liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Confucius

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 735. Joi 3 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (45)


De regulă, pornim, în analiza acțiunilor umane, de la premisa că oamenii nu fac lucruri fără sens/ rost/ finalitate/ motivație. Prin urmare, orice gest, cuvânt, atitudine sau poveste are… povestea/ istoria/ rațiunea sa. Vedem ritualurile ca pe niște fapte firești, moștenite din vechime și – dacă au rezistat timpului – înseamnă că sunt adevărate, nu? Necăutând la originea/ rădăcina ritualului vom avea convingerea că fructele acestuia (partea vizibilă și plăcută) sunt meritate de oricine și primite gratuit, indiferent de solul din care s-au nutrit. Este oarecum asemănător cu exemplul dintr-un episod anterior în care un poștaș zelos nu realiza că muncește pentru menținerea și consolidarea dictaturii lui Hitler, bucurându-se doar de roadele muncii sale (salariul). Am făcut această introducere pentru a recepta cât mai corect exemplul lui Harari, dat pentru a vedea legătura directă dintre magie și creativitatea folosită ideologic. Iată acest exemplu:

Cum să-l faci pe Hristos real pentru discipolii să? În cadrul liturghiei, preotul ia o bucată de pâine și un pahar de vin și proclamă că pâinea este trupul lui Hristos, vinul este sângele lui Hristos, iar dacă mănâncă pâinea și beau vinul, credincioșii se unesc cu Hristos. Ce poate fi mai real decât să simți efectiv gustul lui Hristos în gură? În mod tradițional, preotul făcea aceste afirmații îndrăznețe în limba latină, limba veche a religiei, dreptului și secretelor vieții. În fața ochilor uluiți ai țăranilor adunați, preotul ridica o bucată de pâine și exclama: Hoc est corpus! – ”Acesta este trupul!” -, iar pâinea devenea, chipurile, trupul lui Hristos. În limba țăranilor neștiutori de carte și care nu vorbeau latina, ”Hoc est corpus!” a devenit ”Hocus-pocus!” – și astfel a luat naștere puternica vrajă care poate transforma o broască într-un prinț și un dovleac într-o trăsură” (p. 282). (Originea păgână și romană a creștinismului: Saturnaliile (http://www.bbc.co.uk/religion/0/20617780). Vezi și:  https://bigthink.com/culture-religion/how-christians-co-opted-the-winter-solstice?utm_medium=Social&facebook=1&utm_source=Facebook&fbclid=IwAR0HzE8kZrUTRLHAlqzuXKZ4Db4tIeM3FlGqvSdfSVZA_SbyouaelchNG8s#Echobox=1545496781 ).

https://www.youtube.com/watch?v=KQ8QAOVkOHc&feature=share Pustnicul ateu care nu a căutat sensul vieții dar l-a găsit).

Tocmai pentru a nu lăsa impresia că exemplul/ povestea cu pâinea și sângele lui Iisus Cristos este un atac interesat și meschin la adresa creștinismului, Harari vine imediat cu un exemplu din hinduism. În Upanișade se vorbește despre același truc de ”demonstrare” prin Hocus – pocus că X este Y, respectiv că trupul unui cal este întregul cosmos. ”Aproape orice lucru poate fi transformat într-un ritual, conferind unor gesturi banale, precum aprinderea lumânărilor, trasul clopotelor sau număratul mătăniilor, o profundă însemnătate religioasă. Același lucru este valabil și pentru gesturile fizice, precum aplecatul capului, prosternarea întregului corp sau împreunarea mâinilor. Diverse forme de acoperăminte pentru cap, de la turbanul sikh la hijabul musulman, au fost atât de încărcate de însemnătate, încât au stârnit lupte aprinse secole la rând” (p. 283).

Simbolistica este arta imaginării dirijate prin mijloace banale. Conferind unui lucru un simbol  oarecare, manipulezi în voie, ocupi mintea individului cu lucruri care să-l vrăjească instant (sigur, asta în afara cazului în care participații știu că este doar un joc și o poveste, dar iau parte la joc și doar dau impresia că cred cu tărie în poveste pentru că, nu-i așa?, trebuie să te ții de turmă și să nu o faci tu pe deșteptul că tu știi altceva decât ți se spune…).  Harari vine cu exemple concrete de simbolistică religioasă manipulatorie: ”ouăle de Paște, care simbolizează o nouă viață și învierea lui Hristos, … ierburile amare și pâinea nedospită pe care evreii trebuie să o mănânce de Paștele evreiesc ca să-și amintească de robia din Egipt  și de fuga lor miraculoasă” (p. 283). Cum spuneam, puterea politică și religia merg (chiar dacă nu până la capăt) mână-n mână: ”Ritualuri asemănătoare au fost folosite și în scopuri politice. Vreme de mii de ani, coroanele, tronurile și sceptrele au reprezentat regate și imperii întregi, iar milioane de oameni au murit în războaie pentru preluarea ”tronului” sau a ”coroanei”. … Napoleon a făcut o observație celebră, și anume că putea să-i facă pe oameni să-și sacrifice viața pentru o panglică colorată. Confucius vedea în respectarea strictă a riturilor cheia armoniei sociale și a stabilității politice” (ibidem). Dar, ne atrage atenția autorul, ”dacă ești interesat precum Confucius de armonia și stabilitatea socială, adevărul este adesea un impediment….” (p. 284).

