liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: axiologie

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 243. Joi 31 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (10)


Amintesc aici că o teorie completă asupra comportamentului uman nu poate exista în afara Teoriei valorii (Axiologia). Mises definește valoarea ca raport trilateral (adică o relata, de unde și ideea de relativ/itate) dintre om și două obiecte. Eu am definit valoarea ca fiind rezultanta raporturilor dintre scopurile și mijloacele posibile ale unor potențiali actanți. O acțiune este valoroasă doar dacă rezultanta obținută este maximum sau aproape de maximum, în comparație cu o alta care este mai puțin preferabilă. De exemplu, valoarea unei opere de artă este rezultanta dintre scopurile a ”n” persoane de a avea acea operă în proprietate și mijloacele aruncate în acest joc de toate persoanele interesate. Fie că este exprimată în unități monetare sau doar în aprecieri/ elogii valoarea este o rezultantă a raporturilor dintrte scopurile și mijloacele tuturor celor implicați. La fel se întâmplă în cazul formării prețurilor pe o piață (aproape) liberă. Ezoterismul și fascinația pe care o poartă (încă) conceptul de valoare vor dispărea (din păcate pentru unii) din cauza empirismului și banalității conceptelor de ”scop” și de ”mijloc”. O primă încercare a mea de prezentare a acestei noi viziuni a fost publicată în anul 1995 în săptămânalul ”Literatura și arta” care apare la Chișinău.

Fiind încă în faza în care vreau să prezint (respectiv să recomand citirea unor) aspecte importante ale teoriei acțiunii umane (eficiente sau nu), subliniez că ”Acțiunea umană” a lui von Mises merită citită ca pe o poveste postmodernă despre sensul vieții umane în era eliberării tot mai vizibile a omului de ”acțiunile”/ muncile înrobitoare, distrugătoare de sănătate și de umanitate. Cu atât mai utilă va fi această carte în perioada în care mașinile și automatele vor prelua și mai mult din sarcinile asumate de oameni pentru a supraviețui (bine). În Era informației, acțiunea umană va însemna în special gândire bazată pe cunoașterea mai largă a consecințelor/ implicațiilor fiecăreia dintre acțiunile umane. Cu alte cuvinte acțiunea umană tinde să se contopească tot mai mult cu gândirea umană, fie aceasta asistată de memorii și device-uri electronice tot mai sofisticate. Un posibil stimulent (mai bun) pentru a citi cartea lui Mises poate fi și următoarea prezentare a cărții sale : http://magazin.anacronic.ro/produs/biblia-economica-omului-civilizat-un-comentariu-la-actiunea-umana-de-ludwig-von-mises/

Acțiunea umană nu poate fi bine realizată în afara unor cadre conceptuale care au fost deja elaborate și care sunt mereu îmbunătățite. Mă refer la noțiunile de plan/ proiect/ program și cele de metodă/ metodologie. În fond, pentru a ne planifica pașii unei acțiuni ducătoare la succes avem nevoie nu doar de scheme și formule inginerești/ matematice, ci de o metodologie, în cel mai larg sens al cuvântului. Tocmai de aceea mi-am intitulat, la începutul anilor 90, teoria mea despre comportamentul uman (continuumul politic-economic-etic) Metodologia Scop Mijloc. Metodologia vizează atât metodele ajungerii la scopuri cât și clarificări conceptuale/ epistemologice care să ajute oamenii să acumuleze experiențe și să-și perfecționeze în mod continuu activitatea. Uneori, am prezentat această teorie sub denumirea metaforică de ”continuumul doxa-praxis”, adică opinii depre necontenita acumulare de doxa (înțelepciune) în urma fiecărui praxis (practici) în vederea creșterii eficienței acțiunii umane.

Informația devine tot mai mult mijlocul principal al multor acțiuni umane, dar și scopul tot mai multor acțiuni umane este obținerea de informație. Nu întâmplător serviciile de informații ale statelor au – peste tot – influență tot mai mare asupra acțiunilor politicului, iar profesioniști ai acestor servicii ajung cu ușurință la conducerea statelor/ guvernelor/ țărilor.

 

Liviu Druguș  Pe mâine!

Anunțuri

”Hieronymus” de Nic Ularu –  un elogiu adus libertății, creativității, vizionarismului și simplității umane  


Pseudocronică pe marginea spectacolului ”Hieronymus” de Nic Ularu, premiera căruia a avut loc pe data de 29 iunie 2014, la Teatrul la Cub (parte a Teatrului Național Iași), la închiderea Stagiunii teatrale 2013 – 2014.  

Motto: ”Puterea de observație exactă este numită ”cinism”. Mai ales de către cei care nu o dețin”. George Bernard Shaw  

AUTOR, SCENOGRAF, REGIZOR: NIC ULARU (https://www.facebook.com/nic.ularu). Detalii tehnice și viziunea autorului despre marele pictor flamand și condiția creatorului artist la sfârșit de Ev Mediu nord-european la: http://yorick.ro/hieronymus-bosch-in-viziunea-lui-nic-ularu/

LOCUL ACȚIUNII:  Acțiunea piesei se desfășoară în atelierul marelui pictor flamand/ neerlandez/ olandez Hieronymus Bosch (din orașul s’Hertogenbosch, capitala provinciei/ ducatului/ regiunii/ flamand(e) Brabantul de Nord, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Brabantul_de_Nord), oraș aflat aproximativ la aceeași distanță de Rotterdam (Olanda) și Antwerpen/Anvers (Belgia). Am amintit cele trei orașe deoarece ele au fost numite, alături de orașele belgiene actuale – Bruxelles și Bruges – în dialogurile personajelor.  

TIMPUL ACȚIUNII: ultimele manifestări/ zvâcniri/ răbufniri ale ciumei în Europa (sfârșitul secolului XV) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagr%C4%83), perioadă care a coincis cu o prezență masivă, dură și insidioasă a Inchiziției catolice (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie) dar îndeosebi în primul deceniu de existență a Inchiziției spaniole (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bia_spaniol%C4%83) (1478 – 1834).  

PERSONAJELE: 1) pictorul olandez/ flamand Hieronymus (Jeroen) Bosch (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch) (actor: Constantin Pușcașu); 2) Aleyd van Meervenne – soția pictorului Bosch (actor: Irina Scutariu); 3) Goosen van Aken – stafia fratelui lui Bosch, fost pictor mediocru, denunțător al lui Bosch către Inchiziție (actor: Radu Ghilaș); 4) Goyarts van Meervenne – tatăl lui Aleyd, socrul lui Bosch, burghez bogat și filantrop (actor: Emil Coșeru); 5); Alart Duhamel – șeful Confreriei Sfintei Fecioare de pe lângă Catedrala Sf Ioan (actor: Constantin Avădanei); 6) Gerrit – ucenicul lui Bosch  (actor: Cosmin Maxim); 7) Clericul – membru important al Confreriei Sfintei Fecioare (Horia Veriveș).    

 

Povestea autorului (re)povestită de povestitorul-spectator   Pictorul flamand Hieronymus Bosch deja celebru își devoalează, de la început, condiția sa de întreținut pe banii nevestei (fiica unui orășean/ burghez foarte bogat și influent, un mecena al artelor). Se stabilește clar și chiar se subliniază relația între nevoia de susținere financiară a artistului până când acesta va dobândi faima necesară autosusținerii și, implicit, gradele sale de libertate artistică și de expresie ideologică personală. Bosch – aflat la maturitatea sa biologică și artistică alege, pentru personajele pictate de el, poziții și situații pe cât de inedite pe atât de ciudate (în primul rând îi poza chiar soția, nimfomană, sectantă adamistă și, în final… sinceră). Ciudățeniile pictate de Bosch (numite de neinițiați ”bazaconii”) stârnesc nemulțumirea inchizitorilor care văd în drăcoveniile din tablouri blasfemii la adresa ”corectitudinii politice” a reprezentării artistice a credinței catolice oficiale, inchiziție care, în consecință, îl amenință cu judecata și cu pedepse grave. Judecățile Inchiziției sunt prezentate – în piesa lui Nic Ularu – sub forma unor coșmaruri trăite de marele pictor, dar realitatea lor este mereu probată prin succesiunea logică: ”fapte reale – fapte coșmarești”. Fratele lui Hieronymus, Goossen van Aken l-a ”turnat” pe pictor la Inchiziție, aceasta venind cu acuzații grave din intima realitate a familiei pictorului, bine cunoscută de fratele –  tot pictor, dar bețiv –  invidios fiind pe calitățile artistice superioare ale lui Bosch. Apariția Inchiziției în postura de acuzator al lui Bosch l-a iritat și pe tatăl socru care decide omorârea bețivului frate, fostă sursă de necazuri și pentru tatăl socru, dar și pentru familia fiicei sale. În coșmarurile trăite de Bosch au loc nu doar dialoguri cu acuzatorii inchizitoriali, ci și cu stafia fratelui ucis – prilej cu care sunt rememorate evenimente comune din tinerețea celor doi. Are loc un fel de psihanaliză fraternă reciprocă, fiecare încercând să pună succesele și ratările, supraviețuirea sau moartea pe seama unor contexte care i-au influențat pe ambii în mod decisiv, dar diferit. Astfel,  marele incendiu din oraș și supraviețuirea lor într-un ocean de nenorociri umane îl marchează profund pe Bosch căruia îi generează multiple și grave întrebări existențiale, în timp ce fratele nu este deloc impresionat, probând că este un ins oarecare, unul care vede doar fapte și realități nicidecum interpretări și simboluri. Hermeneutica (teorii despre interpretare) devine astfel axul central al dialogurilor: inchiziția interpretează faptele și picturile lui Bosch drept erezii, în conformitate cu canoane și dogme prestabilite, în timp ce Bosch însuși le vede ca fiind doar rodul dorinței sale de a pune în valoare atotputernicia și marea diversitate a creației lui Dumnezeu.

