liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Camil Petrescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 586. Marți 7 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (13)


Dacă acceptăm să ne uităm în oglinda care descrie cât de departe de ideal este bogata și frumoasa Românie din punctul de vedere al societății care viețuiește pe aceste meleaguri, este lesne de observat decalajul deranjant dintre posibilitățile de dezvoltare ale țării și rezultatul mereu nemulțumitor constatabil cu ochiul liber. Pentru a proba Legea A Cincea a imbecilității umane cu concluzii ale altora (nu doar ale mele) voi reproduce, în acest miniserial dedicat cărții și ideilor lui Cipolla, opinii întâlnite și difuzate pe rețelele de comunicare sau în cărți tipărite. Toate cu referire la Portretul/ Starea națiunii noastre. Apropos, nu uitați să urmăriți ”Starea nației” (emisiunea lui Dragoș Pătrașcu) pe postul Prima TV începând din 20 august. În săptămânile din urmă guvernanții (cu guvernanta în frunte!) s-au întrecut în a-i oferi lui Dragoș Pătrașcu materie primă pentru zeci de emisiuni. Chiar! Oare nu o fi vreo ofensivă bine concepută și dirijată (de statul degeaba, cel perpendicular pe statul paralel) de a-l compromite pe excelentul pamfletar oferindu-i subiecte în exces și provocându-i acestuia o gravă indigestie informațională? Orice conspirație este plauzibilă după ce postul public de televiziune a fost (din nou!) compromis de conducerea excesiv de democratică a țării, scoțând emisiuni de mare rating din grilă (”Starea nației” și ”Ora 9”). Dacă imbecilul este acea persoană care își face rău sieși și altora, atunci legile cipolliene se aplică la noi cu asupră de măsură. Cârcotașii de serviciu și sensibilii la critică vor zice că rândurile de mai sus sunt strict îndreptate către originea prostiilor pe care le auzim/ vedem/ simțim cotidian: coaliția (mereu penalizabilă) PSD + ALDE care conduce trebile țării într-o direcție cunoscută doar de aceasta. Nimic mai fals. Dovezi despre prostul mers al trebilor dinlăuntrul țării pot fi găsite în mod aproape constant de cel puțin un secol încoace. Cred că nu mai trebuie precizat că poeziile și textele menită să deștepte românii (chiar Imnul nostru clamează mereu în gol acest lucru) nu au autori demni de a fi canonizați în vreo listă (oricum excesivă) de sfinți și martiri ai nației. Ca și partidele care ne conduc, și pamfletarii provin din rândul celor care au votat și au susținut o stare de lucru (cu mai multă sau mai puțină voie de la comenduire, dar au făcut-o). Cu toții avem o contribuție mai directă sau mai puțin directă la starea negativă a lucrurilor. Nevotând – susții indirect pe (alt)cineva. Votând prost (adică fără să gândești măcar pe patru ani înainte, acceptând pomeni electorale și ”iubind” posturi TV de propagandă deșănțată) ești deja coautor la prostul mers al lucrurilor și  susții în mod direct impostura, ilegalitatea și hoțiile făcute în numele democrației. Adică îți este bine pe termen (foarte) scurt și rău pe termen lung. Închei acest paragraf cu ceea ce am început: să nu uităm să ne uităm în oglinda faptelor noastre și să tragem concluziile pe baza cărora vom acționa.

Zeflemeaua” este un pamflet care are ca motto cuvintele lui Camil PetrescuRomânii e deștepți”. Iat-o:

Când va veni sfârșitul lumii/ Românii nu vor fi atenți/ Iisus a spus ”Talita kumi”/ Dar nu pentru inconștienți.

Iar Ziua Domnului, ca hoțul/ În miez de noapte va sosi/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi.

N-avem conștiința tragediei/ Și totul luăm ”a la legere”/ Noi campionii bășcăliei/ Am compromis orice mister.

Avem o scuză de fațadă:/ ”Lasă că merge și așa!”/ Trădăm la primul colț de stradă/ Și-apoi încălecăm pe-o șa.

Senzația e de plutire/ De infinit parașutism/ Noi am făcut mișto subțire/ Și de marxism și de fascism.

Ce Decebal și Burebista?/ Ce patriotul cărturar?/ Trăiască Mița Biciclista/ Și berea rece la pahar!/

Mitică veșnic să trăiască/ Și noi pe lângă el, noroc!/ Filozofia chelnerească/ E tot pe loc, pe loc, pe loc!/

Întreaga drojdie se scurse/ Din mahalale de Fanar/ Și-n loc să fim un roib de curse/ Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura/ Ea pentru toate e un leac/ Simți cum îți umple toată gura/ O moștenim din veac în veac

Noi ”facem” și ”băgăm” de-a valma/ Noi suduim neîncetat/ Iar la acest popor sudalma/ E o religie de stat.

La treburile serioase/ Noi nu ne concentrăm destul/ Avem o somnolență-n oase/ Și-o zeflemea de prost fudul.

Și doar la reluări de faze/ Parcă ne mai trezim puțin/ N-avem profil de kamikaze/ Tiparul nostru-i byzantin/

Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pământeni/ Pe noi nu ne-o găsi acasă – / Vom fi la meci sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta/ S-o tragem și pe asta-n piepți/ N-aveți decât să-nchideți poarta/ Dacă tot face ea pe moarta…/ Hai că românii e deștepți” (pamflet de Corneliu Vadim Tudor, publicat la 10 septembrie 2014. Căutând pe Google această poezie am aflat că este atribuită și lui Camil Petrescu, dar mai frecvent lui C.V. Tudor. Cu regret, nu am găsit o clarificare din partea unui istoric literar.)

Pentru că am adăugat la cartea ironicului Cipolla, zeflemeaua (cu același titlu) atribuită lui C.V. Tudor, inserez o binevenită opinie ( a lui Nicușor Nacu) pe tema comparației dintre grecescul ”ironie” și turcescul ”zeflemea”. http://revistaconstiinta.ro/mediatii/ironia-si-zeflemeaua/ Nicușor Nacu la 4 aug 2017Omul care se dorește ironic, crezând că face binele, nu știe ce înseamnă ironie atunci când, prin acțiunea sa, sfârșește prin a râde de celălalt. Am considerat întotdeauna zeflemeaua legată de unele persoane ca un semn de slăbiciune… al zeflemitorului. Problema devine delicată atunci când ea este greșit aplicată sub forma ironiei. În fapt, zeflemeaua nu are nimic de-a face cu autentica inteligență, în timp ce ironia da. Trebuie specificat însă, că numai în actul inteligent omul poate găsi resurse care aplică fără nici un fel de dificultate metoda ironiei. Pentru asta, el trebuie să înțeleagă frontiera care desparte zeflemeaua de ironie. Pentru că oricâtă creativitate ar sta în spatele unei persoane, aceasta nu-l scutește să cadă în banalitate. Chiar dacă face jocul mulțimii care așteaptă „pâine și circ”!”.

Voi reveni mâine cu alte ”produse” literare menite să descrie/ ironizeze/ critice starea de fapt a țării în perioada în care acestea au fost scrise. Desigur, toate acestea reprezintă aplicații concrete și irefutabile ale legilor fundamentale ale imbecilității umane la blândele noastre plaiuri mioritice în care oaia a fost propusă să devină brand național. Se opune cineva?  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 438. Miercuri 14 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (160).


Luni 8 august 1966. Aseară mama a venit la 22.30. Filmul ”Doi colonei” nu le-a plăcut. După ce-am ascultat Radio Novisad (care, după ”Jurnalul de seară” a transmis muzică populară românească. M-am culcat fix la ora 0 (după ce-am mai citit din ”Ion”).

Dimineața m-am sculat la 7. Imediat am halit și m-am pus pe citit. La 9 am ascultat R.M. Tata, după ce a ajuns la mijlocul cărții nu și-a putut stăpîni curiozitatea și a citit sfîrșitul. Văzînd că nu s-a descoperit criminalul a lăsat cartea deoparte.

La 9 mama a plecat la Școala din Bălinești, iar tata s-a dus în sat după făină. Azi e o zi mohorîtă cu cerul alburiu și un pic de vînt. A și plouat un pic.

Azi am terminat vol I din ”Ion” de Rebreanu și, începîndu-l pe-al doilea aproape l-am dat gata.

La amiază i-am dat factorului cele două c.p. care vor pleca mîine. I-am spus și mamei de ele. Tata și mama au venit pe la amiază din sat și au făcut la repezeală cîteva turte din plămădeala ce o făcuse mama de dimineață. Cu cei doi șoareci pe care i-am scos azi din bucătărioara de la deal și cu ajutorul capcanei întrunim cifra rotundă de zece bucăți. Pînă merg la școală mai vînez vreo 10-15 căci sînt destui.

