liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Aurel Lazurcă

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 435. Duminică 11 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (157).


Miercuri 20 iulie 1966. Dimineața eu cu Toader ne-am sculat ultimii. De-abia azi dimineață am avut parte de apă și ne-am spălat. Imediat, fără a mai lua masa am părăsit Abrudul care nu-i prea arătos și ne-am întors pe același drum pînă la Cîmpina, apoi am luat-o înspre nord pe la Albac pentru a merge la Scărișoara. Am ajuns aici pe la 9-10. Ne-am coborît numai acolo unde drumul nu mai permitea autobuzului să ne care și pe noi. Storoj a avut grijă să cumpere pîini, șerbet și Eugenii (asta a format dejunul pe care l-am luat pe munte. Eu cu Toader, Lazurcă și Mișu Baruch ne-am retras mai sus pe munte și pe lîngă cele date de Storoj (pe care nu prea le-am consumat) am halit o conservă de carne de știucă și-o jumătate de pîine albă (colac). Apoi – la o chemare a lui Storoj – ne-am înșirat după el în șir indian, am coborît de unde urcasem și-am urmat șoseaua pietruită ce urma cu exactitate linia unui rîușor de munte. Un buldozer lărgea și netezea drumul de munte. După aproape un km de astfel de mers am cotit la dreapta, după un indicator, și-am urmat un mic pîrîiaș. Urcușul era destul de greu și pînă sus la peșteră am suferit de sete. Urcușul de  6 km a durat o oră și jumătate. Cu unele mici popasuri am reușit să ajungem la cabana ”Scărișoara”. Aici fiecare a luat cîte o sticlă de Borsec și și-a potolit setea.

Fetcu e un bun tovarăș (tovarășă) pentru a transporta țigarile lui Toader și Mișu (i le-am vîrît eu în buzunarul pantalonilor fără nici o altă introducere). Cît timp am stat cu Mișu împreună am observat că și el are cîteva cuvinte consacrate. De asta și din alte motive mi-a devenit simpatic: ”Stai cuminte-n banca ta…”, ”să fie o socoteală”, la bani le zice ”mangoți”. Apoi: ”copchilu”, ”direagă” ”doar n-o fi foc”, ”dealu-i deal și valea-i vale” și după modelul ăsta ”mîncarea-i mîncare”, ”omu-i om” ș.a.m.d. Cînd vrea să zică ”de persoană” sau ”de căciulă” zice ”de cap de locuitor”. Iță are și el cîteva expresii consacrate: ”Mă fato!” sau ”Mă băiete!”. Cînd vede pe cineva: ”Ooo! Pacoste!”.

De la cabană am continuat urcușul și deodată dăm într-o poeniță luminoasă și îngrădită cu gard ca o curte. Aici am stat și ne-am odihnit bine. Pe urmă prof Galan a plătit costul intrării (un leu 50 de persoană). Apoi, în urma funcționarului care a distribuit biletele am coborît pe niște scări într-o mare adîncitură. Erau făcute scări pe lîngă zidul înalt de piatră. De cum coborai se observa în inima muntelui o mare deschizătură. Pe jos era zăpadă grunzuroasă. Afară era o căldură toropitoare. Dar pînă jos ajungea numai lumina. Căldura rămînea undeva sus, împinsă de valul de răceală ce venea din peșteră. Cu fiecare treaptă pe care o coboram temperatura deveanea din ce în ce mai joasă și mai plăcută. În sfîrșit am ajuns jos pe platoul din fața intrării în peșteră. Aici zăpada era murdărită și un pic topită de piciorele atîtor vizitatori. Directoarea a luat o trîntă pe spate și a rămas cu o frumoasă pată neagră pe fustă. Am vizitat prima sală complet acoperită cu gheață și pe margine cu o bară formată dintr-un lanț de fier. Am coborît spre adînc unde, la lumina unei lămpi cu carbid am văzut așa zisa Sală a altarului. Aici stalactitele și stalagmitele erau foarte dese și căpătau figuri deosebit de ciudate și totodată interesante. Însoțitorul nostru ne-a spus că acestea sînt sălile cele mai mici și mai la suprafață. Mai sînt însă și alte săli mai mari la cîteva sute de metri adîncime. Aceste săli sînt permise numai cercetătorilor științifici. Noi însă am fost  foarte satisfăcuți de primele două încăperi ale peșterii. La ieșire am avut grijă să mîncăm zăpadă și să luăm și cu noi cîțiva bulgări. Cînd am ieșit la suprafață ne-am odihnit o jumătate de oră. La intrarea în această rezervație naturală a comunei Ghețar (regiunea Cluj) stăteau copii munteni cu afine de vînzare. Erau tare prizărîți și sperioși. Am mîncat pentru prima dată afine anul ăsta. Cineva spunea că afinele sunt foarte bune pentru tratarea bolilor de ochi și recăpătarea vederii. Odată cu noi au vizitat peștera și excursioniști și excursioniste de la Rîmnicu Vîlcea. Erau aceeași excursioniști cu care ne-am întovărășit și la Abrud, apoi am dormit în același loc cu ei la Alba Iulia. La coborîre am mers cu Mișu. Iță a făcut un plonjon pe burtă și și-a ferfenițit pantalonii în genunchi. Noi băieții, am luat-o mai repejor la vale și în cca jumătate de oră am ajuns. Ne-am potolit setea la un izvoraș de munte. Dar toată graba noastră a fost zadarnică. A trebuit să mai așteptăm vrei trei ceasuri pînă să ajungă și babacele. În timpul ăsta am mîncat cireșe pe săturate și încă pe pleașcă. Cînd, în sfîrșit, au venit și profesoarele în vîrstă în frunte cu Precul am avut și un pic de distracție. Aceasta din urmă iar a tăbărît pe capul lui Storoj cu propoziții exclamative de genul ”ei fir-ar al dracului”.

În sfîrșit, pe la vreo 17 am plecat din comuna Scărișoara îndreptîndu-ne spre următorul punct unde trebuia să oprim: Alba Iulia. Aici aveam cazarea pentru noapte. Așadar, ne-am pornit spre Alba Iulia trecînd din nou (pentru a treia oară) prin Cîmpeni și Abrud. Chiar dacă șoferul i-a dat bătaie, tot am ajuns tîrziu, după cele cca 5-6 ore de mers cu autobuzul. Am jucat cărți, s-au spus bancuri și am jucat fazan cu filme. La cel cu filme am abandonat imediat pentru că nu știam denumiri de filme. Totuși încercam să le improvizez și tufleam cîte-un titlu de-i umfla rîsul pe toți. La fazan cu cuvinte am rămas la baraj cu Teodora.

Cînd am ajuns în Alba Iulia se făcuse miezul nopții. Cerul era brăzdat de fulgere înspăimîntătoare, dar nu ploua. Am fost cazați la o Școală agricolă la marginea orașului. După ce ne-am ocupat paturile într-un dormitor enorm (au dormit și rîmnicenii cu noi), ne-am lăsat bagajele aici, ne-a suit în autobuz și am mers la un restaurant-hotel unde aveam rezervate mese într-o încăpere aparte. Masa a fost destul de ”subțirică”. După ce-am terminat, am așteptat un pic într-un parc din apropiere unde era un glob pămîntesc colorat (îl am pe o vedere). Pe la ora 1 am ajuns din nou la internat. Am mai pierdut timpul pe coridoarele marii clădiri ale acelui internat în căutare de apă. De-abia afară, în curte, am găsit un robinet. În general, în această excursie am suferit din lipsa apei. Bancuri cu olteni: de e leagă oltenii cîrpe la piciorele cîinilor? Să nu zgîrie asfaltul. Apoi: vechimea-n cîmpul muncii, încălzire centrală, lapte praf și Prazilia).

Joi 21 iulie 1966.  Dimineața, după 6-7 ore de somn ne-am simțit mai odihniți. După ce ne-am spălat am mai așteptat puțin și ne-am adunat cu toții în fața școlii unde directoarea ne-a ținut un scurt istoric al orașului, după care am mers în imediata vecinătate a locului. Undeva în stînga am admirat o veche biserică romano-catolică veche, dar nu prea tare (1913). Aici era un fel de orășel al călugărilor. Am intrat în interiorul ”orășelului” și pe treptele impunătoarei biserici un ghid ne-a spus despre istoricul acestui monument, după care am intrat și înăuntru. În biserică se ținea o slujbă. Cineva citea cu glas tare, iar cîțiva bătrîni formau ”poporul”. După ce-am consumat cam jumătate de oră cu vizitarea acestei biserici am ocolit iar la stînga și-am coborît într-o vale, la Cetate. Pe drum ne-am oprit (eu cu Toader) la un chioșc. Eu am cumpărat vederi, iar Toader și-a cumpărat o pălărie (”lăpărie”) cu borurile foarte largi, ca mexicanii. La Cetate am făcut cu toții o fotografie (eu am făcut una cu ”lăpăria”). Am văzut așa-zisa cetate, monumentul libertății, de unde am admirat orașul. Se spune că aici în Cetate ar fi fost întemnițat Horia. Înainte de a veni la Cetate am vizitat Muzeul, foarte asemănător cu alte muzee de obiecte vechi ca acelea de la București, Iași și chiar Rădăuți.

De la Cetate am trecut pe sub un portic frumos împodobit și am venit în centrul orașului în căutarea unei cofetării pentru a lua dejunul. Dar, la cele cîteva cofetării pe la care am colindat n-am găsit ceai. Se făcuse deja ora 9. Atunci am mers la un chioșc de produse lactate și-am primit fiecare cîte două cornuri de-un leu și cîte o jumate de kg de iaurt. Așa masă mai da! Am uitat să amintesc că la Scărișoara ne-am ținut toată ziua ce ceea ce halisem dimineață pe la 10. La amiază n-am mai mîncat și seara am mîncat ceva pe la 12 30. Ne-au cam fentat ei cu mîncarea… După ce-am terminat cu iaurtul am fost liberi. Eu am intrat la o librărie și mi-am luat o mulțime de vederi (6 bucăți necolorate și 4 color).

