liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Biserica Ortodoxă

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 657. Miercuri 17 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (2)


Înainte de a încerca să ”descopăr” care sunt substraturile adevărate ale preocupărilor de schimbare a conținutului lexical al limbii române, se impun câteva precizări. Se spune că iadul este pavat cu bune intenții. Sigur, bunele intenții care duc la rezultate proaste trebuie date naibii și anatemizate ca atare. De regulă, cercetătorii adevărați se caracterizează prin curajul de a avansa ipoteze îndrăznețe, de a se aventura pe tărâmuri neumblate și de a a-și asuma și riscul eșecurilor și al neînțelegerilor care, volens-nolens, apar mereu în cercetare. Multe dintre aceste ipoteze se vor transforma în pietre de pavaj pentru iad. Sub acest aspect, cred că orice încercare, ipoteză de lucru, propunere de schimbare etc. are drept de cetate. Cu o condiție: să se retragă din dispută imediat ce i se demonstrează inutilitatea și/ sau imposibilitatea acelei ipoteze. Altfel, nu facem decât să irosim resurse, să producem dezbinări, confuzii, iluzii și deziluzii. Recunosc, una dintre intențiile postărilor mele pe acest blog este (dincolo de necesara și benefica pentru mine auto-lămurire) și devoalarea minciunii, a imposturii, a mitologiilor vândute pe post de istorie adevărată, a teoriilor de dragul teoretizării etc. Demitizarea este, pentru corpul ideilor, la fel de importantă ca detoxificarea pentru organismul viu.

În materie de limbă (ca element definitoriu de identitate națională) lucrurile sunt extrem de sensibile. Orice modificare artificială, exterioară limbii este privită cu reticență. Limba română (https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83) a trecut printr-un asemenea proces de alegere deliberată, rațională și motivată politic a formei sale actuale. Școala ardeleană (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coala_Ardelean%C4%83) s-a constituit într-un asemenea factor de construcție lingvistică (dar și de distincție față de Biserica Ortodoxă). Petru Maior a susținut că ”limba română provine din latina populară”. Despre originile limbii române s-au emis mai multe ipoteze, dintre care una este aceea conform căreia româna actuală este limba latină combinată cu getodaca, plus împrumuturile lingvistice permanente ulterioare (https://adevarul.ro/locale/zalau/cat-veche-e-limba-romana-s-a-format-fapt-controversele-randul-lingvistilor-1_551eb4ae448e03c0fd2f75cb/index.html). În articolul de pe blogul Adevărul (neprobat profesional) se vorbește despre un cercetător maramureșean (fără nume) care consideră că ”limba română veche s-ar afla, de fapt, la baza tuturor limbilor europene” (se referea la limba rumână, probabil, dar ”mulți vede, puțini cunoaște”). Protocronismul din perioada ceaușistă a încurajat asemenea priorități europene și mondiale ale românilor, deoarece aceasta se plia perfect pe doctrina oficială, național-comunistă a României de atunci. Cam după anul 2000 au început să apară teorii care susțin că latinii și dacii erau același neam și vorbeau aceeași limbă, în timp ce alții susțin că latina se trage din limba dacă! Vezi cele două videoclipuri:  https://youtu.be/mU203ufRPpw și https://youtu.be/EA4Z1iro1as . În fond, n-ar fi decât de îmbrățișat orice teorie care DEMONSTREAZĂ că aici s-a format civilizația lumii, că tot mapamondul datorează cultura actuală oamenilor de acum 7000 de ani care trăiau pe aceste locuri, iar ”rumâna” este limba mamă (euro-asiatică) a tuturor limbilor lumii, dar problema este că nimeni nu DEMONSTREAZĂ, ci doar AFIRMĂ noile teorii. De asemenea, nu am văzut nicăieri o confruntare reală, serioasă între partizanii celor două teorii (că româna se trage din latină și că latina se trage din română). Iar de la existența unor ipoteze/ presupuneri/ păreri (chiar logic susținute) și până la a te preocupa de schimbarea conținutului limbii române în vederea unei presupuse purificări este o cale foaaaaaarte lungă! Unii au străbătut-o deja și am văzut (în episodul anterior) ce a ieșit. În episodul următor voi încerca să încadrez actualele preocupări de ”distrugere creatoare” (ca să folosesc cuvintele austriacului de la Cernăuți, Joseph Schumpeter – https://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Schumpeter) a limbii române în manifestări similare pe care le-am crezut înghițite în hăul trecutului neplăcut.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 629. Miercuri 19 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (10)


Motto: ”Dacă nu poți să uimești lumea cu inteligența ta, atunci zăpăcește-i cu tâmpeniile tale” (Legile lui Murphy)