Pînă la amiază vremea s-a făcut frumoasă, dar pe la 5 au început să se adune nori groși și timp de o oră i-a tras o ploiță zdravănă cu ceva descărcări. Ca vara… Pînă seara cerul s-a înseninat din nou.

Am făcut iar crupe și nu mi-i greu de cît învîrt, dar mi-i ciudă pe niște pui așa de pretențioși (cum au fost învățați).

La 8 am ascultat R.M. – lovitură de berbec în timp de noapte (realizată pentru prima dată de un pilot sovietic).

Seara nu s-a mai cinat. Înainte de asta am jucat table. Tata n-a fost în formă: a luat bătaie și de la mine și de la mama. Tata s-a obișnuit să se culce devreme, pe la 20-21. Mama îl secondează după o oră-două. Eu m-am culcat la 22.30, după ce-am terminat de citit ”Ion”.

Marți 9 august 1966. Dimineața la 8 am fost în picioare. Mama s-a dus la școală și tata s-a apucat să spele niște sticle de un litru. Pînă pe la 9.30 (timp în care am ascultata și R.M.) am terminat de scris recenzia romanului ”Ion”.

Am vrut apoi să să merg la Bibliotecă, mi-am aranjat cărțile în mapă, m-am îmbrăcat, dar tata n-a fost de acord să merg în pantaloni scurți și m-am lăsat păgubaș. Apoi m-am dezbrăcat și m-am dat la spălat sticle cu tata. În total s-au curățat și spălat 40 de sticle, ceea ce înseamnă 40 de litri de vin înfundat.

Ziua s-a menținut tot timpul frumoasă. Mama a adus vestea că ieri la Bălinești a bătut piatra zdravăn și a distrus aproape totul. Piatra (ghiața) stătea în straturi de 20 de cm.

De ieri am revenit la maiou. Ieri mama a cumpărat două bucăți bleu și sînt foarte practice și comode..

Pe după amiază (după un prînz grozav de copios de crăpam) am jucat cîte o partidă de table cu mama și tata. Am pierdut ca un erou.

Nemaiavînd alte cărți din lectura recomandată de școală am început să citesc ”Robin Hood” de Henry Gilbert o foarte bună carte despre faimosul haiduc englez Robin Hood și despre care am învățat și la limba engleză. După primele 50 de pagini cartea a început să devină foarte captivantă și-mi place foarte mult.

Pe la 6 mama și tata au plecat la cooperativă după cumpărături (tigaie pentru ochiuri și borcane). Prin vecini au apărut dihănii care fac ravagii printre pui. Deocamdată la ai noștri n-a încercat. Azi am umblat desculț, prima dată în vara și în anul ăsta.

După ce au venit cu cumpărăturile (tigaie + trei borcane de cîte 10 kg) după ceva timp au plecat iar în sat. Eu am rămas în casă și am început să citesc ascultînd totodată și radio. Ascultînd de cîteva ori cîntecul interpretat de Giani MorandiCe mă fac cu latina?” l-am îndrăgit foarte mult. Am ascultat apoi emisiunea ”Colegi de liceu” și am ascultat interviul luat de un radio-reporter responsabililor de club din orașele Piatra Neamț, Vatra Dornei și Rădăuți. Dacă în primele două orașe n-a fost găsită nici o activitate, în schimb despre Rădăuți a avut cele mai bune cuvinte spunînd că activitatea era în toi, desfășurată sub conducerea tovarășului Aristide Prandea, pedagog la Liceul nr 1, un om inimos și harnic…  A relatat apoi despre ampla activitate de la club. Sînt foarte mîndru și mi-a plăcut că pe Hamza al nostru l-a apreciat ca fiind ”inimos și harnic”. Într-adevăr, în privința asta așa e.

Seara nu s-a mai cinat pentru că ”nu-i bine să mănînci seara mult…”. Cu atît mai bine, pentru că nu m-a stingherit de la citit. Mama și tata s-au culcat pe la 21.30 iar eu am stat la masă și am citit. Pe la 22 m-am mutat în dormitor și am citit stînd culcat în pat. Nu mă mai săturam de minunatele ispărăvi ale lui Robin Hood și cred c-aș fi stat pînă terminam cartea dacă n-ar fi început să mă usture ochii.

Joi 11 august 1966. Aseară, reușind să stau mai tîrziu, am terminat de citit ciclul de povestiri ”Bai Ganiu” de Aleko Konstantinov. Mi-au plăcut toate povestirile în afară de ultimele care mi-au părut searbăde. Îl pot asemăna pe Aleko Konstantinov cu Caragiale. Bai Ganiu e cam prost, dar șiret, profită de orice ocazie și e corupt. Mi-am impus un tempo destul de rapid în citirea cărților. Dar nu le citesc superficial, ci încerc să le pătrund sensul și înțelesul frazei și, totodată, îmi scot deoparte ceea ce mi se pare a fi interesant, deosebit, neînțeles pînă acum.

Și azi este o zi mohorîtă și rece. Dacă n-ar fi fost așa, m-aș fi dus la Siret să mă tund. Am amînat pe mîine. Azi, silit de vreme, am stat tot timpul în casă. Dimineață am cercetat capcana și era neatinsă. Peste o oră m-am dus iar și un șoarec era deja prins, mărind numărul la 11.

Dimineața mi-am răsfoit biblioteca în căutarea unei cărți pentru a-mi trece și ziua de azi pînă mă voi duce la Bibliotecă. Din cele cîteva cărți necitite pe care le-am găsit am ales romanul ”În ajun” (Rus: ”Nakanune”) de Turgheniev. Am ținut cont în alegerea acestei cărți de elogiile  aduse acestei cărți de prof Stavri (Momolu), profesoara Scurtu și profesoara de limba rusă Savin. Așadar, pe la 12 am început să citesc cu toate că începutul cărții m-a plictisit binișor (ca aproape orice început) pe parcurs am simțit plăcerea de a citi și nu m-am plictisit deloc. Din contra. Spre seară (17 – 18) m-am dus cu bicicleta la Bibliotecă , am dus cărțile și am luat o mulțime de alte cărți pentru lectura obligatorie de la limba română. Mi-am luat următoarele cărți: ”Un om între oameni” 3 vol de Camil Petrescu, ”La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, ”Scrinul negru” de G. Călinescu și vol 5 și 17 de Sadoveanu cu mai multe Opere + ”Agentul secret”. La Bibliotecă erau cîțiva studenți din sat (am dat ochii cu fostul meu prof de matematică din clasa VI-a Mezinu, care acuma-i asist univ la Facultatea din Iași. Am uitat caietul de limba română la Bibliotecă.  Cum am ajuns acasă am luat ”În ajun” ca s-o termin repede și să mă apuc de romanele obligatorii. Tata s-a dus seara la ședința Comitetului Executiv. Părinții s-au culcat pe la 22. Mama însă a stat în pat și a citit din ”Agentul secret” de G. Green (Colecția ”Aventura”). La 23 am ascultat Novisad ul (numai un Buletin de știri). Seara am stat tîrziu și pînă n-am dat gata ”În ajun” nu m-am lăsat.  Sfîrșitul e dureros, dar cartea mi-a plăcut foarte mult (oameni cu caractere puternice, bine conturate, generoși). Am citit în prefață că acțiunea este inspirată din realitate. M-am culcat aproape de ora 1., după ce, în pat, am citit primele două nuvele din volumul ”Golanii” de Liviu Rebreanu (luat tot azi de la Bibliotecă).

Vineri 12 august 1966. Dimineața și pînă la amiază vremea a stat aceeași: rece și mohorîtă, de toamnă. După masă, norii au prins a se împrăștia și pe la orele 16 ne-am bucurat de semnul cerului cu toate că mai bătea un vîntuleț destul de rece. Seara a găsit cerul curat de nori și după ce soarele a apus s-a împodobit de stele.