Desigur, multe dintre aceste simbolistici ritualice sunt cunoscute. Dar dacă vrei să le impui, cum faci? Simplu, spune Harari: ”Dintre toate ritualurile, sacrificiul este cel mai puternic, deoarece, dintre toate lucrurile din lume, suferința este cea mai reală. Dacă vrei să-i faci pe oameni să creadă cu adevărat într-o ficțiune, îndeamnă-i să-i facă un sacrificiu pentru ea. Odată ce suferi pentru o poveste, de obicei e de ajuns să te convingi că povestea este adevărată. Dacă postești pentru că așa ți-a poruncit Dumnezeu să faci, senzația concretă de foame îl face pe Dumnezeu prezent mai mult decât orice statuie sau icoană. … La un nivel mai puțin grandios, preferând să cumperi paste locale inferioare calitativ în locul pastelor importate din Italia, de calitate superioară, ai putea face un mărunt sacrificiu zilnic prin care națiunea devine reală chiar și la supermarket” (p. 285). Sofistica bate logica și simbolistica bate raționalitatea cea mai rafinată. ”Totuși, celor mai mulți oameni nu le place să admită că sunt fraieri” (p. 286) (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 252. Sâmbătă 8 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (2).


Motto-uri: „Nătărăii se cred deștepți, dar înțeleptul știe că e prost”  (W. Shakespeare); „Adevărata cunoaștere este a-ți ști dimensiunea ignoranței” (Confucius)

Etapa premergătoare aceleia în care cineva crede că toți ceilalți sunt tâmpiți constă în nerecunoașterea, sub nicio formă, de către acel cineva, a faptului că el însuși este tont. Corelat cu fudulia/ aroganța/ mândria ce careacterizează pe destul de mulți dintre noi, persoana în cauză sare imediat cu un răspuns, o explicație cauzală, o evaluare a unor fapte propuse spre analiză etc. Rubrica ”Vax Populi” din emisiunea ”Starea nației” a lui Dragoș Pătrașcu (revenită acum la TVR1)  este o colecție fără sfârșit de asemenea persoane care explică apăsat de ce nu cresc românii dragoni, de ce a dispărut orgasmul la români, câte picioare are șarpele sau cum se desenează un triunghi cu patru laturi. Faptul că sunt întrebați doar săteni de vârstă medie pare a sugera că orășenii maturi sunt mult mai cunoscători sau mai sinceri în a recunoaște că nu știu ceva. În aceleași emisiuni antiprostie susținute magistral de D.P. am văzut însă și parlamentari care fugeau imediat când li se solicita să recunoască niște greșeli gramaticale dintr-un text. Oare să nu realizeze ei că fugind se autodemască și își semnează propriul Certificat de Prostie? Se pare că nu realizează… În episodul trecut mi-am reafirmat scepticismul în legătură cu presupusele adevăruri ultime/ definitive ale așa numitelor ”științe”. Asta nu vrea să însemne, sub nicio formă, că toate afirmațiile, toate metodele și procedeele enunțate, utilizate și distribuite de ”științe” sunt false. Eu dubitez (dacă mi se permite această construcție) faptul că o opinie, o axiomă, o demonstrație, o teorie, o doctrină etc. nu poate deveni caducă/ desuetă/ nevalabilă. Sunt, aici, de acord cu Marcus Aurelius că „Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.” M-am considerat, mereu, un simplu opinioman și nu un ”om de știință”.  Una dintre opiniile cu destulă circulație în lumea ”științifică” se datorează la doi cercetători americani ai fenomenului numit prostie omenească: David Dunning și Justin Kruger. Ei au pus problema de ce competenții se autoconsideră mai incompetenți decât sunt în realitate, iar incompetenții se supraevaluează cu mult entuziasm. Acest handicap cognitiv este deja cunoscut în lume drept Efectul Dunning-Kruger. Dintr-un articol în limba engleză rețin câteva idei interesante pentru cunoașterea acestor fenomene amintite mai sus. Articolul (din 23 februarie 2015) poate fi citit integral la: http://www.patheos.com/blogs/crossexamined/2015/02/the-dunning-kruger-effect-are-the-stupid-too-stupid-to-realize-theyre-stupid/ . Experimentele celor doi cercetători americani s-au concentrat asupra unor probleme de logică, gramatică și simțul umorului, respectiv cum sunt acestea tratate/ rezolvate de persoane cu IQ uri diferite. Au fost constatate două tipuri de erori: a) există răspunsuri preferate/ standard la întrebări cum ar fi: Cât de popular crezi că ești?, Cât de des mănânci la fastfood? sau Cât de bun șofer crezi că ești?; b) referitor la nivelul lor de competență, cei mai incompetenți se considerau superiori tuturor, în timp ce competenții autentici se subevaluau. Pe românește spus, proștii nu recunoașteau (și nu realizau) că sunt proști. Dar fără prea multe cercetări savante Bertrand Russell spusese cu mult timp înainte că: ”The trouble with the world is that the stupid are cocksure and the intelligent are full of doubt”/ ”Problema oamenilor este aceea că proștii sunt siguri, iar inteligenții se îndoiesc mereu” (preluare după cartezianul ”Dubito, ergo cogito” / ”Mă îndoiesc, deci gândesc”). Revenind la înțelepciunea noastră populară reamintesc adagio-ul: ”este atât de prost încât nu-și dă seama că e prost!

Liviu Druguș       Pe mâine!