M-am speriat cîte vederi a scris Gălănița din Alba Iulia și Cluj. De fapt e firesc. Ea are grijă de alimentația noastră… ”Uitînd” să ne dea un prînz la Scărișoara și-a făcut bani ca să scrie sute de vederi.

Am stat destul de mult în Alba Iulia. Pe lîngă iaurt am mai mîncat mere, înghețată și la urmă… apă. Mă mir că n-am pățit nimica. Am stat mult prin parc și pe la 11 am ridicat ancora pornind în direcția Tg Mureș. Pe acest traseu am trecut și prin Blaj unde ne-am oprit un pic și directoarea ne-a explicat din importanța istorică a acestui oraș (Bălcescu, Revoluția de la 1848). Ne-am continuat apoi drumul și la Cetatea de Baltă am văzut un frumos castel pe o spinare de deal. Următoarea haltă a fost Tîrnăveni. Aici am stat mai bine de o oră. Am luat masa la un restaurant unde am mîncat destul de bine. Aici am intrat de vorbă c-un tip care ne-a dat cîteva explicații în legătură cu o chelneriță-chelner (Bărbat? Femeie?).

Ne-am continuat drumul pe la Iernut, Ogra, Ungheni și pe la 17 – 18 am ajuns la Tîrgu Mureș reședința regională a regiunii Mureș Autonomă Maghiară. Am fost cazați la un internat lîngă Baza Sportivă nr 1 și o școală generală de 8 ani. După ce ne-am aranjat în dormitoare, ne-am spălat, apoi – liber în oraș. Cîțiva dintre noi au însoțit-o pe tovarășa directoare la Muzeul regional de artă. Deoarece era spre ora închiderii am vizitat numai etajul III. Clădirea e foarte frumoasă în interior.. În construcția scărilor am văzut modele nemaivăzute de mine pînă acum. Am văzut opere ale pictorilor români (Grigorescu, Țuculescu – moderni) și maghiari, necunoscuți mie. Mi-au plăcut îndeosebi tablourile ”Spălătorese” (valorează două milioane de lei), ”Spălătorese certîndu-se” și ”Berbecii”. Un ghid (care avea un tic: își mîngăia mereu mustața și nasul) ne-a prezentat istoricul muzeului. La urmă ne-a întrebat de unde sîntem. Cînd a auzit că de la Suceava a exclamat: ”Aaa! Moldoveni! Șinși or șinș fac doușcinș” și a rîs. A vrut să zică 5 X 5 fac 25 dar în loc de ”ci” pronunța ”ș” și era comic.

După vizitarea muzeului am ieșit cu Toader mai înainte și ne-am plimbat în jur vorbind moldovenește cu accent pronunțat. În oraș pare că majoritatea sînt unguri. La toate magazinele firmele sînt scrise în românește și în ungurește. După ce au ieșit și ceilalți am traversat strada principală și ne-am afundat mai în centru. Pe drum ne-am întîlnit cu restul de băieți care au fost cu Storoj și au făcut cumpărături pentru masa de seară. Apoi ne-am îndreptat cu toții spre internat. Aici Storoj a pregătit cina și peste cîteva minute masa era pusă. Fiecare a primit cîte o cutie de pateu de ficat, cîteva roșii și sare, plus cîteva felii de pîine intermediară. La urmă, cine-a mai vrut a mai primit, așa că am mîncat pe săturate.

După cină, Storoj ne-a dat voie să mai ieșim, dar cu condiția ca la ora 22 să fim înapoi. Am ieșit cu Toader și cu Mișu să ne plimbăm. În timpul ăsta ne-am mai stîlcit limba pronunțînd puținele cuvinte ungurești pe care le-am învățat. Mai încolo am intrat la o cofetărie așezată mai mult la subsol dar foarte frumos aranjată cu scaune și canapele tapițate. Mișu a făcut rost de 10 lei de la un ”copchil” zicîndu-i că-i rupt și dacă merge cu el la bancă îi dă doar jumate din valoare. Copilul, naiv, a dat cei zece lei (care erau un pic rupți într-un colț) și a luat 5 înapoi. Din ceo 10 lei am luat fiecare cîte-o înghețată și un suc considerînd că fiecare am mîncat de pleașcă. Ne-am întors înapoi la internat (cu cîteva minute întîrziere, dar Storoj nu ne-a văzut) și imediat ne-am dezechipat. În camera mică era o căldură înăbușitoare. Cînd s-au deschis geamurile abia s-a simțit o undă de răcoare pînă la mine.

Vineri 22 iulie 1966. Dimineața cînd m-am sculat, în cameră mai eram doar eu și Storoj. Restul erau demult îmbrăcați și deja mișunau pe-afară. În cîteva minute am fost și noi gata și pe la 8 am plecat cu toții la o cofetărie din centru unde ni s-a ”asigurat” cîte-un ceai, un corn și o prăjitură. La o masă vecină, neocupată de nimeni, am zărit o sticlă mică pe care era scris Coca-Cola. Mișu a capturat-o imediat și a vîrît-o în buzunar. Toți patru credeam că-i un lichior grozav, american. Am observat că pe inscripție scria și în limba rusă. ”Familistul” (L.D: adică capul familiei descrisă de mine ca fiind 2+2) ne-a explicat că-i fabricată în SUA pentru URSS. Ne facem noi planuri cum s-o destupăm și s-o consumăm. Am plănuit s-o bem aproape de autobuz și să-i dăm și șoferului pentru că-i băiat bun. Dar ne-am înșelat groaznic. După ce ne-am băut ceaiul am ieșit cu toții afară. Aurel s-a interesat și a aflat că-i un fel de suc și costă 3.50. Mare dezamăgire! În fine, pe drum am destupat-o cu ajutorul unei lame de la cuțitul meu și, în timp ce mergeam prin oraș, am golit-o. Nici măcar n-avea un gust ca lumea; era, parcă, searbădă. Atîtea emoții pentru nimic…

De la cofetărie am mers din nou la același muzeu ca să-l vadă toți. Am mai vizitat încă o dată muzeul de artă. Aici titlurile tablourilor erau scrise, de asemenea, în două limbi. Cu ocazia asta am mai învățat o serie de cuvinte Am vizitat apoi Sala oglinzilor și cu asta am încheiat vizita în Tg. Mureș, pe la ora 11. Din oraș mi-am luat numai două vederi colorate. Cu aceasta mi-am cheltuit și ultimii bani. Mai am 10 lei din rezervele mele pe care-i țin pentru bilet la cursă. Vizitînd Tg Mureșul m-am ales cu cîteva cuvinte ungurești. Iată-le: kese-nemo = mulțumesc; nem tudom moghioroș = nu știu ungurește; Hus = carne; fagylalt = înghețată; noi = femeie; taikep = peisaj; arkep = portret; vege = capăt, sfîrșit; akony = anotimp. La ”Cofetăria Rodica” noi pronunțam ungurește, cu accentul pe prima silabă.

Astă noapte a plouat din abundență. În autobuz se mai răcorise puțin aerul. La plecarea din Tg Mureș s-au mai făcut unele modificări la locuri, dar eu am preferat să stau pe scaunul de lemn pentru a-mi fi mai la îndemînă la cărți. Am continuat excursia noastră urmînd drumul regional Tg Mureș – Miercurea Ciuc, ținta noastră de azi nefiind fostul Onești, actualmente orașul Gheorghe Gheorghiu Dej. Pe la amiază am ajuns la stațiunea Sovata. Aici am oprit și am schimbat și restul de bani, luîndu-mi de-un leu ”cucoși” sau ”floricele”. Mișu a cumpărat mere avînd grijă s-o înșele pe  babă c-un măr. Ne-am urcat în părcușorul din spatele restaurantului și pe scările de ciment ne-am făcut cîte-o fotografie. Neștiind cît mai stăm am evitat să ieșim în oraș, dar apoi ne-a părut rău. (Mișu: ”Jiuravle, nu vrei o înghețată? Ia! Ia de-aici. Ia mă mîna de-aici!”). Din Sovata și din alte stațiuni am cumpărat în total 6 vederi colorate.

Am trecut apoi prin Odorhei (o vedere colorată). Aici e tot un oraș cu mulți unguri, ba am văzut un panou de onoare scris numai în ungurește. De aici din oraș Storoj a cumpărat pîine, pateuri, roșii și parizer, alimente ce constituie hrana noastră pentru amiază. Între Odorhei și Miercurea Ciuc am oprit pe un loc între două sate și, ”la iarbă verde” s-a distribuit cîte un pateu la patru persoane, două felii de parizer, roșii și pîine. Noi (cînd zic noi înțeleg cei patru: eu, Toader, Aurel și Mișu) am luat ultimii (drept pedeapsă pentru că am mîncat o pîine din provizii). Dar tot rău-i spre bine. Luînd la urmă, ne-am găsit locuri lîngă Storoj și sacoșele cu hrană. La urmă au mai rămas pateuri și roșii. Storoj le-a ridicat în sus întrebînd cine-i amator și noi, fiind aproape, le-am capturat imediat. Nu-i nici o rușine să spun că sîntem tare mîncăcioși. Mersul ăsta și somnul puțin ne epuizează. Dar mergînd în continuare spre Onești ne-a prins noaptea pe drum și cu mare greu am ajuns în oraș după miezul nopții. În acest timp, în autobuz, în special în spate, a fost o gălăgie infernală. A fost nevoie ca Storoj să intervină de cîteva ori. Odată (era încă ziua) ”Hitler” aruncă un corn în spate și mă nimerește pe mine. Am vrut să i-l dau înapoi, dar el s-a ferit și cornul l-a lovit pe Storoj în umăr. Drept pedeapsă am stat 5 minute în picioare.