Dimineața, mama s-a dus vreo două ore la Bălinești iar la 11 era înapoi. Eu am citit din ”Golanii”. N-am citit din toate nuvelele, ci numai cîteva care mi s-au părut mai importante: ”Glasul iubirii”, ”Ofilirea”, ”Răfuiala”, ”Culcușul”, ”Golanii” și ”Hora morții”. Pînă la prînz aveam și recenzia gata. Considerînd că am terminat cu Rebreanu, am început cu Camil Petrescu. Azi am ”atacat” primul volum din romanul ”Un om între oameni”. Pînă seara (cu întreruperi mari) am citit cîteva capitole: stilul plăcut și vioi te menține atent. Azi mama a terminat de spălat o albie de rufe și i-a mai trebuit apă. Tanti Lucreția a fost la spital (reumatism). Mergînd după apă am stat un timp cu Petrică și Paulică. Le-am făcut un cărucior cu patru roți care-i destul de trainic. Pe Paulică aproape nu-l pot suferi. E individualist, egoist și răutăcios. În schimb, Petrică e cuminte și ascultător. Mai mare dragul să vorbești cu el. Pînă acum mi s-a părut că Petrică seamănă cu Mircea, iar Paulică cu mine (la caractere). Dar pîn-or fi ei mari…

După masă la 16.15 am plecat cu bicicleta la Siret. Scopul principal: să mă tund. Părul mi-a crescut sălbatic pe gît și peste urechi. În față – de asemenea. Pînă la Siret am avut vîntul în față și cu tot efortul depus am făcut pînă la Siret trei sferturi de oră. La 17 am ajuns la Siret. M-am interesat de ce mi-a spus tata (haine) apoi m-am dus la frizerie. Am așteptat un pic aici apoi m-am tuns. Mi-am dat ”malagamba” jos și l-am scurtat destul. Mă simt mult mai bine, mai ușor (acasă am dat cu lama pe față). De la frizerie am mers la librărie și mi-am luat un caiet de 10 lei, cu coperte negre.

Mama mi-a dat 25 de lei. Eu mai aveam 30 de mangoți (ai mei). Apoi am pus la CEC cei 30 de ”mangoți”. (mangoți albi pentru zile negre). Am mai luat un sifon ( 25 de bani) și la făr-un sfert m-am pornit acasă.

Aici m-am schimbat în costumația de vară (maiou și pantaloni scurți). Mama și tata au fost pe la tanti, apoi au plecat la cooperativă. Eu am tras băieții cu bicicleta. Paulică: ”Eu de ce-ți dau mere? Tu să-mi dai prune”. După ce i-am pașaportat m-am vîrît în casă și-am început să scriu (am rămas în urmă cu o zi). Am căutat o muzică pe unde medii și-am dat peste postul de radio ”Con Israel” în limba română (transmite de la 19.30 la 20 pe 440m). (Orașe din Israel: Ierusalim, Tel Aviv, Haifa). Mîine în Israel vor fi temperaturi de 30-40 grade. Astăzi au transmis ”Jurnalul săptămînii”. Tata și mama au venit pe la 20 de la cooperativă. Tata și-a cumpărat o pereche de pantofi de 170 lei (negri) pentru iarnă. Tata a început să facă aprovizionări serioase. Pare-mi-se că este prima dată cînd o ia așa din timp și-și face provizii pe ani de zile. Mi-au promis și mie o pereche de pantaloni de tergal. Poate vor face un contract… Mama a numărat restul. Mi-au rămas numai 17 lei din 25. ”Mai trebuie 5!” mă atenționează mama. I-am spus că am luat caietul de 10 lei punînd și de la mine 5 lei.

Seara după cină am venit cu toții în sufragerie și am jucat cu toții table (am luat amîndoi bătaie de la tata). Eu m-am apucat de citit. Pe la 21 am auzit un post iugoslav în limba rusă (sau poate chiar în limba iugoslavă) și-am înțeles foarte bine. Mama a citit și dînsa, dar la 23 s-a culcat. Eu m-am culcat la 23.30.

Sîmbătă 13 august 1966. Trezirea la 8. Azi este o zi minunată, caldă și cu un soare strălucitor.

Tata a plecat la Siret, iar mama la Bălinești. Eu am avut ca sarcini să mănînc, să citesc și să păzesc puii. Am îndeplinit doar a doua sarcină. La 9 am ascultat Moscova. Pe la mijlocul emisiunii au transmis o muzică nebună de jazz de credeam că s-a deplasat postul la americani. Pentru prima dată cînd aud muzică ”modernă” la ruși. Citesc acum din primul volum al romanului ”Un om între oameni” și-mi place.

Azi se împlinesc cinci ani de la ridicarea Zidului Berlinului!

Pînă la 11 cînd a venit mama am curățat  vreo 7-8 mere și după ora 11 am făcut eu niște ”turnățele” după sfaturile mamei. Pînă a veni tata de la Siret eu le-am și prăjit, iar mama s-a apucat să facă borș de carne, ardei umpluți și pîrjoale. Azi am mai scos un șoarec. Al 12-lea. Am așezat capcana din nou, dar încă nu s-a prins nimic.

Azi am mai citit, am ascultat radio și-am mai stat pe-afară. De mult n-a mai fost o zi călduță ca azi. Pe zi ce trece simt că se apropie toamna, după care va urma iarna și asta aproape că mă-ngrozește.

La amiază am mers la cooperativă să cumpăr roșii. N-aveau și am rămas cu 5 lei. (acum am 8 lei la rezerve).

Azi e ziua unională a sportului în Republica Moldova. Spre seară am făcut curățenie prin toate camerele, după care ne-am spălat pe cap. Cu ocazia asta mi-am dat părul în jos. Mama zice că-s mai copil așa. De-acum poate în vacanța de iarnă să-l mai dau în sus.

La 20.40 pe 49 m am ascultat la ”Gavarit Maskva” în limba rusă cîntece populare românești (”Gheorghe, Gheorghe”, ”Kukușka” i drughie. Seara, după masa îmbielșugată stropită cu vin de vișine (e tare bun și tare tare) am mai citit și m-am culcat la 23.

Duminică 14 august 1966. Trezit la 8. Am avut cîteva vise bizare. Dimineață n-am mîncat nimic și n-am simțit foame pînă la amiază.

Pe la 8.30 – 9.00 am ascultat Radio Chișinău cu o emisiune pe care o va mai transmite după 1 sept. (probabil e o emisiune lunară). Tata s-a dus la Poștă să aducă ziarele și corespondența. Mama călca rufe, iar eu – ce să fac? Iau bicicleta și încep să fac ture prin ogradă și-n jurul casei. Ajung sub prun, mănînc prune (majoritatea s-au copt) și ca să înaintez mă apuc de gard și mă împing. Dar gardul era putred (mă mir că nu l-au culcat furtunile alea puternice). Am văzut cu ochii mei cum mă prăvălesc, gardul se rupe în două, plasele ies din pari și eu cad împreună cu ele în șanul adînc de un metru. Pe lîngă asta m-am mai și urzicat zdravăn. Bicicleta a rămas intactă sus pe mal. M-am ridicat din șanț, cam năuc și un pic speriat. Un om care trecea pe-acolo îmi zice: ”O făcuși și pe asta”. ”Ăsta-i gard?” replic eu. Cu chiu cu vai am așezat plasele la loc și-am atîrnat ostrețele numai de formă, cu gîndul ca mîine să le pun la loc. La amiază tata a observat și m-a certat. Sper ca mîine să-l fac mai zdravăn de cum a fost. Îmi place să meșteresc. Mamei i-am povestit de bunăvoie (a rîs).

Tata a venit de la Poștă cu un vraf de ziare: ”Munca” (”Vizita tovarășului Nicolae Ceaușescu în Regiunea Mureș Autonomă Maghiară”), ”Magazin” (nu mi-au răspuns la Poșta redacției), ”Gazeta Învățămîntului” (noi metode de predare a limbilor străine) și ”Lupta de clasă” (Ștefan Voitec: ”Pagini din lupta PCR”). Dar ceea ce l-a bucurat cel mai mult pe tata a fost o vedere din Polonia (Varșovia) de la o elevă a sa (Lili Buhaianu, clasa VII-a, sora lui Lica Buhaianu de la Bibliotecă) care-și petrece acolo vacanța în urma cîștigării unui concurs atistic. Vederea am inclus-o în colecție. Cu ocazia aceasta am revizuit încă o dată tot ”arsenalul” meu de vederi. Le-am numărat și valoarea lor se ridică la cca 300 lei.

Astăzi e ziua națională a Pakistanului (19 ani de la proclamarea Republicii).

Pentru a vedea dacă pot citi toate cărțile pe care le-am împrumutat de la Bibliotecă am adunat nr. paginilor de la toate cărțile și am împărțit rezultatul la numărul zilelor de vacanță rămase. Am constatat că trebuie să citesc cîte 200 pagini pe zi. Azi însă n-am citit decît cîteva rînduri. De-acuma…. de mîine.

