liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Cezar Ivănescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 516. Joi 31 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (17)


Pe lângă listele oficiale, a mai existat și o listă paralelă a celor care, chiar dacă nu întrunesc criteriile oficialilor români, au ferma convingere că merită premiul cu prisosință. Dintre aceștia, Cezar Ivănescu se distinge prin ardoarea cu care-și susținea cauza și prin convingerea că este singurul care merită (prea) celebrul premiu. Evident, aceste ”amănunte” erau scrupulos consemnate în evidențele Securității, instituție care și-a asumat nu doar cunoașterea vieții scriitorilor, ci și influențarea destinului (valoric) al acestora prin ”acțiuni specifice”. Informatorul Gheorghiu nota, în 1975, despre cele mai noi declarații și atitudini ale poetului Cezar Ivănescu: ,,Datorită greutăţilor pe care le întîmpină el a cerut să plece în Occident unde va demonstra valoarea sa. A promis că <peste cîţiva ani> se va întoarce cu milionul și vă va servi pe toţi numai cu ţigări americane.” (p.155). Desigur, ”milionul” era echivalentul financiar în dolari americani al Premiului Nobel. Dar, tot în 1975, sursa ”Fălticeanu” (cu siguranță un renumit scriitor, ba chiar unul cu funcții înalte în breaslă) scria o ”Notă în legătură cu o anumită situație a lui Nichita Stănescu” în care se vorbește despre o acțiune ”oarecum oficială de impunere peste hotare” a lui Nichita Stănescuînspre comisia premiului Nobel” (p. 162). În comparație cu mijloacele oficiale de impunere a unui poet simpla dorință, voință și credință a lui Cezar Ivănescu de a accede la Nobel era pură utopie. Dar veșnica concurență de breaslă scriitoricească va face ca unii scriitori să ”ajute” la nenominalizarea altor scriitori, convinși fiind că își netezesc propria cărare spre ”milion”. Informatorul nu uită să menționeze în susnumita notă că ”Marin Preda, de asemenea, visează Premiul Nobel” (p. 163). Apoi: ”Nichita Stănescu fiind prea sigur de Nobel se pare că-l privește cu condescendență pe Preda. … La restaurantul Berlin se pare că într-o zi Preda l-a înjurat grav și era gata să se producă o încăierare dacă nu interveneau ospătarii” (p. 163). Apare și Cezar Ivănescu în tablou: ”Generația de după el (L.D.: adică de după cea a lui Nichita Stănescu) dornică la rândul ei de a ajunge în planul prim, e invidiaosă pe faima lui și caută să-i opună adeversari pe măsură. Șansele maxime sunt acum ale lui Cezar Ivănescu căruia i se creează o aură de persecutat și chiar de rezistent. Generația de 30 de ani îl va susține puternic pe Ivănescu la premii, va organiza campanii de presă și dacă va fi o conferință a scriitorilor, îl va alege în Comitet. Deocamdată Cezar Ivănescu însuși se declară distant de Nichita, vorbește de el cu ironie, ca de un poet depășit…  Preda e în conflict cu Nechita. Al Paleologu îl apreciază pe Cezar Ivănescu, nu și pe Nichita. … În fapt, cauza comună a tuturor (conflictelor – nota L.D.) e un conflict literar alimentat, se pare, mereu, de Breban, foarte nemulțumit că e mereu netipărit, că scade în ochii scriitorilor și ai criticii” (p. 164). În această atmosferă conflictuală a orgoliilor nemăsurate și mereu nesatisfăcute era mai mult decît simplu pentru Securitate să intervină când de o parte, când de alta, manipulând și exploatând informativ starea de spirit a scriitorimii. Părerea mea este că tocmai aceste ”manipulări” securistice au permis selectarea de către Securitate a poeților ”disidenți” care au devenit, la câteva ore după căderea lui Ceaușescu noile conștiințe pure și imaculate (Dinescu, Blandiana, etc. etc.).  După o afirmație a lui Liviu Antonesei, a existat și așa numita „exploatare în orb”. Adică tu nu știi, dar lucrezi pentru servicii. Prin urmare, deja foarte subțirica linie de demarcație dintre urmăriți și urmăritori, dintre turnați și turnători pare că se subțiază și mai mult. Mai trebuie amintită și categoria ”limbuților”, indivizi orgolioși, cărora le plăcea să pozeze în atoateștiutori și care ”dădeau pe goarnă” vrute și nevrute, fiind surse bune (deși fără angajament) pentru Securitate. Evident, deși Nichita Stănescu era în grațiile guvernării comuniste și sprijinit din umbră pentru obținerea Nobelului avea Dosar de Urmărire Informativă (DUI). O sugestie pentru cercetătorii de la CNSAS: ar fi interesante și statisticile care, foarte probabil, se făceau în epocă: câți scriitori erau în total (în fiecare an), câți aveau DUI, ponderea celor cu DUI și a celor care aveau calitatea de colaborator, câți ofițeri de securitate (și % din total) erau repartizați să se ocupe de scriitori/ cultură. Cred că o asemenea sinteză ar arunca o lumină mai clară asupra statutului scrritorul român din anii dictaturii comuniste (chiar mult mai clară decât publicarea selectivă a câtorva Note informative sau a Rapoartelor cu referire doar la câțiva ani din activitatea unui scriitor urmărit.