La Onești am fost cazați la o școală generală de 8 ani lîngă apa Trotușului (care era foarte murdară) în partea de răsărit a orașului. Am fost cazați în săli de clasă pe saltele fără cearșaf și fără pernă, numai cu o pătură de învelit. Sosiți la miezul nopții – frumoasă primire ne-au făcut! Pe lîngă toate am rămas și nemîncați pentru seară. A doua oară am fost fentați…

Eu mi-am aranjat geanta sub cap și culcușul mi-era gata, dar era gălăgie și pînă nu s-a sculat Mișu să facă liniște n-a fost chip de dormit. I-a dat cîteva picioare-n cap lui ”Hitler”, apoi s-a făcut liniște și fiind obosiți am adormit imediat. Cred că trecuse de ora 1.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 434. Sîmbătă 10 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (156)


Luni 18 iulie 1966. Dimineața m-am sculat la 5 fix și i-am trezit și pe ceilalți. În cîteva minute am dat cu apă pe ochi și ne-am echipat. Am zărit cîțiva ”excursioniști” de-ai noștri pe-afară și am crezut că imediat putem pleca.Am lăsat paturile nefăcute, am încuiat camera și imediat am fost afară. Tocmai atunci venea și Rodica Moroșan împreună cu Theodoara Hanuseac (absolventă) să ne trezească. N-a mai fost însă nevoie. Theodora l-a luat pe Toader deoparte și l-a rugat să-i împrumute 80 de lei ca să poată plăti costul excursiei. Toader n-avea însă această sumă și m-a rugat pe mine să o ajut. Nici una nici două am scos suta și i-am dat-o. Mi-a promis că în Frasin mi-o înapoiază. În afară de noi trei (băieții) niciun alt prieten sau cunoscut nu merge în excursie. Totuși locurile s-au ocupat și au luat și 7 peste locuri. Galan a venit la noi trei și ne-a spus că noi fiind mai mari și mai înțelegători să stăm acum la început pe motor (de ochii părinților). Ne-a promis că pe parcurs se va schimba. Autobuzul a venit tîrziu, pe la 6.30. Storoj a avut planificarea locurilor și ne-a repartizat chiar pe motor. Toader a stat pe un scaun de lemn, luat de la școală, în fața noastră. La ora 7 fără 20 am pornit. Excursia începe.

Cu toate că mi-am luat Jurnalul și stiloul la mine n-am avut timp să mai scriu la zi, ba chiar, uneori, deloc. Așa că abia ajuns acasă, după șapte zile de călătorie prin țară, încep să-mi scriu impresiile și felul cum s-a desfășurat excursia. Voi începe cu cîteva considerente generale după care voi relata ce se întîmplă zilnic. În primul rînd, vremea. În tot timpul excursiei am avut noroc de o vreme minunată. Ploaia nu ne-a stricat aproape niciodată planurile. Numai de vreo două-trei ori ne-au prins ploi grozave în munți, dar asta în timp ce mergeam cu autobuzul. Asta însă ne-a prins bine deoarece a mai răcorit aerul înnăbușitor și cald din autobuz. Cazarea ne-a fost asigurată, mai bine sau mai rău după cum erau posibilitățile. Hrana, de asemenea, a intrat în costul excursiei. Masa o serveam la restaurante sau la cofetării și de cîteva ori s-a cumpărat hrană rece.

Așadar, la 7 fără 20 am plecat din fața Liceului nr 2 din Rădăuți (clădirea veche). Am trecut prin fața internatului de băieți, apoi am intrat la asfalt prin comunele prin care am trecut cu cîtva timp în urmă cu bicicleta: Vadul Vlădichii, Bălcăuți, Milișăuți, apoi am părăsit în dreapta satele Brăhoaia și Grănicești continuîndu-ne drumul prin Dănila, Costîna, Mihoveni pînă la Suceava. Aici nu ne-am oprit. Ne-am adus aminte de nebunia făcută în noaptea în care-am oprit pentru a merge în excursie la Iași. Acum mi-am dat seama ce greșeală am făcut și cum am rătăcit drumul. Am trecut chiar prin centrul orașului Suceava și pot spune că c-am fost și prin Suceava. Din fuga mașinii am văzut blocul turn și împrejurimile pe care le știam numai din vederi. Ne-am continuat drumul pe șoseaua asfaltată ce duce prin cartierul nou, apoi, ieșind din oraș, am văzut o tablă indicatoare: Bistrița 202 km. Din Suceava am trecut prin Ilișești și alte sate ajungînd în Gura Humorului. Nici aici n-am oprit și ne-am continuat drumul. Am trecut prin Frasin. Aici autobuzul a oprit, Theodora s-a dat jos și mi-a adus suta pe care i-am împrumutat-o. Am trecut apoi pe lîngă frumoasa Tabără de pionieri de la Bucșoaia unde am petrecut și eu două săptămîni cînd am trecut în clasa VII-a. Nici la Cîmpulung Moldovenesc n-am oprit. Totuși, din viteza mașinii mi-am adus aminte de locurile pe unde-am hoinărit cînd dădeam examenele pentru admiterea la Liceul Militar. Am revăzut și fortăreața liceului de care mă leagă o mică amintire. Ne-am continuat drumul prin Pojorîta, Iacobeni, Dorna Cîndreni și la 12 făr-un sfert am ajuns la Vatra Dornei, renumita stațiune balneară și loc de care mă leagă amintirile copilăriei (L.D.: pe vremea cînd am locuit la Cîrlibaba 1953-1956 și la Șarul Dornei 1956-1960). La 10 km de oraș se află Șarul Dornei pe care tare-aș fi vrut să-l revăd.

În timpul de cinci ore cît am făcut pînă la Dorna am stat în spate pe motor și m-am împrietenit într-o oarecare măsură cu Iță Medei (clasa VII, născut în anul 1950!) cu care-am discutat tot timpul. La Mestecăniș am avut parte de-un peisaj minunat admirînd serpentinele drumului în timp ce traversam munții. La Vatra Dornei am făcut oprire (în spatele gării, unde-am coborît cu toții) După ce ne-a avertizat ca în jumătate de oră să fim cu toții înapoi, profesorii ne-au dat liber și ne-au îndrumat să mergem în parc. Am traversat puntea din fața Cazinou ului, am trecut pe la Izvorul de apă minerală, ne-am potolit setea, am umplut termosul și apoi ne-am suit în parc căutînd un loc unde să putem mînca. Am văzut aici o veveriță neagră, tare drăgălașă, micuță și blîndă. Niște excursioniști au fotografiat-o, ademenind-o cu zgomotul unor pietricele bătute unele de altele. După ce-am mîncat am coborît iar la izvor și am colindat partea de oraș din spatele Gării. În tot acest timp am umblat cu Aurel Lazurcă și Toader Gherasim. De la un timp ne-am despărțit, iar eu am rămas să iau o pîine. M-am întîlnit cu Mișu Baruch (clasa X-a A de la noi Liceul nr 2) și cu Iță Medei cu care mă împac destul de bine. Eu am rămas să cumpăr pîinea, iar ei au plecat la autobuz. La pîine a trebuit să mai aștept la rînd și am ajuns cu 10 minute întîrziere la autobuz. Storoj mi-a făcut un pic de gălăgie. Am observat că cei care-au stat mai înainte pe motor au fost mutați pe scaunele tapițate, iar eu – drept pedeapsă pentru întîrziere – am rămas să stau pe scaunul de lemn de lîngă ușa din spate. Încetul cu încetul mi-am făcut și eu un loc mai bun. Am avansat apoi pe un scaun tapițat și apoi și mai în față pe un scaun de lemn cu spătar.

Din Vatra Dornei am trecut prin Poiana Stampei și alte localități singuratice. La 36 de km de Vatra Dornei ne-a prins o ploaie zdravănă, ca la munte. Apoi, pe măsură ce înaintam în creierul munților ploaia se întețea. A plouat și cu piatră. Descărcările electrice erau foarte dese și s-a întunecat foarte mult. La un moment dat am intrat în regiunea Cluj. Numele satelor erau tare greoaie și aiurite. În raionul Bistrița am trecut printr-un cîrd de sate care se înrudeau prin denumirea lor: Bîrgău, Podul Bîrgăului, Bistrița Bîrgăului, Josenii Bîrgăului, Susenii Bîrgăului, Rusul Bîrgăului. În satul Livezile, ca și în multe alte sate, am observat un fenomen interesant. Toate casele din sat țineau una de alta și erau așezate după o linie dreaptă dealungul șoselei. Toate casele dintr-un sat erau vopsite cu aceeași culoare. Un sat era galben, unul cenușiu ș.a.m.d. Prin Bistrița n-am stat deloc. Ținta noastră pe ziua de azi era Clujul. Așa că-i dădeam bătaie s-ajungem la Cluj. Am traversat apoi satele (mai importante și care-s trecute pe hartă). Șieu-Odorhei, Șintoreag, Beclean, Braniștea, Mica, apoi orașele Dej și Gherla, continuînd cu un șir de sate: Iclod, Bonțida, Jucu și Apahida. Odată cu înserarea am ajuns la porțile Clujului, la capătul liniei de troleibuz nr 4. În tot timpul cît am mers m-am distrat grozav, făcînd mare haz și vorbind mereu. Mi se pare că din cauza asta i-am cam devenit anbtipatic directoarei. Nici Gherasim și Lazurcă nu mă prea vedeau cu ochi buni.