Azi e o zi frumoasă, senină și chiar prea călduroasă. Dar cu tot seninul cerului deodată s-a rupt o cracă de la părul din față. Era așa de încărcată cu pere încît n-a mai rezistat. Perele au început deja să fie puțin zemoase, dar sînt încă tari. Anul ăsta s-au făcut neobișnuit de multe și mari. Cred că dacă nu vom pune proptele sub crăci se vor mai rupe și altele. E bine că-s multe, dar nici așa nu-i bine. Se distruge copacul.

După masă ne-am cufundat cu toții în lectura ziarelor. Mama s-a apucat apoi iar de ”Agentul secret”. Eu am mai făcut două partide cu tata (scor egal). Din ce în ce partidele sunt tot mai echilibrate și mai bat și eu.

Azi rulează în sat ”Nevasta nr. 13”. Dar, ca și pînă acum am refuzat să merg. Prefer să stau acasă (ca huhurezu). I-am propus mamei să jucăm o partidă de table. Dacă cîștig eu – nu merg; dacă cîștigă ea – va trebui să merg. Am cîștigat cu 3-2 și-am scăpat fără prea mult tărăboi. Degeaba m-a certat tata (mamut, motan, prost – are dreptate) – tot nu m-am dus.

La amiază am ascultat un interesant concurs ”enciclopedic” de tip ”Cine știe cîștigă”. Seara părinții au plecat la cămin. Eu m-am apucat să scriu în Jurnal. În același timp ascultam și radio. Astfel, la 19.45 pe 460 m am ascultat un sfert de oră Con Israel în limba română (Sesiunea Congresului Mondial de la Bruxelles). După asta am ascultat același post de radio în limbile spaniolă, arabă (?) (la toate limbile pe care nu le înțeleg și-mi par foarte bizare le zic ”arabă”), franceză și italiană. Probabil a transmis și în ebraică. De la 20.30 pe 590 m (unde medii) am ascultat un post sovietic la care a transmis muzică ușoară românească (Sile Dinicu, Doina Badea, Luigi Ionescu). Două glume receptate azi. Despre copii: cînd sînt mici îți vine să-i mănînci de drăgălași ce sînt; cînd sînt mari îți pare rău că nu i-ai mîncat. Doi cheflii: ”Mă! Ai mîngat o zgobidoare. Ză știi că te-ai îmbătat”, – ”Așa-z eu; gum mănîng o zgobidoare, gum mă-mbăt”.

La 23 am ascultat Radio Novisad cu Buletinul de știri și concertul de muzică populară românească. La această oră au venit și părinții. Am citit pînă la 0.30 cînd am ascultat ”Glasul patriei” (Agendă turistică). Am pus capul în pernă la ora 1.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 431. Miercuri 7 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (153).


Duminică 3 iulie 1966. Aseară, după ce m-am culcat (vorba vine), am auzit de la 0 la 0.30 Vorbește Praga în limba engleză și Parla Bucarest (397m). În cadrul emisiunii de la București  a dat muzică ușoară românească. Pînă la ora 1 am ascultat Glasul Patriei care n-a fost cine știe ce interesant. Între timp am citit din ”Pădurea spînzuraților” (Iosif Bologa: ”Religia să fie admisă numai ca mijloc de dezvoltare a fanteziei copiilor”).

Azi dimineață mama m-a lăsat să dorm cît pot. De-abia la 10 m-am trezit singur. Tata era plecat cu bicicleta la Zamostea să se intereseze de lemne. Pînă la 11 m-am spălat îndelung, făcînd mare ”risipă” de apă. La 11 am mîncat pt dimineață. Abia m-am mai învîrtit prin casă și pe-afară și s-a și făcut ora 13, iar mama a așternut din nou masa. Am mîncat fără nicio poftă.

După masă a venit poștașul și ne-a adus o scrisoare de la bunița. Nu se mai așteaptă să vin eu la București. Mama și tata au hotărît să nu mai plece la București și să plec numai eu. Aș vrea să n-o anunț pe bunița de venirea mea ca să-i fac o surpriză (aprox ca data trecută).

Azi e o zi, de asemenea, caldă și însorită.

Dimineața, plin de elan, am mai făcut antrenamente la săritura în înălțime. De la un timp am început să ating sfoara, dar am ridicat-o mereu și, așa, ușor atingînd-o am ajuns la 1, 34. Cred că dacă voi persista la 1,34 aș reuși să n-o mai ating și să sar mai mult.

La amiază a venit tata și ne-a anunțat că a găsit lemne și după masă a plecat cu două căruțe să le și aducă. Eu cu mama am jucat aproape tot timpul table și un pic de dame. În total am jucat 7 partide de table și patru de dame. Mama m-a bătut cu 5-2. Abia acum am început să prind și eu cum se joacă tablele și-mi place din ce în ce mai mult. E foarte pasionant jocul. La ultimul joc mi-a garantat că-mi dă un marț. Am pariat că-i numai linie (pe un leu) și așa a fost. Înainte de a-și scoate mama ultima ”bilă” am scos și eu ultima și-am cîștigat leul. Am vrut să joc cu mama pe bani, dar dînsa n-a vrut. M-a povățuit însă: ”Să nu te pasioneze banul niciodată”.

Ziua asta caldă s-a transformat pînă spre seară cînd au venit iar nori dinspre Mihăileni (L.D.: satul vecin cu Grămești, satele despărțite fiind de apa Siretului). Era cît pe ce să plouă, dar am scăpat ca prin minune. Azi a fost nuntă la Macovei. În tot satul a fost o adevărată sărbătoare. Lumea curgea puhoi și toți erau la  ”țol festiv”. Locul nunții a fost pe aproape de noi; muzica se auzea foarte tare, la fel și chiuiturile de la hore.

Azi n-am mai reușit să-mi fac lecția la l engleză. Seara tata a adus două căruțe de lemne pe care le-am descărcat în fața bucătăriei.

O noapte cu lună. La 23 am ascultat Novisad ul și la 12.30 m-am culcat după ce-am citit o oră în pat.

Luni 4 iulie 1966. După cum plănuise încă de aseară, tata s-a sculat de dimineață și s-a apucat de tăiat lemne. De voie, de nevoie m-am sculat și eu pe la 7, dar somnoros și chiar adormit pe jumătate.

Pînă la ora 12 am tăiat aproape încontinuu și-am terminat de tăiat aproape toate lemnele în lodve de 1 metru. Tata a măsurat (cubat) și a constatat că nu sînt trei steri, așa cum a plătit, ci, spre ciuda lui, doar doi jumate. La amiază s-a dus la omul cu pricina care i-a promis că-i va da și restul de jumate de ster. Eu m-am înfocat tare la tăiat (curmat), considerînd asta ca fiind un sport. Îmi place să fiu dezvoltat și chiar mai mult decît atîta: să fiu solid! Se pare că deja sînt…

La amiază am ascultat D.V. (Deutsche Welle) (”carnet sportiv”, Carnetul zilei”, despre cel mai modern penitenciar din RFG și despre menajarea bătrînilor (65) dintr-un orășel vest german). Cînd a început să transmită niște muzică ușoară franceză am adormit și mai dormeam mult dacă nu mă scula mama și să-mi spună că în jumate de oră să fiu la masă. Am mîncat ”pe răsturnate” (ca după multă muncă și somn).

Am citit azi în ultimul nr din ”Gazeta învățămîntului” ”Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din R.S. România”. S-au modificat f multe față de perioada cînd eram eu pionier (organizarea, legămîntul, uniforma). Cînd i-am citit mamei despre noua uniformă pionierească, mai întîi s-a mirat, apoi mi-a explicat că aproape exact la fel era și vechea organizare de tineret de pe vremea dînsei (”străjerie”). Mama îmi amintește că se întorc toate așa cum s-au dus (liceu, bacalaureat etc.). Religia însă n-o să revină niciodată și în cazul în care se vor face unele apropier de religie, voi fi foarte revoltat. (L.D.: Naivul de mine nu a realizat că noua ”religie” era deja introdusă (bolșevismul) și cine ”păcătuia” față de dogmatica ortodoxă comunistă era, în cel mai bun caz, ignorat și marginalizat. Cît despre, ”premonițiile” mamei, acestea se bazeau pe un bun simț comun elementar care percepe tangentele dintre extreme, dintre început și sfârșit, dintre sus și jos etc. Fiind la Chișinău, cu cîțiva ani înainte de destrămarea URSS, mama a ”prezis” că imperiul va muri ca să se nască mai puternic… După anii 90, o soră de-a tatei, ”beneficiară” a deportării de două decenii în Siberia, după ce a văzut trendul de refacere a Imperiului nu se oprea din admirație și exclama: ”Cum a știut ea? De unde-a știut?”. Și uite-așa, ca să realizezi ciclicitatea istoriei nu-ți trebuie multe studii savante. Ai nevoie doar de cîteva confirmări…).