Fake news nu sunt niște simple tâmpenii, ci niște fumigene aruncate deliberat publicului (tele)spectator pentru a-i deruta atenția în timp ce se schimbă direcția în politica mare (eventual, cea geostrategică). În interbelicul românesc s-a întâmplat cam la fel cu ce s-a întâmplat în interbelicul francez și european: mult politicianism, multă prosteală pe față, mult mesianism religios și naționalist și… tot tacâmul. Amintesc aici binecunoscutul caz de la Maglavit (Oltenia) (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/maglavit-miracol-sau-escrocherie), caz (1935-1938) speculat până la epuizare de Biserica Ortodoxă, Garda de Fier și deputați în Parlamentul României. Am început cu acest caz notoriu din istoria destul de recentă a Românei pentru a compara cu ce s-a întâmplat și în mult elogiata cultură franceză. Are cuvântul Julien Benda, analistul socio-politic al patologiilor național(ist)e din Franța: ”În general se poate spune că pasiunile naționale, fiind trăite azi de suflete plebee, dobândesc un caracter mistic, de adorație religioasă rar întâlnită pe vremuri în spiritul practic al conducătorilor, caracter care nu mai este nevoie s-o spunem – face ca pasiunile să fie mai adânci și mai puternice…. acest tip plebeu de patriotism este adoptat de toți practicanții acestei pasiuni…. În plus, adorația mistică față de națiune nu se explică numai prin natura adoratorilor, ci și prin modificările survenite în obiectul adorației: aceasta arată acum mult mai impresionant prin forță militară și prin organizare; mai mult, văzând cum statele moderne prelungesc la infinit războiul, chiar când nu mai au oameni, și cum continuă să existe, chiar când nu mai au bani, este firesc ca cei cu înclinație religioasă să-și închipuie că aceste state sunt făcute din altă esență decât ființele obișnuite” (p. 25). Mai trebuie oare să reamintesc faptul că ascensiunea fascismului italian, a nazismului german și legionarismului românesc s-a făcut tocmai prin escaladarea misticismului bine împletit cu ”patria sfântă”, ”țara binecuvântată de Dumnezeu”, ”Grădina Maicii Domnului” etc. Nu este în intenția mea să jignesc sentimentele religioase ale fiecăruia, dar exploatarea acestora în scop electoral, politic și antidemocratic este demnă de tot disprețul. ”Specialiști” în fake news (începând chiar cu ”teroriștii din decembrie”, cu ”drogurile și mașinile de făcut bani falși descoperite la Opoziție”, apoi cu ”tentativa de lovitură de stat din 10 august 2018” etc.) au acum mare căuatre: imaginația, creativitatea, josnicia și preacurvia se plătesc, în continuare, foarte bine.  Cred că doar cine nu vrea să vadă nu vede cum se repetă structurile misticoide și romantic-iraționale din interbelic în zilele noastre în chiar scumpa noastră patrie cu o democrație atât de fragilă și atât de fragedă încât deja destui ”maglavit-iști” au început să o mănânce pe pâine. Într-adevăr, naționalismul este o pâine bună de mâncat în perioadă de criză și în acele țări unde analfabetismul funcțional deține o majoritate consistentă. Criza financiară mondială din 2008 a restructurat imediat vocabularul propagandiștilor, politicienilor și politrucilor și a dat naștere populismelor de varii branduri, naționalismelor clasice, dar și celor (post)moderne. Iată recenzia (https://liviudrugus.wordpress.com/2014/03/14/ideologia-nationalista-cate-adevaruri-care-consecinte-cine-face-lumina/) făcută de mine în anul 2014 la o carte (Loredana Terec-Vlad, Între naționalisme și extremisme, Ed. Lumen, Iași, 2013, 140 pagini) apărută în 2013 (pe baza unei teze de doctorat începută în 2009, la Iași). Concluzia mea: naționalismul (fie și sub forma blajină a patriotismului) nu este binevenit decât într-o societate bolnavă, agonică, disperată. Pentru Andrei Pleșu, naționalismul este rău, dar patriotismul este bun, apelând la un exercițiu (neonorant) de retorică sofistică: ”Naționalismul înseamnă să lupți împotriva altor națiuni, în timp ce patriotismul înseamnă să lupți pentru propășirea propriei tale patrii” (citat din memorie). Pentru mine toate ”-ismele” au germenii nocivității și dezastrului așa încât în locul celor două ideologii extremiste eu prefer dezvoltarea spiritului civic/ cetățenesc, promovarea intereselor personale prin efort propriu și scopuri neascunse, sau dragostea de patrie la modul condiționat: și patria să-și iubească cetățenii. Citatul de mai jos este, cred, perfect pliabil peste realitățile noastre actuale:

În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (Sandu Tudor, ziarul Credința, 1935).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!