Holism” – acesta ar fi cuvântul care să descrie larga, atotcuprinzătoarea viziune a artistului Bosch, prefigurând viitoarele manifestări ale suprarealismului și postmodernismului afirmate vizibil și major începând cu mijlocul secolului trecut (holism, relativism axiologic, melanj estetic, simultaneitate și continuitate dincolo de orice limite prestabilite, lipsa respectului față de reguli, dogme, precepte, principii etc.).

Axiologia devine, astfel, hermeneutică aplicată la modul cel mai concret posibil, într-un relativism ce frizează absolutul. Însăși ideea de sănătate mintală este chestionabilă și interpretabilă, cu limite relative. Limita dintre normal și patologic este una variabilă, exact ca la reostatul cu cursor (aparat care generează efecte electrice diferite în funcție de locul de situare a cursorului). Arealul de semnificații posibile este unul larg astfel încât ”bazaconiile” lui Bosch apar mult mai sănătoase și firești decât logica nebunească a anchetatorilor ideologici creștini. Dar, însăși persuasiunea acuzațiilor/ acuzatorilor poate înnebuni un om…  Atât de mult îl marchează pe pictor acuzațiile inchizitoriale de insanitate mentală încât Bosch însuși ajunge să creadă că este victima unei sorți nefericite care i-a plantat în creier o piatră malefică generatoare de tulburări de viziune și de comportament. Presiunile exterioare excepționale (Inchiziția, ajutorul oferit de socru, ciuma etc.) se combină și se amplifică reciproc cu presiunile din interiorul familiei artistului (soția îl părăsește pentru ”un tăuraș mai tânăr” care era chiar ucenicul său într-ale picturii, iar ucenicul, cuplat ad hoc cu soția pictorului, Aleid, pleacă împreună cu aceasta în lumea superlibertină a Rotterdamului. Motivul este unul cât se poate de lumesc: ”tăurașul”, expresis verbis, ”fute mai bine”. În final, abandonat de apropiați (soție, ucenic, socru) robustețea și pragmatismul artistului înving, oarecum asemănător cu celebrul ”E pur si muove” al lui Galileo Galilei: într-un monolog către însuși Dumnezeu, dincolo de orice interpretări, metafore și simboluri, Bosch își mărturisește profesiunea sa de credință artistică: el vrea să picteze ”frica, răul și urâțenia, pentru că Dumnezeu a creat și frumosul și urâtul”. (Supra)Realist până la verism și pragmatism, Bosch își încheie astfel rugăciunea (iar Nic Ularu piesa): ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii. Amin!”.   Suntem, prin intermediul acestui credo boschian, în plin postmodernism avant la lettre, melanjul binelui și răului fiind oferit spectatorilor împreună cu melanjul frumosului și urâtului, melanjuri atât de bine amestecate încât relativismul conceptelor invocate (bine-rău, frumos-urât) este covârșitor. Nimeni nu mai poate interveni în libertatea artistului de a le folosi ca mijloace – în proporții și combinații liber alese – în scopul său creator, cvasidemiurgic. Cu cât combinatorica mijloacelor (o economică sui generis) este mai sofisticată, mai inedită și mai adecvată scopului propus (politica artistului), cu atât mai mult putem vorbi despre o valoare înaltă și larg recunoscută. (Doar pentru inițiați: Politica = Economica = Estetica = Etica = Axiologica = Antropologica = Management). Estetica este deopotrivă discurs despre frumos și urât, la fel cum etica (un alter ego al esteticii) este discurs deopotrivă despre bine și despre rău fără a impune standarde și dogme în evaluarea acestora și plasarea unora sau altora de o parte sau alta a unei baricade ideologice și conceptuale ridicată aleatoriu și niciodată motivată și argumentată. Postmodernismul, cu larghețea sa relativistă, a reușit să redea denumirilor multor discipline (antice sau mai recente) adevăratul lor conținut. Toate acestea sunt discursuri ”despre” și nu reguli de ”cum” să fie evaluate lucrurile, așa cum, din păcate, înțeleg moderniștii etica, estetica, axiologia, economica, politica, managementul, antropologica sau chiar… fizica. Piesa lui Nic Ularu este, în special în ultima parte, o bună pledoarie pentru estetica urâtului, pentru etica abaterilor de la regulile ”morale”, pentru o axiologie în care trădarea, limbajul obscen, comportamentul adulterin, mita primită (cu un ”firesc” aproape românesc….) de oficialul catolic de la mecena cel bogat etc., au (și ele) calitatea de ”valori”.   Planul supraabstarct al interpretărilor savante sau făcute cu exces de zel de către clericii catolici ai Inchiziției sunt contrabalansate de limbajul frust, bulevardier chiar, folosit de pictor și de soția acestuia. (Cu nuanța că Aleid mai înlocuiește cuvântul ”cur”, folosit cu nonșalanță de pictor, cu pudibondul ”fund”). Aceasta tehnică lingvistică de a nuanța caractere și situații prin apelul la limbajul direct, popular, obscen uneori, nesofisticat și lipsit de ipocrizie echilibrează piesa de teatru făcând imposibilă căderea în trivialitate gratuită, dar nici în filosofare ternă, ermetică, sofisticată și hiperabstractă condimentată cu ipocritele pudibonderii aferente…   După declarațiile autorului și regizorului-scenograf, româno-americanul Nic Ularu, în Caietul program al specatcolului, intenția acestuia a fost să pună în discuție ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”. Ușor tezistă și chiar cu o undă de viziune ideologică de stânga această autodescriere este compensată și completată cu dimensiunea hermeneutică proprie, formulată astfel de autor: ”Piesa încearcă să disece contextul în care imaginația lui Bosch a incorporat sacrul și profanul, simbolul și metafora, și în jurul căreia gravitează viața dramatică a creatorului”. Ca și în alte cazuri din literatură autorul insistă pe dimensiunea ficțională a textului și a scriiturii în ansamblul ei, dar – cel puțin în ce mă privește – oricât de ficțională ar fi povestea povestită de povestitor (autor), eu, în calitate de povestitor-spectator (cititor) am libertatea interpretării și chiar fac uz de această libertate: povestea vieții și operei marelui pictor flamand Hieronymus Bosch este, cred, și un bun pretext pentru a discuta nu atât ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”  (Nic Ularu), ci starea libertății de creație, de gândire și de imaginație a artiștilor (și nu numai) îndeosebi în contemporaneitatea recentă sau imediată. Inchiziția este precursorul ideologic și juridic al Gestapo ului nazist, al KGB ului bolșevic, sau al Securității ceaușiste. ”Judecățile” și pedepsele inchizitoriale au premers lagărele de concentrare naziste, gulagurile sovieto-bolșevice și închisorile de reeducare din România dejistă. Poate doar tinerii actori din spectacol (frumoși, talentați și dezinhibați) – elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția Coregrafie – care au reprezentat în piesă victime ale ciumei, creaturi din iad și din rai, sau cetățeni ai orașului flamand ar putea (datorită fragedei lor vârste) să nu conexeze inchiziția medievală cu instituțiile amintite de mine și care au ținut artificial în viață regimuri feudale cu pretenții de modernitate, numite național socialiste (naziste) sau (inter)național-comuniste (bolșevice).

Exemplific, mai jos, similitudinea dintre creștinismul inchizitorial catolic flamand și cretinismul ideologic comunist românesc cu un caz din experiența (mea) proprie, care a avut loc, cred eu acum, cu girul și cu regia semnate de Securitatea aflată pe atunci în pregătirea de posibili disidenți față de regim și care să fie rapid activați în zilele așa numitei revoluții bine organizate și regizate astfel încât caracterul spontan al acesteia să fie în afara oricăror dubii. Într-una dintre pseudorecenziile mele am inserat o astfel de întâmplare pe care am trăit-o în anul 1988 la UMF Iași (unde lucram ca lector cu leafă de asistent la disciplinele Economie politică și Economie sanitară) întâmplare care mi-a apărut în minte în timpul vizionării spectacolului ca fiind de o similitudine ce friza chiar identitatea față de o parte dintre întâmplările la care a fost supus pictorul Bosch. Păstrând proporțiile (deși consecințele puteau fi la fel de grave ca și în Evul Mediu), la inițiativa șefului meu de Colectiv de Științe Sociale, am fost acuzat de… erezie! (în termenii de atunci, acuzația suna cam așa: ”abatere de la linia ideologică a partidului și a politicii sale educaționale!”). S-a convocat o ședință extraordinară de partid (invitat special fiind și un tovarăș de la CC al PCR) cu tot UMF ul adunat pentru a vota excluderea mea din partid. Ca în coșmarurile lui Hieronymus, acuzațiile ”colegilor” curgeau, spre uimirea mea, eu nesimțindu-mă vinovat cu nimic… În final, la fel cum li se permite condamnaților o ultimă dorință sau un ultim cuvânt, mi s-a permis să mă apăr, respectiv să-mi justific ”trădarea” cauzei… Am luat cuvântul cu senzația că am, totuși, de ales: ori eu, ori ei! Am afirmat, în câteva fraze, că tot ceea ce am făcut și scris este urmarea firească a citirii cărților și articolelor scrise chiar de șeful meu, acuzatorul principal… Asemănător cu ceea ce am văzut în piesă, în scenele cu judecățile inchiziției flamande la adresa pictorului considerat eretic (”doar” patru la număr, în piesă…), la fel s-a întâmplat și în cazul meu: Bosch îl invoca mereu ca martor pe însuși Dumnezeu pentru a arăta că este un ”bun” catolic; eu l-am invocat doar pe șeful meu pentru a arăta că sunt un la fel de bun membru de partid ca și el. (Tinerii care citesc aceste rânduri trebuie să afle că excluderea din partid echivala, atunci, cu pierderea locului de muncă și cu trimiterea la muncă pe șantierele patriei socialiste ca muncitor necalificat…).  Închei imediat povestea mea spunând/ scriind că ședința inchizitorială umefistă s-a terminat în ”coadă de pește”, adică nu s-a hotărât nimic și toată lumea a plecat, târziu în noapte, pe la casele lor urmând ca ”situația” mea să fie discutată într-o ”judecată” ulterioară…  Mult mai târziu am înțeles că puterea care vrea să se perpetueze la putere apelează la puterea potențialilor oponenți, fie prin atragerea lor la putere, fie prin anihilarea lor treptată, dar sigură. Esența acestei filosofii politice este surprinsă, incredibil de bine și de exact, de socialistul Adrian Păunescu:Putere, iluzie definitivă,  de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă”.  Concluzia este că istoria se repetă, iar cauzele acestei reluări ad infinitum a unor modele comportamentale arhaice rezidă în însăși esența umană: urmărirea unor interese se face, mereu-mereu, cu sacrificarea unor oameni, pretextele variind de la epocă la epocă…

