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf)

  • Vasile ILIE își amintește despre Ilie DODEA, prietenul său, dar și colaboratorul apropiat al lui Ion ILIESCU (extrase din interviu sunt redate mai jos)
  • Ilie DODEA a fost un comunist nomenclaturist, gorbaciovist (perestroikist) și adept al schimbării garniturii ceaușiste de la conducere, cu o garnitură nouă – tot comunistă – dar din care să facă și el parte

 

 

Cu câteva zile în urmă am citit interviul acordat de Vasile ILIE lui Florin Antohi, editor al lunarului ”Mesagerul” care apare la Miroslava, județul Iași. Interviul mi-a trezit multe amintiri și cred că, pe lângă cele câteva extrase din interviu pe care le reproduc mai jos, pot fi utile sub raport istoric și propriile mele mărturii pe tema presupusei ”revoluții române”. Totodată, am găsit de cuviință să aduc în atenție câteva dintre adnotările diverselor instituții ieșene (Radio Iași, Cronica veche), dar și ale unor persoane cunoscute în Iași și nu numai, pe tema dată, îndeosebi cele referitoare la personalitatea ”omului de cultură” Ilie DODEA. Fără a fi ireverențios sau nerecunoscător omului Ilie DODEA pentru cooperarea pe care am avut-o la UMF (fost IMF) Iași, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o spunându-mi deschis lucruri extrem de sensibile (dar, după cum se vede și din interviu, le-a spus la multă lume), mă încăpățânez să susțin că mai important decât adevărul nu este nimic altceva care să conteze. De aceea, precizez – îndeosebi pentru aceia care l-au cunoscut îndeaproape – că ”marele om de cultură” Ilie Dodea, nu era decât un om cultivat, ceva peste medie, dar cu un aplomb mult peste medie în a afișa dimensiunea sa culturală, intelectuală, profesorală, vizionară, revoluționară etc. De asemenea, cred că este un deserviciu adus istoriografiei culturii ieșene să vorbești azi despre ”profesorul Ilie Dodea”, în timp ce el nu a trecut niciodată pragul de lector universitar. Totodată, în mod total mincinos (specific bolșevicilor) se minte prin omisiune trecându-se sub tăcere tocmai funcțiile sale pe linie de partid: director al Școlii de partid Iași și rector al Academiei Ștefan Gheorghiu, ambele fiind funcții administrative, nicidecum recunoașteri ale calităților sale de ”mare om de cultură”. Calitatea de director al Centrului de Librării Iași iarăși nu este o dovadă a faptului că Ilie Dodea era un intelectual de prim rang al Iașului, ci a faptului că era parte componentă a nomenclaturii comuniste locale și naționale. Așa cum voi sublinia și în partea de amintiri personale legate de Ilie Dodea, acesta era un om citit, bine informat, abil și – totodată – deschis larg spre comunicare. Studenții îi apreciau prelegerile, adesea presărate cu critici mai mult sau mai puțin voalate la adresa conducerii superioare de partid, critici care atrăgeau popularitate și notorietate. M-aș bucura dacă acest articol va fi citit și de alte persoane care l-au cunoscut și care pot întregi, prin comentarii, tabloul unei personalități comuniste ieșene a anilor 70-80.

 

INTERVIU: ”Așa am crezut eu că pot ajuta oamenii din postura de consilier local” (extrase)

 

Ilie Vasile (I.V): La Centrul de Librării (Iași – nota LD) am lucrat cu Ilie Dodea, om de mare cultură.

…..

I.V. Eu l-am cunoscut personal pe președintele Iliescu încă înainte de revoluție, în 1987, pe vremea când lucram la Centrul de Librării. Și nu mi-a plăcut. A venit la noi la Centru… pe atunci directorul Ilie DODEA era directorul Centrului de Librării (e și nașul unuia dintre băieții mei)…

Rep.: Și mai trăiește?

I.V. Nu mai trăiește. Ilie Dodea a fost omorât înainte de evenimentele din 1989. El trebuia de fapt să înceapă revoluția la Iași în noiembrie, organizată de dânsul… iar eu i-am dus perna cu decorații, peste 40 la număr… am fost foarte apropiați…

Rep.: Așa… și prin Dodea l-ați cunoscut pe Iliescu...

I.V.: Da, am vorbit și cu Dodea înainte de revoluție, după întâlnirea din noiembrie care s-a ținut la hotelul partidului (actualmente cămin al stdenților de la teologie, lângă Primăria Iași – n.r.) și mi-a spus atunci că Iliescu va fi următorul președinte, după alungarea lui Ceaușescu. Mi-a zis și când va avea loc revoluția, că avea mare încredere în mine.

Rep.: Deci asta a fost înainte de 89…

I.P.: În 87, cu doi ani înainte. Nu a mai apucat-o…

  1. : Cum a fost omorât?

I.V.: Printr-un vaccin.

Rep.: M-a impresionat mult povestea asta cu Dodea. Nu v-a luat la întrebări Securitatea?

I.P.: Nu, pentru că nu eram guraliv și mi-am văzut de treaba mea. Nimeni nu știa că am vreo legătură cu el până nu a murit…

Rep.: Să revenim la Iliescu. Spuneați că la început ați avut încredere în el, mai apoi ce s-a întâmplat?

I.V.: După ce ieșise lumea în stradă și am văzut cum vorbește, cum se poartă, mi-am schimbat total impresia despre el. Nu l-am mai suportat pe Iliescu și nici acum; când îl văd la televizor mi se face greață. Ăsta a pornit tot răul în țara asta! Dacă atunci la revoluție s-ar fi pus Regele înapoi lucrurile ar fi fost mult mai bine acum… dar de acum nu mai contează…

………………   A consemnat Florin Antohi

 

(Cf. ”Mesagerul” (Lunar al Comunei Miroslava, Jud. Iași), Iunie 2014, An VI, Tiraj 6000 exemplare. Vezi http://www.primariamiroslava.ro/ziar-local  respectiv http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf )

 

Despre Ilie Dodea în presa ieșeană recentă:

6 iulie 1934 S-a născut, la Dagâţa, jud. Iaşi, Ilie DODEA (m.1989), om de cultură român. Figură proeminentă a vieţii culturale ieşene. Profesor, conducător de instituţii culturale, publicist, el a fost călăuzit de aforismul care îi aparţine: „Ori scrie, ori săvârşeşte ceva despre care să se scrie”. A fost o prezenţă de marcă în publicistica ieşeană, abordând cu talent genul aforismelor şi al epigramei. (Radio Iași News)

