liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Cezar Paul-Bădescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 558. Miercuri 11 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (14)


Despre Antoaneta Ralian (1924-2015) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Antoaneta_Ralian) probabil că au auzit doar iubitorii de literatură străină măiestrit tradusă în limba română. A traduce este, cred, o artă, un talent nativ bine cultivat și consolidat. A traduce este și un act de creație (mai ales dacă este vorba despre poezie). Nu în ultimă instanță traducătorul este un co-autor al operei traduse și un inter-mediator între autorul străin și cititorul român; în fond, este un fel de diplomat care armonizează inteligent și plăcut culturi diverse, cu grade diferite de rafinament. Am practicat, un timp, acest ”sport” (în studenție) pe vremea când cererea de traducători de engleză era foarte mare, iar oferta încă mică. Dar nu pot uita imensa satisfacție pe care o are traducătorul atunci când evită capcanele traducerii facile sau, dimpotrivă, reușește rafinamente lingvistice cel puțin la nivelul autorului tradus. Sigur, marii traducători nu sunt trădători și asta le oferă un plus de aură de măreție, corectitudine și valoare. Pentru toate acestea, ridicate de traducătoarea A. Ralian la modul superlativ, dilematicii democrați au invitat-o la taifasul de pe divan (în 2006) ca făcând parte din elita culturală a României. Caracterizarea făcută de editorul cărții (Mircea Vasilescu) merită amintită: ”Antoaneta Ralian a avut orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărți în lume”. (p. 124)

Acest destin exemplar, povestit de însăși eroina destinului chiar trebuie cunoscut (îndeosebi de părinții care se preocupă de viitorul copiilor lor): ”de mică am învățat trei limbi străine – engleza, franceza bine, germana mai puțin – deși părinții mei erau de cultură germană – o înțeleg foarte bine dar nu o vorbesc. Mai tîrziu am învățat italiana, în urma unui episod romantic, sentimental” (p. 124-125).  A avut neșansa să lucreze la Ministerul Învățămîntului și Culturii în anii instaurării bolșevismului dictatorial: misiunea ei era să facă liste cu cărți ce trebuiau date la topit. (Îmi revine în minte o situație similară – doar aparent de sens contrar: în ianuarie 1990 am primit, în calitatea mea de bibliotecar voluntar al Bibliotecii catedrei impropriu numită ”de științe sociale”, ordinul de a da la topit cărțile promovate de vechiul regim ceaușist. Atunci mi-am completat biblioteca cu sute de volume cu operele lui Platon, Aristotel, Helvetius, în general cu filosofi antici și medievali. Restul a mers la topit). Antoneta Ralian povestește: ”veneam acasă disperată, plîngînd că am ajuns să scot din biblioteci asemenea autori. … Fiind fiică de bancher și nepoată de insdustriaș mi s-a făcut un dosar nemaipomenit, de care m-am speriat eu singură cînd l-am văzut și am fost dată la munca de jos. Dar eu am înflorit la munca de jos și am început să traduc din plin, cu pasiune, cu fericire, cu dăruire” (p. 126). Despre rolul cenzurii în malformarea textelor traducătoare mărturisește cu tristețe, deși propunerile cenzorilor erau de-a dreptul hilare: ”… în loc de Dumnezeu trebuia să pun Natură, Providență etc. Cea mai mică aluzie erotică trebuia scoasă. … un eseu foarte interesant despre plictis în care se vorbea despre plictisul în socialism, despre stereotipia socialismului, anostul socialismului a căzut cu totul.  … într-un pasaj era vorba despre un maimuțoi care a făcut înconjurul lumii. S-a tăiat imediat pentru că se putea interpreta că Ceaușescu … este maimuțoiul” (p. 126-127)

Întrebarea lui Cezar Paul-Bădescu este și întrebarea multora dintre noi. Reproduc întrebarea și  o parte a răspunsului: Cezar Paul-Bădescu: ”În traduceri, cît e din autorul respectiv, cît e din Antoneata Ralian? Am discutat cu unii traducători care îmi spuneau: ”Păi de multe ori sînt mai mult eu…”. Există un procent fix sau e variabil?. Antoaneta Ralian: ”Cînd traduc o carte încerc să mă identific cît mai mult cu autorul, deși o identificare totală e imposibilă. Îmi impun să văd prin ochii lui, să gîndesc cu gîndurile lui, să simt cu sentimentele lui, să mă transpun în autorul respectiv” (p. 130-131). De mare finețe este referirea la traducerea lui Salman Rushdie, Pămîntul de sub tălpile ei: ”…orice scriitor care nu scrie în limba maternă încearcă în limba nouă să întrebuințeze cuvintele cele mai rare, cele mai sofisticate, ceea ce un scriitor de limbă maternă nu face. Așa că are o limbă livrescă, nu în sensul peiorativ, dar nu e limba fluidă, curentă” (p. 131).

Mama și soțul ei o visau să devină scriitoare. Marius Chivu o întreabă dacă nu și-a dorit și ea acest lucru: ”știu că traduc bine. Ca să scriu nu știu dacă am suflu epic… dacă aș scrie aș fi un scriitor destul de mediocru și, în loc să îngroș rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara doua, si un alter ego al scriitorilor. (p. 132).

La întrebarea lui Radu Cosașu dacă româna este capabilă să traducă marile cărți sau e limba unei mici culturi, traducătoare are un răspuns îmbucurător-întristător: ”Pentru un om cult, pentru cei care respectă normele, este o limbă bogată, plină de sinonime, cu mari valențe poetice. S-a deteriorat însă foarte mult acum, s-a agramatizat în ultimul hal, dar pentru cel care face traduceri în limba română, există o serie de echivalențe foarte potrivite” (p. 133).

Interesante sunt considerațiile omului de cultură Antoaneta Ralian despre prestațiile de la televiziunile noastre (numite încă ”presă”…): ”Nimic din ce e hăruit de artă nu e obscen. Obscene sînt telenovelele. … Mă oripilează, în primul rînd, știrile de ”importanță” națională în care cineva a violat o bătrînă. Este o degradare efectivă a noțiunii de stil, de jurnal. Sînt și unele comentarii total deplasate. Crainicii trebuie să informeze, să spună corect, obiectiv și nici măcar prin zîmbet să nu-și exprime partizanatul” (p. 135). După ce au trecut 12 ani de la aceste aprecieri oare cît de indignată s-ar dovedi traducătoarea de prestațiile R OTV (România TV)? Am bănuiala că nici chiar ea nu și-ar găsi cuvintele…

În final, iată profesiunea de credință a unui traducător de elită: ”Ca să fii traducător ai nevoie de har. … E vorba despre pasiunea mea. Traducerea e o formă de evadare, un panaceu… Iar cînd termin o traducere, mă despart cu greu de personajele respective, sînt ca niște prieteni ai mei de care cu greu mă despart și intru cu greu la alți prieteni.” (p. 137).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!