Așadar, deși autorul Nic Ularu nu pretinde a sonda profunzimile spiritului și sufletului uman la nivel de matrice generală, mesajele și învățămintele sunt de un pragmatism evident: dacă nu doriți repetarea istoriei în dimensiunile ei antiumane, faceți ce știți mai bine astfel încât amenințările și atacurile la libertatea omului să fie dacă nu imposibile, atunci măcar reduse la minim…. Și pentru că tot am amintit de semnificațiile și utilitățile posibile ale piesei în cauză, subliniez aici că piesa lui Nic Ularu face educație artistică în multiplele sensuri și forme ale acesteia: în primul rând, arta lui Bosch va fi mai larg cunoscută și mai exact evaluată și percepută. Modestia autorului piesei are limitele sale: condiția sa de creator a fost, cu siguranță, afectată de dogmaticii estetici și educaționali din România anului 1994 devreme ce domnia sa a preferat să ia calea străinătății pentru o firească și binevenită afirmare. Astfel, arta regizorală și scenaristică a dramaturgului Ularu este, ea însăși, una similară cu aceea a marelui artist flamand. Persistând în propriile convingeri artistice succesul și corecta evaluare de către public și specialiști deopotrivă vor avea loc și chiar a avut loc în ultima duminică din iunie 2014, la închiderea stagiunii teatrale a Naționalului ieșean. Pentru mine, încercând să mă pun în pielea actorilor, o premieră la închiderea stagiunii este un non sens. Nu întâmplător cronicarii de teatru cosacrați ai Iașiului (Dana Țabrea, Călin Cibotari, Ștefan Oprea et al.) nu au consemnat nimic despre această piesă, știut fiind că rolul cronicilor este (și) de a pregăti oarecum viitorii spectatori care urmează să vizioneze spectacolul. Dar, o astfel de ”pregătire” pentru următoarele spectacole din septembrie-octombrie pare chiar inutilă… Sub raportul prestației artistice o asemenea decizie managerială împietează, cred, și asupra calității actului artistic: actorii au pregătit spectacolul cu … bătaie scurtă: oricum până la reluare, în toamnă, textele se mai uită, așa că n-are rost să facem eforturi de perfecționare pe termen scurt. Este sentimentul pe care l-am trăit în timpul spectacolului în urmărirea dialogurilor: replici declamate ”teatral”, fără preocupare pentru sugerarea firescului, iar în destule cazuri s-au produs accidente de dicție. Pe fondul concentrării maxime a spectatorului (care am fost) asupra perfecționismului și genialității artistice ale marelui Hyeronymus Bosch, apariția unor cât de mici imperfecțiuni în spectacol au avut – pentru mine, cel puțin – efectul picăturii de apă pe o plită încinsă….   Dincolo de posibilele decalaje între așteptările spectatorului și întâmplările concrete de pe scenă, spectacolul celor trei Ularu (autorul, regizorul, scenograful) a fost un succes din cel puțin următoarele ”motive”: a) a readus în memoria spectatorilor existența biologică și opera artistică a marelui Hieronymus Bosch, un pictor flamand/ olandez postmodern (deși pre-modern) și suprarealist avant la lettre, un mare talent dar și o mare conștiință artistică aflată în conflict cu ordinea publică impusă de ”Securitatea” bisericii catolice de la finalul secolului XV, numită Inchiziție; b) a descris și a sugerat cu mijloace dramatice, dar și videotehnice ingenios gândite și oferite publicului, modul de viață și de gândire al semenilor noștri europeni cu o jumătate de mileniu în urmă; c) a reamintit contemporanilor noștri că estetica (respectiv teoriile despre artă)  nu este doar teoria despre frumos, ci despre aspectele mai plăcute sau mai neplăcute ale existenței cotidiene, deopotrivă; d) a demonstrat logic și exemplar faptul că eticul include și faptele considerate rele/ urâte/ dezagreabile. În consecință, nici limbajul nu trebuie cenzurat sub pretextul că așa vorbesc ”inculții”, ci el poate și trebuie lăsat liber în toată splendoarea lui coloristică firească, lăsând ipocriții, filfizonii și filozofarzii de tip inchizitorial să-și cultive un vocabular redus și redundant (despre limbajul nesofistificat folosit – în paragraful următor); e) a oferit – la modul plăcut, neschematic și nedidactic – modele, modalități și moduri de gândire și de simțire radicale, libere și creative, chiar în pofida unor prejudecăți referitoare la cine pe cine și cum trebuie să iubească și să fie iubit. Lesbianismul este tratat ca un fapt divers, fiind o formă posibilă a nimfomaniei/ erotomaniei, iar nimfomania propriu-zisă a fost și ea tratată ca o realitate și nu ca un păcat suprem; adulterul este o alternativă firească la o viață searbădă și monotonă, ”erezia” de a iubi un Dumnezeu diferit de cel oficial este nu doar posibilă, ci chiar foarte probabilă și efectiv probată de monologul final al pictorului; iubirea fraternă are și ea limite… financiare, bahice, etice etc. f) ideea de a oferi publicului amator de teatru și o felie de ”vizită la un muzeu al picturii” prin apelul la cortina suplimentară special construită pentru proiecții color, spectatorii având posibilitatea să vadă imediat și în context ”bazaconiile” lui Bosch, până să ajungă acasă și să deschidă cu înfrigurare internetul pentru a vedea și cunoaște cât mai multe din/ despre viața și opera eroului piesei… g) în fine, prin alegerea actorilor, prin prestația de calitate realizată de aceștia, regizorul Ularu a reușit să sublinieze ideile și faptele legate de viața pictorului, dându-le viața imaginată de domnia sa, una credibilă, umană, potențial reală.

 

A folosit Nic Ularu, în piesă, un limbaj frust, impudic, porcos, indecent, libertin, vulgar, popular, obscen, golănesc, suburban, grotesc, ca la țară, necuviincios, necioplit etc.? Pentru alte sinonime vezi: (http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_sinonime/obscen) Eu l-aș numi un limbaj naturalist, adecvat și conexat ideii de supranatural, limbaj care este perfect consonant cu ideea de spirit uman liber, în sensul pe care l-a conferit Nikolai Berdiaev, prezent cu câteva citate bine alese în Caietul program. Le reproduc aici pornind și de la realitatea că viitorii spectatori ai acestei piese vor obține Caietul, de regulă, abia la intrarea în sală: ”Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate. Creația este inexplicabilă… Creația este taină… Spiritul uman este liber doar în măsura în care este supranatural, iese în afara ordinii naturii, îi este transcendent… În ordinea determinată a naturii creația este imposibilă, nu este posibilă decât evoluția. Libertatea și creația vorbesc despre faptul că omul nu este numai ființă naturală, ci și ființă supranaturală. … Intenția oricărui act creator este edificarea unei alte existențe, unei alte vieți, pătrunderea prin ”astă lume” către o altă lume, trecerea de la lumea haotic-apăsătoare și desfigurată către cosmosul liber și sublim”.  Așadar, natural(ism)ul face casă bună cu transnaturalul, cu ideea de creație (divină, artistică, tehnică etc.). Aș invoca, în sprijinul ideii de holism adoptată de regizorul româno-american, dictonul antic: ”Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). A spune lucrurilor pe nume, a evita ipocrizia saloanelor cu false/ aparente pudicități – iată esența limbajului naturalist la care Nic Ularu face apel, cu – subliniez! – deplină măsură! Am făcut, mai jos, o listă cu expresiile/ cuvintele/ frazele cu iz naturalist folosite de autor în textul piesei, tocmai cu intenția de a arăta că acestea nu sunt căutate cu lumânarea sau introduse doar ca să șocheze (plăcut…) oarece urechiușe fine… ci au o pondere rezonabilă și perfect explicabilă în economia piesei, ilustrând, totodată, un specific flamand recunoscut la nivel planetar: libertinajul vieții sexuale. Iată aceste cuvinte/ expresii: ”se băsește”, ”ăsta cu bășinile”, ”să-ți bagi flautul în fund”, ”știi că-mi place acolo”, ”iar te exciți și sari pe mine”, ”un flaut în cur este mai haios”, ”am să pun flori în curul celor din Rai”, ”călugărițe care preacurvesc”, ”călugăriță scroafă, cuprinsă de furnicații”, ”Dacă unele călugărițe sunt curviștine asta este pentru că ele sunt femei”, ”scroafe în călduri”, ”călugări și preoți care fumează, practică sodomia… călugărițe care preacurvesc”, ”războinic cu o săgeată înfiptă în cur”, ”tăurașul… fute mai bine”, ”are și o codârlă verzulie între picioare”, ”mirosul de vopsele mă excită”, ”Aleid a avut o atracție pentru o slujnică”, ”dă-ți pantalonii în jos, că am mai văzut și alte umflături la viața mea”, ”adică, ți se scula”, ”ai tras de mine toată noaptea”, ”metafora curului”, ”misiunea e să fii păcătoasă și să umbli în curul gol”, ”ești curvă și nerușinată”, ”am fost în ochii tăi doar un uter sterp”, ”vulgară e curva de nevastă-sa”, ”oameni care se cacă monezi, femei care se pipăie singure, oameni cu fluiere în cur”, ”Cea mai bună soluție pentru tine, mă refer la problemele bărbătești, ar fi o călugăriță care să te viziteze din când în când. Eu așa m-am rezolvat după ce a murit nevastă-mea”, ”te-ai însurat cu o curvă bogată”, ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii”.