După amiază (de la 14.30 la 16 30) mama și tata s-au odihnit, iar eu am stat în bucătărie și am scris Jurnalul pe ieri și pe azi.

Ziua de azi e toridă. Nu e chip să stai mult în soare că te amețește și te toropește. Nu-i chip să faci treabă în timpul amiezii. (am pînă acuma 30 de lei puși la ciorap) (L.D.: A nu se confunda parcimonia și spiritul meu de economie cu iubirea de arginți sau cu ceea ce nu dorea mama să pățesc: ”pasiunea de a avea bani” (în fond, o boală). Banii în sine nu m-au pasionat niciodată, de unde și respingerea constantă a oricărei idei de parvenire, de cocoțare într-o funcție/ poziție/ postură care să te umple de bani, dar fără satisfacții profesionale. Verii mei de la Chișinău se mirau de ce nu fac ceva ca ”să fac bani” (firme, afaceri, tranzacții etc.). Concret, apartamentul în care am stat la Chișinău în anii 1994-1996, era format din două camere excelente într-un turn din apropierea centrului orașului. Proprietăreasa era plecată și stabilită în America și dorea să vândă apartamentul. Filo-română, proprietăreasa a scăzut prețul de la 5000 de dolari la 3000 de dolari, bani pe care eu i-aș fi adunat din salariul meu de la ”Sfatul Țării” în 30 de ani (fără să consum nimic). M-a așteptat câteva luni, doar doar voi aduna banii necesari. Evident, nu avea cum să mă aștepte decenii și a vândut apartamentul cu 7000 de dolari. Noul proprietar l-a aranjat un pic și peste cîteva luni l-a vîndut cu 20.000. Acum presupun că valorează minimum 50 – 60 mii de dolari. Verificarea ideii că nu am făcut pasiune pentru bani este dată de faptul că nu regret absolut de loc pierderea oportunității de a deveni mai bogat cu câteva zeci de mii de dolari (ultima ”trăsnaie” în domeniu, în 2013, a fost indiferența față de un post la BNR, în București). Iar exemple sunt nenumărate. În schimb, la piață, încerc mereu să optimizez raportul cost-calitate prin nevinovate negocieri…).

Azi mi-am mai revăzut colecția de vederi. Cele mai multe le am din Iași (vreo 30) apoi din Rădăuți și din regiunea Suceava. Am de gînd să-mi măresc colecția achiziționînd mereu și făcînd schimb prin corespondență.

Azi e ziua luptătorilor din Iugoslavia – 25 de ani de la atacarea Iugoslaviei. 4 iulie – Ziua independenței SUA. 190 de ani de la proclamarea independenței. La 18 am ascultat Moscova (”De strajă păcii și securității popoarelor”, ”Țara violenței”. La 20 am ascultat din nou ”Ipocrizia agresorilor”, ”Orizonturi sovietice”. La insistențele mamei (care nu păreau a fi obligative) m-am apucat de engleză. Am rămas cu două lecții în urmă. După o jumătate de oră de scris a început să mă doară capul. Am ieșit afară, am ascuțit toporul foarte bine, l-am mai reparat, apoi am ochit o lodvă mai potrivită. La cîte 10 cm de capete am cioplit cu toporul făcînd-o mai subțire, cît să pot prinde cu mîna. Astfel mi-am făcut un fel de halteră cu care am de gînd să fac antrenamente. În seara asta cu greu am făcut 20. Il ridic sus, deasupra capului, apoi îl las pînă aproape de genunchi, îl ridic iar și-l cobor din nou. De 20 de ori. Sper să majorez numărul cît de curînd. Seara am ascultat iar postul italian. Un fel de adresă: Centrala Berlin, Cento due, 192, Căsuța poștală 459. Pt Giovani Verdi. Postul se pare că se numește ”Radio Ogi – Italia” . În continuare, pe 397 m. am ascultat ”Govari Bukarest” (în limba iugoslavă (21 – 21.30) cu emisiunea în limba rusă. ”Laudatur Iedut Cristus” (Radio Vatican). De la 22 la 22.30 Deutschvan Fung pe 195 de m. – pentru Iugoslavia, iar de la 22.30 la 22 pentru România. Seara, m-am culcat pe la 23.30 după ce am început să citesc ”Omul invizibil” (”Pădurea…” am uitat-o în sufragerie).

Marți 5 iulie 1966. Dimineața m-am sculat singur pe la ora 8. Șirul zilelor frumoase și calde nu s-a întrerupt. Azi însă e o zi toridă. Nu e chip să stai mai mult afară, în soare. În bucătărie e ca într-un cuptor nu alta. Singurul refugiu este în sufragerie unde-i răcoare și liniște – cel mai plăcut loc în asemenea zile.

Dimineața am citit din ”Pădurea spînzuraților”. M-a întrerupt mama de vreo două ori: o dată să-i culeg niște vișine pentru o budincă, apoi, după un scurt răgaz, să-i culeg și lui tanti o trăistuță din vișinii ei, pentru dulceață. După ce-am făcut și trebușoara asta am venit în casă și m-am dat pe citit. M-am întrerupt numai la masă, după care iar am luat cartea în mînă și n-am lăsat-o decît după ce i-am citit ultima filă, apoi și Prefața. (”Moartea eroică nu prețuiește în realitate cît viața cea mai ticăloasă”). Mama m-a asigurat că la urmă o să plîng. Eu am încredințat-o că nu se va întîmpla așa ceva. Citind cartea pe nerăsuflate mi-am încărcat sufletul cu emoții, iar la urmă am simțit o mare plăcere să mă descarc plîngînd. Altădată plîngeam pentru simpla moarte a unui personaj oarecare (Țin minte că am plîns grozav în cl. I-a cînd am auzit că lupul a mîncat pe cei trei iezișori ai caprei…). Acum însă n-am plîns pentru moartea lui Bologa. Îmi era mai mult milă de zbuciumarea celor ce rămîneau și-i jeleau. Fără să vreau m-am pus în situația lui. Ce-aș fi făcut eu să știu că peste cîteva clipe nu voi mai trăi? Într-o pornire de curaj mă gîndeam că i-aș înfrunta zîmbind pe cei ce m-au osîndit… Apoi m-am transpus în situația celor ca Ilona, Klapka, Boteanu prieteni apropiați ai osînditului. Cu gîndul că aș asista la moartea unui prieten sau a cuiva drag m-a apucat plînsul, într-un acces de slăbiciune. Mama m-a văzut că plîng și a crezut că-l plîng pe Apostol (Bologa). Pe acesta însă aproape că-mi era și ciudă că a refuzat ajutorul lui Klapka și a spus adevăratele lui intenții… După ce-am terminat cartea m-a apucat durerea de cap de atîta încordare. Aceste ultime două romane pe care le-am citit le admir. Sînt foarte realiste și pătrunse de un umanitarism profund. Cred că mi-am făcut din Rebreanu un scriitor preferat.

După masă mama și tata s-au culcat un pic. Azi tata a cutreierat cu bicicleta satele din apropiere în căutare de lemne. A adus baterii noi pentru ”Delta” (aparatul de radio).

Ca să-mi astîmpăr durerea de cap am luat o pastilă și m-am culcat în bucătărie. M-am trezit la 18, după două ore de somn, cu o durere și mai grozavă. În căldura asta infernală era și cazul să mă doară capul. Pînă pe la 19 m-am mai învîrtit prin casă, apoi m-am dus în dormitor și-am răscolit prin mulțimea de cărți ce trebuie să le citesc. Am ales romanul ”Întunecare” de Cezar Petrescu. Pînă seara am citit cu înfrigurare căutînd să ajung cît mai repede la miezul acțiunii și să aflu totul.

Seara nu s-a mai cinat. Mama a copt pîine și a stat pînă s-a copt (22). Eu am rămas citind în bucătărie. Pe cînd mama se ducea la culcare în sufragerie, s-a auzit cocoșul cîntînd. Mama, superstițioasă, m-a anunțat că mîine sigur se schimbă vremea și nu se știe dacă voi putea merge la Rădăuți. N-am vrut însă s-o cred. Am stat și-am citit pînă am ajuns la pagina 100. Apoi mi-am scris Jurnalul. Cînd m-am uitat la ceas – 22.30! Ceasul stătuse…. Cine știe cît o fi ora acum. Cred că e aproape de 1. După ce l-am învîrtit acum arată 11.15. Voi vedea mîine diferența și-mi voi da seama cît am stat. N-am reușit să recuperez lecțiile pierdute la l engleză. Cînd m-am culcat luna nu se vedea încă.