În prezentarea pe care o face Dana Raluca Schipor acestei cărți a Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în Arhiva Securității
(http://convorbiri-literare.ro/?p=9597 ), sub titlul ”Cezar Ivănescu – trei decenii în atenția Securității”, publicat în: Convorbiri literare, 23 mai 2018, autoarea scrie că această carte este  ”o ediţie unică și remarcabilă, ce cuprinde aproape în integralitate dosarele referitoare la Cezar Ivănescu, ca ,,obiect al urmărilor informative”, realizate în perioada anilor 1959-1987”. Aproape în integralitate? Cu peste 20 de ani lipsă? Cu anii 1987-1990 și după aceea lipsă? Despre ce ”integralitate” vorbim?   Așadar, statistici semnificative nu avem; date complete din arhive nu avem; o evaluare calitativă a perioadelor de colaborare și a celor de urmărire nu avem. Cu alte cuvinte suntem încă abia la începutul începutului…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 515. Miercuri 30 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (16)


Înainte de a prezenta câteva cazuri concrete de nobelisabili români, cred că pot fi utile câteva informații pe tema acordării Premiului Nobel și a preocupărilor obsesive ale scriitorilor și oficialilor români de a intra în lunga listă a Premiaților Nobel.

https://booknation.ro/premiul-nobel-pentru-literatura/ (Criteriile și lista tuturor laureaților Nobel până azi! )

http://ziarullumina.ro/cati-romani-ar-fi-putut-lua-premiul-nobel–47487.html 2009 Cine ar fi meritat Nobelul?” Aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.”

http://www.carteadelaora5.ro/scriitori-romani-care-ar-merita-premiul-nobel/ 2016 Mircea Cărtărescu,  Norman Manea, Ana Blandiana. Alți scriitori români care s-au prefigurat în listele de propuneri de la noi sunt Mircea Ivănescu, Nicolae Breban sau Varujan Vosganian, dar niciunul dintre ei nu a fost pe deplin acceptat.

http://jurnalspiritual.eu/scriitorii-romanii-propusi-pentru-premiul-nobel/ Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian sunt scriitorii propuşi anul acesta de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel, relatează Mediafax. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost „valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine”.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/premiul-nobel-pentru-literatura-o-istorie-controversata Niciun scriitor român nu a câștigat până acum Premiul Nobel pentru Literatură. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Rosa del Conte și Basil Munteanu, ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment autor interzis. Încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri;operele sale vor începe a fi reeditate abia după moartea sa din 1961. ….  Dorința lui Alfred Nobel a fost ca premiul pentru literatură să fie acordat unui autor care a produs în domeniul literaturii „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/direcție idealistă”. Însă cuvintele sale au devenit sursa unor controverse. Accentul pus pe criteriul idealist a făcut ca, în primii ani ai decernării premiului, scriitori foarte apreciați precum James Joyce, Lev Tolstoi, Cehov, Proust sau Henry James să nu fie luați în considerare. Ulterior însă, interpretarea dorinței lui Nobel s-a făcut mult mai relaxat, premiul fiind acordat, în general, pentru merite literare extraordinare. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit:sunt mulți scriitori nu doar foarte cunoscuți, dar și extrem de apreciați de critici care nu au primit premiul și nici măcar nu au fost nominalizați, în timp ce alți scriitori, relativ necunoscuți publicului larg, au ajuns în atenția Academiei suedeze.