 

Autorul Nic Ularu reușește să aducă pe scenă specificul flamand pe cât de străvechi pe atât de contemporan nouă: unul încărcat de naturalism, de franchețe și de luptă pentru libertatea cvasiabsolută de creație, de deschidere și de nonconformism. Ferestrele fără perdele al caselor flamande din Olanda și din Belgia au iritat și nedumerit pe mulți europeni și nu numai. Explicația acestui fapt este prezentă, indirect, în piesă. Inchiziția obliga cetățenii să nu se ascundă în dosul perdelelor, respectiv să demonstreze că, nepunând perdele la geamuri, nu au nimic de ascuns. Nevasta pictorului Bosch, Aleid, care poza goală ”pentru studii”, nu putea rămâne neobservată de trecători, cu atât mai mult cu cât plăcerea de a poza și altora nu era străină nonconformistei adamiste…   Am vorbit preponderent, în această pseudocronică de teatru, despre text (autor), scenariu (scenograf) și regie (regizor), dar foarte puțin despre cele șapte personaje (actori) care și-au găsit nu numai autorul, ci și regizorul, scenograful și, fatalmente, publicul! Cu riscul (întotdeauna asumat!) de a supăra pe toată lumea, recunosc că am fost atât de ”furat” de text și de idei, încât personajele (actorii) au rămas (pentru mine) pe plan secund. Fiecare dintre actori și-a(u) respectat rolul și ponderea în piesă, în conformitate cu importanța lor relativă atribuită de autor. Cred că preocuparea pentru naturalism a autorului și-a pus amprenta și pe jocul natural, firesc al actorilor, pictorul suprarealist impresionând prin naturalism și … realism mundan elementar.

 

Concluzii   Eseul despre libertate (”Hieronymus”) este unul cu trimiteri la actualitate, la realitățile esențiale care nu se schimbă fundamental în decursul existenței speciei umane. Nic Ularu caracterizează subiectul piesei ca fiind unul ”atemporal”. Eu l-aș numi ”peren”, ”etern” chiar, deoarece atemporal face trimitere la ceva din afara timpului. Or, atemporalitatea – ca și aspațialitatea – nu există (cel puțin în raport cu percepțiile umane). Ca fan al libertății maxim posibile (nu absolute, așa ceva nu există) pentru fiecare individ (libertarian ar fi termenul dacă acest termen n-ar fi primit sute de definiții, multe atntitetice între ele) am trăit intens stările de libertate ale personajelor din piesă. Autorul însuși a cunoscut gustul nelibertății din propria țară, fiind nevoit să caute un alt mediu, mai propice exprimării libere: ”Întotdeauna au fost artiști ignorați în propria țară și care au trebuit să plece în alte părți pentru a crea liber și pentru a fi recunoscuți” (declarație consemnată în Caietul de sală). Nic Ularu se identifică (fie și parțial, sub raport strict artistic) cu Hieronymus. Un amănunt ce nu trebuie ignorat, acesta motivând intensitatea cu care autorul își construiește propriul crez artistic, unul serios-ironic, patetic-firesc, critico-apreciativ, blasfemitor-adulator la adresa divinității supreme, răzvrătit-supus față de propriile impulsuri. Viața oricărui artist adevărat este dramatică prin ea însăși, deci este perfect compatibilă cu dramatizarea scenică. Suprapunerea de situații dramatice ale răzvrătitului artistic Ularu cu cea a suprarealistului Bosch a permis transpunerea cu ușurință a autorului în pielea personajului, situație care frizează idealitatea. (Supra)realismul coșmarurilor inchizitoriale catolice medievale mi-a trezit vie amintirea coșmarului meu ideologic de la finele dictaturii inchizitoriale ceaușiste, după cum perpetuarea practicilor bolșevice în România postdecembristă l-a determinat pe Nic Ularu să aleagă alte contexte umane, mai adecvate pentru afirmarea sa artistică. Și a făcut o alegere bună! Poate de aici a venit și atașamentul meu mai pronunțat față de text în comparație cu spectacolul în sine.

 

(Precizez că nu renunț la ideea mea de a vedea una și aceeași piesă cu distribuții diferite, jucate alternativ și la mici diferențe în timp: un lux financiar și spectacular în care spectatorii vor avea un cuvânt de spus. Profit de context și aduc în mintea împătimiților de teatru că în piesa ”Cum am devenit stupid” în regia Irinei Popescu Boieru  (cu pseudocronica mea care este citibilă la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/)  au jucat alternativ doi actori, din care mie mi-a plăcut mai mult Cosmin Panaite. Prin astfel de ”experimente” se poate cunoaște mai bine gustul spectatorilor, dar și regizorii pot realiza, eventual, noi combinații regizorale. Și dacă tot sunt pus pe ”sugestii și propuneri” cred că în ”Caietul de sală”/ ”Caietul program” ar fi binevenite cât mai multe extrase din textul piesei. În cel de față (bine realizat conceptual și artistic), există (doar) un asemenea extras, din monologul fnal, din păcate cu două erori de scriere… Nu realizez acum care ar fi toate consecințele posibile pentru economia spectacolului și managementul teatrului, dar la multe spectacole am dus dorul  minunățiilor lingvistice/ stilistice/ artistice/ literare auzite/ văzute/ simțite etc. dar pe care mintea noastră nu le poate reține, fatalmente, decât doar parțial și inexact. De asemenea, spectacolele de succes ar merita filmate și oferite spre vânzare amatorilor de teatru, cu beneficii pentru multă lume… În fine, nu văd motive ca textele spectacolelor să nu fie vândute publicului sau postate pe pagina web a teatrului. Cred că o dezbatere publică pe aceste teme ar fi binevenită, mai ales că vorbim aici despre spectacole făcute pe bani publici).

ANEXA 1

Reproduc, mai jos, câteva texte care vin în sprijinul ideii că, uneori, este preferabil limbajul frust, cvasiobscen, în locul eufemismelor ipocrite și fals pudibonde:

Limbă nouă de căcat…

”Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/ scrieți, măi, de cineva că s-a „făcut de cacao” (sau „de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!… Cu „cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. „S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit. De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?… ” (Dan Alexe, Facebook, 5 noiembrie 2013)

Dan Puric (oare de ce pozează întotdeauna încruntat?) despre femei: „Nu inteleg femeia contemporana care nu mai stie sa gateasca sau nu stie sa ii calce o camasa barbatului ei. Calcatul camasii… intr-adevar admir gestul acesta la o femeie.” Iată-vă avertizate : Dan Puric are deschidere de minte cât ministrul de externe Corlățean, care, citând recent din Apostolul Pavel, promova „întrebuințarea firească a femeii”. Adica poziția misionarului si fãrã țipete de curvã. Atâta ne-ar lipsi acum, sã le vedem cã mai și aratã cã le place. (Dan Alexe, Facebook, Oct 26, 2013)

Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat în conversațiile umane. „Sublim” e unul din acestea. Tocmai a postat cineva că „ploaia asta e sublimă”. „Ploaia e sublimă” este egal cu „ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Nu inseamna nimic. E echivalent cu „pula mea, imi place ploaia”… Numai că „pula mea” e mai spontan și mai convingător. Evitați „sublim” și „mișto”.   (Liviu Mihaiu, 5 dec 2012, FB)

 

ANEXA 2   Articole pe teme similare:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/17/luna-pizda-cuib-si-alte-etimoane/ Dan Alexe

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane-2/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/lingvistica-asa-cum-nu-ati-invatat-o-in-scoala-de-unde-vine-pizda/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/curva-whore-sau-cand-lingvistica-e-reconfortanta/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/se-facu-verde-la-fata-din-nou-despre-raporturile-subterane-dintre-romana-si-albaneza/ http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/de-la-lascaux-si-pina-astazi-pula-coaie-futere-mosteniri-de-la-badica-traian/

Iată și o poziție contra:

http://www.danbadea.net/2014/07/04/obsedatul-sexual-dan-alexe-deconspirat-in-dilema-veche/

http://www.fiiconstient.ro/blog/?p=2058  Cu drag, tuturor ”curvelor” care și-au deschis brațele, inima și… picioarele (și) pentru mine (nu neapărat în ordinea asta)

http://citestecevrei.ro/2012/11/16/sexul-face-bine-la-sanatate/?fb_action_ids=4874199131568&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582 Sexul face bine la sănătate

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/povestea-vorbe-rusine-1_53ad40ac0d133766a8f0e88d/index.html Povestea unei vorbe de rușine

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Pseudorecenzia cărții lui Traian Remeș Izbituri și izbutiri”, 2014 (vezi subcapitolul din pseudorecenzie, intitulat ”Sintagme sexoase”)

 

Liviu Drugus

30 iunie 2014 – 7 iulie 2014

www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Jean-Loup d’Autrecourt incita la cateva remarci a(n)xioase pe tema conceptului de “valoare epistemologica” (partea I)


Remarci a(n)xioase pe tema conceptului de “valoare epistemologica” (partea I)

Liviu Drugus

https://liviudrugus.wordpress.com

Precizare: Pentru mine o recenzie este o invitatie la dialog si nu o lauda “gretoasa” sau o critica “desantata”. Cu atat mai putin, indeosebi in cazul de fata, critica mea nu este o incercare de “injosire” a unei reviste (Tribuna – pe care o apreciez in mod deosebit, considerand-o ca este la “inaltimea” valorica pe care o astept de la un bilunar) sau de “subminare” a unei zone de cultura (Cluj) pe care o vad capitala culturala europeana in 2020.

O definire a termenilor utilizati intr-un discurs este absolut necesara oricarui demers eseistic, analitic, filosofic etc., indeosebi datorita marii varietati de sensuri conferite de diversii autori care trateaza teme similare. Notiunea de “valoare” este una foarte larg folosita, dar fara a se preciza, intotdeauna, sensul acceptat sau propus.  Jean-Loup d’Autrecourt (JLA) face parte dintre putinii care respecta aceasta regula atunci cand ofera cititorilor revistei Tribuna (nr 214 si 215/ august 2011 si 216 si 217/ septembrie 2011) un interesant articol intitulat “Valori cognitive, valori epistemologice”. Dupa o scurta si nepretentioasa prezentare a problematicii valorii, autorul intelege ca descrierea si definirea conceptului analizat pe parcursul articolului sunt absolut necesare. O prima descriere este sublinierea faptului ca “in spatele ideii de valoare se afla ideea de bine” (214, p. 24), ceea ce ar presupune ca cititorii articolului au deja o definitie a notiunii de “bine”.

Pentru mine, cele doua concepte (valoare si bine) se afla cam la acelasi nivel de generalitate, caz in care descrierea ideii de valoare prin aceea de bine nu este de prea mare ajutur (mai ales daca realizam ca “binele” are acceptiuni dintre cele mai variate si chiar ciudate. (“L-am batut bine” inseamna pentru multi dintre noi faptul ca “batutul” a fost batut rau de tot…). Adesea, daca discut cu cineva care foloseste termenul de valoare, il rog sa dea o definitie ad-hoc, ca sa pot urmari mai bine discutia. Multi dintre ei au pus semnul egal intre “valoare” si “important” (cu obsevarea ca lucrurile importante nu sunt necesarmente si “bune”).

Urmeaza, in articolul lui JLA, si o completare a descrierii notiunii de valoare (in lipsa unei definitii aristotelice sau care sa respecte canoanele vreunor alte scoli de gandire): “Valorile sunt niste bunuri (materiale sau spirituale), pe care toti dorim sa le obtinem, iar atunci cand renuntam la bunuri, inseamna ca “ni s-a urat cu binele” cum spune locutiunea populara” (ibidem). Aceasta descriere/ definitie a valorii plasata intre doua trimiteri la Nietzsche, una despre “rasturnarea valorilor” si alta despre nihilism ca depreciere a valorilor superioare, confera ideii de valoare (in acceptiunea JLA) un sens eminamente pozitiv (prin antiteza ca rasturnarea si deprecierea care sun eminamente negative). Dar dificultatile teoretice abia acum urmeaza (cap. A. “Cateva dificultati teoretice”).  Dupa parerea mea, o definitie ceva mai riguroasa a notiunii de “valoare” poate fi data apeland la ceva mai concretele si mai uzualele concepte de “scop” si “mijloc”.  De fapt, adecvarea dintre un scop urmarit si mijloacele aduse pentru atingerea lui genereaza tot ideea de “bine”, dar la un mod mai aplicat, mai concret, mai legat de persoanele implicate si ceva mai stabil in comparatie cu mai abstractul si mai prea uzualul “bine”, fara trimitere la actorii si evaluatorii implicati. . Aplicand aceasta definitie a valorii la titlul articolului lui JLA, eu inteleg prin “valoare cognitiva” intersectia dintre scop (un anumit nivel de cunoastere dorit de cineva) si  mijloace (necesare si ajutatoare sa atinga acel nivel de cunoastere), iar prin “valoare epistemologica”: interesectia dintre scopul numit cunoastere stiintifica riguroasa si mijloacele apte sa produca asa ceva. Spre exemplu, daca eu enunt o teorie/ ipoteza (scopul publicarii enuntului este de a-mi face cunoascuta realizarea mea) si daca nu fac si o demonstratie riguroasa (mijlocul de a deveni credibil) referitoare la corectitudinea acesteia, atuncu teoria/ ipoteza mea nu este valida/ buna/ valoroasa/ valabila/ adecvata/ importanta etc. Avantajul definirii unui axio-concept prin continuumul scop-mijloc (cele doua elemente nu pot fi disociate, fara a afecta grav ideea de valoare/ bine/ etc.) De aceea am criticat in mai multe randuri dihotomia (kantiana?) facuta de Petre Andrei atunci cand vorbeste despre valori-scop si valori-mijloace. El a procedat la ceea ce tocmai am spus ca nu este posibil: sa vorbesti despre scopuri fara sa te referi la mijloacele pentru atingerea lor, sau sa te referi la mijloace fara sa le sugerezi la ce scopuri ar putea fi utilizate. Convingerea mea este ca nu exista scopuri in adevaratul sens al cuvantului daca nu se precizeaza mijloacele folosite si nu exista mijloace propriu-zise  daca nu au capacitatea de a ajuta la atingerea unui scop sau altul.  Am convingerea ca nu exista scopuri in sine (adica necorelate cu mijloacelle de realizare, cu actorul care stabileste scopul, cu cei care combina mijloacele si cu cine face evaluarea gradului de atingere a scopului). Asadar, conceptul de valoare este unul eminamente subiectiv, lipsa evaluatorului uman anuland orice idee de valoare, respectiv de evaluare. Aceste precizari fiind facute, unul dintre scopurile mele scriind acest articol-recenzie si anume propunerea mea de a defini valoarea prin corelatele lor “scop” si “mijloc” este deja atins. Mijlocul folosit este tocmai articolul de fata. Aici ajung la definirea valorii ca o stare de “bine”. Sunt de acord cu acest lucru, respectiv cu faptul ca valoare = bine, cu conditia ca acest bine sa fie mereu verificabil prin claritatea scopurilor si precizarea corecta a rezultatelor obtinute. De fapt, “bine” inseamna adecvarea dintre scopul propus si mijlocul folosit. Deoarece conceptul de “bine” este destul de tocita (prin uzul comun) si neclara (neexistand o definitie riguroasa),  eu unul preferand inlocuirea lui (a conceptului de bine) cu conceptul de “adecvare”. Daca raspunsul la intrebarea: sunt mijloacele folosite de mine adecvate pentru atingerea scopului?, este unul pozitiv, atunci “adecvare” inseamna “bine”.  Desigur, “binele” are si el trepte, grade, nuante. Avem nu doar “bine”, ci avem si “binisor”, si “excelent” sau… “super”! Cu “adecvarea” e mai greu de jonglat. Etimologic, “adecvare” provine din lat. “ad equatio”, adica la egalitate, sau posibilitatea de a pune pe acelasi plan doua lucruri/ actiuni/ idei etc. Pentru mine “adecvat” inseamna ca mijloacele se resorb in scopul atins. Aici ma ajuta Sartre care spune ca “Scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor folosite pentru atingerea lui”. Cu alte cuvinte, adecvarea mijloacelor la scopuri si/ sau a scopurilor la mijloace, inseamna dreptul nostru de a pune semnul egal intre scopuri si mijloace, la modul practic, real. Si teoretic, orice scop este egal cu suma mijloacelor consumate sau necesar a fi consumate pentru atingerea lui. Mai mult, orice scop odata atins devine instantaneu un (posibil) mijloc de atingere a unor alte scopuri. Acest tandem infinit scopuri-mijloace este tocmai istoria valorii actiunilor care prind contur in urma definirii clare a scopurilor si alegerii corecte a mijloacelor (din punctul de vedere al evaluatorului). Este interesant de observat faptul ca adecvarea se face permanent pe parcursul desfasurarii intregii actiuni, si chiar inainte ca aceasta sa se declanseze. Astfel, spunem ca cel mai adecvat mijloc (de transport) pentru a ajunge de la Paris la Bucuresti este avionul, iar adecvarea incepe in mintea noastra in momentul in care am luat decizia de a efectua deplasarea. (De la Bucuresti la Paris s-ar putea sa fie mai adecvata, pentru unii, calatoria cu trenul sau masina…Dupa cum si raul de avion poate exclude acest mijloc si pentru un francez). Am luat acest exemplu pentru a sugera relativitatea conceptului de valoare (ca si acela de frumos, bine, adevarat etc. De ex. “locutiunea populara” “nu-I frumos ce-I frumos, da’i frumos ce-mi place mie” confirma ideea de relativitate).