Miercuri 6 iulie 1966. Astănoapte m-am culcat la ora 1, iar la 3 și ceva m-am trezit iar. Nemaifiindu-mi somn am stat și-am admirat minunăția de lună ce stătea oblic pe bolta cerului astfel că lumina foarte bine cămăruța mea. Am dat perdeaua la o parte și-am deschis larg două geamuri. Un timp am stat călare pe geam și-am admirat tăcerea mormîntală ce domnea peste sat, tăcere ce era întreruptă ușor de hămăituri îndepărtate. Luna era tare mică, sus și albăstruie parcă. Am stat așa mai bine de o oră. După ce aerul răcoros al nopții a cuprins toată camera, am reușit să adorm. Dimineața m-am sculat la 5.30. Am observat că ceasul meu era în urmă cu o oră și 15 min.

Cu numai vreo 2-3 ore de somn, m-am sculat, m-am îmbrăcat (sandale, pantaloni lungi, cămașă de ”culoarea prafului” căreia i-am suflecat mînecile) am mîncat, am mai vorbit cu mama, apoi am încălecat bicicleta și la 6.30 am ieșit pe poartă cu direcția Rădăuți. Scopul călătoriei mele de astăzi era să-mi retrag banii de pe excursie (160 lei) ca să-mi înlesnesc plecarea la București. Pe lîngă asta, mama mi-a da 75 de lei să fac unele cumpărături. Cînd am ieșit din ultimul sat ce aparține de Grămești, la teiul bătrîn ce înseamnă pentru mine sfîrșitul unui urcuș cam greu, m-am întîlnit cu Vlad Apalaghiei din Grămești (un coleg mai mare de la Grămești, care mergea și el cu bicicleta la Rădăuți. Așadar am avut și tovarăș de drum. Cît timp am mers am discutat mereu și nici n-am știut cînd a trecut timpul. După ce-am traversat lanul de grîu am luat-o pe o cărăruie la vale spre Dornești. Cum mergeam eu așa am depășit lățimea cărăruii și niște dîmburi m-au făcut să-mi pierd echilibrul. Deoarece aveam un pic de viteză n-am mai avut cînd să pun frîna. Am avut un pic de prezență de spirit, am cîrmit-o în șanțul destul de adînc, apoi am pus piciorele în pămînt. Imediat m-am oprit, ca și cum nu s-a-ntîmplat nimic, și mi-am continuat drumul. Pe cărarea de la Dornești la Rădăuți e o plăcere să mergi. La 8 am ajuns în Rădăuți. Aici, Vlad mi-a propus, iar eu am acceptat, să ne întîlnim la ora 14 pe Mărășești 22 și să venim tot împreună acasă.

Cum am intrat în oraș am avut grijă să descalec. Prin fața Tribunalului m-am întîlnit cu Gavril Magopăț. Întîlnirea a fost plăcută. Mi-a spus că la sf acestei luni are de gînd să meargă și el ”dincolo”. (L.D.: ”dincolo” însemna, de regulă, ”dincolo de graniță”, adică în teritoriile românești ocupate de ruși). S-ar putea să vină și el în excursie (deocamdată nu vrea). Mi-a arătat unde stă Storoj (vila ”Hilda” de pe Bdul Bogdan Vodă) dar mi-a prezis că nu voi căpăta banii… Totuși m-am dus mai departe, la Școala Veche. În oraș se fac mari reparații la canale, trotuare și la fațadele unor clădiri.

La Școala Veche, în hol m-am întîlnit cu un elev de-a X-a pe care-l cunosc numai din vedere. Totuși am intrat în vorbă cu el. A venit să-și ridice actele pentru a pleca (chiar azi) la Liceul Militar. După cum se mai gîndise și el, și după cum i-am mai descris și eu perspectivele, s-a hotărît: va merge acolo, dar nu va reuși.

I-am spus directoarei ”durerea” mea (L.D.: este vorba despre doamna directoare Mincu – o femeie deosebită, cu mult tact și cu o mare iubire față de copiii pe care îi păstorește). Motivul meu pentru a nu mai merge în excursie (faptul că intenționam să merg în Uniunea Sovietică) n-a fost prea întemeiat. Directoarea nici n-a vrut să audă: ”așa răspundem noi la chemările Ministerului?”. Și-așa nu-s destui candidați. Costul excursiei a crescut la 210 lei. În definitiv, de ce n-aș merge? La urma urmei, renunț și la București și tot merg. Pe hall era agățată o hartă cu itinerariul excursiei interregionale de la 18 la 23 iulie 1966. Iată frumosul itinerar: Rădăuți – Cîmpulung – Vatra Dornei – Bistrița – Dej – Cluj – Cheile Turzii – Turda – Cîmpeni – Alboc – Scărișoara – Abrud – Detunata – Zlatna – Alba Iulia – Ocna Mureș – Tg Mureș – Reghin – Toplița – Gheorghieni – Ciceu – Ghimeș – Gheorghe Gheorghiu Dej – Adjud – Bacău – Pașcani – Suceava – Rădăuți. În costul excursiei intră cazarea și mîncarea. Transportul – cu autobuzul. Afară m-am întîlnit cu Lupăștencele care au venit să se pregătească pentru examenele de corigență. Am schimbat vreo două vorbe, apoi am plecat în oraș să-mi fac cumpărăturile. Am cumpărat 3kg de zahăr, două conserve de plătică și trei reviste de ”New Times”. Am avut grijă să iau și două înghețate și pentru suflețelul meu. Cînd ieșeam de la ”Macul roșu” m-am întîlnit cu Gigi Simionesi care, echipat de călătorie, mi-a spus că merge să lucreze la Cîmpina. La despărțire mi-a promis că ”poate-mi va scrie”. După asta m-am mai învîrtit prin tîrg, am stat vreo 15 minute în parc și mi-am făcut unele adnotări în ”Însemnări de buzunar” vol 4. Mi s-a părut că în drepta mea, pe o bancă stătea Theodora. N-am mai dat atenție și am plecat. Am trecut pe Mărășești 22, dar n-am mai intrat. Am ieșit apoi pe V.I.Lenin, la asfalt. Văzînd că merge foarte ușor, m-am hotărît să merg acasă pe aici și să nu-l mai aștept pe Vlad. M-am pornit din Rădăuți la ora 10. Am văzut că fac 20 de km la oră pe drum drept sau cu mici ondulații. Soarele mă bătea drept în față și numai curentul produs de viteză m-a mai răcorit un pic. Am mers prin Vladu Vlădichii, Bădeuți, Milișăuți (cît era el de lung), Românești, Grănicești, Ratoș, Bădeuți, Gropeni și… acasă. La început a mers foarte ușor (pînă la bifurcația Siret – Suceava). La podul din Milișăuți de peste apa Sucevei m-am întîlnit c-un fost coleg de clasa VIII-a care acuma e într-a XI-a C. Mi-a povestit că a fost în excursii mai lungi cu bicicleta (două – trei zile). Acuma venea de la un prieten din raionul Suceava. Din discuție în discuție ne-am hotărît să mergem duminică la Putna cu bicicletele. Numai să fie vreme frumoasă și să am chef. O pălărie bună mi-ar prinde tare bine. Pînă aici mă bătea soarele în ochi, iar de după ce m-am îndreptat spre Românești mă bătea în ceafă. Dar mi-a cam ieșit mie asfaltul pe ochi. După ce-am lăsat în urmă Milișăuțiul am avut parte numai de dealuri mai mult sau mai puțin mari. Aici am obosit grozav; am mers mult pe jos și soarele mă topea cu razele lui de foc. Am răbdat ca un călugăr pînă m-am văzut în Grănicești. Înainte de a intra în sat am făcut un popas bun. Nu mă mai ajutau piciorele. Dinspre Siret veneau nori negri care imediat au acoperit soarele. S-a făcut răcoare și numai puțin n-a lipsit să plouă. Un vînt favorabil a îndepărtat norii. Iată că pentru a doua oară s-au adeverit vorbele mamei și ale cucoșului. În fața acestui semn cocoșesc mă-nchin (dar numai lui!). În Grănicești, în fața Sfatului Popular m-am întîlnit cu-n prieten de-al lui Toader și, deci, și de-al meu. (a dormit odată la internat cu Gigi în d.5). Mi-a spus că Toader e acasă (cred că a venit pe data de 2 iulie crezînd că merge imediat în excursie). Și-acuma îmi pare rău că n-am fost pe la el. Cînd am ieșit din Grănicești am avut cîteva văi la care mi-am dat drumul cu toată viteza și simțind o mare plăcere. Apoi am trecut prin comuna Satu Mare, după care am avut parte numai de dealuri și delurele. Pe marginea drumului am găsit cîțiva meri pădureți și m-am lăcomit la poamele lui extraordinar de acre și rele. Cele vreo 10 merișoare mi-au făcut rău și au contribuit la durerea de cap ce mi-o provocase căldura și oboseala. Cînd am intrat în Ratoș am avut parte de o vale splendidă de vreo 2km. M-am lăsat un pic pe spate cu mîinile lejere pe ghidon, alergam așa înghițînd pămîntul. Simțeam fiori de plăcere. După asta au urmat drumurile proaste de țară cu gropi și cu pietre. În Bădeuți am băut de vreo trei ori apă care s-a combinat numaidecît cu merele… Cu mare greu am ajuns pînă-n Gropeni. Aici am avut drum drept, apoi vale, un deal pe care l-am urcat ușor, apoi vale. Și iar viteză! Mi-am scos pîrleala pentru cît am mers ca melcul. În 5-7 minute eram acasă, un lac de sudoare (cu toate c-am venit numai în maieu). Acasă, după ce-am mai povestit un pic am trasat pe hartă, cu mama, itinerarul călătoriei (excursiei). E foarte bun! (posibil să merg și la București, sau, dacă nu, chiar ”dincolo”). Mi-am schimbat hainele aproape ude și pline de praf, m-am spălat, am halit ceva, apoi, frînt de oboseală, m-am culcat. Cred că azi am făcut vreo 70 de km fără prea multe popasuri. Am reușit să dorm numai jumate de oră. Totuși, cred că m-am refăcut mult. După asta am cules o trăistuță de vișine, am adus apă și m-am mai mișcat prin casă Am mai citit un pic (dar numai un pic) din ”Întunecare”. Lecțiile de engleză au rămas baltă (las că fac mîine… și tot așa). (D.V.: ”Prietenul dușmanului meu va deveni dușmanul prietenului meu?” Foarte interesant. (R. Comșa: ”Ce-s romantismele astea de licean amorezat?” ”A vota cu Iorga = a voma”).