 

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri-2/Casa%20si%20gradina/profesorul-ilie-dodea–250128.html    (2009, Profesorul Ilie Dodea – 75 de ani de la naștere, nesemnat)

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2  (2009, Radu Părpăuță)

https://liviudrugus.wordpress.com/tag/ilie-dodea/  (”Toader”, de Liviu Druguș, ian 2014)

http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr59p19-22.pdf (Nicolae Turtureanu, ”20 de priviri în urmă, Fără mînie”, în: Revista Română, 2010)

http://www.amosnews.ro/arhiva/1988-ion-iliescu-stia-ceausescu-va-pica-22-12-2003 Ion Arhip despre Dodea și Iliescu, Eduard Alexandru: ”În 1988, Iliescu știa că Ceaușescu va pica”, Amos News, 22 12. 2003

http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/11/cronica-veche-nr-22.pdf

 

 Amintirile mele despre Ilie DODEA (1934 – 1989) – comunist nomenclaturist, reformist, gorbaciovist, perestroikist, leninist – fostul posibil viitor prim-ministru al României postCeaușescu

 

Se împlineau, în anul de grație 1976, cei cinci ani ai mei de ucenicie în domeniul cercetărilor economice în cadrul Sectorului de Cercetări Economice (componentă a Centrului de Științe Sociale, subordonat Filialei Iași a Academiei Române), acesta fiind primul meu serviciu după absolvirea Facultății de Științe Economice din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1971. Rectorul de atunci al Universității, profesorul Mihai Todosia îmi propusese încă din anul trei ca la terminarea celor patru ani de studii să rămân asistentul său la Catedra de Doctrine economice. Dar, ghinion, perioada de ”liberalizare” mimată de noul conducător al României, Nicolae Ceaușescu se încheiase chiar în acel an. (Vorba bancului: ”Pauza s-a termina;.capul la fund!”). Nefiind membru de partid nu am putut opta, la absolvire, pentru un post în învățământul superior, și încă la o catedră foarte ”ideologică” așa cum era cea de Economiei politică și Doctrine economice, condusă de Mihai Todosia. Se revenise la sistemul dosarelor de cadre cu verificări la sânge, promovarea doar a elementelor cu ”origine socială sănătoasă”, acceptarea pe funcții ideologice sensibile doar a membrilor de partid, a elementelor dedicate ”cauzei” etc.  Așadar, am fost vărsat la ”cercetare”, în așteptarea unor vremuri mai bune… Sfântă iluzie! Vremurile bune sunt mereu legate de viitor…

 

Pentru mine, cei cinci ani de ucenicie au echivalat cu absolvirea mai multor facultăți, curiozitatea mea de a afla lucruri noi concretizându-se în participarea la ședințele de lucru ale colegilor de la celelalte ”sectoare”: filosofie, sociologie și psihologie, în primul rând. De aici și propensiunea mea către școlile de gândire subiectiviste, psihologiste, personaliste – adică exact ce se critica tot mai vehement în, plan ideologic, în anii colectivismului stalinist vopsit în tricolor contruit cu multă ambiție de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Librăriile și anticariatele făceau parte din programul meu ZILNIC de activitate. Apoi bibliotecile cu colecțiile de ziare și reviste vechi… Faptul că nu am acceptat, după un an de la angajare, invitația profesorului Mihai Todosia de a-mi pregăti dosarul în vederea transferului la Catedra pe care o conducea, a dus la o răcire a relațiilor cu ”protectorul” meu de rang foarte înalt. Desigur, conducerea Centrului și a Sectorului au preluat informația și au acționat în consecință: din ”preferatul/ protejatul” lui Todosia am devenit un .. paria (adică un nimeni al nimănui, un bun de … aruncat). Nu mi se mai permiteau lungile peripluri prin anticariate și librării. Am solicitat locuință (având doi copii) – dar a fost preferat portarul de la Institutul de Chimie care avea… patru copii! Logic, nu? Evident, după ce am criticat (îndeosebi din punct de vedere logic și ortografic) lucrări ale colegilor, inclusiv ale șefului, situația mea era tot mai dificilă. Mă înscrisesem la Facultatea de Matematică și îmi consumam o parte din timp mergând la cursuri la ”zi”, ceea ce împieta asupra timpului alocat … statului la serviciu.

 

În primăvara anului 1976 a venit la șeful meu (de sector), Alecsandru TACU, un domn cu un braț de cărți în engleză și franceză pe care i le-a oferit (șefului, evident) spre a le da la tradus celor din subordinea sa. Erau cărți trase la copiator (la ”xeros” cum se spunea și pe atunci). La plecare, șeful ne-a precizat – ca să se știe!: este tovarășul Ilie Dodea, noul director al Școlii de partid Iași. Era un bărbat de circa 40 de ani, mic de statură, brunet, destul de plinuț, cu priviri foarte agere, cu o dantură perfectă și cu zâmbetul mereu pe buze. Unii dintre colegi mai aveau ceva referințe despre personaj, având informații atât din zona academică (Universitatea ”Al. I. Cuza”) cât și din zona comunistă/ peceristă: ”e un tip foarte doxat, modest, omenos și comunicativ”; ”de oameni ca el ar fi nevoie la conducerea țării” etc. La următoarea vizită, cu timiditatea mea transformată subit și ad hoc în curaj plin de aroganță, l-am abordat, pe hol, pe ”amicul șefului”, omul ”de la partid” . ”Nu vă supărați, aș vrea să citesc și eu cărțile pe care le-ați adus azi….” . Reacția sa a fost peste așteptările mele: ”veniți mâine la zece, la mine la birou, la Școala de Partid din Copou”. Incredibil, dar adevărat! Paria/ urgisitul/ proscrisul care eram eu în acel an, eram invitat la directorul Școlii de Partid Iași, care era el, doxatul Ilie Dodea…. Am fost punctual și m-am trezit cu un teanc de cărți, trase la copiator, cartonate cu numele autorilor și cu titlurile gravate pe copertă: ”Sunt pentru dumneavoastră”, mi-a zis omul de 42 de ani (eu având atunci doar 26). Mi-a dat un tichet de intrare la Biblioteca Școlii de Partid, precum și ”consemnul” de a avea intrare liberă la ”Poartă”. Am simțit că se purta cu mine ca cu un coleg, ba chiar de la egal la egal… Așa a început o colaborare prietenoasă cu cel care a fost Ilie Dodea, colaborare care a durat până în anul 1989, anul morții sale subite (dar larg și divers interpretate atunci de colegii și studenții mei de la Medicină). Și pentru că discuțiile noastre erau și pe teme de teorie economică, filosofie, literatură etc. într-una din zile Ilie Dodea îmi spune: eu am o normă de lector la Economie politică la ”Medicină”. Nu ați vrea să veniți ca asistent la Catedra de Științe Sociale de la IMF?  Răspunsul meu a fost imediat, postul s-a scos la concurs, am susținut examenul de fixare pe post și din septembrie 1976 eram deja asistent la IMF (Institutul de Medicină și Farmacie) Iași. Oarecum surprinzător pentru mine, transferul meu la IMF s-a consemnat în cartea de muncă cu cea mai grea ”literă”: litera i. Aceasta însemna că eram un element periculos, fără calități și … indisciplinat! Între timp reușisem să devin și membru PCR fără de care, probabil, dosarul meu de viitor asistent universitar ar fi fost respins. Acceptarea candidaturii mele pentru a fi primit în partid s-a făcut cu ajutorul direct (ușor ”cointeresat”) oferit de un nou coleg, juristul Florin Marcel SAVA, adus de la Bârlad tot de ”liberalul” Mihai Todosia.

