liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Carlo M. Cipolla

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 606. Luni 27 august 2018. Prostia și nebunia sunt (perfect) sinonime?


Chiar am avea nevoie de un răspuns la întrebarea din titlul episodului din cel puțin câteva considerente. Orice alte opinii/ argumente/ ipoteze sunt binevenite.

Ceea ce în lumea romană se numea ”stultitia” și în cea anglo-saxonă ”stupidity” fac trimitere directă la prostie (căreia romanii i-au dedicat o zeiță numită Stultitia), dar traducerile în limba română au evitat banalul termen ”prostie” și au apelat la cvasi-sinonime. Astfel lucrarea lui Cipolla (prezentată în acest serial pe parcursul a mai multor episoade) intitulată în original ”The Basic Laws of Human Stupidity” a fost tradusă la noi cu evitarea cuvântului ”prostie” și înlocuirea acestuia cu ”imbecilitate” (un termen care în limba română frizează patologicul, adică nebunia). Opera majoră a celebrului Erasmus de Rotterdam, Elogiul nebuniei are ca personaj principal nu ”nebunia”, ci Prostia, renumita zeiță blondă numită la romani Stultiția și la greci Mora.  (vezi și http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/stultitia-zeita-blonda). Dar traducătorii români au tradus opul latinesc Laus stultitiae nu prin Laudă prostiei, ci prin Elogiul nebuniei,  iar personajul principal este numit Nebunia în permanent contrast cu Înțelepciunea (antonimul Prostiei). Wicționarul englezesc traduce latinescul ”stultitia” doar prin trimitere la prostie, prosteală, simplitate, naivitate, dar nicidecum la ”madness” (nebunie). (https://en.wiktionary.org/wiki/stultitia). Probabil șirul exemplelor ar putea continua, dar se observă deja la orgolioasa noastră cultură română fuga aproape patologică de atributul uman numit ”prostie” și acceptarea cu ușurință a mai gravelor ”imbecil” și ”nebun”. Încerc o explicație: nebunia este o boală care se mai vindecă/ tratează, dar de prostie se pare cu nu ne putem nici feri, nici trata la spital. Mai mult, la noi apelativul ”nebunule!” și apreciativul ”ah, ce nebun ești!” fac trimiteri la ceva pozitiv, ceva care ține de curaj (”un curaj nebun”), de îndrăzneală ”oo, nebunaticule!”, ba chiar de inteligență (”Nu cerceta aceste legi/ Nebun vei fi de le-nțelegi”).

Se pare că românii preferă să fie (numiți) proști și nu nebuni și din faptul că prostia (prin originea slavă a termenului) duce la simplitate bazală, la lipsă de educație, lipsă de cultură, lipsă de spirit (ceea ce e greu de acceptat la orgolioși), în timp ce nebunii se recrutează mai frecvent din rândul oamenilor inteligenți (comportamentele schizoide îndeosebi). Interesantă din acest punct de vedere este evaluarea de specialitate la adresa românilor făcute de reputatul medic psihiatru Adrian Romila (vezi: https://furicurent.ro/profesor-dr-psihiatru-aurel-romila-am-realizat-la-84-de-ani-ca-traim-intr-o-lume-de-tampiti-in-care-daca-rostesti-numele-lui-dumnezeu-se-ridica-toti-impotriva-ta/ . Acesta susține că ”Populația României se împarte, în mare măsură, în opresori (psihopați) și oprimați (depresivi). În ultimele decenii, numărul persoanelor afectate de tulburări psihice este în creștere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibrați psihic?”. Răspunsul este dat tot de medicul psihiatru care compară societatea noastră cu o fracție. La numărător (deasupra) se află masa mare a psihopaților (aproape două treimi), iar la numitor (dedesubt) se află oprimații, din rândul cărora cca o treime suferă de depresie, iar subțirica linie de fracție face trimitere la ceea ce numește domnia sa ”normalitate”. Concluzia medicului este una mai mult decât tristă: ”… psihopații au ocupat toate posturile cheie din țară.  … Suntem condamnați la ratare de niște psihopați”. Cât despre normalitate, aceasta este definită de medicul octogenar ca fiind ”o stare de echilibru și armonie între cunoaștere, afectivitate, inteligență și voință. Când una dintre acestea este excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia se pierde și apare boala sau suferința”. Așa o fi, nu zic nu, dar în ce mă privește am considerat că normalitatea este dată, nu întotdeauna benefic, de majoritate sau de forță. Astfel, dacă (aproape) toți fură, este normal să furi și tu, altfel fie mori de foame, fie vei fi acuzat de …. hoție și vei fi imediat eliminat din circuitul ”normalității”. Definiția profesorului Romila în care normalitatea este dată de un șir de calități însumate este bună pentru standardele societăților care chiar apreciază acele calități. Se pare că la noi nu e cazul.

Ipoteza sinonimiei cvasiperfecte dintre nebunie și prostie ar fi o temă interesantă de studiu cultural comparat(iv) cu scopul cât se poate de clar și de pozitiv, acela de a ne cunoaște mai bine.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 587. Miercuri 8 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (14)


Cipolla ne-a expus legea conform căreia unele țări urcă spre piscuri, iar altele se duc de râpă.  Oare cum se duce o țară de râpă? Incredibil de simplu. Preiau o descriere a României contemporane (o țară aflată în declin continuu și evident) din textul introductiv semnat de George Rădulescu la Ediția a II-a revizuită a cărții ”Un secol cu Neagu Djuvara”, Editura Adevărul holding, 2015, p. 5: ”Ne ducem viața de zi cu zi într-o luptă continuă cu cei de lângă noi, alimentată parcă programatic de vectori media care și-au abandonat de mult misiunea de informare. Conflictul continuu și neliniștea sunt cultivate zgomotos, iar prostul gust și indecența sunt promovate la ore de mare audiență. Ce se întâmplă cu noi? Poate cineva risca un răspuns la această întrebare?”. Așadar, presă nu (mai) avem; industrie semnificativă nu (mai) avem, agricultură performantă nu avem (devreme ce importăm masiv alimente), școala este doar o umbră a ceea ce ar trebui să fie, clasa politică este consistent coruptă și înalt preocupată pentru a-și subordona justiția care – altă treabă n-are – umple pușcăriile cu mafioți cu gulere albe, doctorate plagiate și averi/ voturi furate. De ce toate astea? Ne-a explicat Cipolla: ca în cazul tuturor societăților aflate în declin, are loc și la noi ”o creștere alarmantă a numărului de răufăcători cu înclinații spre imbecilitate care ocupă poziții privilegiate”.