“Aparent, bunurile care erau inainte stimate sau dorite nu mai sunt in prezent” scrie JLA in debutul capitolului A. “Aparent” vrea sa insemne, probabil, “doar in aparenta”, “doar ni se pare ca” adica “iluzoriu”. Sau este un “false friend” inghitit pe nemestecate de unii traducatori de la noi, in timp ce sensul original este acela de “real”, “conform simturilor noastre” respectiv un sens exact opus celui de”fals”,  “iluzoriu”? Facand abstractie de “dificultatea teoretica” indusa de cuvantul “aparent” eu unul inteleg prin fraza citata mai sus ca JLA face o pledoarie subtila pentru relativitatea valorica (eu accept chiar si “relativismul axiologic” devreme ce ma declar si cred (de vreo doua decenii…) ca sunt un postmodern(ist) incorigibil… E clar, are valoare ceea ce iti doresti, dar inca nu ai, iar dupa ce te saturi valoarea scade… (valoarea marginala a fiecarei felii de paine ingurgitate este din ce in ce mai mica, pana la zero). JLA se complica singur oferind o lista de (cvasi)sinonime pentru notiunea de valoare: ceva dorit, stimat, pretuit, important, cu miza. Subscriu la ideea ca toate acestea sugereaza implicit ideea de valoare. Mai complicat devine cazul cand JLA dihotomizeaza lucrurile: unele care poseda valoare si altele care (nu mai) sunt valori. Adica, exista “valoare intrinseca”, exista ceva dincolo de abilitatea noastra de a valoriza, de a conferi valoare? Se pare ca JLA adora “locutiunea” kantiana “Omul este intotdeauna scop si niciodata mijloc”. Eu unul sustin, de ceva vreme, exact contrariul, respectiv ca omul este principalul mijloc in atingerea scopurilor sale (si ale altora, desigur)…. Dar, exista “valori in sine”? Din nou este chemat in ajutor Nietzsche care si el vazuse, la sfarsit de secol 19, o “aparenta deflatiune a valorilor”.  Aparenta, adica imaginara, inchipuita? Sau una evidenta, incontestabila? Din nou suntem la o rascruce semantica fara semne indicatoare…  Si inca ceva: “deflatiune” este totuna cu “deflatie” ?  Mirarea provine din faptul ca autorul le foloseste alternativ fara a motiva optiunea pentru unul sau altul dintree termeni intr-un context sau altul.

In continuare, JLA ne invita la o discutie despre lucrurile cele mai prozaice, adesea triste si rele: piata, marfuri, burse, finante, economie, industrie. Cu cca trei decenii in urma, pe cand incercam sa patrund cat mai profund intimitatile “pietrei unghiulare” a doctrinei economice marxiste, teoria valorii- munca, incercam sa aplic criteriile estetice la ceea ce se numea, pe atunci economie (productia bunurilor materiale). Asta se putea numi un fel de axiologie economica. Am intrebat colegii “filosofi” (adica absolventi de filosofie) cum se aplica teoria valorii munca in arta (literatura, pictura etc). Am primit un raspuns care ma nemultumeste si azi: pai una-i economia si alta-i arta…  Iar raspunsul la acest raspuns l-am dat afirmand ca politicul=economicul=eticul, afirmatie pe care o sustin si azi fara a primi inca vreun contra-raspuns argumentat. Pentru JLA  raul provine din economie (“Cele mai mari crize si catastrofe contemporane au fost provocate la acest nivel” (ibidem). Subscriu la aceasta afirmatie cu o conditie care vizeaza completitudinea cauzala. Adica “buba” vine dinspre esenta lucrurilor, respectiv dinspre continuumul politic-economic-etic, adinca din totalitatea scopurilor si mijloacelor in cvasiinfinitatea combinatiilor posibile si acceptabile de catre oamenii de varii ranguri si puteri de influenta. JLA afirma ca raul ar veni de la conflictul intre valori, subliniind ca este o miza (nenumita  de JLA) in acest rau. Banuiala mea este ca JLA se refera la “profit” ca motor al capitalismului.  Sa presupunem ca stim care este radacina raului (iar sunt banuielnic si cred ca JLA are in vedere capitalismul, burghezia exploatatoare, complexul militar industrial, imperialismul american… daca cumva aceste cuvinte au vreo rezonanta in amintirile celor care au trait “fericirea” de a nu avea capitalism…). Acum, daca stim cine este Zmeul cel rau se cuvine sa-l cautam pe Fat (cel) Frumos (FF) care sa asaneze moral aceasta mlastina fetida a intereselor financiare perfide… Iar JLA  ni-l indica, soteriologic vorbind, pe FF  in “persoana” “valorilor stiintifice” (numite, in titlu, “valori epistemologice”).  Deci, pana la urma, Dostoievski avea dreptate: Frumosul va salva lumea (de raul capitalist)! Putem , deci sa ne incredem ca STIINTA este salvatoarea intregii lumi? Ne-a spus sa ne incredem in “stiinta” si F.Taylor, intemeietorul managementului “stiintific”, apoi Marx cu al sau socialism “stiintific”, urmat indeaproape de Hitler cu fundamentarea “stiintifica” a rasismului si a arianismului. Mai doriti salvatori? Atunci sa-l invocam pe Leo Hubbard cu Biserica (se putea altfel?) scientologica…  Pentru JLA, in prezent, “totul pare sa depinda de valorile stiintifice”.  Adica pozitivismul si scientismul redivivus? Sau tocmai pozitivismul este incriminat ca fiind Zmeul cel rau?  Destul de deranjant pentru mine este faptul ca JLA nu are opinii, nu se implica in dialogul cu reprezentantii invocati, ci se rezuma la a reproduce “in mod filosofic” ce mai zic unii si altii, ba chiar nici nu mai indica vreo persoana concreta: totul este “aparent” “se pare ca”, “pare uimitor si nelinistitor”, “uneori aceste expresii par fortate”, “se procedeaza”, “se discuta” etc, etc. Poate tocmai aceasta discutare la general ma intriga si ma determina sa nu fac si eu ceea ce mie nu-mi place, adica sa opiniez si eu (doar) la general sau sa folosesc neutrele “se scrie” “se spune” in loc de “JLA scrie” sau “JLA spune”. Mai mult, constat ca acest stil de dialog critic nu este deloc agreat in Romania. Mi se atrage atentia: “Alo! Opera, nu omul!” (Maiorescu), ceea ce ma obliga sa declar aici ca nu sunt maiorescian deloc. Opera este a unui autor si eu vreau sa discut cu autorul, nu cu opera… (cel putin asta e ordinea pe care o prefer). Unii sunt mai transanti in a nu fi de acord cu aceasta preocupare a mea de a dialoga cu omul ,nu cu opera lui, si ma apostrofeaza: “Ce ai cu omul? Ce ti-a facut?”. “Nimic! Doar ca vreau sa-mi spun si eu parerea despre parerile lui!”. Adica, sper si cred in virtutile dialogului real, sincer, generator de claritate.