 

Am fost ”avertizat” că va trebui să țin și cursul de Economie Politică, din când în când… atunci când noul meu șef, Ilie Dodea, era plecat sau ocupat cu chestiuni de partid. Practic, am ținut marea majoritate a cursurilor, din 1978 fiind titularizat lector, dar cu leafa de asistent (”știți, nu sunt fonduri…”) până în decembrie 89….Așadar, 11 ani au trecut până în momentul când au ”venit fonduri”. Eu mă așteptam să mi se plătească diferența de salariu pentru acea perioadă, dar noua conducere revoluționară de la IMF (devenit UMF) a considerat că nu dă bine să plătească ”propagandiști” ceaușiști…Mai mult, deși aveam titlul de lector (obținut perfect legal) noua conducere mi-a scos postul de lector la concurs, iar dosarul meu, perfect legal, a fost respins astfel încât… mi s-a făcut favoarea de a rămâne pe postul de asistent!  Oportunitatea de a ține cursurile din norma lui Ilie Dodea (pentru care, bineînțeles, nu eram plătit…) a fost favorizată și de plecarea sa la București, pentru câțiva ani, pe poziția de Rector al Academiei ”Ștefan Gheorghiu”, apoi  de implicarea sa tot mai consistentă în opoziția anticeaușistă.

 

Într-o după amiază din anul 1987, Ilie Dodea (lector universitar, fără doctorat) mi-a spus să trec pe la el pe acasă, să discutăm câteva aspecte legate de propunerea mea de a introduce o nouă disciplină – adecvată profilului instituției noastre (medicina) – și anume ”Economie sanitară”, pe care, ulterior, am redenumit-o Economica Sănătății. Propunerea era oarecum riscantă și interpretabilă. Dar eu am interpretat-o și motivat-o în sensul că partea de Economie mondială (predată în semestrul II la anul III) nu era atât de utilă pentru mediciniști așa cum ar fi Economia sanitară. Important este că această disciplină a fost inclusă, oficial, în programă, eu fiind lector titular la Economie sanitară iar Ilie Dodea lector titular la Economie politică. Presupun că aprobarea de către Minister a unei atari propuneri riscante a fost influențată și de relațiile lui Ilie Dodea la București. Atașamentul meu față de noua disciplină a fost unul total. Am început să întreb prietenii mei prin corespondență din străinătate, unii încă din perioada liceului, despre eventuală literatură și posibilități de specializare. Nefiind ”prea” ideologică, Economia sanitară a devenit mai mult o disciplină tehnică. Prietena mea irlandeză Jane Crawford mi-a scris despre o Catedră de Healthcare Economics în Irlanda de Nord, și primisem chiar invitații de a merge acolo. (Mai trebuie oare să spun că gorbaciovismul dădude mari speranțe Occidentului că se va reuși aplicarea Convenției de la Helsinki privind libera circulație a persoanelor pentru țările socialiste?). Adaug, în context, că în 1990, am primit aprobarea Ministerului Învățământului, plus costul avionului până la Londra, dar British Council din acea vreme era condus de un ”șmecheraș” care m-a păcălit cu susținerea financiară până în preziua plecării… Am reușit doar să vizitez Londra și London School of Hygiene and Tropical Medicine (am primit și o adeverință de Visiting Professor… ce onoare!). Dar, mai important este că am adunat suficientă literatură și cunoaștere pentru a putea participa (în perioada 1994-1995) la Chișinău, la derularea proiectului de privatizare a farmaciilor, apoi la București (în perioada 1995-1996) la pregătirea reformei sanitare în cadrul unui proiect european, rezultatul căruia s-a concretizat (parțial, evident…) în Legea care a permis apoi introducerea sistemului asigurărilor sociale de sănătate în România. Și toate astea au pornit de la colaborarea mea prietenoasă cu comunistul răzvrătit Ilie Dodea.

 

În aceeași perioadă în care reușisem să înlocuiesc jumătate de Economia politică pentru anul III Medicină cu un curs nou, Economie sanitară, iar distanțele dintre mine și Ilie Dodea se reduseseră mult, generând o maximă deschidere reciprocă, am simțit că mi se acordă o atenție sporită, lucru nu prea explicabil pentru mine. Pe fondul acestui capital de încredere, într-una dintre întâlnirile noastre la Ilie Dodea acasă, șeful și colegul meu mi-a dezvăluit intențiile unor oameni din partid de a produce o schimbare…. Naivitatea mea de atunci accepta ideea de shimbare cu mare ușurință, fiind chiar încântat de schimbarea produsă în programa de învățământ prin introducerea Economiei sanitare…  În mintea mea, vedeam doar noi schimbări curriculare sau de conținut la unele discipline… În niciun caz nu vedeam schimbări de regim, de sistem politic sau de persoane din ”capul statului”… Pur și simplu nu-mi puteam imagina alternativa, deși în teza mea de doctorat (neacceptată pe atunci, mai exact în 1984 – fatidic an!,  la susținere) agreeam ideile economice radicale și libertare de stânga, dar contrare bolșevismului sovietic stalinist dictatorial și imperialist… Și totuși, din discuție în discuție, și încurajați și de un pahar de vin roșu, Ilie Dodea mi-a spus despre Ion Iliescu ca fiind în mod cert viitorul președinte al României, apoi mi-a vorbit despre posibilitatea ca el însuși să devină prim ministru, caz în care m-ar agreea ca ministru de externe… Aveam deja aproape 40 de ani și mi se repeta mereu, de către amici, colegi sau cunoștințe ”întâmplătoare” că (ne) sosise vremea noastră…  Dar chiar și în acest context în care și dorința de afirmare era firească, nu am crezut în acea propunere, considerând-o ca fiind un fel de testare a disponibilității mele de a parveni pe căi ocolite, fapt care îmi repugna și nu era în concordanță cu spirtul capricornului bucovinean care credea sincer că doar munca te poate propulsa, promova etcetera… Așa încât nu am zis nici da nici nu, luând doar act de o probabilitate care mi se părea că nu mă poate privi sub nicio formă… Ulterior, citind articole despre pregătirea schimbării eșalonului conducător al României am aflat că în mai multe orașe s-au făcut propuneri de ”guverne umbră” cu nominalizări cât se poate de concrete. Chiar dacă nu ar fi devenit prim ministru, în cazul în care ar mai fi trăit, probabil Ilie Dodea ar fi devenit, presupun, unul dintre oamenii importanți ai regimului neobolșevic Iliescu, posibil un șef pe linie economică sau ideologică. Moartea sa, în august 1989, insuccesul simulacrului de revoluție (cu voie de la stăpânire, desigur)  de la Iași, au făcut ca ponderea ieșenilor în noile structuri de conducere a țării să fie una mereu minimă sau cu indivizi de minimă valoare politică. Iașul a rămas o zonă a amintirilor, a nostalgicilor după geniile literare și politice ale începuturilor statalității românești, dar sub raport politic și cultural Iașul a re-devenit, treptat-treptat, o provincie tot mai înapoiată și mai uitată de lume…  Spuneam că voi aminti cîteva dintre zvonurile care se intensificau îndeosebi când Ilie Dodea se mai interna în Spitalul Spiridon din Iași: ”suferă de o boală incurabilă. Nu are scăpare” (îmi spunea Dan Boeru, un coleg și apropiat al Alinei Mungiu, pe atunci studentă medicinistă eminentă, dar cu preocupări culturale extrem de largi. La una dintre sesiunile de comunicări ”științifice” studențești a ales o temă despre arta medievală, împreună cu colegul Boeru, temă pe care am coordonat-o, întâmplător, oare?). ”Va fi omorât la fel ca Virgil Trofin” – emiteau alții, argumentând că ”este pe lista neagră” a lui Ceaușescu. Etc. Medicii care l-au tratat mi-au spus, pe la sfârșitul anilor 90 că Dodea suferea de pancreatită cronică și că nu era leac pentru așa ceva…  Presupunând că ar fi fost suficient de sănătos și ar fi trăit și zilele postdecembriste cred că ar fi fost și el dezamăgit de mersul lucrurilor… Poate ar fi rămas un comunist nostalgic și promotor al dictaturilor luminate sau chiar un susținător al regalității… Greu de intuit cu mai multă precizie… Dar putea fi și unul dintre fiii devorați ai ”revoluției române”, poziția sa de director la Școala de partid fiind mai slabă, în pereioada postdecembristă, decât aceea a unui director de Editură tehnică.

 

Am încercat, luni 14 iulie, să iau legătura cu Vasile ILIE, consilierul comunal din partea PDL, cel care a făcut dezvăluirile referitoare la caracterul planificat al ”revoluției române”, precizându-i că doresc să dezvolt puțin subiectul Ilie Dodea. Nu era în localitate, mi-a promis o întâlnire a doua zi, marți. Am revenit cu telefonul, dar mi-a spus că în cursul săptămânii este, întotdeauna, foarte ocupat și că întâlnirea ar putea avea loc abia duminică. Probabil duminică va fi la biserică sau va avea musafiri… Am dedus, sper eu destul de corect, că dl Vasile ILIE nu dorește să discutăm mai mul(e) despre începuturile ”revoluției române” de la Iași, astfel încât mă mulțumesc, aici, cu declarațiile domniei sale din lunarul ”Mesagerul”, despre modul cum se pregătea mult prea spontana și haotica revoltă a ieșenilor împotriva Ceaușescului.

 

Sper ca cititorii să sesizeze faptul că, inițial, complotiștii vroiau doar să înlocuiască familia Ceaușescu, și nu-și propuneau să renunțe la partidul comunist, la sistemul feudal nomenclaturist clientelar – vizibil și acum, la 25 de ani după… -,   la ideea de ”socialism cu față umană” etc. Ei, în frunte cu Ion Iliescu, nu-și imaginau nicicum dispariția URSS, a bolșevismului sovietic rus și a dictaturilor totalitare comuniste din Europa, și, în consecință, doreau doar o schimbare de fațadă, temporară și benefică în primul rând lor. Tot cititorii se vor întreba, probabil, de unde această acribie a unora (inclusiv a mea) de a sublinia că nu a existat nicio revoltă spontană și cu atât mai puțin o revoluție anticomunistă în decembrie 1989. Răspunsul meu este unul singur: tot ce este clădit pe minciună este sortit pieirii sau nimicniciei. Adevărul poate vindeca orice societate bolnavă, așa cum este – de multe decenii – și societatea românească. Poveștile cu teroriști arabi sau cu întâlnirea întâmplătoare a complotiștilor pentru lansarea FSN, după fuga lui Ceaușescu, sunt deja penibile și nici nu vreau să știu cât de cosmetizată a fost și, probabil, încă mai este lovitura de stat din decembrie 1989 în manualele de istorie de liceu și chiar în cursurile universitare.

Liviu Druguș

 

Miercuri, 16 iulie 2014, Miroslava, jud Iași

 

www.facebook.com/liviu.drugus                                  www.liviudrugus.wordpress.com

Nicolae Turtureanu isi autoplagiaza opera pentru a umple ”Cronica veche” cu Parabola blocului de locuinte din ”Ziarul de Iasi”


 

 

După ce citesc pe data de 5 iulie 2012 articolul-recenzie publicat la rubrica Opinii a Ziarului de Iasi (vezi: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/parabola-blocului-de-locuinte~ni8lup) si semnat Nicolae Turtureanu, același autor găsește de cuviință să apeleze la autoplagiat pentru a mulțumi, probabil, autorul băcăuan Petru Cimpoeșu cu încă o (falsă) prezență în presa culturală ieșeană. Spun falsă pentru că nu este vorba despre o nouă prezentare de carte făcută în publicația patronată chiar de Nicolae Turtureanu (redactor-șef), Cronica veche (la pagina 4) (vezi: http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/09/cronica-veche-nr-9-20.pdf) ci este un copy-paste după articolul cu același nume publicat în Ziarul de Iași. Cred că Petru Cimpoesu ar fi meritat și un alt punct de vedere al altui recenzent, tocmai pentru a beneficia de observații și comentarii noi. Publicarea de ”n” ori (astept să văd același articol publicat și în revistele băcăuane Ateneu, Plumb sau Vitraliu) a unui articol nu amplifică, cred, nici importanța autorului recenzat, nici importanța recenzorului amabil. Dimpotrivă.

Las cititorii acestui blog sa constate si singuri cate semnaturi de autoplagiatori – semnalate pe acest blog – gazduieste Cronica Veche. Insistența cu care autori ieseni se autoplagiază, ducând în derizoriu scrisul lor, numele lor și revistele/ ziarele care îi găzduiesc devine o problemă gravă de patologie a culturii ieșene și prin care se scad, în continuare, șansele ca Iașul să renască cultural și să depășească poziția ingrată de centru cultural de importanță strict locală. Referitor la acest ultim caz de autoplagiat (sper din toată inima să fie chiar ultimul…) cred că persoanele implicate ar trebui să răspundă la întrebarea: ”De ce dl Turtureanu se complace in ipostaza neonestă de autoplagiator?”. Răspunsul este unul multiplu, nu îl voi formula, dar mă pot gândi la câteva cauze posibile, lăsând cititorilor să se pronunțe asupra celui mai important factor care a generat acest autoplagiat regretabil. Iată o posibilă listă de asemenea determinări:

  • Lipsă de timp
  • Lipsă de inspirație
  • Lipsă de respect față de cititorii celor două publicații
  • Lipsă de respect față de sine
  • Lipsă de bun simț
  • Lipsă de respect față de legea care incriminează autoplagiatul la fel ca si plagiatul
  • Lipsă de respect față de Ziarul de Iasi care nu a fost menționat în Cronica Veche drept publicația care a găzduit pentru prima oară articolul ”Parabola blocului de locuințe”
  • Lipsa luării de atitudine de către colegi, de către asociațiile neguvernamentale care promovează onestitatea și corectitudinea în presa românească față de cazurile de autoplagiat semnalate pe acest blog și cunoscute deja de cititori din România si nu numai
  • Lipsa respectului față de tradițiile culturale ale Iașului și față de intențiile și speranțele (deșarte, din păcate) ale unor ieșeni de a vedea Iașul capitala culturală a României

Alte motivații pot fi adăugate de cititorii-comentatori-coautori ai acetui articol.

Liviu Drugus,

Valea Adâncă, Miroslava, Iași                               22 septembrie 2012

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”


Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”

 

  • http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/
  • Promenada ghilimelelor – un sport obligatoriu pentru avertizarea infractorilor
  • Plagiatul – o forma agravata de prostie si de prostituare. Autoplagiatul – la fel
  • (Fondul si forma) = (marfa si ambalajul) = (prostia si perceperea prostiei)
  • (Bine-rau) = (adecvat-inadecvat) = (desteptaciune-prostie)
  • Scopurile si mijloacele sunt bune si rele, destepte si proaste, adecvate si inadecvate atat timp cat vor exista oameni pe planeta Pamant

 

Tema ”prostiei”  fascineaza deopotriva pe prosti si pe inteligenti, mai ales ca granita dintre cele doua (proto)tipuri umane este, adesea, ca si inexistenta sau, daca vreti, este una cu o geografie/ geometrie (foarte) variabila. Cred ca binomul desteptaciune-prostie este o varianta ceva mai concreta a binomului bine-rau, unul care a creat premisele relativizarii lucrurilor pana aproape de absolut… Nu intamplator, tratarea prostiei (a temei, nu a fenomenului) este (mai) la indemana psihologilor (care studiaza cum gandesc sau nu oamenii) si a filosofilor (care, iubitori de intelepciune fiind, se presupune ca nu sunt chiar prosti, desi viata ne arata mereu ca iubim ceea ce ne lipseste, nu ceea ce ne prisoseste).

Olandezul Erasmus din Rotterdam a scris ”Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei” (”Laus Stultitiae”) (http://blog.citatepedia.ro/elogiul-nebuniei-de-erasmus-din-rotterdam.htm) lucrare publicata in 1509. Prin prescurtare, retinand primul si ultimul cuvant din acest titlu, multi dintre noi au retinut ca Erasmus a scris ”Elogiul prostiei” (”Laus Stultitiae” in varianta originala a opusului erasmusian). Titlul a placut prin incarcatura sa oximoronica si surprinzatoare. Cum adica, prostia este ceva de lauda? Odata intersul starnit, textul olandezului a avut, cum se spune in zilele noastre, ”succes la public”. A devenit, asadar, un fel de bun comun, o sintagma ce se potriveste in contexte tot mai numeroase (unii spun ca asta se intampla din cauza faptului ca volumul/ cantitatea desteptaciunii umane este constanta, doar populatia creste mereu…). Cunoscutul psiholog roman si iesean Vasile Pavelcu nu a gasit alt titlu pentru unul dintre eseurile sale decat ”Elogiul prostiei” (este adevarat, pe atunci populatia Romaniei era mult mai mica). La cateva decenii bune de la aparitia acestui eseu, unul dintre urmasii sai intr-ale psihologiei si eseisticii, profesorul iesean Adrian Neculau, nu a gasit alt titlu pentru un eseu publicat in ieseana ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, p. 20 decat, ati ghicit, tot ”Elogiul prostiei”. In realitate, eseul semnat de dl Neculau este o recenzie (adica un produs intelectual fara pretentii de originalitate, dar care trebuia indexat – de catre redactorii cronicari vechi – ca atare printr-un supratitlu: ”Recenzie”), asadar este o recenzare/ prezentare a eseului cu acelasi titlu semnat de mentorul sau Vasile Pavelcu. Pentru ca tema ma intereseaza demult (Cartea ”Istoria culturala a prostiei omenesti” scrisa de RATH-VEGH  ISTV’AN –  vezi  http://www.scribd.com/doc/2940242/RATHVEGH-ISTVAN-Istoria-culturala-a-prostiei-omenesti mi-a trezit, cu cateva decenii in urma, curiozitatea) eram cat pe ce sa scriu si eu un ”Elogiu prostiei”, supralicitand nepermis o sintagma care deja nu mai spune prea multe la prea multi…  Revenind la cartea lui Rath Vegh Istvan, acesta subliniaza dificultatea definirii acestui concept, fapt reluat si de Gerard Stan in eseul sau ”Prostia ca boala existentiala” (Cronica veche, nr 5-6 mai –iunie 2012, pp 20-21. Vezi articolele pe tema prostiei la adresa http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf).

Dupa cum se vede din titlul ales de mine pentru aceasta ”recenzie”, ma voi referi, in primul rand, la trei articole semnate de Adrian Neculau: unul intitulat ”Elogiul prostiei” si publicat in ”Cronica veche” nr 5-6, p. 20 – http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf – si celalalte doua intitulate, primul ”Era prostilor”, publicat in ”Ziarul de Iasi”, in pagina de Opinii, la 30 iunie 2012 (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) si al doilea intitulat ”Prostii de ieri, prostii de azi” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/prostii-de-ieri-prostii-de-azi~ni8m6u).  Voi aminti, in treacat, si articolul semnat de Gerard Stan (”Prostia ca boala existentiala”) publicat in acelasi numar al ”Cronicii vechi” si care ma determina sa fac unele comentarii. Asadar, pentru inceput ma voi referi la cele trei articole semnate de Adrian Neculau despre prostia omeneasca (se va vedea ca, de fapt, articolele sunt doar doua, de fapt unul….) reprezinta o buna cantitate de observatii inteligente despre acest aspect al comportamentului uman si care nu pot fi trecute cu vederea.

Mai ciudat este, cel putin pentru mine, faptul ca articolele din ”Ziarul de Iasi” (”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi”) ale dlui Neculau reprezinta – in proportii diferite – un autoplagiat, gen copy-paste, un act de rea credinta care da o nota proasta atat pentru domnia sa cat si pentru tagma profesorilor si a publicistilor care s-a ”imbogatit” astfel cu inca un (auto)plagiator dovedit. Voi argumenta ca acest autoplagiat nu este nicidecum opera redactorilor de la ”Ziarul de Iasi”, ci este un plagiat deliberat si cat se poate de constient ”lucrat”, pornit de la aceeasi premisa falsa ca cititorii ieseni sunt suficient de prosti pentru a nu descoperi acest fals ordinar. Cum am spus mai sus, redactorii de la ZdIS sunt exonerati de responsabilitatea ”prelucrarii” in regie proprie a unei parti importante din eseul dlui Adrian Neculau din ”Cronica veche”, dar nu exclud posibilitatea de a fi partasi la acest autoplagiat prin doua modalitati: a) sa cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa pastreze tacerea (vinovata) asupra faptului ca ”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi” reprezinta un copy-paste dupa ”Elogiul prostiei” din ”Cronica veche”; b) sa nu cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa insiste, in criza de materiale, la adresa dlui profesor Neculau cu indemnul: ”hai, dom profesor, da-ti-ne ceva acolo, ceva prelucrat din cea ati mai scris; este vara si lumea nu prea citeste, dar noi tre’ sa umplem pagina si sa pastram ritmul de a va publica in fiecare sambata…”. Cititorii pot proba si singuri faptul ca articolul ”Era prostilor” publicat in ”Ziarul de Iasi” la 30 iunie (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) este, in proportie de 84% preluat din ”Elogiul prostiei” publicat in ”Cronica veche” nr 5-6/ 2012. Procentajul ar fi fost chiar de 100% daca nu ar fi existat si intentia de a pacali cititorii, povestindu-le acestora – intr-un preambul de cca 9 randuri care vor sa sugereze (Ah! Cata subtilitate, domnule psiholog!)  – ca articolul este o prospatura de cateva zile, in timp ce, in realitate,  restul de 66 de randuri au fost scrise cu cel putin o luna sau doua in urma. Iata aceste 9 randuri din ”Era prostilor” pe care le voi si comenta: ”In urma cu cateva zile, am primit de la profesorul Daniel David, de la Cluj (cel care a candidat la functia de rector a universitatii clujene), fotografia unui bust inaugurat nu demult, omagiu adus profesorului Florian Stefanescu-Goanga, marele rector de la Cluj, stalp al democratiei in prestigioasa institutie; motiv pentru care au incercat sa-l asasineze studentii legionari. Drept recompensa pentru verticalitatea lui – ce oameni nastea atunci universitatea! -, noul regim instalat dupa razboi l-a dat afara si apoi l-a trimis si la inchisoare. Cinci ani a stat la Sighet, fara sa fie judecat, de la 69 la 74 ani. Era intemeietorul psihologiei experimentale in Romania. Cand am primit fotografia, mi-am amintit de o discutie cu tanarul profesor David, la Cluj, in biroul sau de la Institutul de Psihologie, institutie fondata, inainte de razboi, de marele rector. Colegul David mi-a aratat atunci, pe birou, cartea lui Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. In fiecare seara, mi-a spus, citesc cateva pagini”.

Acest mic ”adagio” care plaseaza actiunea scrierii articolului ”Era prostilor” doar ”in urma cu cateva zile” este o gaselnita neinspirata si neeleganta de a induce cititorilor: a) idea ca articolul este pe cat de original, pe atat de nou si proaspat; b) autorul intretine bune relatii cu lumea selecta a psihologiei romanesti, autoseparandu-se de orice banuiala ca nu ar fi parte a intelighentiei, nicidecum a prostilor. Meritele lui Stefanescu-Goanga si ale lui Vasile Pavelcu sunt de notorietate, dar oare ce ar spune acestia, daca ar fi in viata, despre nefericita idee a unui profesor conducator de doctorat de a (auto)plagia? Daca ar fi primit si onorarii/ bani pentru cele doua-trei articole cu continut cvasiidentic atunci culpei morale i se aduaga si una financiara si penala. Specialisti in drept penal de genul Victor Ponta, Adrian Nastase si multi altii ca ei ignora si acum, cu acea superioritate a infractorilor inteligenti foc, ca nu se pune problema sanctionarii penale sau morale a acestei infractiuni. (A se vedea legea 8/ 1996, art 141). Oare de ce? Schimbarea titlului, adugarea a 9 randuri si a catorva interogatii la sfarsitul unor paragrafe nu schimba cu nimic incadrarea acestui articol la categoria ”plagiate”, cu consecinte neplacute (morale, financiare, penale) nu atat pentru autor cat pentru ideea de educator/ mentor/ indrumator de doctorat, plasand autorul in imediata vecinatate a indrumatorului de doctorat Adrian Nastase si a pupilului acestuia, nefericitul Victor Ponta. Si pentru ca A.N. (de la Adrian Neculau, nu de la Adrian Nastase) a invocat nedreptatea cauzata lui Stefanescu-Goanga deopotriva de legionari si de comunisti, invoc si eu, in context, riscul ca – abdicand de la normele deontologice ale educatiei din Romania – puberi sarmani si saraci cu timpul, de genul Ponta sau Sova,  sa probeze practic faptul ca atitudinile fascistoide apar tocmai pe fondul unei educatii morale precare.

In privinta celui de-al doilea autoplagiat publicat de ZdIs la 7 iulie 2012, lucrurile nu sunt mai putin grave. Aproape 50% din text este autoplagiat, dupa articolul ”Elogiul prostiei” din Cronica veche. Restul este format din consideratii de dictionar si din citate celebre, ceea ce va starni admiratia ”prostilor cu memorie deosebita, reproducand cu si fara rost citate, expresii, nume, coplesind naivii” citat din A.N., la alegere din Cronica veche 5-6 si/ sau din Ziarul de Iasi din 7 iulie. ”Am cautat prin dictionare sinonime pentru cuvantul prostie. Lista e lunga: stupiditate, neghiobie, idiotenie, imbecilitate, ineptie, insanitate, nerozie, eroare, gogomanie, naivitate, bagatela, futilitate, frivolitate; prostul e o persoana nesarata, fada, searbada. Si nu-s toate pe care le-am gasit. Dar parca mai lipseste ceva: agresivitatea prostului, dorinta lui de a se reproduce”. (Ziarul de Iasi din 7 iulie).  As adauga aici si autoreproducerea calitatii de autor, indiferent de riscuri si consecinte. As putea spune ca gestul profesorului Neculau este unul de-a dreptul curajos. In plina campanie antiplagiat si anticoruptie, domnia sa face fronda, se arata neinfricat in modul ”clasic” de gandire (romanesc/ balcanic/ bolsevic) caracterizat prin ignorarea regulilor si prin multiplicarea artificiala a meritelor. Oare sa nu stie ilustrul profesor ca putea sa-si publice textele/ recenziile ori de cate ori doreste, dar cu o conditie: sa citeze sursa. Din toata aceasta poveste de autoplagiat lipseste doar cultul/ cultura citarii. Lumea nu citeaza de frica sa nu-si dilueze soliditatea soclului statuii pe care si-o construieste de decenii… El vrea sa fie mereu original si proaspat, desi nu este si nu poate fi. Dar ce mai conteaza? Merge si-asa…

Ca o incheiere si o justificare a asumarii de catre subsemnatul a rolului de ”ciocanitorul/ sanitarul padurii” precizez ca sunt suprasaturat de articole ”shmekere” cu aura de sapienta cvasiabsoluta, scrise doar pe marginea lucrarilor altora, mestecandu-le in asa fel incat nu mai deslusesti clar ce si cat ii apartine autorului lucrarii si cat ”shmeker” ului cu pretentii de emitator de idei noi. O simpla citire a titlurilor cvasi-recenziilor mele la articole si carti demonstreaza ca ritmul acestui tip de articole si carti este ametitor, majoritar, dominant, strivitor in raport cu ideile nou aparute, cu consecinta aproape fireasca a impunerii unui model de scriitura aparent originala, dar cu mari pretentii de originalitate.  Dispretul fata de lege si siktirirea ideii de ”stat de drept” (ce-o mai fi si aia?) pare a fi nota dominanta a intelighentiei de tip vechi (bolsevic) si nou (mensevic). Oare premierul Ponta si alti intelectuali ca el cunoaste/ cunosc Legea numarul 8/ 1996, art 141 „Art. 141 – – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere […].” Cu precizarea ca chiar cand furi de la tine, tot furt se numeste.  Atunci cand vad cum se prostitueaza profesorii nostri pentru false si iluzorii recunoasteri publice ma aliniez total gandului lui Catalin Turlea care scria in 1997: ”imi place sa fiu solidar si complice uneori cu ”prostii” onesti si sa tin partea prostiei cinstite in fata agresiunii smecheriei alogene. Si ma inclin in fata celor care au taria de a ramane ”prosti” si cinstiti intr-o lume de smecheri si de isteti”. (Catalin Tirlea, Prostia la romani, Ed. Alfa Paideia, Bucuresti, 1997, p. 3).

***

Discutand despre prostie si semnificatiile acestui concept cultural cred ca se impune o clarificare semantica, fie prin precizarea notelor sale principale, fie prin contrastare cu opusul acestuia: desteptaciunea/ inteligenta/ intelepciunea. Desigur, exemplele edificatoare vor ajuta la constientizarea subtilelor diferentieri dintre aceste concepte eminamente culturale, adica relativiste si relativizante prin excelenta. Din eseul-recenzie ”Elogiul prostiei” semnat de Adrian Neculau in ”Cronica veche” nu este clar daca A.N. are si contributii personale la tema. Deoarce nu a subliniat in niciun loc din eseul sau ca o idee sau alta i-ar apartine, trag concluzia ca toate ideile prezentate apartin lui Vasile Pavelcu. Prin urmare, in continuare ma adresez acestui autor si nu lui Adrian Neculau. O prima observatie se refera la tratarea alternativa si usor indistincta a prostiei si a purtatorului prostiei. Or, cred ca ar trebui analizat distinct, cel putin pentru faza lamuritoare, ce este prostia si ce este prostul (ca purtator de prostie). Daca ar fi sa luam de bune afirmatiile puse pe seama lui Vasile Pavelcu, cititorul onest si credul (prost?) ramane cu impresia ca Vasile Pavelcu este un ganditor submediocru, inconstant in afirmatii, adica un fel de prost cu staif.  Vasile Pavelcu scria la pagina 301: ”Valoarea – pozitiva sau negativa – a prostiei este de origine sociala. Societatea de astazi, rationalista, pozitivista si practicista, destrama aureola de prestigiu de alta data a prostiei” (cf http://www.scribd.com/doc/91412879/6/ADEV-R-I-EROARE). Iata ce sustine A. N. ca ar fi spus Pavelcu: ”Prostia, desi pare a fi o functie innascuta, in realitate este de origine sociala. Rationalista, pozitivista, ”practicista”, societatea de astazi destrama ”aureola de prestigiu” a prostiei ca gratie divina”. Invit cititorul onest si rabdator sa compare cele doua citate. In primul rand, dl AN nu a folosit ghilimele care sa arate ca este vorba despre un extras din cartea lui Vasile Pavelcu. Dar, cum spuneam mai sus, A.N. afirma mereu ca se refera la textul pavelcian, chiar daca nu citeaza corect si complet. Sub aspectul continutului insa lucrurile stau diferit. Astfel, V.P. se refera, explicit, la ”valoarea prostiei” ca fiind determinata social, in timp ce A.N. vorbeste despre determinarea sociala a prostiei. Adica, una este prostia – definita diferit de diversi autori – si alta este evaluarea sociala a acesteia. Un exemplu: una este definitia/ descrierea elefantului, si cu totul alta este perceptia/ evaluarea celor care il vad din varii unghiuri si distante. Socialul este media, este colectivitatea luata ca un tot cvasiuniform si care percepe cat se poate de diferit ceea ce un grup de cercetatori  sau chiar unul singur ar putea defini conceptul de prostie sau de inteligenta. Pornind de la acest caz flagrant de nerespectare a textului unui mare inaintas in chestiuni de psihologie – profesorul Pavelcu, – profesorul Adrian Neculau isi dezvaluie o dimensiune pe care nu as fi vrut sa o cunosc si care contrasteaza puternic cu statutul domniei sale de de lider de opinie, de publicist, de autor, de profesor si de mentor (toate presupun o moralitatea exemplara).

***

Ma voi referi si la articolul semnat de Gerard Stan (GS) in ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, pagina 20-21, articol intitulat ”Prostia ca boala existentiala”, cu patru subcapitole: Prostia nu este o boala de piele…, Prostia lichida si prostia cristalizata, Prostia ca lipsa de proiect, si Cum se scapa de prostie. De data aceasta sper ca am/ avem de-a face cu un articol original, unul care sa porneasca de la o incercare de definire a prostiei sau macar a prostului ca realitate existentiala greu de contestat. Spre uimirea mea, fiind primul eseu al lui GS pe care il citesc, descopar un anticartezian convins, un postmodern care are ca puncte de reper filosofi moderni si un abil manuitor de cuvinte. Primul paragraf – prima surpriza! GS nu crede in definitii, pe care le considera inutile sau chiar imposibil de dat. Pentru GS orice definitie este un monstru caruia ii cresc noi capete pe masura ce le retezi (definesti) pe celelalte. Un punct de vedere interesant, dar parca as fi fost mai linistit in cazul in care s-ar fi incercat macar o descriere, daca niciunul dintre tipurile de definitii nu ne pot fi de ajutor. Iata si argumentatia autorului: ”Aproape orice definitie poate fi folosita pentru a ingropa o problema, nu pentru  a o lamuri. Indiferent de tipul definitiei pentru care optam, deseori entitatea sau fragmentul de realitate supus definirii este poliform, eterogen, cu fatete contradictorii uneori, impredictibil in toate ramificatiile sale. Ca un monstru caruia ii cresc in fiecare zi alte capete ce nu seamana cu cele crescute deja. Nu stii cum o sa apra si nici de unde. Un astfel de monstru este si prostia. Cum sa definim prostia cand ea ne surprinde tot timpul prin imprevizibilul sau, cand ne orbeste si ne paralizeaza mereu? Cum sa definesti chiar ceea ce anuleaza ratiunea, dar ne face sa ne simtim dumnezei?” (p. 20). In lucrarea lui   Istvan Roth (citata mai sus, la inceputul acestui articol-recenzie), se sustine, de asemenea, ca este riscanta incercarea de a defini un asemenea fenomen, drept pentru care, pe intreg parcursul cartii sale, nu mai aminteste deloc cuvantul ”prostie”, ci face doar referiri concrete la situatii care exemplifica admirabil aceasta ”calitate” umana.

Desi articolul lui Gerard Stan (GS) este bine scris si placut la citit, nu pot sa raman indiferent fata de o prostie a lui Kant, pe care GS  il ia drept punct de reper in analiza sa. ”Kant – scrie GS – rezuma esenta atitudinii morale prin urmatoarea formula: actioneaza astfel incat sa-l tratezi pe celalalt totdeauna ca scop, si niciodata ca mijloc” (nefiind o revista de cultura/ de specialitate, redactorii de la Cronica veche nu au cerut ca citatul sa aiba si o trimitere la sursa, asa cum face, de ex. prof Neculau care recunoaste ca textul sau ”Elogiul prostiei” este o povestire a celor scrise de Vasile Pavelcu in 1947 in revista Ethos vol IV, nr 1-2). Sa revenim la Kant, doar cu gandul de a imi afirma dezacordul cu acesta si de a lasa eventualii cititori sa ma combata (eventual dupa ce citesc si Metodologia Scop Mijloc, postata, de asemenea, pe acest blog). Astfel, disocierea kantiana ca intotdeauana celalalt este doar scop si niciodata mijloc nu are niciun suport faptic si nici macar ideal. Ceilalti sunt INTOTDEAUNA mijloace prin care ne indeplinim propriile scopuri, ceea ce inseamna ca si noi, la randul nostru, suntem mijloace pentru ceilalti. De la aceasta convingere a mea, aceea ca fiecare persoana umana este simultan/ concomitent si permanent atat scop cat si mijloc, atat raportandu-se la sine cat si la altii, am propus spre dezbatere Metodologia Scop Mijloc, ignorata de multa lume, dar diabolic aplicata de USL in capturarea totalitarista si dictatoriala a puterii in stat. Asa se intampla atunci cand se desconsidera, de catre cei ce se considera democrati si ”buni”, rostul teoriilor in practica noastra cotidiana. Cat despre cine sunt prostii si desteptii in cunoasterea si aplicarea teoriilor ramane sa se decida pe baza legii numerelor mari… (daca nu cumva va fi decretata ca neconstitutionala de catre noua putere national socialista romana).

Liviu Drugus                                               7 iulie 2012

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com