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/premiul-nobel-pentru-literatura-in-2018-nu-se-acorda-anul-acesta-2240370 .  În acest an 2018 Nobelul pentru literatură nu se acordă! Academia Suedeză care decernează premiile Nobel a anunțat că Nobelul pentru Literatură 2018 va fi acordat anul viitor, odată cu cel din 2019 și că decizia de vineri este o amânare nu o anulare. (4 mai 2018).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)


Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 513. Luni 28 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (14)


Idee pentru un posibil roman ”istoric”. Ne aflăm în anul 2222. Despre viețile (amoroase, profesionale, psiho-sociale, morale, economice etc. ale) scriitorilor români din antica societate numită ”comunistă” putem afla (cu asupra de măsură) studiind (pe internet, la liber) fie Notele informative ale scriitorilor foarte delatori despre scriitorii mai puțin delatori, fie sintezele realizate (la comandă expresă, pe tema deja amintită) de către specialiștii din noua meserie scriitoricească numită ”sintetizator”. ”Sintetizatorul scriitor” primește o comandă de genul ”Amănunte intime din viața amoroasă a poetului Cezar Ivănescu”. Comanda este acceptată doar în tandem cu Editura ”Junimea” din Iași, la fel de proaspătă și dinamică precum era în anii de tranziție spre societatea perfectă (2050-2100). Odată asigurată vânzarea pe piață, ”sintetizatorul” se apucă de muncă și cere un timp de studiu de minimum opt ani (pentru vizionarea miilor de casete audio și chiar a celor câteva zeci de filmulețe din camerele de hotel, sau chiar din dormitorul propriu al poetului). Voyeriștii vor fi oarecum dezamăgiți de sărăcia imaginilor (în comparație cu, să zicem, înregistrările SRI despre viața amoroasă a scriitorilor din anii 2030-2040), dar vor fi răsplătiți prin cunoașterea unor tehnici (aparent) uitate prin care se derulau preludiile poetice (wow!) ale urmăritului de către fosta Securitate. Ca în orice act istoric impregnat de relația binomială feminin-masculin postludiile poetului vor fi fost la fel de prozaice ca, să zicem, cele ale inginerilor hidrotehniști.

O organizație feministă de la Iași a înaintat, prin 2220, conducerii Țării o notă de protest prin care se atrage serios atenția că orele de educație sexuală din licee și universități au deviat de la evidențierea normalității prin care – toată lumea știe – nu bărbații sunt aceia care cuceresc cordurile sensibile ale femininelor, ci, dimpotrivă. Conform noilor curente științifice din economia politică a anilor 2120 – pe baza cărora se predau fundamentele bazale elementare ale economiei eficiente prin exemple pur umane în care femeia reprezintă cererea și bărbatul oferta – s-a ajuns la concluzia că eficiența economică a scriitorilor nu poate fi studiată în afara orelor de educație și practică sexuală, ci intim legat de acestea. Societatea de bunăfacere ”Nina Cassian” s-a raliat protestului oferind exemplul (ce pare încă viu) al poetei care a dat numele organizației. Vezi: http://adevarul.ro/cultura/carti/nina-cassian-1_5290efe5c7b855ff562dd85d/index.html Dacă nu ar fi existat delatori talentați, istoria dinamică a literaturii române ar fi fost grav vitregită de tablourile culturale moderne ale amorului liber în socialismul românesc imatur. ”Este binecunoscută nota de Securitate a scriitorului Ion Caraion, care informa organele statului că Marin Preda şi Nina Cassian „făceau sex într-unul din birourile Ministerului Artelor, iar pat era duşumeaua“. Concluzia organizației feministe ieșene este că, pe vremurile de mult apuse ale primelor secole ale mileniului trei, preocuparea conducerilor de partid și de stat de a lăsa posterității o infinită sursă de inspirație istorică și faptică în legătură cu iubirile dese, variate și pline de originalitate ale scriitoarelor noastre cu scriitorii noștri încă nu este apreciată la justa sa valoare. Dincolo de iubirea scriitorilor români față de patrie și partid se întindeau (chiar și pe jos) iubirile nețărmurite ale scriitoarelor cu scriitorii, fapt insuficient consemnat de istoricii literari misogini. În fața acestor insuficiențe organizația de bunăfacere ”Nina Cassian” propune înființarea ”Uniunii Scriitoarelor Române” ca un prim pas înspre sublinierea ideii că patria are nu doar scriitori, ci și scriitoare. Iată ce valoare inestimabilă avea turnătoria făcută, în 1975, de sursa ”Fălticeanu” într-o notă care îl privea și pe Cezar Ivănescu: ”Gabriela Melinescu (care pare că se va căsători cu suedezul) e tradusă și ea în Suedia dar ea  avut relații semimatrimoniale cu Nichita care e prieten cu Breban (…)” (p. 163). Concluzia romanului din 2222: în viața literară românească de la sfârșitul mileniului trecut scriitorimea națională a rezistat opresiunii securistice prin multă multă iubire.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 512. Duminică 27 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (13)


Cu riscul să par (prea) interesat de intrigile de alcov sau/ și de metehnele amoroase ale (tuturor) poeților, voi insista în acest episod asupra excesului de pozitivitate/ ”moralitate” și onestitate aruncat asupra lui Cezar Ivănescu de către prietena familiei acestuia (îndeosebi a soției lui Cezar Ivănescu, Maria Ivănescu – Mary) autoarea cărții despre urmărirea poetului de către Securitate, Ioana Diaconescu. Într-un Raport din 16 X 1973 se scria că ”În general familia Ivănescu a avut comportare necorespunzătoare cît au domiciliat pe raza orașului Pitești” (p. 88), pasaj urmat imediat de vocea ”avocatului apărării” (aka Ioana Diaconescu) prin care se dorea înlăturarea acestei caracterizări: ”Este evidentă încercarea de compromitere și calomniere a familiei Ivănescu din punctul de vedere al vieții personale.  (…) De a-l compromite, prin orice mijloc, față de breasla din care făcea parte” (p. 89). Am formulat, într-un episod anterior, părerea mea despre faptul că un rebel însetat de libertate nu putea fi străin de practica amorului liber, a desconsiderării regulilor sociale inclusiv a convenției numită ”căsătorie”. Pe parcursul cărții Ioanei Diaconescu apar însă destule pasaje din scrisori interceptate de Securitate în care se vorbește despre alte femei deloc indiferente poetului, la care apare și o precizare legată de ”un eventual divorț” de soția sa.

Reluarea discuției pe această temă mi-a fost sugerată de o scrisoare, din anul 1974, a lui Cezar Ivănescu către vara sa pictorița Dana Roman (fostă Dana Constantinescu), născută în 1945, emigrată la Paris în 1968 și căsătorită în 1973 cu sculptorul român emigra(n)t și el la Paris, Victor Roman (1937-1995). Dana Roman (https://fr.wikipedia.org/wiki/Dana_Roman) are acum 72 de ani și ar fi putut fi o sursă credibilă despre viața amoroasă a lui Cezar Ivănescu. La un an de la căsătoria Danei Constantinescu cu Victor Roman, Cezar Ivănescu îi scrie proaspetei doamne Dana Roman (mai tânără cu patru ani decât poetul și cu opt ani decât soțul ei) o scrisoare plină de intimități și confidențe pe care, probabil, nu i le-a destăinuit vreodată soției, Mary. Extrag din scrisoare pasaje care susțin ideea că poetul era adeptul și practicantul amorului liber, căsătoria sa fiind una șubredă: ”Dragă Dana, Lettre nr.2. Am primit scrisoarea ta – ah! de ce nu scriu toate femeile așa de descifrabil ca tine? Te voi iubi tot timpul cît vom fi în corespondență! Desigur, un caft magistral între al tău soțior și mine va ieși pînă la urmă! …. Draga mea, aș vrea să te rog cu toată sinceritatea și cu toate (sic!) amenitatea de care ești în stare ca reprezentantă a sexului slab să mă ajuți în chestiunea, vai, mai încîlcită nici că se poate – a amorului meu cu demna și prea demna fiică a poporului francez Genevieve. Iată, iubită Vară (….) care ne e durerea inimii. (…) Apoi, iubită vară, iată care-i situația: condiția mea de scriitor român îmi cere să fiu complet liber, deci complet nedeterminat. De asta sunt cu Mary într-o relație pe care aș numi-o ”separație amoroasă”. Pînă la un eventual divorț pe care nu știu cîte șanse am să-l cîștig – această nouă relație mi-a fost impusă de inegalitățile existenței mele… Cu Genevieve … m-am înamorat de ea… i-am propus să ne logodim în Albania și ea a fost de acord…. bineînțeles m-am înamorat de ea și nu de altceva… foarte sincer… dar probabil ea a început să devină suspiciosă, mai știu eu? Ei bine, dragă Dănuță, iată ce te-aș ruga eu să-i explici – că nu are rost nici o suspiciune. Chiar dacă m-aș căsători cu ea rămîn cetățean român și scriu literatură în limba română. Nu vreau să o folosesc în nici un fel. Am o amică americană care s-ar căsători oricînd cu mine, ar face ”o partidă de plăcere” – nu despre asta e vorba…   (…) Îți spun sincer și deschis, cred că-i măritată și se ascunde de bărbatu-său!”.