Stilul practicat de JLA imi creeaza ceva probleme: adica, eu cu cine dialoghez, cu JLA sau cu niste vorbe (idei este prea mult spus). De exemplu, JLA scrie: “Ceea ce pare uimitor si, prin urmare, nelinistitor, este modificarea valorilor umaniste. Conform caror criterii ar trebui estimat omul?  Ce inseamna sintagma <ameliorarea sau cresterea omului>? De asemenea, ce sens are expresia <a investi in om>? Se trece de la stimare (respectare) la estimare (cantarire, evaluare)?” si sirul intrebarilor formulate de JLA se intinde pe inca 14 randuri de articol de revista. Nu stim cine a modificat valorile umaniste, nu ne spune nici JLA. Nu stim cine a lansat sintagma, cine a facut trecerea etc. si nici JLA nu ne spune. Si asta in contextul in care autorul ne invita sa discutam despre “valorile epistemologice”! Indemnul autorului: “sa fim capabili sa creditam sau sa discreditam cunostintele, sa ne apropiem si sa stapanim fenomenele asociate de inflatie si deflatie cognitiva” imi suna mai mult a inflatie verbala decat un asteptat plus de cunoastere… Dar, tocmai in momentul in care JLA se uimeste mai tare de faptul ca se clameaza progresul in stiinta fara a avea fapte concrete ale acestui progres JLA pune o intrebare al carui raspuns il astept chiar de la autor. Iata intrebarea: “Cum se poate explica in acest caz ca ii obligam pe studenti sa invete teorii care par caduce, vechi, perimate”? Chiar! Cine ii poate obliga pe profesori sa le ceara studentilor sa accepte ceea ce profesorii considera a fi desuet si lipsit de valoare? Cred ca doar ei insisi! Cand nu ai nimic de spus, nu ai contribuit cu nimic la un plus oarecare de cunoastere, atunci umpli orele cu teorii invechite pe care le critici si … atat.  Si totusi, dincolo de faptul ca poate chiar JLA procedeaza astfel, acesta vine, in sfarsit! cu o acuza  concreta: “nu dispunem de nici o teorie epistemologica fiabila care sa poata sa dea socoteala in mod satisfacator despre functionarea cercetarii stiintifice”. Aici chiar ca JLA trebuie felicitat pentru curajul de a pune sub semnul intrebarii modul de cuantificare a plusului de cunoastere obtinut prin cercetari solid si (adesea) tamp finantate… Raspunsul chiar ne intereseaza pe toti, mai ales ca randurile de fata sunt scrise inainte ca mult asteptata, dorita, hulita (dupa caz) clasificare a universitatilor si ierarhizare a programelor dupa (cum se putea altfel?) aportul adus la cunoastere prin cercetarea “stiintifica”. Evident, solutia ramane in sfera interesului maxim si dupa aparitia clasamentului pe cele trei ligi (A, B, si C) deoarece, in functie de ambitiile si potentialele fiecareia dintre universitati, in continuare vor avea loc promovari sau retogradari dintr-o liga in alta. Dialogurile consistente de pe forumurile de discutii EduCer si FAR, dar si articole din Hot News, Capital, Dilema Veche, etc. au evidentiat ca o clasificare facuta dupa criterii cantitative nu este suficienta in lipsa unei evaluari calitative. Scientometrie versus bibliometrie. Probabil, JLA are o solutie de evaluare “obiectiva” a cercetarii stiintifice, altfel “ce mai kikirez galceva?” (Presupun ca este de la sine inteles ca resping total ideea de “valoare/ evaluare obiectiva”, devrem ce am subliniat deja ca pentru mine idea de evaluare este eminamente subiectiva, fiind opera subiectilor umani si nu a unor “operatori’ neutri…). O sa formulez si eu solutiile pe care le intrevad pentru a stimula o cercetare reala si, in consecinta, si evaluari realiste. Cred ca aplicarea clasicului tandem cerere-oferta ar fi de mare folos in eliminarea marelor deturnari de fonduri in cercetari inepte si, evident, inutile. Mai ales in cercetarile legate de om cred ca cercetatorii ar trebui sa-si descrie (ei, mai intai!) oferta, iar institutiile/ organizatiile/ firmele interesate vor accepta (sau nu) sa investeasca in ideea respectiva si, desigur, sa-si asume riscurile. Sistemul actual, prin care mai intai se anunta banii alocati pe anumite domenii si apoi se asteapta propuneri care sa consume acei bani, este risipitoare si cu potential foarte ridicat de frauda. Transparenta totala a rezultatelor cercetarii si a costurilor aferente ar mai atenua coruptia din domeniul cercetarii. Daca avem o cercetare mimetica, evident ca si evaluarea va fi aidoma. Si inca o propunere: CNCS (sau alte foruri care au ca misiune sa stimuleze si sa sustina financiar cercetari cu grad ridicat de utilitate si aplicabilitate) sa introduca obligativitatea ca articolele publicate in reviste evaluate si actreditate de CNCS sa aiba o sectiune care sa contina urmatoarele informatii: autoevaluarea utilitatii cercetarii, pe o scara conventionala (de la 1 la 10 sau de la 1 la 100), sa sublinieze concret elementele de noutate aduse, sa autoevalueze eficienta cercetarii (mijloace utilizate/ rezultate obtinute, cu indicarea duratei de timp, etc). Mai mult, la inceputul unei cercetari care solicita finantare si, ulterior, publicare, autorul/ autorii cercetarii sa se inscrie cu tema data la CNCS, pentru ca sa se faca si o evaluare a consumului de timp pentru obtinerea rezultatului vizat. Se va evita astfel, plagiatul, scriere de doua trei articole/ zi sau care sa fie doar expuneri de intentii sau mimari ale unei cercetari reale. In fine, aplicarea definitiei pe care o dau eu valorii, prin expunerea clara a scopurilor urmarite, a mijloacelor folosite si a rezultatelor obtinute, este de natura sa sporeasca gradul de corectitudine a procesului de evaluare. Evident, ulterior se vor adauga si celelalte criterii de evaluare, postpublicare (factor de impact, numar de citari, importanta relativa a publicatiei etc.). Din pacate inca primeaza criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor (de ex. numar de articole poublicate in reviste cotate ISI, criteriile de cotare fiind destul de relative, ca sa nu zic ciudate). Spre exemplu, propunand includerea revistei ETC (www.ugb.ro/etc) in baza de date ISI Thomson am primit reprosul (nelegat deloc de vreo idee de calitate sau de valoare) si anume ca revista a publicat din prea multe domenii (economie, drept, sociologie, politologie, ecologie, metodologie etc. – domenii pe care eu le doresc integrate si compactizate intr-o viziune unitara despre om si actiunea umana). Nu intamplator ideea de transdisciplinaritate – inclusa in chiar miezul titlului revistei “Economy Transdisciplinarity Cognition” – deranjeaza operatorii din aceste baze de date (comerciale, in ultima instanta) facand dificila clasificarea scientometrica si bibliometrica deopotriva.

Dar mai intai sa vedem care este solutia oferita de JLA: “Credem ca doar o teorie a valorilor epistemologice ar fi capabila sa dea socoteala de astfel de fenomene ciudate, care sa puna la indoiala chiar stiinta”. Asadar, o axiologie epistemologica! Sau, o metaepistemologie! De ce nu? Dar sa las autorul sa-si prezinte propunerea. Astfel, JLA invita sa citim capitolul B. Repere si perspective epistemologice, care chiar interesaza din punct de vedere axiologic si epistemologic practic. Suntem invitati (noi, cititorii) sa aflam ce sunt valorile epistemologice, si aflam ca acestea sunt “moduri sau criterii de evaluare cu privire la cunoasterea pe care o avem despre ceva anume; pretul pe care suntem dispusi sa-l platim pentru a obtine o cunostinta oarecare; de asemenea locul ocupat de o teorie stiintifica intr-un anume context de valori; functia sau rolul jucat in procesele de cunoastere; ba chiar gradul, capacitatea sau potenta lui cognitiva; in fine, chiar cunostintele, teoriile sau ideile fundamentale intelese ca atare”. Precursorii acestor elemente de constituire a valorilor epistemologice sunt amintiti ca fiind conventionalismul instrumental sau metodologic al lui Poincare (1905) – la care JLA adera -, teoria matricei stilistice a lui Lucian Blaga (1942), “valoarea epistemologica” a lui G. Bachelard (1949), acesta neoferind si necesara teorie a acestor valori, JLA apreciind insa contributia francezului ca fiind geniala.  Si eu cred ca romanul Lucian Blaga este genial… Dupa cea am luat cunostinta despre continutul conceptului de valoare epistemologica, de contextul istoric in care a aparut, asteptam sa vad cum se foloseste aceasta teorie in evaluarea contributiilor stiintifice… Dar nu, JLA este expert in teoria suspansului. Pana a ne delecta cu aflarea utilizarilor practice ale axiologiei epistemice autorul ne atrage atentia la ce ar fi folositoare o teorie a valorilor epistemologice. Deci, o definire clara a scopului! Asadar, teoria axiologiei epistemice ar putea “sa explice demersul cercetarii stiintifice (probabil o Metodologie a cercetarii stiintifice – LD), sa reabilliteze cercetarea stiintifica si sa o salveze astfel de dogmatism, de scientism, de obscurantism si mai ales de irationalism” Iibidem). Pana aici – nimic nou! Urmeaza o incadrare a conceptului in cauza in rigorile moderniste carteziene si  in cele leibniziene (meliorismul). Din nou, nimic nou! Deja am impresia ca ne invartim intr-un cerc deloc plin de virtuti. Asadar, valorile epistemologice trebuie sa promoveze “mai binele” – meliorul (care, de regula, este dusmanul binelui). As vrea sa stiu de ce este atat de importanta sintagma “valori epistemologice” (importanta care a fost atat de ignorata pana acum, ne asigura JLA). Si, surpriza! Chiar aflu, din urmatorul paragraf care sunt virtutile nedescoperite inca ale sintagmei cu pricina. Iata-le: “Sintagma …este capabila de a clarifica (nu era mai bine “sa clarifice? – LD) si de a unifica (“sa unifice?” – LD) demersuri aparent divergente, ba chiar opuse in istoria stiintelor si a tehnicilor”. Asta era! Noua sintagma va face unirea contrariilor (coincidentia oppositorum), va promova logica tertului inclus si viziunea integratoare, holistica, va transdisciplinariza demersul axioepistemic (oare?). Desigur, argumentul vine imediat: “Argumentul este simplu: in acelasi fel in care se face apel la conventii discursive, literare, etice, logico-matematice, pentru a stabili valori morale, estetice sau economice, am putea sa construim o axiologie epistemica. Odata ce conventiile au fost acceptate, trebuie doar sa urmam jocul permanent al conflictelor de valori stiintifice, de-a lungul istoriei (plan diacronic orizontal) si in actualitate (plan diacronic vertical) “.  Pe scurt, ni se propune o noua conventie prin care sa se compare intre ele “valorile morale si umaniste cu alte valori: epistemologice, stiintifice, tehnologice etc.” Cam pana aici s-a ajuns cu argumentarea solutiei salvatoare numita “axiologie epistemica”, iar pentru  a justifica conceptul de “valoare epistemologica” autorul ne invita la un nou excurs al conceptului de valoare derulat pe parcursul a trei etape: 1) valorile discursiv simbolice; 2) valorile epistemologice si cognitive propriu-zise si c) axiologia epistemologica. Pentru explicitarea acestor trei categorii de valori JLA mai are nevoie de mai multe pagini in revista Tribuna, continuarea fiind, asadar, in nr. 215 (16 – 31 august 2011) si in numerele din luna septembrie 2011.

Capitolul C. Valorile discursive simbolice ocupa inca doua pagini din nr. 215 si este dedicat doar pentru elucidarea a doua categorii de valori discursive: 1) valorile simbolice  si 2) valorile lingvistice si semantice. Se da ca exemplu de valoare intrinseca simbolul: “Probabil ca simbolul reprezinta una din (corect: dintre – LD) rarele valori intrinseci” (Tribuna, nr 215, p. 24). Fara niciun echivoc, acest exemplu de valoare intrinseca nu ma convinge deloc. Poate o definire a acestei categorii valorice ar putea ajuta la o intelegere mai buna a argumentatiei existentei unor valori in afara subiectului evaluator… De asemenea, daca tot sunt putine exemple din aceasta categorie, ar fi meritat amintite… Valoarea intrinseca este definita in finante astfel: “Valoare in sine a unui activ, bazata pe valoarea actualizata a fluxului estimat de numerar. Pentru optiunile ce se negociaza la bursa, valoarea intrinseca este diferenta dintre pretul curent de piata (pretul suport sau pretul subiacent) si pretul de exercitare, in cazul optiunii call si diferenta intre pretul de exercitare si pretul curent al pietei in cazul optiunii put.
Valoarea intrinseca a unei actiuni sau parti sociale este calculata prin raportarea activului net corijat la numarul de titluri care compun capitalul” (Cf. http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=1512). Definitia respinge, cred, orice posibilitate de a accepta ca un activ – prin faptul ca este evaluat de cel putin cateva persoane (subiecti evaluatori) si care au stabilit nivelul de atingere a unui scop exprimat printr-un pret: pret curent de piata (numit si pret suport sau pret subiacent) si pretul de exercitare – poate avea o valoare intrinseca, adica prin el insusi. Aparenta de contrabalansare a perceptiilor personale la vanzare si la cumparare nu face decat sa sublinieze ca nu pot exista active cu valori intrinseci, ci doar cu valori stabilite de evaluatori umani. Este inca o iluzie, alaturi de altele care mai populeaza asa-zisele stiinte economice (ca de ex. “pret just/ corect”). In sens economic mai larg, ideea de valoare intrinseca vrea sa sugereze ideea de autentic, real, “obiectiv”, neinfluentat de o parere sau alta. Iata o definitie data de un site specializat in investitii: “The actual value of a company or an asset based on an underlying perception of its true value including all aspects of the business, in terms of both tangible and intangible factors. This value may or may not be the same as the current market value. Value investors use a variety of analytical techniques in order to estimate the intrinsic value of securities in hopes of finding investments where the true value of the investment exceeds its current market value” ( http://www.investopedia.com/terms/i/intrinsicvalue.asp#ixzz1VmUHGoIv). Ideea de valoare intrinseca este expresia neputintei de a avea un punct ferm de sprijin in evaluare, este visul si iluzia de a “obiectiva” evaluarea unor realitati.  Tocmai exemplele luate din evaluarea financiar-bursiera si cea economica in general, comparate cu exemplul dat de JLA (simbolurile sunt valori intrinseci) demonstreaza ca dialogul inter-discipline si limbajul comun sunt necesare (ca sa nu mai vorbesc despre proiectele de unificare a stiintei, unul dintre ele, cu referire la asa-zisele stiinte umaniste si sociale fiind propus de subsemnatul si avand ca ax principal Metodologia Scop Mijloc. Revenind la pledoaria lui JLA pentru caracterul intrinsic al valorilor simbolice remarc o incongruenta si o inconsecventa a autorului. Daca la inceputul articolului JLA spunea ca „in spatele ideii de valoare se ascunde ideea de bine”( nr.214, p. 24), acum, discutand despre valorile simbolice intrinseci, ideea de bine dispare si este inlocuita cu aceea de importanta: „…simbolul reprezinta una din rarele valori intrinseci. Altfel spus, el este important prin el insusi”. Deci, nu este bun prin el insusi, ci are doar importanta prin ceea ce este el. Nu cred ca putem pune semnul egal, aici, intre „bine” si „important”… Las deoparte eroarea de tehnoredactare „caci coexistent” si pun sub semnul intrebarii identitatea sugerata de JLA intre „homo symbolicus” si „homo sapiens” pe de o parte si intre „rationalitate” si „constinta” pe de alta parte. Poate intr-un articol viitor JLA va incerca o demonstrare mai consistenta a celor doua (presupuse si afirmate de JLA) egalitati.

Interesant de retinut este definitia limbii data de Saussure: „un sistem de valori, care conserva si produce valori”. Incerc o noua conexiune cu definirea valorii prin intermediul conceptelor dee scop si mijloc. Mai mult chiar, aduc aici in discutie si propunerea mea de compactizare a asa ziselor stiinte sociale si umaniste prin intermediul (ati ghicit!) tot al celor doua concepte: scop si mijloc. Astfel, in conceptia mea, limba este, inainte de toate, „un mijloc de comunicare”, situatie in care lingvistica devine parte a economicii (domeniul mijloacelor): teoria care studiaza colectarea, combinarea si consumarea mijloacelor. Cineva ar putea sa ma acuze de economism sau de incercare de a introduce in biata disciplina numita economie (oricum, cu o reputatie mai mult decat stirbita) a multe domenii autonomizate si foarte mandre de independenta lor. De fapt, eu nu inghesui in economie varii discipline autonome, ci largesc arealul de interes al economicului peste intreaga zona a mijloacelor cu cele trei caracteristici. Astfel, si muzica, artele plastice etc. fac parte din economie, deoarece combina mijloace specifice (sunete, litere, tonuri, materiale, imagini etc). Fara a intra aici in detalii, subliniez doar ca rostul acestei structurari si alaturari insolite de domenii are un scop precis: stimularea ideilor noi, promovarea transdisciplinarizarii cunoasterii si posibila unificare a cunoasterii prin structuri umane esentializate (scop, mijloc, adecvare scop-mijloc etc.). Oarecum asemanator ideii mele de structurare a cunoasterii dupa noi criterii, face si JLA atunci cand ne poarta prin structuri algebrice, constiinta si comunicare lingvistica, mitologie si simbolistica sub steagul explicarii conceptului de valoare. Iar daca explicam si conceptul de valoare prin scop si mijloc, atunci demersul filosofului francez este unul util ideii de (re)unificare a cunoasterii. Ma simt aici ajutat si de Deleuze, postmodernul, care, in exprimarea Annei Sauvagnargues (in articolul sau din Le Magazine Literaire, nr. 496/  aprilie 2010, tradus si publicat in Tribuna nr 215/ august 2011, p. 26) redefineste literatura ca „aparat de explorare a realului”. „Literatura detecteaza si exploreaza modurile noatre de individuare concrete, capturand fortele care se desfasoara in societate, propunand noi moduri de a actiona si de a simti” (ibidem). Am reprodus aceste idei despre literatura (in viziune deleuzeana) pentru a arata cat este de asemanatoare literatura cu … managementul. In definirea pe care o dau eu acestei practici umane, managementul inseamna „mod de gandire, simtire si actiune”. Cu siguranta, literatura si managementul fac parte din sfera economicului – domeniul studierii combinarii mijloacelor (gandire, simtire si actiune – printre altele) pentru atingerea unor scopuri anterior propuse/ dorite sau acceptate. Intrebarea mea ar fi: pe cine si in ce mod deranjeaza ideea compactizarii cunoasterii despre om (evident, deranj va fi prin nevoie de eforturi de (re)gandire, prin pierderi de norme didactice facute pentru profesori si nu pentru invatacei, etc.).

Cu siguranta acest articol a fost scris in limba franceza, fiind ulterior tradus in limba romana. Ma bazez pe faptul ca JLA incepe articolul cu trimiteri la conceptul de valoare in latina, italiana, engleza si germana, dar nu si in franceza…Traducatorul ar fi putut sugera si adaugarea romanescului „Valoare”, venit la noi tocmai pe filiera franceza…  Daca aceasta deductie a mea, cum ca avem de-a face cu un text original francez, se dovedeste corecta cred ca era firesc sa avem, la finalul articolului o precizare dee genul: traducere din limba franceza de XY. Probleme de tehnoredactare am mai semnalat, dar Motto-ul cu care debuteaza articolul putea sa fie scris corect. Va rog sa comparati: „O desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune…” (cf. JLA in Tribuna) cu varianta pe care o consider mai cirecta:      Motto:  „O, desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune.” (Ecleziastul – 1,2).

Un autor francez care publica intr-o revista romaneasca isi respecta strict conditia sa culturala citand si laudand  autori francezi (opt), elvetieni (trei), germani (doi), italieni (doi), romani (doi),criticand un perfid albionez (britanicul George Boole, creatorul algebrei booleane, nerecunoscut de JLA ca fiind descoperitorul calculului binar) si apeland si la un clasic grec. Nu poate fi trecuta cu vederea si critica adresata elvetianului Saussure („conceptia sa binara a semnului e eronata”, Tribuna 215, p.25) si contrapunerea acestuia a pozitiei a doi francezi (Poincare si Duhem). Citez: „…intuitia lui Saussure era contemporana cu o teorie epistemologica de mare importanta (pe care el o ignora), conventionalismul epistemologic a lui Henri Poincare si Pierre Duhem” (ibidem). Desigur, majoritatea cartilor citate in articol sunt in editii franceze (inclusiv Eliade). O surpriza al carei substrat ramane inca nedescoperit consta in citarea a doi ganditori cu lucrari in limba romana: John Eccles, Evolutia creierului si creatia constiintei, 1989 (fara editura si localitate!) si Carl Jung, Radacinile constiintei, Walter Verlag, Olten, 1953. Este evident ca Jung nu putea aparea in limba romana la Walter-Verlag AG Olten in 1953, dupa cum cartea lui Eccles in limba romana are un titlu cam ciudat (titlul original este: Evolution of the brain: Creation of the Self). Nedumerirea creste cand luam cunostinta de modurile de citare: la Jung se da titlul cartii (Symbole der Wandlung) si anii unor editii (1950, 1913), dar nu ni se spune editura si orasul. Natale Spineto este doar amintita ca „preia o idee mai veche a lui Gilbert Durand (Les structres anthropologiques de l’imaginaire, Paris, Dunod, 1992; Bordas, 1969)”, iar cand apare un citat din Spinetto trimiterea este urmatoarea: „cf. N. Spinetto, op.cit. p.9”. Care opera citata, ca nu a fost citata nicio opera de-a Natalei Spineto…

Voi continua cu o parte a doua a acestei recenzii la un articol de revista, dupa ce serialul pe teme axiologice al lui JLA va fi incheiat. Evident, nu pot renunta la speranta ca JLA va intra in dialog si va lamuri ceea ce eu am criticat sau pur si simplu am intrebat.

Miroslava, Iasi, august 2011