Seara am jucat table cu mama: 3-2 pentru ea la linii. Tata a fost prin sat.

Cînd s-a înnoptat a venit și ploaia; a plouat un pic numai: în depărtare fulgerele luminau cerul, însă tunetele nu se auzeau aproape deloc. M-am culcat la 22 fără să mai citesc sau să scriu nimic. Eram un pic obosit și afară era tare urîcios (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Dialogul invizibil dintre ”revoluționarul” cultural-politico-juridico-managerial Mircea Arman și multi/re/negatul/fostul/ ex-ul Andrei Marga – ca duel surd al mediocrităților harnice, orgolioase și anoste


• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigiose reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”) intitulat ”Trei rezolvări” despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română.
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale Ziarului de Cluj, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în Ziua de Cluj (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerz cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
I
În această primă recenzie mă voi referi la articolul semnat de Andrei Marga ”Trei rezolvări” (Tribuna nr. 256, 1-15 mai 2013, p. 26. Vezi și http://www.revistatribuna.ro ). Avem de-a face cu programul managerial al fostului director al ICR care își argumentează intențiile/ planurile și își justifică viitoarele schimbări în modul de propagare a culturii române în lume (program managerial perfect similar ca ton, stil, intenție și limbaj lemnos cu editorialui lui Mircea Arman ”Noua Tribuna” la care am făcut deja referire).
În mod surprinzător pentru un universitar, profesor de filosofie și autor al (prea) multor cărți pe varii teme, sensurile cuvintelor utilizate nu sunt stăpânite de cel care le aruncă în pagină. În chiar primul rând al programului managerial pentru ICR publicat în ”Ziua de Cluj” și în ”Tribuna” sub titlul ”Trei rezolvări”, A.M. vorbește despre ”Reorganizarea într-o concepție sincronizată a Institutului Cultural român…”. Despre sincronizarea unei instituții, recunosc, nu am auzit încă, dar nici nu am auzit critici din partea lingviștilor la adresa acestei …gogomănii ”științifice”. Drept pentru care amatorul de inovații cu orice preț, profesorul Marga, a împânzit, în continuare, ziarele și revistele inducând falsa impresie că, devreme ce este publicată undeva sintagma chiar există și are sens. Inovația ”gugumănoasă” aparține filosofului Marga care scrie despre ”sincronizarea Institutului Cultural Român”… (vezi http://www.icr.ro/bucuresti/misiune-strategie-functionare/andrei-marga-sincronizarea-institutului-cultural-roman.html ). Din câte știu eu sincronizarea înseamnă a corela ceva cu (alt)ceva, respectiv se referă la coordonarea unor activități într-un orizont oarecare de timp. Sincronizarea presupune corelarea temporală (într-un interval de timp dat) a unor activități, nicidecum a unei organizații, instituții etc. (a se vedea și DEXONLINE: http://dexonline.ro/definitie/sincroniza/64284). Nu exclud ca A.M. să fi dorit relansarea unui concept românesc uitat, uitând însă să citeze sursa, sugerând cititorilor neavizați că ideea de sincronizare îi aparține. De fapt, sincronizarea, ca atitudine și politică culturală, este un concept lansat de Camil Petrescu. Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu: ”Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“. Așadar, sincronizarea a ceva cu altceva are sens, dar sincronizarea ICR ului este un nonsense deplin, promovat chiar de către unul dintre cei care au primit misia să păstorească cultura română.
Presupun, deja cu destulă îndreptățire, că Andrei Marga este unul dintre mulții pigmei intelectuali români, preluat de la vechiul regim comunist cu temele despre obediență bine făcute, în schimbul unor demnități cât mai pompoase și mai bănoase (16 ani rector al UBB, trei ani ministru al educației, trei luni ministru de externe și nouă luni director al ICR). Găunoșenia morală este numitorul comun al politrucilor de carton care continuă să îngroape România în mediocritate, furăciune, goliciune, nimicnicie. Cu asemenea conducători (ca Marga, Arman și alții) nu avem nevoie de calamități naturale sau războaie de cotropire pentru a pune la pământ o țară de mărime medie, ca România.
O probă de demagogie politică crasă o reprezintă (în articolul recenzat aici) declarația emfatică și fără acoperire în realitate: ”Știm bine că orice instituție publică trebuie să fie transparentă și accesibilă argumentelor ce vin din rândurile cetățenilor”. Dacă dl Marga ar avea un simț, acela al dialogului, atunci ar răspunde acuzației mele că practică cu nonșalanță demagogia, oferindu-mi un șir lung de exemple de cum a practicat domnia sa ”transparența” la ICR și cum a ținut cont de vocea unor cetățeni (De ex. cetățeanul Drugus Liviu îl acuză pe cetățeanul Andrei Marga că practică ignobila procedură numită autoplagiere, iar intelectualul A.M., sensibil la detractorii culturofililor români ultrapatri(h)oți, va veni cu exemple și contraargumente logice și faptice). Sau, poate, din păcate pentru mine, marele intelectual român a plecat deja în Canada să-și preia postul de professor la Toronto, că tot începe acuși vacanța de vară…Probabil canadienii sunt înnebuniți să vadă un profesor de 67 de ani dat afară din ce în ce mai repede chiar de către cei care l-au numit…
Oricum, gura păcătosului adevăr grăiește, sau dacă tăcea și nu scria, Marga filosof rămânea. Dar așa…Neastâmpărul intelectual al filosofului fără sistem filosofic propriu (poate sintagma ”sincronizarea institutului” să fie miezul contribuțiilor sale novatoare la propășirea culturii române) îl determină pe marele conducător de oști culturale să-și devoaleze strategia sa ”novatoare”, ”revoluționară”. Iată ce plan managerial trăsnet (de fapt trăsnit…) în trei puncte a propus urmașul epigon al lui Lucian Blaga și al lui Camil Petrescu în postmodernitate: ”descentralizarea activităților, sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică și receptarea propunerilor alternative și a criticilor”. (Îmi închipui cu câtă satifacție va citi dl Marga aceste rânduri, convins fiind că această analiză critică se încadrează perfect în direcția a III-a a Planului managerial al ICR). Din lecturarea celor trei direcții de acțiune (numite de autor ”trei rezolvări”, ca și cum lansarea unui program managerial a și rezolvat problemele existente) eu deduc trei simptome/ tendințe ale personalității margiene (sper să intru definitiv în Istoria filosofiei române cu folosirea în premieră a adjectivului ”margian”…  ). Iată-le: 1. ”Descentralizarea activităților” este un eufemism pentru pornirea megalomanică a lui A.M. de a conduce un imperiu (în mod ”sincronizat”, desigur), respectiv de a dirija o sumă crescândă de instituții subordonate care să oferă mărire și vizibilitate celor mai național-liberali/ social-democrați oameni din cultura română din regiunile/ provinciile țării, dar care să asigure osannalizarea eternă (na, că iar am fost novator!…) a marelui om de cultură, conducătorul suprem al ICR ului. Întrebare: dacă descentralizarea înseamnă înființarea de noi structuri locale, de ce nu a propus dl Marga pe vremea când era un (slab) ministru de externe și înființarea de filiale ale ambasadelor României în provinciile statelor cu care are România reprezentanțe diplomatice? 