Așadar, departe de a fi un soț și un familist model (așa cum, excesiv, crede Ioana Diaconescu), poetul Cezar Ivănescu apare – din această scrisoare – mai aproape de imagina făcută de turnătorul său la Securitate, și mai departe de imagina de puritan desăvârșit indusă (total nejustificat) de autoare.

Concluzia acestui episod este că sarcina restituirii către cititori (de către Ioana Diaconescu) a unei imagini veridice a vieții intime a poetului Cezar Ivănescu este una nedusă onest la capăt, existând riscul de a pune sub semnul întrebării și a altor comentarii-aprecieri ale autoarei.  (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 511. Sâmbătă 26 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (12)


Spuneam/ scriam în episodul anterior despre posibilul câștig informațional pe care l-ar putea dobândi cineva în legătură cu modus operandi al Securității din vremea dictaturii ceaușiste (și, probabil, nu numai). În ultimă instanță, toate măsurile informative și tehnico-operative descrise în cartea Ioanei Diaconescu despre urmărirea lui Cezar Ivănescu nu sunt altceva decât mijloace concrete, adecvate pentru atingerea unui scop bine definit (supravegherea și modificarea comportamentelor oamenilor), respectiv sunt aplicații banale ale Metodologiei Scop-Mijloc, respectiv sunt elemente de management strategic și tactic studiate azi la orice curs pe teme manageriale. Important pentru mentalul nostru colectiv este faptul că putem citi, acum, negru pe alb, despre metodele/ mijloacele utilizate de Securitate, metode care păreau incredibile atunci când erau povestite celor care nu au pățit-o în mod direct și concret. De exemplu, printre măsurile tehnico-operative alese de securiști pentru supravegherea poetului Cezar Ivănescu este și ”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază împreună cu soția” (p. 107). Desigur, asta permitea instalarea/ dezinstalarea tehnicilor de ascultare, citirea unor documente (scrisori, jurnale) intime etc.

Urmare a presiunilor de la Răsărit (Gorbaciov vs Ceaușescu) statul român  a acceptat (fără plăcere) înlesnirea (ba chiar stimularea) plecării în excursii în țările socialiste, pentru a se crea acea masă critică de doritori de schimbare (la vârf). Am plecat și eu, în vara anului 1985 sau 1986 într-o excursie automobilistică până la Zidul Berlinului și retur (Ucraina, Polonia, Germania ”democrată”, Cehoslovacia, Ungaria). La revenirea în Iași, intrând în apartament, am observat că toate tablourile și carpetele de pe pereți erau așezate, ostentativ, pe pat. Evident, prima reacție a fost aceea de nedumerire, apoi de furie și de neputință. Ideea (apărută pe marginea acestei întâmplări) de a suna și de a reclama cazul la Miliție a fost la fel de repede respinsă, presupunerea mea fiind aceea că ”întâmplarea” respectivă a fost orchestrată de Securitate (”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază cu soția”) în cadrul unei operațiuni de racolare. Am amintit acest fapt ca un moment din tabloul general al modului de gândire, simțire și acțiune practicat de regimul totalitar. Pentru cine am scris această amintire? Pentru cei care nu au cunoscut direct metodele de supraveghere și de intimidare utilizate de regimurile bazate pe forță/ coerciție/ intimidare. Demonstrația faptului că metodele/ mijloacele folosite de sistemele opresive nu se schimbă imediat după ce se declară instaurarea democrației (ci continuă, poate chiar mai violent) a avut loc peste 10 ani când apartamentul în care locuiam la Chișinău a fost incendiat, după care s-au perindat prin apartamentul încă fumegând ”comisii” din partea pompierilor, poliției, securității, toate având un numitor comun: sublinierea ideii că, probabil, cineva a vrut să mă avertizeze în legătură cu ”ceva”, să fiu mai atent și că o colaborare mai strânsă cu ”organele” ar fi (fost) benefică…

În continuarea descrierii strategiilor de supraveghere este de reținut faptul că poetul rebel Cezar Ivănescu era înconjurat de o liotă de informatori (colegi, prieteni, cunoscuți, poate chiar și rude) astfel încât, practic, orice mișcare a sa era consemnată și analizată de ”organe”. Această ”pânză de păianjen” țesută în jurul unui singur om mi-a adus aminte de ineptul epitaf ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, epitaf care ar putea fi translat în cazul supravegherii poetului în ”Nu mă tem de Securitate, ci de imensa sa perfidie și insidioasă prezență”. Lista informatorilor care pozau în ”prieteni”, amabili care te invitau la ”una mică”, colegi și cunoscuți ai poetului este, într-adevăr, impresionantă. La fel de impresionantă este ”acuratețea” cu care este descrisă și analizat(ă) fiecare vorbă/ declarație/ dialog, volumul (mare!) de texte scrise devenind un veritabil Jurnal intim, scris, paradoxal, de alții… În mod cert, numele acestor informatori poate fi depistat cu un minimum de efort. Din motive care îmi scapă, Ioana Diaconescu, a declarat, în interviul acordat de domnia sa realizatorului TV Adi Cristi (linkul este menționat la începutul acestui miniserial) că nu este deloc interesată să devoaleze numele informatorilor, ci doar să descopere mecanismul prin care a fost posibilă această imensă delațiune. Cred că psihosociologii au găsit deja răspunsuri la această curiozitate firească, iar răspunsurile posibile sunt deja cunoscute. Cine este curios să le afle nu are decât să se uite mai atent în jurul său, să pipăie puțin mocirla morală în care ne scăldăm și, nu în ultimul rând, să se uite foarte atent în oglindă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 510. Vineri 25 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (11)


Reproducerea rapoartelor/ notelor informative ale celor care îl turnau pe Cezar Ivănescu la Securitate este interesantă din punctul de vedere al deducerii unui modus operandi al Securității (unul care ar putea fi general valabil pentru orice serviciu secret bazat pe informatori). Mă refer la faptul că în mod sigur cei care îl turnau erau prieteni apropiați ai poetului, cunoscători chiar ai intimităților acestuia, fapt de natură să inducă mari rezerve în privința încrederii pe care oamenii și-o acordă prin intermediul prieteniei (unul dintre sentimentele umane cele mai înălțătoare). Tot prietenia este liantul dintre autoarea Ioana Diaconescu și Mary (Maria Ivănescu), soția poetului. Dar această prietenie poate influența percepția cititorului față de informațiile din rapoartele turnătorilor. Astfel, informatorul care semnează Nota – Raportul din 16 X 1973 (când poetul avea 32 de ani) scoate în evidență posibile păcate lumești ale soției acestuia, Maria, dar și ale familiei în ansamblul său: ”Soția acestuia, Ivănescu Maria, , profesor de limba română care a funcționat la Liceul Odobescu – Pitești, era cunoscută cu comportări imorale întreținînd relații cu elevii din clasele mari. Ea a fost surprinsă cu un elev la domiciliul acestuia și astfel a ajuns la direcțiunea liceului. A adus în clasă benzi de magnetofon cu muzică înregistrată de la postul de radio ”Europa liberă” – participă la ceaiuri dansante cu elevi etc. În general familia Ivănescu a avut comportare necorespunzătoare cît au domiciliat pe raza orașului Pitești” (p. 88).  Autoarea Ioana Diaconescu, prietenă cu familia lui Cezar Ivănescu, comentează astfel acest Raport: ”Este evidentă încercarea de compromitere și calomniere a familiei Ivănescu din punctul de vedere al vieții personale. De altfel, se cunoaște atitudinea atașantă, grija față de soțul ei și față de familie, seriozitatea profesională și de caracter a Mariei Ivănescu. Dar Securitatae avea un plan dinainte stabilit de a ataca personalitatea acestui poet în integralitatea lui, dar și pe aceea a celor apropiați lui. De a-l compromite, prin orice mijloc, față de breasla din care făcea parte. Din acest plan era nelipsită, firește, prietena noastră și omul admirabil care a fost și a rămas în inimile noastre, soția lui, Mary.” (p. 89).  Pentru cititorul imparțial apar câteva semne de întrebare, sau cel puțin câteva rezerve în ce privește ”obiectivitatea” selecționării Rapoartelor pentru publicare în cartea de față. Recunoașterea calității de ”prietenă a familiei” Ivănescu reduce, inevitabil, aura de științificitate și de verosimilitate a celor selectate pentru publicare. În primul rând, apare întrebarea: de unde a apărut ideea că Securitatea dorea să-l compromită pe poet, devreme ce nu Securitatea – ca instituție – ci un delator, în mod cert un prieten apropiat al poetului, face acele dezvăluiri compromițătoare CĂTRE Securitate.  Așadar, presupusul plan diabolic al Securității de a scrie urât despre un individ ostil regimului, în afara oricăror altor informații credibile, despre soția poetului cade, din lipsă de probe.  Despre viețile amoroase ale poeților și poetelor se poate scrie enorm. Creativitatea și sexualitatea au fost mereu împreună. O recunoaște (implicit) chiar Cezar Ivănescu care îi scria unui italian, prin intermediul unei doamne Dora, căreia i se adresează într-o scrisoare din noiembrie 1973: ”Dora! În Albania am cunoscut o franțuzoaică pe care o cheamă Genevieve. Dacă ai timp te rog să-i scrii și tu o scrisoarer (să nu-i spui că sunt căsătorit)”.  Din acest mic text nu putem deduce o fidelitate maximă față de soția sa, Mary, dar putem presupune că vestitul Dorel, agentul Securității, era chiar această doamnă Dora!   Mai mult, un alt document (din 29 XI 1973) reproduce o scrisoare către Dora, semnată ”Mary și Cezar”. În comentarea acestei scrisori Ioana Diaconescu ne informează cine erau două peronaje invocate în scrisoare (David Esrig și Lucian Pintilie), dar nu ne lămurește de loc cine ar putea fi Dora. O nouă Notă (din 11 dec 1973) informează Securitatea că ”Augustin Buzura a povestit cu mare reținere și jenă din întâmplările lui în Albania cu Cezar Ivănescu”. Drept comentariu la această informare, autoarea cărții scrie: ”Este cunoscut temperamentul excentric al lui Cezar Ivănescu, ieșirile lui pasionale precum ”recitarea” scandată a adevărului cu orice preț..”  (probabil nu se referă la adevărul că el era căsătorit și prefera să apară fa fiind ”liber”).  De altfel, securistul care a prelucrat Nota anterioară sugerează Serviciului Pașapoarte să rețină ”aspectul cu ”logodna” (este vorba de relația cu Genevieve Baraona… relație care putea fi exploatată ca subiect de șantaj pentru Cezar Ivănescu” (vezi ”Nota Lucrătorului”  redată la pagina 96).

Închei acest episod cu o nouă încercare de subliniere a necesității ca Arhivele Securității să fie făcute publice pe internet, fiecare persoană interesată având posibilitatea să citească mai mult decât a putut-o face chiar Ioana Diaconescu și să nu fie influențat de comentariile părtinitoare ale acesteia. În lipsa dovezilor la diverse acuzații apar inerent speculațiile, procesele, invectivele. Cine este interesat poate citi reacția dură a fiicei lui Cezar Ivănescu, Clara Aruștei, față de afirmația lui Mircea DinescuCezar Ivănescu ar fi fost informator al Securității. (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 509. Joi 24 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (10)


Lectura(rea) articolelor și cărților de restituiri către societatea civilă actuală a adevărurilor dinspre partea nevăzută a dictaturilor comuniste are cu siguranță un efect de reparație morală: unii se băteau cu cărămida în piept că nu au fost niciodată în viața lor contactați de securitate, pentru ca apoi să citim dovezile publicate în volume cum că au fost informatori de frunte sau cel puțin au avut, fie și temporar, calitatea de informator. Pe de altă parte, mulți bănuiți/ acuzați de a fi avut această calitate s-au dovedit a fi doar ”maculați” cu această calitate, tocmai pentru că au refuzat colaborarea. Oricum subiectul este extrem de delicat și orice afirmație ar trebui dovedită cu înscrisuri din arhive. Am făcut această mică abatere de la tema propriu-zisă la episodul de față ca urmare a citirii într-o publicație românească actuală a unei caracterizări infamante la adresa soților Ierunca (Virgil Ierunca și Monica Lovinescu). Redau aici acest pasaj referitor la Marin Sorescu, tocmai pentru a avea un filtru ceva mai puternic atunci când citim literatură de reabilitare istorică a unor personalități, respectiv ”literatură” de defăimare a unor personalități culturale românești. Sper ca povestea soților Ierunca să nu fie deloc asemănătoare cu cea relativ recent devoalată a Agentului Victor (vezi https://www.youtube.com/watch?v=LL7bMJbRKvk) – un mare erou anticomunist dovedit a fi agent al Securității comuniste.

Dar iată ce scrie Mihai Sultana Vicol (MSV) în revista ”Flacăra lui Păunescu” din 25-31 mai 2018, cu referire la luările de cuvânt din cadrul Congresului spiritualității românești care a avut loc la Chișinău în perioada 16-17 mai 2018, eveniment desfășurat sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni: ”O voce care s-a făcut auzită în sală a fost cea a criticului literar Tudor Nedelcea, omul cu un verb aprins, cu dragoste nețărmurită față de idealul național și față de Mihai Eminescu. În luarea sa de cuvânt, pe lângă momentul fast de Unire din 1918 a venit și cu unele date despre Marin Sorescu, urmărit de Securitatea românească prin agenții săi de la Europa Liberă, Virgil Irunca (sic!) și Monica Lovinescu. Discursul său s-a încheiat apoteotic și asistența l-a aplaudat îndelung” (p. 11). Las deoparte agramatismul apoteotic al ziaristului sub acoperire MSV și mă gândesc că aplauzele îndelungate au aparținut și celor amintiți (cu rezumate ale discursurilor lor) în articolul cu pricina: acad. Mihai Cimpoi, Anatol Petrencu, Mihai Stan, Aurelian Silvestru, Florin Copcea, Nicolae Dabija și Iulian Filip. Deduc, din articol, că cei enumerați mai sus sunt întru totul de acord cu acuzația de colaboraționism adusă Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca. Am căutat pe Google să aflu dacă a mai scris cineva până acum despre calitatea de ”securiști” a celor doi stâlpi ai ”Europei Libere”: Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Nimic! Doar despre alte presupuse vârfuri ale culturii române care s-au dovedit a fi colaboratori zeloși scrie un alt nume de renume al Europei Libere: Nicolae Constantin Munteanu (http://evz.ro/europa-libera-top-5-cei-mai-scarbosi-informatori-ai-securitatii-1075381.html). Să fie și cartea Iuliei Vladimirov o ”făcătură” care să acopere trecutul ”securistic” al celebrei Monica Lovinescu? (http://www.elefant.ro/carti/carte/istorie/istoria-romanilor/monica-lovinescu-in-documentele-securitatii-iixivix-iixviiiix-190152.html).

Ca să nu mai lungesc mult acest joc de-a securitatea lansat de criticul literar craiovean Tudor Nedelcea, în lipsă de orice alte probe referitoare la calitatea de colaboratori/ agenți ai securității atribuită celor doi ziariști radiofoniști de la Paris, rămâne doar o singură întrebare: cum pot proba cele șapte nume invocate mai sus, plus Tudor Nedelcea și MSV calitatea de colaboratori a soților Ierunca? Totodată, cred că doamna Ioana Diaconescu are posibilitatea să se angajeze pe un nou front: acela al spunerii adevărului despre Marin Sorescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Tudor Nedelcea. În lipsa unor serioase puneri la punct a acuzațiilor aruncate ”la liber” de persoane publice cu destulă vizibilitate (și acceptate ca atare de vârfuri ale culturii române actuale) ne vom trezi într-o altă ”realitate”: aceea că absolut toată lumea matură care a trăit în anii dictaturii comuniste a colaborat cu Securitatea! Paradoxal sau nu, combaterea acestei (posibile) aberații trebuie documentată și demontată cu arhive și probe. Până una alta, ceea ce reușesc să facă aceste ”declarații-bombă” este să inducă o și mai mare neîncredere între români, să generalizeze suspiciune și să compromită celebrarea ideii de un secol de unitate a românilor. (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 508. Miercuri 23 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (9)


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!