În fine, consider grăitoare și descrierea făcută de scriitorul Adrian Suciu, care confirmă, printre mulți alții, diagnosticul și analiza cauzală a lui Cipolla: “Un popor care își bate joc de natura lui și propria lui natura nu merită sa trăiască și va muri. Un popor care își distruge pădurile, își otrăvește pământul, aerul și apele pentru arginți nu va trai. Un popor care a dat martiri, înțelepți și eroi și care a ajuns să admire curve și să ridice osanale saltimbancilor nu are dreptul la istorie. Geaba ne lăudam cu faptele de arme ale înaintașilor dacă în fruntea armatelor noastre stau unii care ling dosurile dușmanilor și sub sărutul de Iuda al cărora drapelul național se înfioară de scârbă. Geaba ne lăudam cu înțelepciunea strămoșilor dacă pe noi ne conduc ticăloșii și trădătorii, iar mulțimea se încânta la ospețe cu filosofași de salon și profeței de mucava de import.” (Adrian Suciu, Epilog la “Un roman de rahat” Ed. Grinta Cluj-Napoca, 2016). (via Gigi Ghinea, FB)

Dacă l-am invocat pe bardul pro-ceaușist și pro-comunist C.V. Tudor, devenit pro-democrație, atunci și bardul de la Bâtca are dreptul să fie (re)citit și adus în actualitatea postdecembristă:  https://www.facebook.com/100009094416188/videos/2016819065297888/ (Adrian Păunescu 24 iunie 1992)

Ca o alternativă la ”Deșteaptă-te, române!” Ilie Bâtcă scrie ”România, trezește-te!”: ”Țară condusă de cretini,/ de impostori, de cabotini,// de incurabilii corupți/ nu ai curaj cu ei să lupți?// Mai ai putere să-ți revii,/ sunt morți feciorii tăi, sau vii,/ de ce acceptă ei docili,/ ca fel de fel de imbecili/ să îi jignească, să-i înjure/ și viitorul să li-l fure?// Trezește-te din letargie,/ cât se mai poate, Românie!” (Ilie Bâtcă, 2 august 2018).

În încheierea acestui miniserial dedicat legilor fundamentale ale imbecilității umane atenționez asupra unei binevenite contribuții la dărâmarea mitului managementului performant al firmelor, mit care întreține minciuna că jocurile de tip win-win chiar există (adică ar putea să existe lupte în care ambii combatanți câștigă). Pe scurt, win – win înseamnă comunismul deplin! https://republica.ro/zmulti-dintre-managerii-din-varf-sunt-mediocri-si-incompetenti-dupa-doua-decenii-de-studiat-corporatiile și http://www.economist.com/news/business/21711909-what-martin-luther-did-catholic-church-needs-be-done-business-gurus-management

(va continua)

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 586. Marți 7 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (13)


Dacă acceptăm să ne uităm în oglinda care descrie cât de departe de ideal este bogata și frumoasa Românie din punctul de vedere al societății care viețuiește pe aceste meleaguri, este lesne de observat decalajul deranjant dintre posibilitățile de dezvoltare ale țării și rezultatul mereu nemulțumitor constatabil cu ochiul liber. Pentru a proba Legea A Cincea a imbecilității umane cu concluzii ale altora (nu doar ale mele) voi reproduce, în acest miniserial dedicat cărții și ideilor lui Cipolla, opinii întâlnite și difuzate pe rețelele de comunicare sau în cărți tipărite. Toate cu referire la Portretul/ Starea națiunii noastre. Apropos, nu uitați să urmăriți ”Starea nației” (emisiunea lui Dragoș Pătrașcu) pe postul Prima TV începând din 20 august. În săptămânile din urmă guvernanții (cu guvernanta în frunte!) s-au întrecut în a-i oferi lui Dragoș Pătrașcu materie primă pentru zeci de emisiuni. Chiar! Oare nu o fi vreo ofensivă bine concepută și dirijată (de statul degeaba, cel perpendicular pe statul paralel) de a-l compromite pe excelentul pamfletar oferindu-i subiecte în exces și provocându-i acestuia o gravă indigestie informațională? Orice conspirație este plauzibilă după ce postul public de televiziune a fost (din nou!) compromis de conducerea excesiv de democratică a țării, scoțând emisiuni de mare rating din grilă (”Starea nației” și ”Ora 9”). Dacă imbecilul este acea persoană care își face rău sieși și altora, atunci legile cipolliene se aplică la noi cu asupră de măsură. Cârcotașii de serviciu și sensibilii la critică vor zice că rândurile de mai sus sunt strict îndreptate către originea prostiilor pe care le auzim/ vedem/ simțim cotidian: coaliția (mereu penalizabilă) PSD + ALDE care conduce trebile țării într-o direcție cunoscută doar de aceasta. Nimic mai fals. Dovezi despre prostul mers al trebilor dinlăuntrul țării pot fi găsite în mod aproape constant de cel puțin un secol încoace. Cred că nu mai trebuie precizat că poeziile și textele menită să deștepte românii (chiar Imnul nostru clamează mereu în gol acest lucru) nu au autori demni de a fi canonizați în vreo listă (oricum excesivă) de sfinți și martiri ai nației. Ca și partidele care ne conduc, și pamfletarii provin din rândul celor care au votat și au susținut o stare de lucru (cu mai multă sau mai puțină voie de la comenduire, dar au făcut-o). Cu toții avem o contribuție mai directă sau mai puțin directă la starea negativă a lucrurilor. Nevotând – susții indirect pe (alt)cineva. Votând prost (adică fără să gândești măcar pe patru ani înainte, acceptând pomeni electorale și ”iubind” posturi TV de propagandă deșănțată) ești deja coautor la prostul mers al lucrurilor și  susții în mod direct impostura, ilegalitatea și hoțiile făcute în numele democrației. Adică îți este bine pe termen (foarte) scurt și rău pe termen lung. Închei acest paragraf cu ceea ce am început: să nu uităm să ne uităm în oglinda faptelor noastre și să tragem concluziile pe baza cărora vom acționa.

Zeflemeaua” este un pamflet care are ca motto cuvintele lui Camil PetrescuRomânii e deștepți”. Iat-o:

Când va veni sfârșitul lumii/ Românii nu vor fi atenți/ Iisus a spus ”Talita kumi”/ Dar nu pentru inconștienți.

Iar Ziua Domnului, ca hoțul/ În miez de noapte va sosi/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi.

N-avem conștiința tragediei/ Și totul luăm ”a la legere”/ Noi campionii bășcăliei/ Am compromis orice mister.

Avem o scuză de fațadă:/ ”Lasă că merge și așa!”/ Trădăm la primul colț de stradă/ Și-apoi încălecăm pe-o șa.

Senzația e de plutire/ De infinit parașutism/ Noi am făcut mișto subțire/ Și de marxism și de fascism.

Ce Decebal și Burebista?/ Ce patriotul cărturar?/ Trăiască Mița Biciclista/ Și berea rece la pahar!/

Mitică veșnic să trăiască/ Și noi pe lângă el, noroc!/ Filozofia chelnerească/ E tot pe loc, pe loc, pe loc!/

Întreaga drojdie se scurse/ Din mahalale de Fanar/ Și-n loc să fim un roib de curse/ Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura/ Ea pentru toate e un leac/ Simți cum îți umple toată gura/ O moștenim din veac în veac

Noi ”facem” și ”băgăm” de-a valma/ Noi suduim neîncetat/ Iar la acest popor sudalma/ E o religie de stat.

La treburile serioase/ Noi nu ne concentrăm destul/ Avem o somnolență-n oase/ Și-o zeflemea de prost fudul.

Și doar la reluări de faze/ Parcă ne mai trezim puțin/ N-avem profil de kamikaze/ Tiparul nostru-i byzantin/

Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pământeni/ Pe noi nu ne-o găsi acasă – / Vom fi la meci sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta/ S-o tragem și pe asta-n piepți/ N-aveți decât să-nchideți poarta/ Dacă tot face ea pe moarta…/ Hai că românii e deștepți” (pamflet de Corneliu Vadim Tudor, publicat la 10 septembrie 2014. Căutând pe Google această poezie am aflat că este atribuită și lui Camil Petrescu, dar mai frecvent lui C.V. Tudor. Cu regret, nu am găsit o clarificare din partea unui istoric literar.)

Pentru că am adăugat la cartea ironicului Cipolla, zeflemeaua (cu același titlu) atribuită lui C.V. Tudor, inserez o binevenită opinie ( a lui Nicușor Nacu) pe tema comparației dintre grecescul ”ironie” și turcescul ”zeflemea”. http://revistaconstiinta.ro/mediatii/ironia-si-zeflemeaua/ Nicușor Nacu la 4 aug 2017Omul care se dorește ironic, crezând că face binele, nu știe ce înseamnă ironie atunci când, prin acțiunea sa, sfârșește prin a râde de celălalt. Am considerat întotdeauna zeflemeaua legată de unele persoane ca un semn de slăbiciune… al zeflemitorului. Problema devine delicată atunci când ea este greșit aplicată sub forma ironiei. În fapt, zeflemeaua nu are nimic de-a face cu autentica inteligență, în timp ce ironia da. Trebuie specificat însă, că numai în actul inteligent omul poate găsi resurse care aplică fără nici un fel de dificultate metoda ironiei. Pentru asta, el trebuie să înțeleagă frontiera care desparte zeflemeaua de ironie. Pentru că oricâtă creativitate ar sta în spatele unei persoane, aceasta nu-l scutește să cadă în banalitate. Chiar dacă face jocul mulțimii care așteaptă „pâine și circ”!”.

Voi reveni mâine cu alte ”produse” literare menite să descrie/ ironizeze/ critice starea de fapt a țării în perioada în care acestea au fost scrise. Desigur, toate acestea reprezintă aplicații concrete și irefutabile ale legilor fundamentale ale imbecilității umane la blândele noastre plaiuri mioritice în care oaia a fost propusă să devină brand național. Se opune cineva?  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 585. Luni 6 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (12)


Cel de-al IX-lea capitol (și ultimul!) din cartea lui Carlo M. Cipolla, ”Legile fundamentale ale imbecilității umane”  este intitulat ”Macro-analiza și A Cincea Lege Fundamentală”. Conținutul acestei ultime legi este dezarmant de simplu, fiind un truism de toată frumusețea. Dar asta nu înseamnă că tinerii nu au dreptul să afle acest lucru mai întâi din carte și abia apoi din proprie experiență. De fapt, întreaga lucrare a economistului italian este un excurs ironic și o aplicație pragmatico-critică la adresa celor care se cred deștepți. Iată conținutul de o banalitate teribilă a celei de A Cincea Legi Fundamentale: ”Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană”. Cu un singur corolar: ”Imbecilul este mai periculos decât un răufăcător”. Bravos națiune! Dacă imbecilul este cel mai periculos dintre toți, este mai mult decât clar că el este mai periculos și decât răufăcătorii și decât neajutorații…

Autorul recunoaște că aceste lucruri sunt în general cunoscute de către toată lumea, dar vrea să atragă atenția că lucrurile se complică atunci când privim lucrurile la nivel macro, adică la nivel de societate. Exemplul dat de autor este pe cât de ciudat, pe atât de plauzibil/ credibil. Presupunând că toți membrii unei societăți ar fi răufăcători (hoți), Cipolla ajunge la concluzia că în acest caz societatea nu s-ar dezintegra, ci doar ar stagna, dar ”Totul se schimbă când sunt implicați și imbecilii. Aceștia cauzează pierderi altor oameni, fără a câștiga nimic în schimb, ducând la secătuirea resurselor societății”. Recunosc, o acceptare a hoției generalizate în detrimentul unei societăți în care imbecilii doar se implică este una șocantă și care poate cutremura întreg sistemul de justiție al unei țări. Această neașteptată concluzie a cărții are, din păcate sau din fericire, aplicații concrete. Astfel, pe vremea dictaturii ceaușiste era un fapt general cunoscut că fiecare ”ciupea” câte ceva de pe unde lucra sau chiar de pe unde nu lucra… Societatea stagna, dar nu se dezintegra! În schimb, libertatea postdecembristă a multiplicat numărul dictatorilor (imbecililor) care se implică și care au distrus deja o mare parte a societății (exodul românilor fiind cea mai mare pierdere pentru România).

Iată cum, din truism în truism avem revelații ale unor adevăruri, ale unor realități, dar și ale unor soluții posibile. Sloganul primarului de Cluj, Emil BocEco-sistem, nu Ego-sistem!” este unul care exclude imbecilii din ecuație și este o aplicație cât se poate de concretă și de benefică pentru o comunitate. (Am evocat aici Clujul și nu Iașul – cel cu egouri exacerbate – și pentru că inteligența clujenilor a permis ca Spitalul REGIONAL de Urgențe să nu fie plasat în municipiu, ca la Iași, ci în afara lui). Autorul italian își apără ”legile” emise de el și vine, în final, cu precizări extrem de utile. Una dintre aceste precizări este legată de faptul că numărul imbecililor dintr-o societate în ascensiune și dintr-una în declin este, paradoxal, dar adevărat, același. Totuși ceva diferă în cele două comunități și anume: în societățile în declin au loc următoarele două fenomene (voi adăuga cu de la mine putere semnificația indicilor din această concluzie cipolliană): ”a) membrilor imbecili ai societății le este permis de către ceilalți membri să devină activi și să ia decizii; b) există o schimbare în procentajul de non-imbecili, cu un relativ declin al populației  din categoriile In, N In (adică neajutorați inteligenți) și R In (adică răufăcători inteligenți), însoțit de o creștere proporțională a numărului de indivizi din N Im (neajutorați imbecili)  și R In (răufăcători inteligenți)”  (p. 64).

În fine, o gură de aer proaspăt este de natură să ne încurajeze atitudinea optimistă și să stimuleze inteligenții (chiar cei din rândul răufăcătorilor) să se opună imbecililor insistenți și insolenți. Concluzia finală este, așadar, una optimistă! Autorul sintetizează magistral modul (extrem de simplu!) cum are loc, în istorie, ”incrementa et decrementa” societăților umane. Iată cum vede economistul italian (de educație anglo-saxonă) explicațiile creșterilor și declinurilor (economice) ale țărilor lumii, indiferent care ar fi acestea: ”Indiferent de perioada istorică luată în considerare, este impresionant că fiecare țară aflată pe o traiectorie ascendentă are în mod inevitabil un procent de ó de imbecili. Totodată, are și un procent neobișnuit de mare de oameni inteligenți, care reușesc să limiteze libertatea de acțiune a imbecililor și, în același timp, produc un profit îndeajuns de mare pentru a progresa, atât în interesul propriu, cât și a celorlalți membri ai societății”. Dar să vedem cum reușesc alți ”inteligenți” să prăbușească societățile pe care le conduc sau le influențează: ”Într-o țară aflată în declin, procentul imbecililor este în continuare egal cu ó, dar se poate observa la restul populației o creștere alarmantă a numărului de răufăcători cu înclinații spre imbecilitate (sectorul R/ Im al cadranului R din figura 3) care ocupă poziții privilegiate, dar și o creștere a numărului de neajutorați (cadranul N) din cadrul celorlalte profesii. Asemenea schimbări în alcătuirea populației non-imbecile duc inevitabil la creșterea puterii distructive a procentului ó, și declinul devine astfel o certitudine. Iar țara se duce de râpă.” (p. 65).

Acestea fiind spuse, fiecare este liber să tragă concluziile pe care le resimte ca fiind deopotrivă logice și utile individual și social.

Profesorul de Economics care a fost Carlo M. Cipolla nu se poate abține să nu încheie (ușor didactic) cu o Anexă în care sunt desenate patru grafice cu axele de coordonate și cele patru cadrane (eu le-aș numi oglinzi) în care fiecare cititor este invitat să-și noteze plusurile și minusurile acțiunilor lor pe o perioadă dată de timp. Sigur, pentru asta este suficient să vrei să te uiți în oglindă și să te recunoști exact așa cum ești.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 583. Sâmbătă 4 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (10)


După ”Imbecilitatea și puterea”, urmează, în carte, ca și în viață, ”Puterea imbecilității” (cap. VII). Interesant este că Cipolla a găsit de cuviință ca în titlurile acestor capitole aproape de final să nu se refere la imbecili, ca persoane, ci la imbecilitate ca fenomen natural de neevitat (deși în interiorul capitolelor se referă strict și concret la indivizii care au acest providențial privilegiu, și doar tangențial la imbecilitate). În aceste zile de vară în care puterea imbecilității se dovedește a fi uriașă, îndeosebi la noi în scumpa noastră patrie, persoane oneste se întreabă (retoric, desigur): ”Cum este posibil așa ceva?”, dar nimeni nu le oferă un răspuns satisfăcător sau măcar explicații foarte plauzibile care să mai aline durerea faptului că politicianul face și votantul trage. Cât despre speranța de mai bine, aceasta fie a murit deja, fie va muri ultima, după noi adică…

Conștient de faptul că imbecilitatea lovește dur și imprevizibil (conform definiției), iar imbecilii sunt, de regulă, protejați anticipat de texte de lege, cutume sau credințe, Cipolla încearcă măcar o posibilă explicație a faptului că imbecilitatea este imbatabilă și mereu surâzătoare.

Modul în care puterea socială, politică sau instituțională amplifică potențialul dăunător al unui imbecil nu este greu de înțeles. Însă trebuie să clarificăm și să înțelegem ce anume îl face pe imbecil periculos pentru ceilalți oameni – cu alte cuvinte în ce constă puterea imbecilității. Indivizii fundamental imbecili sunt periculoși și dăunători pentru că oamenilor raționali le este greu să înțeleagă un comportament irațional.” (p. 53) Cipolla argumentează că raționamentul răufăcătorului este unul greșit dar, având totuși logica sa internă, poate fi prevăzut și prevenit, în timp ce comportamentul imbecilului este unul irațional, adică lipsit de un raționament clar și detectabil din timp. ”Dacă poți prezice acțiunile și intențiile cuiva, adesea te poți și apăra de ele.” (p. 53) conchide, lipsit de speranță, autorul, adăugând: ”Atunci când te confrunți cu un imbecil, ești întru totul la voia lui” (p. 54). Cu siguranță, cititorul așteaptă de la marele analist italian măcar o rază de speranță, vreo soluție, fie și paliativă, dar… nimic! Dimpotrivă! Ca reprezentant al unei științe triste (”dismal science” – ”știință tristă” este o caracterizare dată teoriei numită Economics) Cipolla nu face compromisuri, nu vinde iluzii și nu crede în minuni. Dimpotrivă! În pofida faptului că lucrarea sa despre imbecilitate este trecută, de către unele edituri, la genul ”umor”, autorul italian nu lasă motive de optimism și asta la modul cât se poate de serios, atrăgând atenția că imbecilii ne vor lua întotdeauna prin surprindere, și chiar în cazul în care nu vom fi luați cu totul prin surprindere ”va fi imposibil să te aperi împotriva lor, deoarece nu au nici un fel de structură logică” (p. 54). Și pentru ca tristețea să fie deplină, analistul dă lovitura de grație naivilor care cred că pot avea succes în lupta cu imbecilitatea: ”Faptul că intențiile și acțiunile unui imbecil sunt eratice și absolut iraționale nu face imposibilă doar apărarea, ci și contraatacul – este aceeași situație ca atunci când încerci să nimerești o țintă care se mișcă în cel mai straniu și imprevizibil mod. Același lucru l-au avut în vedere Dickens și Schiller când spuneau că ”omul imbecil cu o digestie bună poate înfrunta multe”, respectiv că ”împotriva imbecilității, zeii înșiși sunt neputincioși.” (p. 54). În ultimă instanță, imbecilitatea ca fenomen peremptoriu și imbecilii ca realitate cruntă neputând fi eradicate nu ne rămâne decât să acordăm timp și spațiu (virtual/ tipografic) studierii acestor ciudățenii care fac parte totuși din obiectul de studiu al antropologiei: Homo Sapiens Sapiens. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 582. Vineri 3 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (9)


M-am abținut din răsputeri să nu vin (și eu) cu exemple de imbecilitate dovedită și delirantă din sfera puterii politice în general și din cea a noastră, proprie, românească, în special. Domeniul politicului, mai exact acela al administrației publice făcute în numele unei puteri partidico-politice alese democratic la vot este, ne place sau nu, oglinda fidelă a modului nostru de gândire, este rezultanta vectorilor de interese mici și/ sau enorme topită în rezultatul unui act de alegere. Reamintesc definiția imbecilului oferită de Carlo M. Cipolla: ”Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără să câștige nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale” (p. 38). Aș putea spune că putem clasifica categoria generoasă a imbecililor în două subcategorii: a) cei care-și fac rău doar lor (și nu prea poți să-i oprești să-și facă mereu rău); b) cei care-și fac rău și lor și altor (mii/ milioane) de oameni (și pe care poți să-i oprești doar la următoarele alegeri sau, caz rar, prin procese în justiție).  Cipolla, în binecunoscutul său stil o ia mai pe ocolite, într-un capitol VI distinct, intitulat ”Imbecilitatea și puterea”, pentru a ajunge cam … la același rezultat (ca cel descris mai sus): ”La fel ca în cazul celorlalte categorii, capacitatea imbecililor de a-și influența semenii variază. Unii imbecili au impact limitat asupra celor din jur, dar alții reușesc să provoace daune extraordinare nu doar câtorva indivizi, ci unor comunități întregi.” (p. 49) Este cazul dictaturilor, care, adesea, ajung la putere în condiții perfect democratice sub raportul votului popular (vezi Hitler), sau se insinuează la putere prin lovituri de stat mascate sub faldurile largi ale unor presupuse revoluții ale maselor nemulțumite (vezi lovitura de stat a lui Lenin din anul 1917, în Rusia țaristă, și lovitura de stat leninistă condusă de Ion Iliescu din anul 1989, în România ceaușistă). Dar să las specialistul prostolog Cipolla să-și expună punctul său de vedere despre imbecili: ”Potențialul dăunător al imbecilului variază în funcție de doi factori majori. În primul rând, depinde de factorul genetic. Există indivizi care moștenesc cantități extraordinare de imbecilitate și care fac parte din elita acestui grup prin naștere. Al doilea factor este legat de gradul de influență pe care o pot avea în societate. Nu este greu să găsești exemple clare de imbecilitate în rândul birocraților, al generalilor, al politicienilor și al conducătorilor de stat, oameni al căror potențial impact negativ a fost (este) consolidat în mod alarmant de poziția socială pe care o au. Nici persoanele influente din domeniul religios nu trebuie trecute cu vederea.” (p. 49-50). România zilelor noastre pare a fi predestinată a ilustra exemplar (și trist pentru noi) enunțul teoretic al scriitorului italian. Avem, în aceste zile, discursuri eronate nu doar gramatical și informal, ci și diplomatic, istoric, politic, militar și din punctul de vedere al bunului simț elementar. Dar, repet, grosolăniile juridice și politice ale efemerei guvernări actuale sunt oglinda perfectă a votantului mediu, pregătit atent și răbdător de decenii de decredibilizare a educației și a școlii. Imbecilizarea programată a populației nu figurează (încă) în lista acuzațiilor posibile pentru care o guvernare ar trebui să răspundă în fața prezentului tot mai neplăcut, ca și cum lumea n-ar înțelege, dar și neînțelegerea are limitele ei!

Întrebarea pe care și-o pun adesea oamenii raționali este cum și de ce ajung imbecilii în asemenea poziții privilegiate” (p. 50) se întreabă autorul și tot el oferă următorul răspuns, unul demn de a fi studiat în cursurile de guvernare, în prelegerile despre democrație și în bagajul de cunoștințe al fiecărui votant: ”În lumea modernă, industrializarea, conceptele de clasă și origine încep să dispară; la fel religia își pierde din influență. Dar în locul acestora avem politicienii și birocrații, respectiv democrația. Într-un sistem democratic, votul universal este instrumentul principal ce asigură prezența procentului ó printre cei influenți. Conform Legii A Doua, un procent ó din cei care votează sunt imbecili, iar posibilitatea de a vota le oferă tuturor ocazia remarcabilă de a le cauza pierderi altora fără a câștiga nimic în schimb, prin menținerea procentului de imbecili la putere.” (p. 50).  Reamintesc cititorilor că Cipolla a notat cu ó procentul (constant!) de imbecili dintr-o comunitate oarecare. Până aici totul pare cât se poate de clar. Rămâne un mister (de dezlegat) să aflăm (vreodată) de ce a ales Cipolla tocmai această literă cu accent. Speculez: litera ó seamănă cu zero, ceea ce ar însemna că imbecilul are zero gândire corectă. Sau, pe dos, litera ó seamănă cu un măr, iar mărul este un simbol pentru cunoaștere. O știm atât de la mărul Evei din Eden, dar și de la mărul lui Adam, măr care poate fi mărul Evei, măr ce i-a stat în gât lui Adam. Așadar, mărul (ó ) este simbolul pentru cunoaștere, informație, mărul fiind rupt de Eva din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Și fiind la capitolul simboluri reamintesc că am apelat la cunoscători să explice ce înseamnă acel L. din textul englez original al cărții lui Cipolla și ignorat de traducătoare (vezi episodul 6). Pentru că e vară și lumea este foarte ocupată nu mai aștept acest ajutor din partea cunoscătorilor, și vin eu cu o speculație: L. este prescurtarea pentru Latin (expresia dramatis persona fiind preluată din limba latină).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 581. Joi 2 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (8)


Am perorat deja pe tema că nici managementul, nici contabilitatea, nici ”științele politice”, nici ”științele economice”, nici etica și nici filosofia nu sunt și nu pot fi științe (nu măsoară exact, nu pot face predicții exacte și certe etc). Ajunși în acest punct al descrierii conținutului cărții lui Carlo M. Cipolla aș putea spune că aceasta este deopotrivă una cu caracter psihologic, sociologic, etic, politic, economic, contabil, strategic, sau una care ține de teoria jocurilor și de teoria acțiunii sociale. Neavând posibilitatea să măsoare cu exactitate numărul imbecililor de pe planetă sau măcar al celor care conduc state/ popoare/ nații, autorului nu-i rămâne decât să apeleze la aproximații, estimări, probabilități, frecvențe. Tocmai din acest motiv cel de-al V-lea capitol este intitulat și dedicat ”Distribuției frecvenței” (pp. 41-46). Consecvent crezului său keynesian, Cipolla apelează, în lipsa măsurătorilor exacte, la ”înclinații” generate de psihicul uman. Pe lângă inerenta caracteristică a oamenilor de a avea înclinații spre socializare (adică spre interacționări reciproce), inovativul cercetător lansează conceptul de ”înclinație spre imbecilitate”: ”Majoritatea oamenilor nu sunt consecvenți în acțiunile lor. În anumite circumstanțe, o persoană poate acționa inteligent, iar în altele ca un neajutorat. Singura excepție importantă de la această regulă o constituie oamenii imbecili, care sunt puternic înclinați să acționeze în același mod, indiferent de situație.” (p. 43). De unde și vorba românească: ”întotdeauna, boul e consecvent”. Sau: ”Doamne ferește de idiotul harnic!”.

De acum înainte, graficul (de fapt, sistemul de coordonate carteziene) va fi instrumentul de bază în demonstrarea Legilor fundamentale ele imbecilității umane. Bunul simț și spiritul de observație îl determină pe autor să constate că ”nu putem plasa pe grafic doar persoanele imbecile”. Aceasta deoarece, deși imbecilii sunt peste tot, la o secvență temporală dată, avem o distribuție pe toate cele patru categorii de indivizi: inteligenți, neajutorați, imbecili și răufăcători. Da, dar cantitativ ponderile celor patru categorii nu sunt egale, așa cum s-ar putea deduce din cele patru cadrane egale ca dimensiuni. Dimpotrivă! Aici intervine flerul de cercetător al italianului Cipolla:O persoană neajutorată se poate comporta uneori în mod inteligent, iar alteori poate acționa ca un răufăcător.” (p. 43). Așadar, plasarea unei persoane într-un cadran nu înseamnă că acea persoană acționează invariabil, tot timpul, după acel pattern. Dimpotrivă, susține autorul: ”O persoană neajutorată se poate comporta uneori în mod inteligent, iar alteori poate acționa ca un răufăcător.” Dar va fi încadrată în N ca urmare a faptului că media ponderată a tuturor acțiunilor sale o indică drept neajutorată. Așadar, lucrăm cu ponderi (valori relative), nu cu cantități (valori absolute). Iar ponderile sunt date de frecvența cu care au loc anumite tipuri de acțiuni. Iată un exemplu: ”Răufăcătorul desăvârșit este cel care le induce altora pierderi egale cu câștigurile sale. Cel mai simplu exemplu este furtul.” (p. 44). Relativizând în continuare se ajunge la concluzia că răufăcătorii pot fi (și ei) uneori inteligenți, alteori imbecili, ceea ce duce la segmentarea cadranului R în două. Pe lângă alte exemple merită reținut acesta care încadrează actantul în R, dar foarte aproape de limita imbecilității pure: ”Conducătorii militari care cauzează distrugeri substanțiale și un număr foarte mare de victime pentru a obține o promovare se subscriu aceleiași tipologii” (pp. 45-46). Dincolo de imbecilii răufăcători și imbecilii neajutorați avem imbecilii puri, sau super-imbecilii cum îi alintă autorul: ”Mai există și cei care nu doar că îi dezavantajează pe alții, dar se dezavantajează pe ei înșiși. Aceștia sunt un fel de super-imbecili, care se vor plasa în sistemul nostru de axe undeva în cadranul Im.” (p. 46).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 580. Miercuri 1 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (7)


Dintre cele cinci Legi fundamentale ale imbecilității umane, cea de a treia este supranumită Regula de aur și face obiectul Capitolului al IV-lea (unul întins pe nici trei pagini!). Această ”Lege Fundamentală pornește de la premisa, neafirmată însă explicit, că oamenii se împart în patru categorii de bază: neajutorați, inteligenți, răufăcători și imbecili. Un cititor perspicace va recunoaște cu ușurință că aceste patru categorii corespund celor patru cadrane (N, In, Im și R) de pe graficul 1 de la pagina 31” (p. 37). (am anticipat aceste explicații în episodul anterior). Voi lăsa autorul să explice, prin exemple, cea de A Treia Lege Fundamentală. ”Dacă o acțiune a lui Tom comportă o pierdere pentru acesta, dar îi aduce lui Dick un câștig, înseamnă că Tom a procedat ca un neajutorat, iar fapta lui va fi reprezentată în cadranul N. (L.D. adică cel considerat cadranul II). Dacă o acțiune a lui Tom le aduce amândorura un câștig, atunci va fi reprezentată în sectorul In (L.D. adică în cadranul I): Tom a acționat inteligent. Dacă Tom câștigă de pe urma acțiunii sale, iar Dick pierde, aceasta va fi marcată în cadranul R (L.D. adică în cadranul IV), deoarece Tom s-a comportat ca un răufăcător. În fine imbecilitatea este asociată cu aria Im și cu partea negativă a axei Oy (L.D. adică în cadranul III)”. (p. 37). Cei care au citit Teoria jocurilor (de întreprindere) recunosc cele patru posibilități ale consecințelor unei interacțiuni între două persoane/ doi actanți: win-win; win-lose; lose-win și lose-lose, respectiv câștig-câștig, adică avem doi inteligenți; câștig-pierdere, adică avem un inteligent și un imbecil; pierdere-câștig, adică un imbecil și un inteligent; și pierdere-pierdere, unde avem doi imbecili). În sfârșit, ni se dezvăluie și conținutul Regulii de Aur (Legea a Treia): ”Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără să câștige nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale” (p. 38). Într-adevăr, miezul nefericirii omenirii constă în existența unor ”judecăți” generatoare de acțiuni sau pur și simplu a unor acțiuni umane produse doar ca să genereze pierderi altora, ”câștigul” fiind doar plăcerea obținută producând durere altora, ”câștig” care cel puțin sub raport energetic (efort depus) este o pierdere. Sadismul și masochismul nu cred că au fost luate în considerare de către autor, acesta referindu-se doar la ceea ce numim raționalitate/ normalitate/ medie. După părerea autorului majoritatea oamenilor se plasează în cadranul III (Im) populat de imbecili. Iată concluzia (tristă) a autorului în urma descoperirii acestei Reguli de aur: ”De cele mai multe ori, ne aflăm în situații în care ne pierdem banii/ și/ sau timpul și/ sau energia și/ sau pofta de mâncare, buna dispoziție sau sănătatea din cauza unei acțiuni absurde a unei creaturi ridicole ce nu are nimic de câștigat din faptul că ne rănește, că ne provoacă dificultăți și probleme. Nimeni nu știe și nimeni nu poate să explice de ce această creatură stranie face ceea ce face. De fapt, nu există o explicație – sau, mai bine zis, există o singură explicație: individul respectiv este un imbecil” (p. 39). Meditând asupra adevărului acestei Reguli de aur, simți că te cuprinde scepticismul, chiar deznădejdea, evident dacă te gândești la omenire în ansamblul său și nu doar la sine. Nici disperarea nu e departe, ba poți ajunge chiar ”pe culmile disperării” (Cioran) dacă ne reamintim și Legea a doua, cea care exclude posibilitatea ca educația să mai repare ceva stricat ab origine. Treptat-treptat și tonul ironic al autorului dispare (și disponibilitatea mea de a scrie în cheie ludică de asemenea) mai ales dacă ne uităm cu atenție în oglindă și apoi în jurul nostru. Cazurile de lose-lose sunt atât de frecvente încât toate teoriile manageriale cu privire la o posibilă societate armonioasă bazată pe win-win par simple utopii menite să umple timpul studenților și cardurile celor care trăiesc de pe urma iluziei că imbecilitatea ar putea fi diminuată sau chiar eradicată! Din punctul meu de vedere, clasamentul cu categoriile de imbecili ar trebui să înceapă cu acei indivizi care atentează la viețile semenilor lor: criminalii obișnuiți și declanșatorii de războaie ucigătoare (”acei bolnavi care conduc lumea”); apoi sunt imbecilii care atentează la calitatea vieții semenilor lor: negustorii de produse contrafăcute, mincinoșii de profesie (mitomanii), făcătorii de legi strâmbe (cu dedicație), cei care dau muzica la maximum ca să se simtă ei bine etc. Nu în ultimul rând ”plăcerea” genetică a unora de a fi conflictuali, certăreți, tensionabili fără a avea din asta un câștig net. Creșterea ratei divorțurilor, a proceselor pe teme patrimoniale etc. toate acestea se învârt în jurul unor indivizi diagnosticați corect de Cipolla: imbecili. Nu de mult, cineva mă anunță: ”Știi că X s-a despărțit de Y”?. Răspunsul meu a fost (și este același în situații similare): ”Doi imbecili”.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 579. Marți 31 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (6)


Am amendat deja, de la început, grava carență impardonabilă a autorului, aceea de a nu defini ab initio termenii fundamentali cu care (se) operează în Tratatul său modest ca dimensiuni dar de o uriașă însemnătate pentru viața planetei Pământ. Dar autorul a avut cu siguranță o strategie clară în a începe prezentarea Legilor fundamentale ale imbecilității umane fără a defini conceptul de bază, acela de imbecil. Conform acestei strategii subtile și deloc accesibile oricui, autorul declară chiar la începutul celui de al treilea capitol al Tratatului său, capitol intitulat ”Un interludiu teoretic” (pp. 29-33): ”Am ajuns astfel într-un punct în care este necesar să clarificăm conceptul de imbecilitate umană și să definim sintagma ”personaj dramatic” (dramatis persona)” (p. 29). Într-adevăr, better later than never! Deoarece pe parcursul acestui capitol interludic nu se vorbește/ scrie nimic despre ”definirea sintagmei personaj dramatic (dramatis persona)” mi-am pus, firește, întrebarea: de ce oare scriitorul nu se ține de cuvânt? Dar înainte de a-l acuza pe Cipolla de uituceală savantă, am purces la căutarea textului original (englezesc) după care s-a făcut traducerea. Oare nu cumva…? Ba da, chiar așa: traduttore = tradittore. Iată textul: ”At this point it is imperative to elucidate the L. concept of human stupidity and to define the dramatis persona”. Mai întâi, trebuie să declar că nici eu nici traducătoarea nu știm ce înseamnă acel ”L.” inserat în text. Traducătoarea a trecut, cu nonșalanță peste problemă, ignorând-o. Eu nu pot face decât să-mi recunosc ignoranța și să apelez la persoane știutoare (Smaranda, ești pe recepție?). Dar nu pot accepta traducerea ”to define the dramatis persona” prin ”să definim sintagma personaj ”dramatic” (dramatis persona)”. În realitate, este vorba despre numirea/ spunerea pe nume a personajului acestei piese/ cărți, personaj numit ”imbecilitate”. Iată traducerea mea: ”și să spunem personajului pe nume”. Atât! Nu este vorba despre definirea sintagmei latinești și nici de vreun personaj plin de dramatism. Trimiterea este evidentă la personajul cărții: prostia/ imbecilitatea omenească. Pentru doritorii de lectură a textului original al cărții sugerez două link uri: https://archive.org/stream/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla_djvu.txt  sau mai bine la http://harmful.cat-v.org/people/basic-laws-of-human-stupidity/ . În treacăt fie spus, dând Search pe Google ”The Basic Laws of Human Stupidity”, am primit de la generosul motor de căutare peste 24 de milioane de trimiteri!

Am înțeles strategia autorului de a amâna timp de două… capitole lămurirea conceptului de imbecil, dar la nivel tactic arta amânării atinge desăvârșirea. Probabil, mulți dintre noi s-ar fi așteptat ca autorul să precizeze, cu maximum de claritate, de la bun începutul capitolului: un imbecil este acea ființă umană care…. Nț! Nu așa procedează însă autorul acestui concis tratat despre imbecilitate, ci – ca un veritabil autor de romane de aventuri – o ia din nou pe ocolite, într-un stil oarecum jucăuș (doar este vorba despre un inter-ludiu: adică nici pre-ludiu, nici post-ludiu, ci ceva între/ printre). Inspirat probabil din teoriile economice ale Lordului social-democrat John Maynard Keynes (cel care a scris despre ”înclinația spre investiții” și ”înclinația spre economisire” ale anumitor tipuri psihologice de oameni), Carlo M. Cipolla – ca rezultat al vastelor și laborioaselor sale cercetări – lansează conceptul de ”înclinație spre socializare”. Aparent contrazicându-l pe marele Aristotel care cugetase și scrisese cu cca 2300 de ani înainte că ”Omul este un animal social” (de unde și simpatia părinților socialismului științific, Marx îndeosebi, față de filosoful grec), autorul italian vine cu o fină și necesară nuanțare: unii oameni sunt foarte sociali, în timp ce alții sunt foarte puțin sociali, iar între aceste extreme se află marea majoritate a oamenilor cu înclinații diferite spre socializare. Ceea ce părea a fi un tratat (psihologic) de teoria acțiunii umane (cum acționează oamenii asupra mediului înconjurător) apare a fi acum un tratat (psihosociologic) de teoria inter-acțiunii sociale (cum interacționează oamenii între ei și ce obțin din asta: pierderi sau câștiguri). Economist fiind (școlit la London School of Economics), istoricul italian nu uită să invoce și costul de oportunitate (un câștig sau o pierdere potențiale) al interacțiunii dintre două persoane; mai mult, el consideră că fiecare dintre noi ține (în minte) un fel de cont de câștiguri și pierderi în care se înregistrează ce se câștigă și ce se pierde în urma interacțiunii unui semen cu un altul. (Despre utilitatea diurnă a ținerii conturilor știm de la părintele contabilității, matematicianul italian Luca Bartolomeo de Pacioli (1447 – 1517), cel care l-a învățat matematică pe Leonardo da Vincihttps://en.wikipedia.org/wiki/Luca_Pacioli sau https://www.edusoft.ro/luca-pacioli-parintele-contabilitatii/). Dar asta înseamnă că și noi înșine vom produce plusuri sau minusuri în conturile personale ale celor cu care interacționăm. Din această contabilitate în partidă dublă italianul economist Carlo M. Cipolla (https://en.wikipedia.org/wiki/Carlo_M._Cipolla) își imaginează calitățile/ caracterizările (aprecieri de la terți) pe care le obțin două persoane care interacționează. Pentru aceasta el apelează la sistemul de coordonate bidimensional (din deja celebra figură nr. 1 de la pagina 31). Deoarece nu am cum reproduce aici sistemul de coordonate bidimensionale invit cititorul doritor de claritate să deschidă linkul de mai jos:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Coordonate_carteziene și să noteze (fie și imaginar) că axa verticală este notată cu Y, iar cea orizontală cu X. Cadranul din dreapta sus este cel care înregistrează doar valori pozitive/ avantaje/ câștiguri (+), iar cel din stânga jos înregistrează doar valori negative/ dezavantaje/ pierderi. Nu întâmplător, numerotarea celor patru cadrane începe cu cel pozitiv (notat cadranul I) și în care Cipolla include mulțimea In (adică a oamenilor inteligenți, care câștigă mereu), iar cadranul III (cel negativ) include mulțimea Im (adică a imbecililor, a celor care pierd mereu). Cadranul II (care are și + și ­- ) este notat de Cipolla cu N (neajutorați), iar Cadranul IV (ultimul) care are de asemenea și aspecte negative/ pierderi dar și pozitive/ profituri) este notat cu R (adică mulțimea răufăcătorilor). Autorul realizează că suntem în fața unei probleme de cost-beneficiu (cine ce pierde și ce câștigă în raport cu un altul), dar declară ferm că nu vrea să plictisească prea mult cititorul cu chestiuni tehnice. Însă cheia problemei se află în finalul ”povestirii” și ea frizează relativismul etic (fără a fi numit astfel de autor).  Iată cum (de)scrie/ exemplifică Cipolla acest caz cu un posibil dublu standard: ”Tom îl lovește pe Dick și se simte mulțumit de fapta sa. Poate pretinde că Dick este absolut încântat că a fost lovit. Dick însă poate să nu fie de acord cu Tom. Poate chiar să fie supărat că a fost lovit. Prin urmare, este decizia lui Dick, nu a lui Tom, dacă acest incident a fost un câștig sau o pierdere.” (p. 33). Cu alte cuvinte, Dick poate să fie inteligent și să înregistreze acțiunea lui Tom ca pe o agresiune și un afront, sau poate să fie imbecil și să considere că bătaia e ”ruptă din rai” și că a meritat să fie lovit, înregistrând acțiunea lui Tom ca pe un act pozitiv/ favorabil lui. Se știe că granița dintre sublim și ridicol este, adesea, infimă! Așadar, ca răspuns la întrebarea: ”în ce cadran îl trecem pe Dick?”, ajungem la solomonicul și relativistul răspuns: Depinde!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 578. Luni 30 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (5)


Procedând progresiv și cât se poate de metodico-științific istoricul-economist italian alocă celei de A Doua Legi Fundamentale a imbecilității umane un spațiu suplimentar față de Prima Lege Fundamentală: patru pagini. Autorul conștientizează riscul de a șoca multe prejudecăți, orgolii exacerbate și conștiințe încărcate, drept pentru care temporizează și o ia pe ocolite pentru a intra apoi tangențial/ razant în problemă și nu brutal, perpendicular și incisiv cum o voi face eu imediat (d)enunțând conținutul scandalos al acestei Legi irefutabile și implacabile ca orice altă lege științifică din domeniul acțiunii umane. (Spre exemplu, un alt savant de renume mondial, pe (re)numele său Karl Marx, a demonstrat – la fel de științific ca Cipolla – că determinarea valorii mărfurilor în funcție de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor, adică legea valorii, se impune cu forța ”ca o lege naturală regulatoare, așa cum se impune, de pildă, legea gravitației atunci când se prăbușește casa peste tine”). Dar să revin rapid la A Doua Lege Fundamentală descoperită de marele savant (tot de renume mondial, of course) Carlo M. Cipolla, și să o expun în toată nuditatea, duritatea și implacabilitatea sa funciară: ”Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice altă însușire a respectivei persoane” (p. 24). După prostul meu obicei de a încerca să redau cristale ale gândirii umane (cum ar fi conținutul Legii de mai sus) cu propriile mele (umile) cuvinte, eu aș (re)formula conținutul acesteia, astfel: imbecilul este imbecil, indiferent cum vrea el să pară și indiferent dacă are și (alt)ceva bun în el. Sper ca urmașii lui Cipolla să nu se supere pe mine, dar Legea A Doua a imbecilității umane seamănă al naibii de mult cu o cugetare superprofundă datorată ”înțeleptului” Dogberry din ”Mult zgomot pentru nimic” (W. Shakespeare) care a comis următoarea constatare cu caracter legic (și științific!): „Să ai o înfăţişare plăcută depinde de împrejurări, dar să ştii să citeşti şi să scrii este un dar al naturii“. Cipolla face ceea ce Shakespeare nu și-a permis: a pus semnul identității între Natură și Providență. Iată probele (extrase din demonstrația celei de A doua Legi Fundamentale a imbecilității umane): ”un imbecil se naște imbecil printr-un act al Providenței” (p. 24). Cu alte cuvinte, tâmpenia umană este genetică și eforturile educației de a corecta ceea ce Natura a decis sunt zadarnice (aici Cippola va comunica și rezultatele propriilor sale cercetări științifice): ”În această privință, Natura s-a întrecut pe sine. … Cu adevărat extraordinar este că natura reușește să mențină constant procentul ó de imbecili, indiferent de mărimea grupului în cauză”. (pp. 24-25). Și ca lucrurile să devină și mai clare, Cipolla răsucește cuțitul științei în rana orgoliilor noastre interminabile, scriind: ”educația nu are nimic de-a face cu procentul ó.” Just! Ceea ce urmează este de-a dreptul scandalos și extrem de greu de recunoscut de către cei vizați: ponderea imbecililor din rândul muncitorilor, funcționarilor, studenților, administratorilor și profesorilor este aceeași: ó! Și pentru ca scandalul să urce până la cer, cercetătorul istoric-economist-italian afirmă că cercetările sale în rândul laureaților Nobel au confirmat nu doar Prima Lege Fundamentală a Imbecilității umane (”procentul imbecililor este mai ridicat decât te aștepți”) (p. 26), ci și convingerea comună că tâmpiți sunt peste tot și că nimeni nu poate corecta ceea ce Creatorul însuși a creat. Concret, vastele cercetări întreprinse de neobositul istoric probează că oamenii nu sunt egali (cum, în mod eronat, susțin”tendințele culturale actuale din Occident” – p. 23), ci dimpotrivă: ”unii dintre ei sunt imbecili, în vreme ce alții nu, iar această diferență nu depinde de factori și influențe culturale, ci pur și simplu de ereditate. La fel cum o persoană se naște cu părul roșcat, așa se naște un om imbecil” (ibidem). Mai este oare nevoie să subliniez că Cipolla își manifestă ”certitudinea că imbecilitatea este un privilegiu aleatoriu al rasei umane și că este uniform distribuită, într-o proporție constantă”? Nu, deoarece acesta este însuși conținutul celei de A doua legi fundamentale a imbecilității umane. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!