2. ”Sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică” este un alt eufemism pentru canalizarea unor fonduri pentru sprijinirea revistelor prietene, național-liberale sau, in extremis, social-democrate. Ba mai mult, indivizi prieteni de la reviste nu prea prietene pot beneficia de ”sprijin” pentru intensificarea unor dezbateri publice. Pot sugera câteva teme interesante de dezbatere publică, ”sprijinite” financiar de ICR: ”Rolul dictatorului Traian Băsescu în distrugerea deplină și definitivă a culturii române”, ”Cum s-au infiltrat agenții imperialismului american în instituțiile culturale ale statului român”, ”Cum să fim vigilenți față de poluarea culturii române cu manelele venite din exteriorul sistemului solar”. Din păcate aceste teme nu vor putea fi abordate de revistele sprijinite de dl Marga, ci de revistele sprijinite de viitorul manager al ICR (posibil acad. Eugen Simion, că tot a trecut ICR ul la socialiști). Cât despre exemplele de reviste ce ar merita sprijinul ICR, exemple oferite de dl Marga, cred că o mai atentă examinare a componențelor redacțiilor sau a consiliilor de administrațe pot da câștig de cauză interpretării mele a ceea ce înseamnă ”sprijin pentru reviste care întrețin dezbaterea publică” înseamnă de fapt: hai să întărim coteria noastră partidică. Invit cititorii să reflecteze și singuri asupra numelor care sunt în colegiile redacționale ale revistelor amintite de dl Marga: ”Sfera Politicii”: Stelian Tănase, Dinu C. Giurăscu, Alexandru Radu; ”România literară” – nu am găsit nume care să facă politici liberal-socialiste (mai caut…); ”Apostrof” (apare la Cluj, în redacție fiind nume neprietene lui A.M.: Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Ion Pop, dar poate este doar o includere a a cestei reviste pentru a mai mângâia pe creștet intelectuali clujeni care nu s-au lămurit încă cine este A.M.; ”Luceafărul” – cu adjunctul său de la ICR, Horia Gârbea, aflat în poziția de secretar general de redacție; ”Convorbiri literare” de la Iași condusă de decenii de Cassian Maria Spiridon (pozițiile sale aparent neutre au fost mereu de partea ”revoluționarilor” care au pregătit trecerea de la ceaușism la iliescianism); ”Economistul” (cu Teodor Brateș în poziție de Senior editor…); ”Contemporanul” condus de Nicolae Breban, ajutat de Aura Christi (ambii prezenți tot mai frecvent în paginile revistei ”Tribuna”), dar care are și membri comuni cu redacția de la ”Apostrof” ul clujean (Ștefan Borbely și Irina Patraș). Desigur, nu putea fi uitată revista ”Tribuna” (despre care A.M. s-a pronunțat în mod special, adică servil, umil, laudativ, libidinos, unsuros și scârbos, preamărindu-l pe avocatul manager ca pe un Mesia al noilor vremuri liberal-socialiste, așa cum am arătat mai sus). În fine, nu a fost uitat și revista ”Secolul XXI”, revistă a cărei conducere redacțională este un mister… (nici Mr. Google nu m-a putut ajuta să aflu) Cu alte cuvinte, un mănunchi de interese și prietenii urmau a fi irigate financiar de ICR ”pe baze de proiecte ale redacțiilor însele”, după precizările făcute de însuși A.M. în ”Trei rezolvări”.
Stoparea acestui șir de posibile dar foarte probabile ilegalități și malversațiuni s-a întâmplat pe 17 iunie 2013, prin decizia Senatului de a-i retrage sprijinul dlui Andrei Marga la conducerea ICR. O bilă albă pentru Victor Ponta, cel care pare a fi la originea inițiativei de demitere a celui care, se spune, a ”monitorizat” activitățile unor germani în România, lucru deloc plăcut nemților. În ziua în care V. Ponta se întorcea de la Berlin, unde s-a întâlnit cu Angela Merkel, am scris pe pagina de Comentarii a unui articol din ”Adevărul”: ”Germana este limba Europei, iar Germania este aliatul nostru (cel mai) natural în ecuația Est-Vest. Desigur, nemții nu pot uita că ”întoarcerea armelor” este o specialitate românească: De aceea, merită ca ei să investească în educație și în schimbarea mentalităților daco-romano-mioritico-carpatico-pontico… după care funcționează actualmente clasa politică românească. Iar noi nu putem decât să ne bucurăm de o asemenea investiție cu bataie lunga. Mentalitatea de la conducerea ICR sigur nu este pe placul nemților… Și atunci, ce mai asteaptă premierul după ce a fost, recent, la prima lectie de cultură și civilizație germană, la Berlin?” (Citeste mai mult: adev.ro/mogijq). (Am primit -2 voturi… A doua zi (17 iunie) Marga a fost demis/ a demisionat prin retragerea sprijinului Senatului. Evident, nu din cauza mea…  .
Parcă intuind iminenta sa demitere, A.M. a procedat la acordarea de sfaturi demișilor din funcții de conducere, respectiv sieși: ”Schimbările din funcție nu se aplaudă de cei schimbați. Tăierea scurgerilor nejustificate de bani, în folos privat, nu este aprobată de cei în cauză. Demontarea privilegiilor, se vede bine, răscolește cel puțin orgolii. Încetarea și limitarea mandatelor în exterior stârnește reacții unde nu te aștepți. Și altele și altele. Este normal să nu fie aplauze pentru toate acestea” (Andrei Marga, ”Trei rezolvări”, în: ”Tribuna”, 256, p. 26). Înțeleg că A.M. nu a aplaudat schimbarea sa… Având însă în vedere cele semnalate de mine mai sus (autoplagiat, ipocrizie cât încape în cele trei ”rezolvări” ale activității ICR ului, demagogie și dovezi de necunoaștere a limbii române, infatuare hiperorgolioasă, pupincurism public la adresa celor care merită critici etc. etc.) îmi permit să aplaud demiterea lui A.M. Recomand cu căldură următorului director al ICR să citească cu atenție aceste patru recenzii la articole semnate de fostul director al ICR… Dacă nu aș crede că aceste semnalări ale mele sunt/ pot fi utile, evident, nu aș mai scrie… Îmi permit să fiu de acord cu autorul A.M.. atunci când scrie, ca un fel de povață oferită urmașului său la ”tronul” ICR ului, în încheierea celor ”Trei rezolvări”: ”Nu văd de ce nu s-ar învăța că lipsa de informare, infatuarea amintită și împiedică și degradează orice discuție”. Dar, dincolo de sfaturile unora sau altora către viitorul director ICR sau către viitorul redactor șef al revistei clujene ”Tribuna”, îl las pe genialul Mihai Eminescu să deslușească ce va să însemne a fi director/ manager/ administrator într-o țară care se pregătește să iasă din feudalism, adică exact pentru faza istorică parcursă de România în aceste nefericite vremi: ”Administrația înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedicile care se pun în dezvoltarea economică și intelectuală a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedica se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui rîu de munte care rupe poduri si strică drumurile; regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedica dezvoltării se arată sub forma decadenței morale; un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secole aceasta, care încetează abia atunci cînd un popor a ajuns la o dezvoltare atît de înaltă încît să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vadă în fiece punct de interesele lui.” (Mihai Eminescu, Pe cînd discutam…, „Timpul”, 21 februarie 1881).

Liviu Drugus 23 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus