liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Cristian Preda

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!