În fine, ajunși la Cluj ne-au cazat la un liceu pedagogic (internat). Ne-am instalat cu toții în niște dormitoare cam scunde și cu paturi mici. În total noi eram 25 de bărbați și am dormit (majoritatea) cîte trei pe două paturi. După un sfert de oră după ce ne-am luat paturile în primire am mers cu toții la spălător (foarte bine amenajat) și ne-am mai scuturat praful și oboseala de pe noi. Pentru a scăpa cîteva ceasuri prin oraș (se făcuse 9.30) l-am trombonit pe Storoj că ne este foame și că (noi trei) n-avem mîncare. Storoj nu s-a învoit însă și ne-a promis că va merge el cu noi la un restaurant. Cu asta ne-a dat planurile peste cap. Dar imediat vine Storoj (L.D. profesorul de educație fizică) cu-n nou ordin: ”Considerînd că toată mîncarea luată de-acasă nu poate să se mențină proaspătă după cîteva sute de km și pe o asemenea căldură s-a hotărît să se mănînce în comun toată mîncarea și ce rămîne să se arunce la coș”. Dar majoritatea erau sătui și n-au vrut să mai mănînce. În consecință, Storoj a hotărît ca toată lumea care mai are mîncare să ne-o aducă nouă (celor trei). Și cum majoritate elevilor erau din oraș (și evrei cîțiva) ne-au făcut o masă ca-n poveste. Pe patul meu stăteau pachete cu unt, parizer, pîini albe, prăjituri, biscuiți, caramele, șocolate, roșii, brînză și multe alte bunătăți. Deștepții de ei au răsturnat complet toate rucsacurile și sacoșele lor lăsîndu-ne pe pat și cuțite, perii și pastă de ghete. Noi însă ne-am ospătat numai cu ce-a fost mai consistent: parizer, pîine albă, unt și roșii. Apoi am mîncat cît am putut (ba ne-am făcut și rezerve de) dulciuri: șocolată, biscuiți și caramele. Înainte de a arunca toate celelalte bunătăți la coș am ales cîteva pîini albe și pachete de unt și i le-am dăruit șoferului (vecin de pat cu mine) care nu ne-a refuzat, și cu celelalte resturi am umplut vreo 3-4 coșuri cu vîrf. Văzînd că Storoj a plecat în oraș și crezînd că stă mai mult am îndrăznit să scoatem capul prin oraș. Am mers pînă la primul chioșc care ne-a ieșit în cale și mi-am lăsat aici vreo 15 lei luînd tot felul de vederi (am schimbat suta). La 22 fără 2 minute eram înapoi la internat. Portarul ne-a speriat că închide poarta după ora 22. Dar nici Storoj nu venise. Văzînd cum stă situația ne-am gîndit că-i rostul de mai vizitata un pic orașul. Ne-am făcut o mică socoteală: de ce să mergem noi pe poartă și să fim la cheremul portarului, să stăm cu frica-n sîn și să ne gîndim dacă n-o fi închisă poarta și să ne lase pe-afară. Mai bine să ne găsim un locușor de sărit peste gard și să știm să venim tot pe-acolo. Zis și făcut. Am pornit toți trei să vizităm Clujul noaptea. Cu toate că gardurile erau destul de înalte, reușim să ne suim pe ele. De acolo am văzut că dăm într-un fel de grădină. Lazurcă s-a bucurat că am dat într-un parc și de aici rezulta imediat că vom găsi o ieșire. Am sărit tustrei și-am pornit-o pe niște alei foarte bine îngrijite. Încercăm să ieșim pe alee, dar am dat într-un garaj care era încuiat. Am făcut cale-ntoarsă și-am luat-o pe o altă alee, mai îngustă, care ducea prin fața a două intrări inundate de lumină. ”Aici trebuie să fie Casa Partidului” glumesc eu. Am mers înainte și în fața noastră era un podeț la capătul căruia erau două porți cu grilaj. Am împins poarta, dar aceasta n-a cedat. Atunci am luat o hotărîre unanimă: sărim un mic gărduț tot de grilaj și ne aflăm imediat într-o străduță. Urcăm străduța (Se chema Vasile Alecsandri) și ieșim în strada principală pe care eram cazați. După trebușoara asta am răsuflat ușurați și-am plănuit încotro s-o luăm. Eu glăsuiesc: ”Am început-o și-n Cluj cu aventuri din astea...”. Numai bine termin de spus și mai facem cîțiva pași cînd auzim un fluierat strident și pe cineva strigînd: ”Hei! Alo!”. Ne-am întors să vedem ce se întîmplă: un milițian venea gîfîind la deal cu fluierătoarea-n gură. Cînd a văzut că ne-am oprit strigă iar: ”Hei! Tovarășii în cămăși albe! Ia stați!” Am stat și l-am așteptat să vină la noi. Lumea se uita cam curioasă la noi neștiind despre ce-i vorba. Noi însă știam prea bine pentru ce. Ne-a cerut buletinele. Eu și Toader l-am dat. Lazurcă nu-l avea la el. Cu milițianul în frunte am pornit înapoi înspre locul pe unde sărisem. Curcănașul era un plutonier solid și țanțoș. Am mers în urma lui foarte frumos și liniștiți (ca atunci cu paznicul cu pușca). Pe drum eu am prins glas și-am început să-i explic ”tovarășului plutonier” care-i chestia. El însă, ursuz și îngîmfat, n-a vrut să vorbească cu noi decît cînd am ajuns în cămăruța lui unde-și făcea serviciul. După ce ne-am spovedit lui, explicîndu-i fără ocol intențiile noastre, curcanul zice: ”Știți voi cine stă aici? Aici locuiește primsecretarul Comitetului regional PCR Cluj și locuința-i este păzită cu strășnicie de securitate și miliție”. Auzind astea, am zîmbit în gîndul meu: ”Asta-i Casa Partidului…”. Milițianu însă a vrut să ne învețe minte (”Ehe! Voi nu știți cum se cîștigă pîinea!”). A dat un telefon la un post de miliție: suna însă ocupat. Eu aproape tot timpul nu mai tăceam și-i explicam boului că n-am avut nicio intenție rea și că n-are rost să ne mai poarte pe la miliție; am fi putut pierde excursia. A intervenit pentru noi și un domn mai în vîrstă care stătea afară și admira noaptea senină: ”Lasă-i domnule în pace” zise el către curcan. ”Au ieșit băieții prin oraș să mai pescuiască ceva. Au tot dreptul. Eu în locul lor aș fi făcut la fel. Dă-le drumul!”. Dar sticletele nu se lasă: ”Stai domnule, că nu merge așa!” Mai telefonează o dată la un ofițer de serviciu și raportează ce s-a întîmplat cu noi. A precizat însă că n-am avut alte intenții. Cît timp a raportat dînsul, noi ne-am mai plictisit un pic. Trebuie să recunoaștem că ne-am speriat un pic la început. Pe urmă ne-am liniștit noi. La urmă, ne-a luat datele de pe buletine și le-a scris într-un registru. După ce ne-a ținut o mică predică zicîndu-ne că în Cluj sînt multe cazuri de huliganism și că de asta-i severitatea așa de mare. După asta ne-a condus pînă la poartă zicîndu-ne că, dacă vrem, putem să mai stăm prin oraș. Noi însă eram bucuroși c-am scăpat. Dacă-și punea mintea cu noi ne putea da o amendă sau o altă sancțiune. După ”aventura asta” nereușită ne-am îndreptat spre internat. Poarta era însă deschisă și paznicul era acolo. Deci socoteala noastră n-a fost una chibzuită și mai bine n-ar fi avut loc… În fine… Ajungem la ușa dormitorului: încuiată! Stăm un timp afară apoi ne luăm inima-n dinți și ciocănim. Peste cîteva minute iese Storoj în pijama, somnoros și destul de nervos. Ne-a întrebat pe unde-am fost (se făcuse aproape 23) și imediat am tuflit o minciună: ”Am mers cu troleibuzul pînă-n centru și înapoi am venit pe jos. Am cumpărat niște vederi…”. Ne-a crezut el numai pe jumătate apoi mă cheamă la el. Am crezut că-mi lipește două labe și-un picior și termină povestea. M-a pus însă să suflu să vadă dacă n-am băut sau n-am fumat. Toți eram însă curați și, amenințîndu-ne că ”las că vorbim noi mîine” ne-a trimis la culcare. Eu m-am culcat cu Lazurcă. Pînă după 23 am mai șoptit cu Toader amintindu-ne de cele întîmplate cu cîteva minute mai înainte, chicotind pe-nfundate. Concluzia: pînă n-o pățim odată urît, nu ne lăsăm de trăsnăi.

Marți 19 iulie 1966. Dimineața ne-am sculat pe la ora 7, ultimii din tot dormitorul. Chiar Storoj ne-a sculat, dar nici n-a amintit de întîrzierea noastră la culcare de aseară. Ne-am spălat și după o pauză de jumătate de oră am servit masa la cantina internatului. Ni s-a dat ceai cu pîine cu gem. Masa însă n-a fost bună. Pîinea era cleioasă, iar ceaiul prost. Am regretat cantitățile de alimente zvîrlite aseară. Noroc c-am avut ceva provizii…

Am început să povestesc excursia dar n-am spus cine a mai mers cu noi (însoțitori și pseudoînsoțitori). Astfel, au fost: tov. directoare Mincu Vanda cu fata (cca 20 de ani), tov prof de geografie Galan (cu fiica tot de cca 20 de ani), tov prof de ed fizică Storoj cu soția, tov director adjunct Burdujan cu soția, profesoara de desen Precul și o familie din Rădăuți (2 +2). Dintre elevi numai eu cu Toader am fost din clasa XI-a (Lazurcă – absolvent). Apoi au fost o serie de urmași de-ai noștri, elevi în clasa X-a (Pascal, Mișu Baruch, Henri, Katz) apoi mai mici  IX, VIII, VII și VI (Leonti, Hîrjescu, Vlonga Mihai – cu care m-am împrietenit; mai bine zis el s-a împrietenit cu mine – apoi Iță Medei, Met – așa zisul ”colega”, apoi Juravle și Wihler Aiziu (X) și Ticu Egstar (IX). Dintre fete au fost: Sfichi Ana și Moroșan Rodica (cl XI-a E, colegele mele) apoi personaje noi pe care le-am văzut pentru prima dată: Fetcu, o oarecare Doina ș.a. Dintr-a XI-a B a fost Cernăuțeanu. Pe lîngă Aurel Lazurcă a fost și Theodora Hanuseac – absolventă, care vrea să urmeze latina. Nu știu de ce m-am cam distanțat de Toader și de Aurel (L.D. Explicația poate fi că ei fiind din Grănicești se știau mai de mult și, eu eram… al treilea). Pascal era un ditai grăsanul care mă asculta. Mișu Baruch, de-o seamă cu mine – băiat de viață, trecut prin multe; nu prea înalt de statură, solid, poartă mustață. M-am împăcat destul de bine cu el. Mi-a fost partener la cărți. Henri și Katz, doi evrei liniștiți cu care mă-mpăcam minunat. Leonti (cl VIII-a) un tip cam prostănac (dar la finea excursiei mi-a făcut rost de 10 lei), Iță Medei (Cl VII-a, dar de-o seamă cu mine). Mă simpatizează și mă respectă. De asemenea, și eu mă port frumos cu el. Juravle (X) era chiar prost de-a binelea (din oraș). La masă și-n autobuz era ținta înțepăturilor și glumelor noastre. Wihler e tot evreu. De la acest nume eu i-am scos o poreclă cam deocheată, dar care  a fost aprobată de ceilalți: Hitler! Dintre fete, Theodora mi-a fost tot timpul tovarășă de cărți și parteneră la discuții. Cam astea au fost personajele. Șoferul e un om tare bun și înțelegător.

Așadar, revin la masa de dimineață din prima zi de vizitat Clujul. După această masă (proastă) ne-am împrăștiat iar. Eu cu Toader și Aurel am luat-o înainte pe-o stradă reamintindu-ne de ”partida de-aseară”. La întoarcere am dat ochii cu coloana formată din excursioniștii noștri. Storoj ne-a muștruluit din nou: ”Iar voi trei!”. Ne-am încadrat și noi în coloană și ne-am supus programului. Am urcat pe o stradă, iar în dreapta noastră se înșirau un grup de clinici foarte moderne. Apoi ne-am continuat drumul și nu ne-am oprit decît la Grădina Botanică. Aici am văzut tot felul de curiozități din lumea plantelor. Am văzut plante tropicale și ecuatoriale, o grădină japoneză. Cel mai mult mi-a plăcut muzeul botanic care găzduia în sălile și serele sale numai plante cu regim special care necesită un anumit nivel de temperatură și umiditate. Căldura era aproape înnăbușitoare, iar umezeala era din abundență. Palmierii erau principalele plante care trăiau aici. Toader mi-a făcut o fotografie într-una dintre sere. După ce-am vizitat numai o mică parte din Grădină am făcut cîteva fotografii cu tot grupul. După o jumătate de oră de odihnă pe bănci am mai vizitat cîte ceva. Ne-am urcat cu toții într-un turn care fiind și el așezat pe culmea unui deal are o vedere foarte bună asupra orașului. Clujul se vede ca-n palmă. În tot timpul incursiunii prin ”Grădină”, familistul (cum l-am denumit noi) a dat informații amănunțite despre tot soiul de copaci și plante. La ieșire ne-a întîmpinat profesoara Precul care, foarte nervoasă, l-a luat în focuri pe Storoj cu exclamații de ”fir-ai al dracului!”. Ne-am încolonat apoi din nou și-am coborît în oraș. În centru am vizitat (exterior) Catedrala Sf Mihail și statuia ecvestră a lui Matei Corvin. Aici ne-am înșirat cu toții pe bănci. Storoj ne-a îngăduit să mergem prin împrejurimi cu condiția ca peste un sfert de oră să fim înapoi. Eu m-am dus la Librăria Universității și m-am aprovizionat cu o mulțime de vederi (am luat chiar și dubluri, pentru schimb). Mi-am luat două carnețele de 80 de bani pentru însemnări (vol V și VI), 10 plicuri a 20 de bani bucata (chinezești) speciale pentru Par Avion. În total, din Cluj am cumpărat 16 vederi necolorate și 11 colorate. Deci, 32 de lei numai pe vederi! Pe lîngă astea am mai cumpărat vreo trei bucăți și-am mai scris (una acasă, unau buniței și una lui Neculai Halip, colegul meu de clasă). Am început să observ, cu părere de rău, că relațiile dintre mine și Gherasim sînt incomparabil mai reci decît la sfîrșitul anului. Toader mi-a mărturisit că are ”motive” să-i trimită Nataliei o scrisoare și să-i facă niște reproșuri care vor avea ca scop despărțirea inevitabilă (cutare, cutare și …. încă mai știu!). Treaba lui!

Lazurcă are niște expresii tîmpite pe care le folosește mereu. La fiecare substantiv îi adaugă mereu adjective ca: smintit, sclintit, țăcănit, nebun. Eu cu Mișu m-am pus la întrecere în expresii din astea. La urmă l-am pus în cofă zicîndu-i ”păduche blindat”, expresie la care Cernăuțeanu s-a amuzat foarte tare.

De la Catedrală ne-am încolonat și ne-am îndreptat iar spre internat. Pe parcurs ne-am oprit la un chioșc de răcoritoare și mi-am permis o înghețată (înghețată am mai mîncat doar la Tîrgu Mureș și Onești).

La internat ne-am îmbarcat iar în autobuz și am pornit iar la drum. Am trecut printr-un șir de sate printre care Feleacu, Vîlcele  și peste cîteva ore am ajuns la Cheile Turzii. Am făcut popas și directoarea ne-a dat cîteva explicații despre formarea acestor ”chei” apoi am pornit pe-o vale foarte abruptă spre spectaculoasele chei care se vedeau destul de aproape de noi. Noi, băieții, chiar toți, mai sprinteni și mai fără teamă i-am dat drumul la picior și imediat am fost la o vale acoperită de copăcei tineri și deși. Conduși de o cărăruie ne-am pomenit în fața unui rîu destul de mic (Hașdeu). Cînd ne-am adunat toți, unul a propus să facem baie. Am luat-o mai în sus și am văzut un băiat care, de asemenea, făcea baie. Într-un minut eram toți dezbrăcați în chiloți (evreii n-au făcut baie) și cu zgomote asurzitoare am sărit cu toții în apă. Apa era mică (numai într-un singur loc ajungea pînă peste cap) și murdară, plină de mîl. Totuși baia ne-a răcorit mult. După ce ne-am uscat și ne-am îmbrăcat am ieșit iar în drumușorul pe care (credeam noi că) ar trebui să-i vedem pe-ai noștri. Am suit pînă la cabană, apoi am urcat tot mai sus, pe munte. Aveam de gînd să urcăm pe chei. Atunci cineva a observat un grup mare de fete ce urca dealul înapoi. ”Sigur s-ale noastre!” Imediat am coborît cît am urcat și-apoi am urcat după ele. Dar ne-am înșelat amarnic. Erau alte excursioniste. Atunci ne-am speriat că ai noștri ar putea fi la autobuz și ne așteaptă acolo. De teamă să n-o pățim cu Storoj am urcat imediat dealul și am ajuns la autobuz. Spre marele nostru necaz autobuzul era pustiu: numai șoferul stătea și aștepta.. Atunci ne-am dus pe niște stînci din apropiere și, cocoțați acolo, am așteptat pînă într-adevăr au venit și ceilalți. La Turda am luat masa pe la 15 la un restaurant cu autoservire. Eu cu Toader, Lazurcă și Mișu am ocupat o masă lîngă cea a profesorilor și lîngă ieșire. Azi aveam un chef grozav de rîs și de veselie. Storoj a luat pe cîțiva să servească. Dintre băieți am mers eu cu Toader, iar dintre fete Moroșan, Teodora, Cernăuțean, Fetcu ”i drughie” (”și altele” – în l rusă). Cum aveam chef de veselie le făceam pe toate în rîs. Serveam cîte două farfurii de supă pe o tavă. De multe ori uitam tava pe o masă de distrat ce eram. Cînd am dus porția la niște băieți, din greșeală am răsturnat pîinea în farfurie. Directoarea nu se uita cu ochi buni la mine. Felul doi ni l-au servit fetele nouă. După ce-am luat masa am ieșit tuspatru afară, am traversat strada și am nimerit în piață. Aici am pus mînă de la mînă și-am cumpărat un kg de caise. Dacă aș fi găsit deschis magazinul unde se vindeua pălării sigur mi-aș fi luat una. Ne-am mai învîrtit un timp în piață întrebînd cît costă una și alta, așa numai de sanchi… Cum am ajuns la autobuz ne-am îmbarcat și… la drum! De la Turda m-am așezat pe aceeași direcție cu Mișu, Toader și Lazurcă. Apoi am început interminabilele jocuri de trombon și șeptică la care o captam și pe Teodora și pe Fetcu. Am trecut prin comunele: Mihai Viteazu, Buru, Ocoliș, Poșoga, Sălcioara, Baia de Arieș, Lupșa, Valea Lupșei, Muncel, Bista și spre seară am ajuns la Cîmpeni. De aici am trecut mai departe și pe la 22.30 am ajuns la Abrud. Aici am fost cazați la o școală: toată lumea în două camere care dădeau una într-alta. În cea din fund fetele (+ cîțiva băieți) și dincoace, pe saltele întinse una lîngă alta pe jos, noi băieții. Am observat că mi-am spart termosul (sticla și capacul). După ce ne-am cazat am fost duși la restaurantul unui hotel unde în jurul orei 23 am luat cina (șnițele și salată de castraveți + o sticlă cu apă minerală). Pe la 23.30 am revenit la dormitoare. Pentru că a ”tușit” cu subînțeles Toader a primit o mustrare aspră de la Storoj:de ce ai sîrmă-n bot?”. Eu am dormit între Toader și Lazurcă. Cred că am adormit pe la miezul nopții. Storoj a dormit cu noi și a fost destulă liniște. Pînă în prezent n-am văzut mare strășnicie. De-acu…    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 433. Vineri 9 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (155).


Miercuri 13 iulie 1966.  …. și m-am sculat după ora 10, după un somn continuu, profund și liniștit. De cum m-am sculat, am luat scările, găleata, cîrligul și trăistele și …la vișini! Azi am cules din vișinii 4 și 3, reușind să mai facem și astăzi 6 căldări (în total 15!). M-am gîndit că ar fi f practic un fel de cîrlig f f scurt legat cu sfoară. Cîrligul să aibă vreo 15 cm, iar sfoara peste un metru sau doi. Avantajul e că poți lega creanga cu sfoara (după ce o agăți și o tragi cu cîrligul) și culegi mai ușor. În lipsă de cîrlig, și o piatră legată la capătul sforii aruncată cu măiestrie ar putea ajuta la tragerea crengilor. N-am mai avut timp să pun asta în aplicare și am lăsat pe mîine. Am suit și scara cea lungă în copac (vișinul 2), am legat-o cu cureaua și culeg foarte bine toate vîrfurile. La amiază am dormit mai bine de o oră și aș mai fi dormit în ciuda faptului că astănoapte am dormit mai bine de 12 ceasuri… Am întrerupt culesul pe la 18 pentru că nu mai aveam unde pune atîta amar de vișine. În bucătărie mama și tata lucrează de zor la strivit, stors, turnat în borcane. La urmă voi da cantitățile de vișine în diferite forme care au rezultat (vișinată, compot, vin, dulceață). După ce-am terminat cu vișinile m-am spălat și mi-am luat bluza albastră care-mi place foarte mult (mama mi-a spălat-o nu demult) și acum e curată. Timp de o jumătate de oră am mai făcut o tăbuiață de crupe, am mai adus apă, apoi… liber!

Cu ocazia călătoriei de ieri la Rădăuți am terminat vol IV de ”Însemnări de buzunar”. Acum mai folosesc cîteva file din vol II rămas neterminat.

În seara asta este film și se aude foarte clar muzică (dă foarte des ”La ragazza” (Remo Germani). În seara asta mi-am scris Jurnalul pe luni, marți și azi. Pe lîngă asta am ascultat și meciul dintre Spania și Argentina ( 1-2) (o mică surpriză). Pe la 21 a venit Cantoreanu (tatăl elevei Cantoreanu Maria cla X-a spre a XI-a la Liceul din Siret care-i corigentă la matematică) care vrea să ia ore. Pe lîngă ea cred că va veni și Viorica Dănilă și Ionel Maria (ambele, foste colege de clasă la V- VII). 10 lei ora/ persoană. Deci 30lei/ h. Dacă va cădea de acord cu părinții lor, vor începe ”antrenamentul” de la 1 august sau mai devreme chiar și… cu un pic de efort din partea tatei (care va trebui să se pună în acord cu materia predată elevelor de la Liceul din Siret) vor ieși cam o mie de lei…

Seara am mai ascultat D.F. (195) și Radio Novi Sad (236). După ce am terminat de scris Jurnalul m-am culcat chiar cînd acele ceasului meu marca ”Kirovski” arătau miezul nopții.

Joi 14 iulie 1966.  La această dată, în anul 1789 a început asaltul Bastiliei. Azi se împlinește exact o lună de cînd sînt în vacanță și parcă nici n-a fost chiar atît. Mai am încă două luni…

La 7.30 m-am sculat singur, din inițiativa mea. Azi dimineață tata a fost cu butelia la Siret și a reușit s-o schimbe. A mai luat și 3 kg de zahăr pentru industria noastră de vin. Bejenaru, omul de servici(u) de la Sfat a venit la noi cu o convocare pentru tata să vină la ședința de diseară. Cum tata nu era acasă, mama n-a vrut să semneze. Atunci, Bejeneru, obraznic, a spus: ”Mai ușor mă-nțeleg cu-n țăran decît cu dumneavoastră...”.

Ziua de azi a fost mai liber; n-am cules deloc vișine, deoarece nu mai avem ce face cu atîtea vișine. Toate vasele, borcanele, damingenele sînt pline. De dimineață pînă la amiază am răsfoit, citit și aranjat colecțiile mele de ”New Times” și ”Moscow News”. La amiază am dormit o oră. După amiază am încercat să-mi scriu ceva la lectură și-am început să citesc ”Prefața” la romanul ”Răscoala”. Pe la 3.30 mama și tata s-au gîndit să mă trimită la Siret să mai cumpăr zahăr.

Azi e o zi foarte călduroasă și la ora 16 cînd am pornit de-acasă era încă zăpușeală.

Pînă la Siret am făcut exact o jumătate de oră și-am reușit să nu mă dau jos la niciun deal pînă-n oraș. Am ajuns cam asudat, dar imediat am avut un ghinion. La 16.30 încă nu erau deschise magazinele. Tata mi-a dat pentru zahăr 200 lei bătute. M-am dus la cofetărie să iau o înghețată, dar alt ghinion: n-aveau rest la sută. Am vrut să beau un pahar de sifon de la un chișc, dar am pățit la fel. Cam așa are Ch. Dickens o povestire în care spune că cu o hîrtie de 10.000 de dolari a reușit să facă o sumedenie de cumpărături fără să i se schimne bancnota. Deoarece hîrtia mea era numai de 100 n-am avut norocul lui Dickens. Pînă la 17 m-am gîndit să mă duc cu bicicleta pînă la graniță și să văd cum arată un punct de frontieră. Dar abia am ajuns înaintea podului peste Siret că m-am oprit și m-am întors îmnapoi la Siret pentru că am văzut postul de vamă și am crezut că nu-i voie.  Am cumpărat 18 pachete de zahăr de cîte un kg. și în loc să plătesc 162 lei am plătit 172  (pen că-s căscălău!).

La întoarcere am venit mai mult pe jos pentru a nu mi se rupe mînerul de la servietă. Dar prin dreptul grajdurilor c.a.p. m-am suit pe bicicletă și imediat servieta a căzut jos. Am reparat-o cum am putut, apoi am pornit mai departe pe jos. Pînă acasă m-a mai enervat o aripă de la roata din față care nu mă lăsa să înaintez. Aceasta din cauza plasei și a servietei încărcate prea mult. Am ajuns acasă după o oră, obosit, asudat și enervat. Aici tata m-a mai dăscălit pentru cei 10 lei pierduți de pomană.

Seara am stors un borcan de vișine. Pînă în prezent s-au cumpărat 42 kg de zahăr (numai pentru vin, dulceață, compot și vișinată).

Vineri 15 iulie 1966. Dimineață mama m-a sculat pe la 8, dar mi-era grozav de somn și aș fi dat mult să mai pot dormi. Graba cu care-am fost sculat a fost cauzată de aglomerarea treburilor. A trebuit să aduc apă pentru vin, drojdie de la beci etc. Am pus o capcană de șoareci în beci. Mîine vom vedea dacă am succes la acest ”sport”. Pînă la amiază am mai stors și apoi am mai cules de unul singur aproape o căldare (a 16-a).

Ieri tata a adus de la un cetățean o damingeană de 50 de kg pe care azi a umplut-o cu must de vișine. Tot ieri am primit o scrisoare de la diriginta Ana Ruscior. Pe o filă albă a scris trei rînduri: ”Tov. Druguș, Vă facem cunoscut că fiul d-voastră Druguș Liviu a promovat clasa cu 7.66. Dirig, Ana Ruscior”.

Azi la amiază, nemaiputînd suporta căldura înăbușitoare, mi-am luat slipul și-un săpun și m-am dus la baie. Apa Siretului era plină de băieți, iar mai la vale de o mulțime de fete. Dintre băieți erau o mulțime de cunoscuți (Vasile Amariei – cu care n-am prea discutat), Stelică, Bizică, Ghe. și Mihai Horodincă, Titu Mustață, Ion Cantoreanu, Mihai Avărvare, Costică Apetri și mulți alții. M-am băit mult, am stat pe nisip și după baie m-am simțit minunat. Am venit pe la 15, după o oră jumătate de bălăceală, fiind mînat acasă de o negură care a acoperit în puțin timp tot cerul.

Acasă, mama tocmai a scos pîinea din aragaz; am mîncat apoi am cules o căldare și jumătate de vișine (total: aproape 18 căldări). Pe la 16 tata a observat în cămară (unde așezasem damingeana cea mare) o udeală și chiar apă. Cînd s-a uitat mai bine a văzut că curge de sub damingeană. Îmediat au adus un furtun de camion și au scos vinul în oale și borcane. S-a observat, în urma acestei operații, că se desprinsese complet fundul damingenei. S-ar fi făcut o mare risipă dacă nu s-ar fi observat la timp și nu s-ar fi lucrat cu atenție. După asta tata a pornit în sat să caute damingeană. S-a făcut aproape ora 23 și încă nu venise. Mama s-a dus în sat să-l caute și cînd s-a întors, tocmai atunci a venit și tata cu Amăiestroaie, de peste Cudrina, fiecare cu cîte o damingeană de 50 de kg în spate. Astfel, putem să o înlocuim și pe cea spartă și să mai facem încă vin. Cu tot ce s-a stors astăzi avem peste 120 de litri de vin de vișine pus în două damingene de 50 de l și în două de cîte 10.

Seara am ascultat o serie de meciuri de la Campionatul mondial de fotbal: Uruguay – Franța 2-1; Ungaria Brazilia 3-1; (fără Pele, Brazilia-i o echipă ca oricare alta); Chile – R.P.D. Coreeană 1-1; Spania – Argentina 1-2. Seara m-am culcat destul de tîrziu. Lecțiile mele de engleză și orele de lectură au luat sfîrșit…

Dialog cu mama: Eu: ”Cînd vine tata?” Mama: ”Dacă vine pe de-a dreptul, vine mai tîrziu; dacă înconjoară, vine mai devreme(L.D.: traseul ”pe de-a dreptul” conținea și o bodegă…). ”Rețetă de vin de porumb: 1kg porumb, 1kg zahăr, 5l apă, drojdie cît o nucă, 8 zile fermentație).

Sîmbătă 16 iulie 1966. Dimineața m-am sculat singur pe la vreo 7.30. Șirul zilelor frumoase s-a încheiat de ieri după amiază. Azi toată ziua a fost înnourat și seara a plouat bine. Presimt că apropiata mea excursie de 5 zile o voi face pe un timp cam urît. Azi nu s-au mai cules vișine. În orice caz au mai rămas puține pe vîrfurile cele mai lăturalnice. Timpul de azi l-am petrecut cu ”regiunea industrială bucătărie-cămară” storcînd ultimele cantități de vișine și completînd damingenile. Deoarece fermentează prea tare le-am făcut la toate cinci damingenele cîte un dop găurit în care am introdus cîte o bucățică de lemn de soc (gol pe mijloc) care se continuă c-un furtun vîrît într-un vas cu apă. Astfel, gazele ies fără să erupă și nici aerul nu pătrunde înăuntru.

La amiază am primit o scrisoare de la bunița (e supărată că nu-i scriu; dacă m-aș duce la București îmi plăteștea ea drumul dus și întors) și o carte poștală de la școală: ”Tov Liviu Druguș. Trimite o adeverință de salarizare a părinților, în vederea excursiei. Duminică seara vii la Rădăuți. Luni dimineața, ora 5 – plecarea în excursie. Mîncare pe-o zi Profesoara Galan”. Azi n-am scos adeverința cerută. Poate mîine. În privința excursiei, m-am pregătit un pic: am adunat unele lucruri, apoi am lăsat totul pe mîine. Azi am mai cumpărat 8 kg de zahăr de la cooperativă. În total 50!. Spre seară am ascultat meciul Argentina – RFG: 0-0. În același timp s-a disputat și partida URSS – Italia 1-0.

Mama a copt cîteva tăvi cu plăcinte cu brînză și cu vișine și totul a durat pînă la ora 24. Seara am stat și am scris rezumatul la primele două romane citite de mine (Răscoala și Pădurea spînzuraților): două foi, apoi am scris Jurnalul.

Am succes la ”sportul” cu șoareci. M-am coborît în beci și în capcană stătea un șoarec prins de gît. L-am aruncat și am pus din nou capcana cu aceeași coajă de pîine.

Duminică 17 iulie 1966. Dimineața m-am sculat la 9 după ce m-am săturat de-a binelea de somn. Apoi – pregătire pentru excursie. Mama mi-a călcat pantalonii gri și, de asemenea, cămașa gri cu butoni (cu care-am fost și la Iași). Am luat cureaua tatei. I-am mai făcut o gaură pe măsura mea apoi am început să-mi aranjez în servietă. Mi-am pus canadiana (bluza de vînt), pelerina de ploaie, o bluză de vară, ciorapi de schimb, șervetul, batiste, peria și pasta de dinți, Jurnalul, caietul cu adrese, cîteva antinevralgice, pix, stilou, piepten (+ 10 lei strînși de mine pentru excursie). Mama mi-a mai bucșit în servietă pîine și brînză și plăcinte cu brînză și plăcinte cu vișine. Deoarece n-a mai încăput termosul a trebuit să-l iau separat (la mînă) ceea ce nu mi-a prea convenit. Am vrut să renunț la el dar nu m-a lăsat mama. După ce m-am împopoțonat am fost cu bicicleta la Poștă și-am luat ”Magazinul”, ”Gazeta învățămîntului” și ”Munca”, citindu-le pînă la ora 13 cînd am plecat la cursă împreună cu tata. Mi-a dat 110 lei (20 de drum și 90 de cheltuială). Azi, tata a scris la rudele de ”dincolo” și mi-a spus că-i posibil să mergem la ele pe la sfîrșitul acestei luni. Pe drum mi-a povestit prin ce părți îi sînt rudele (comuna Izvoare, raionul Orhei). La cursă m-am întîlnit cu doamna Maximiuc cu care am discutat pînă ce a venit autobuzul. Am luat bilet pînă la Siret; aici m-am dat imediat jos și m-am dus să-mi scot bilet pentru Rădăuți. Aici, la Casă m-am întîlnit cu Petrică Bejenaru cu care am schimbat cîteva cuvinte. După ce mi-am scos bilet m-am așezat pe o bancă lîngă autobuzul pe a cărui tăbliță scria Siret-Rădăuți. Autobuzul însă era complet gol. Ora plecării a trecut și în autobuz n-a intrat nimeni. După cîtva timp văd că se pornește un autobuz. Dau fuga și întreb pe cineva unde merge. ”La Rădăuți!” primesc răspunsul și imediat o iau la fugă, ajung autobuzul și fluturîndu-i biletul prin fața ușii, șoferul a oprit.

La ora 15 am ajuns în Rădăuți. Orașul era aproape adormit, toropit de căldură. Străzile erau pustii. Imediat m-am dus la școală să văd dacă am unde dormi undeva deseară. Dar școala era și ea pustie. M-am reîntors în oraș și am stat în parc pînă la ora 16. Crezînd că Toader o fi venit și el în oraș și acum o fi la film, m-am dus la cinema ”Unirea” și l-am așteptat acolo să iasă. Mai întîi l-am văzut pe Lazurcă Aurel din Grănicești care a absolvit 11 clase și care merge și el în excursie. Imediat a venit și Toader. Ei mi-au spus c-au lăsat bagajele la Florea la internat. Am mers tustrei acolo și am lăsat și eu servieta acolo. Apoi pînă seara n-am mai stat deloc. Am mers prin oraș ca (virgulă) caii spre marea nemulțumire a lui Lazurcă, virgulă, care n-avea un astfel de antrenament. Am cheltuit vreo 10 lei pe nimicuri (înghețată, prăjituri, caise ș.a.). Mereu am întrebat pe prieteni și cunoștințe dacă nu știu un loc unde putem să dormim toți trei la noapte. Dar n-am găsit nimic. M-am întîlnit cu Gafencu Marcel, fostul nostru coleg de clasă. Am discutat ca și cum ieri ne-am despărțit. A rămas tot așa cum îl știam. M-am întîlnit apoi cu Gavril Magopăț. Acesta ne-a îndrumat să mergem la luptătorii de la Grădina de tir care pentru 5 lei ne-ar da saltele. Am renunțat imediat la acest plan. Pe mine și pe Toader ne-a apucat veselia. Rîdeam mereu pe seama oricui. Am fost și la internatul de fete de pe str Volovățului (”Noi sîntem cu excursia”) dar n-am găsit nimic și am pornit iar prin oraș foarte veseli. M-am întîlnit cu Rodica Ruscior dar nici nu m-am gîndit să-i spun să dorm la ei (nu ține). Apoi am mers iar pe la școală. Văzînd că se îngroașă gluma am mers iar la Școala veche. Aici erau cazați o mulțime de profesori pentru examenul de definitivat. I-am spus unei femei de servici că a spus tovarășa directoare Mincu că TREBUIE să dormim undeva în școală. Femeia, foarte credulă, s-a dus la omul de servici și așteptările noastre n-au fost zadarnice. Ne-a dat o sală de clasă (clasa a II-a, ultima pe stînga) în care erau mai multe pături dintre care două erau așternut. În total, două pături, două saltele, doauă perne, dar numai trei cearșafuri. Aveam masă, lavoar, lighean, căldare cu apă și ”tot confortul”. Ne-am bucurat cînd am văzut un asemenea ”culcuș” și imediat am ieșit în oraș. Am mers la dna Florea și ne-am luat bagajul. Toader și Aurel aveau cîte o sacoșă, foarte practică pentru excursii. Prin oraș am întîlnit-o pe Rodica Moroșan (XI-a E) și-am rugat-o să ne trezească mîine dimineață la ora 5. La școală, bucuroși că avem locul asigurat am început să tropăim pe coridoarele școlii. Numai bine ce-am intrat și ne-am încuiat cu cheia, că-l auzim pe omul de servici bătînd la ușă. Îi dăm drumul și el începe să ne facă morală (pentru tropăială). L-am asigurat că n-o să se mai repete și ne-am văzut de-ale noastre. Aurel a adus apă, eu am făcut paturile, Toader a pregătit masa. Ne-am spălat, am mîncat bine în comun (fiecare a contribuit cu cîte ceva), apoi am tras la sorți cine să doarmă singur și cine în dublu. Eu cu Toader am căzut la un loc și Aurel singur. Ne-am culcat pe la vreo 22 cu gîndul să ne putem scula dimineață. Eu am făcut paturile în așa fel încăt nouă ne-am pus două cearșafuri (să nu ne înțepe pătura) iar lui Aurel numai unul. Pe chestia asta am rîs grozav. Cu asta și cu bancurile ce s-au mai spus ne-a trezit că ne-am culcat abia la 24… Noaptea însă n-am dormit bine și-am stat mai mult treaz. De grijă să nu pierdem autobuzul ne-am sculat de mai multe ori pe noapte. Am dormit în jurul a 3-4 ore.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 377 Vineri 12 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (105).


Sîmbătă 21 mai 1966. Astăzi este sărbătoarea celor ce se numesc Constantin, Constanța, Elena, Eleonora, și alte derivate de la Costică și Ileana. Dimineața n-am mai apucat să mă mai uit prin cele cărți. Mai clar, n-am citit la nimic pentru azi.

La latină ne-a adus tezele și-am scăpat de ascultare. Eram foarte curios să văd dacă mi-a pus 3 sau 4. Majoritatea din clasă aveau 4 și minus 5. Cînd am auzit că am ”minus cinci” (adică 5) eram să cad de pe bancă. Mi-am revenit și-am început să zîmbesc de bucurie. Băbuța m-a întrebat: ”Druguș, ai visat tu c-o să ai cinci la teză?”. Nu, asta n-am visat, dar chiar visasem că eram prospăt bărbierit și că mă plimbam cu Melexina – plăcut vis. Apoi, băbuța: ”Asta-i salvarea ta!”. Restul orei am făcut corectarea tezei adică copierea lucrărilor bune făcute de Vîntu și Nenati pe tablă. La noi în clasă erua cîteva Elene. (Ivănuță Elena, Băimăcean Elena, Agarofinei Elena, Ungureanu Constanța. Profesoara de latină: ”No, să trăiești, Ileană!”. De la toate astea, apoi de la Lungu Costică, Lupăștean Elena și Atănăsoae C. Am primit bomboane. În ora de istorie am stat în clasa X-a B împreună cu Albu Dorina și Hlinschi Doina. Ne-a luat Pop acolo pentru că are inspecție de la București și trebuie să-i mai și activeze cîte cineva. Inspecția a fost formată dintr-o singură tovarășă + directoarea. Clasa s-a prezentat comsi-comsa. Lui Pop îi tremurau mîinile și nu-i convenea deloc cînd elevii îi ziceau ”dză aislănd” (în loc de dzi ailăn).

În pauză am ieșit afară și m-am luat de gît cu Lazurcă Aurel (cl XI-a A). Mi-am schimbat semnătura. Dacă pînă nu demult o făceam simplu LDruguș, acum, după zeci și zeci de exerciții făcute pe cărți și caiete, în ore, am reușit să o fac tot mai complicată. (L.D.: În Jurnal sunt scrise câteva rânduri cu semnătura cu cele două triunghiuri suprapuse, semnătură pe care am ”inventa-o” înainte de a veni la liceu).

Ora de chimie s-a desfășurat foarte normal. Nu m-a ascultat și m-am bucurat. Ne-a predat ”Argintul”. La fizică, aceeași poveste.

După ore, vroiam să merg acasă, dar nu m-au lăsat fetele. De ce? Aveam adunare. N-am mai avut ce zice. Pînă să înceapă adunarea am ieșit pe coridor. Aici m-am întîlnit cu Toader. A venit la mine și cu un glas nefiresc a început să-mi spună: ”Mă Druguș, am făcut-o lată! Am fost cu frate-miu în restaurantul Central. Îi spui Feliciei să-i zică lui N să nu mai vină azi la ora două, ci mîine la ora două. Uite, îi dai și biletul ăsta”. Începe el să caute prin buzunare, dar nu mai dă de el. Îl caut și eu, dar … nimic!. Niciunul din noi n-a știut că biletul a căzut pe jos și l-a pescuit Sîrghie. Toader a plecat acasă cu fratele lui (Lazăr).

Astăzi a fost un vînt puternic care ridica trombe de praf.

La adunarea noastră a luat parte și diriginta. Tema: ”Comportamentul tineretului în societatea socialistă”. A citit Lucia Nenati un material scris de ea. Ștefan a scris procesul verbal. După citirea materialului – dezbateri. Asta a fost singura ședință care mi-a mai plăcut un pic. A fost mai multă combativitate și siguranță. S-a început să se discute cum se comportă cei patru băieți din clasă și a fost luat fiecare în parte. Magopăț, săracul, a dus greul criticilor. Eu m-am distrat foarte mult pe chestia replicilor lui. Magopăț s-a dezvinovățit – și foarte bine a procedat – zicînd că colegele lui nu se poartă frumos cu el, iar el le-o întoarce cu aceeași măsură. Diriginta: ”De ce nu te porți frumosc cu fetele?”. Magopăț: ”da ce, astea-s fete? S niște mahalagioice!”. Lui Magopăț i-a luat apărarea Gabriela Șcheianu care a învinuit-o pe Ica Grijincu că se agață mereu de băieți. Toată clasa a fost de acord (Dacă Ica le cam permite…). Am ajuns și eu la scărmănătoare. Diriginta era tare curioasă să vadă cum mă comport eu. Clasa m-a apreciat – spre satisfacția mea – dar toate fetele s-au plîns că nu le salut pe stradă (”Îi fudul!”). Diriginta m-a întrebat ce părere am despre ceilalți băieți. Am împărtășit aceeași părere ca și Magopăț. Apoi tot Șcheianu s-a ridicat și a propus ca ceea ce am vorbit să rămînă între noi, ”în familie” și să nu se mai împînzeacă în toată școala (fetele s-au referit și la mine, ținînd cont că în pauze stau mai mult prin D). Spre sfîrșit, s-a sculat Halip N. și a precizat: ”Să nu creadă fetele că cu asta ne-a pus la respect și că de acuma trebuie să le respectăm oricum”. Apoi diriginta a propus ca fetele să întrebe, iar cineva să le răspundă cum trebuie să se poarte într-o societate. Băimăcean a întrebat ce să facă dacă merge în vizită la o familie. Explicațiile au venit de pretutindeni. Lia mi-a cerut un bujor pe care-l manglisem de undeva. I l-am dat. Lia: ”Liviu, să ai așa o soție!”. Eu: ”Bine, bine”.

După ore am alergat și i-am spus Feliciei ce m-a rugat Toader. Cînd am ajuns la internat, Toader era acolo. Era încă ”vesel”. A făcut o beție strașnică. I-a fost iar rău și a vomitat. A fost acasă și s-a întors imediat înapoi. A luat bani de la fratele său și de la taică-su. Am stat în meditație și, avînd încredere în mine, mi-a spus pățania lui cu Lazăr care pentru prima dată în viață a luat bătaie și are un of la inimă. S-a jurat să se răzbune pe toți).

Am luat masa la ora două deoarece au venit cam o sută de tovarăși care au luat masa la noi.  Apoi am plecat împreună la film. Toader avea nevoie de un loc unde să doarmă și să-și revină. Am văzut filmul românesc ”La capătul pămîntului”. Pe lîngă asta am văzut jurnalul și un ”Orizont științific” nr 1. 1966, foarte interesant. Toader a ațipit la film. După asta am fost cu el pe la CEC unde și-a depus niște bani (120). Ne-am plimbat apoi mult și bine prin oraș, am fost pe la 6 la internat și ne-am întors în oraș. Am făcut un banc cu o țigară în care-am pus catran de la chibrituri. Nu ne-a mers și s-a aprins chiar la Toader… În oraș, am mers la ospătărie, am luat două antricoate (17 lei). Ne-am mai plimbat un timp prin oraș și deodată ne întîlnim cu Zăicescu. Acesta-i dă lui Toader o misiune specială: să-i anunțe pe colegii din D să se prezinte mîine la școală la ora 1. Am pornit-o imediat amîndoi și-am trecut pe la Tănase, Larionescu (”Nu-i acasă!” – ”Nu-i nimic, noi doar v-am înștiințat…  – Ha, ha!”), apoi pe la Popovici (și Nichiforiuc Geta). Am vrut să trecem și pe la Andrișan dar nu era acasă. Acolo l-am întîlnit și pe Zăicescu. Dacă am fost văzuți că ne facem datoria, am considerat că misiunea-i îndeplinită și ne-am dus cu Toader în parc în fața intrării de la ”7N”. După ce ne-am chinuit o vreme pe-o bancă (chinuindu-mă și eu cu o întrebare: unde-o să dormim la noapte?) am luat-o iar la picior. Am intrat în holul de la ”7N” să-mi aranjez freza. Din obișnuință, m-am uitat la ceas să fiu sigur că n-am depășit ora permisă de regulament. Era opt făr-un sfert. Deodată, Toader începe să-mi dea coate și ghionturi și-mi face semn să ieșim afară. Cînd am ajuns afară mi-a spus că pe lîngă noi a trecut profesorul Drancă cu soția. Eu: ”Ei și ce? Încă nu-i ora 8!Toader: ”După ceasul tău, așa o fi. Dar acum e ora 9 fără 20”. Am rîs de această întîmplare și mai ales de nedumerirea mea (de ce m-a scos așa repede afară).

Cînd am ajuns la internat (pe la vreo 10) băieții care-au mai rămas pe-aici se foiau și se luptau să-și găsească un culcuș sub vreun acoperiș. S-au îngrămădit foarte mulți în izolator, dormind ca vai de ei, pe niște saltele de burete. Toader însă m-a lămurit să ne facem un culcuș afară, sub cerul liber. Zis și făcut. Am mers în dormitor și pe sub nasul adiministratorului Florea (care repara lumina, împreună cu cîțiva băieți) am înșfăcat în două serii cele necesare pentru un culcuș bun: trei pături, o pernă mare și lată și o plapomă (de asemenea, am căutat să fie cît mai cuprinzătoare și să fie și groasă). Am dus toate acestea în mijlocul tarlalei de trifoi din spatele internatului, adică în plin cîmp. Le-am așezat pe toate cu destulă dibăcie și ne-am culcat. Deoarce n-aveam cearșaf ne-am culcat cu pantalonii… Toader și i-a pus și la călcat, sub pătură/ Trifoiul fiind destul de înalt ne apăra și de vîntișorul răcoros care adia.

Duminică 22 mai 1966. Dimineața, cînd s-a ridicat soarele și-a ajuns deasupra noastră ne-a trezit și pe noi la 7.30. Me simțeam așa de bine și eram cum nu se poate mai fericiți. Am dormit minunat în aerul curat al nopții senine, aer care dăinuia și dimineața. Toader s-a trezit și pe la 5 și a admirat și un minunat răsărit de soare. Cum am făcut ochi am început să sporovăim  și să rîdem de aventura noastră nocturnă. Pînă pe la 8 și 10 am tot cîntat cît am putut de tare și tot ce ne venea pe limbă. Uitîndu-mă la culcușul nostru am gîndit că e mai confortabil decît unul din opera lui Calistrat Hogaș… pe care am început să-l admir și să-l îndrăgesc. Astfel ne-am înveselit noi – cu cîntările – apoi în lumina puternică a soarelui ne-am îmbrăcat, ”am făcut paturile”, adică am strîns toate cele ce ne-au folosit drept pat și le-am cărat în dormitor. Aici ne-am mai odihnit un pic, apoi am făcut amîndoi o baie bună care ne-a înviorat. Ne-am îmbrăcat și ne venea să nu mai așteptăm pînă ce-o suna masa. Dar ceasul ne arăta ora 9, iar băieții au spus c-au mîncat pe la 7.30 adică tocmai atunci cînd soarele a binevoit să ne trezească. Unii au rîs de locul unde ne-am petrecut noaptea dar habar n-au cît de bine și de frumos a fost. În orice caz am dormit de zece ori mai bine ca ei…

La bucătărie nu prea aveam nas să le cerem masa la o oră așa de înaintată. Am luat-o pe departe să fără să cerem prea insistent, dar dna Alexandra ne-a servit. Deoarece ceaiul se terminase a ”trebuit” să mîncăm cafea…

Imediat cum am luat masa, am plecat amîndoi în oraș și-am făcut cîteva ture. Ne-am întîlnit cu Haiuță și cum aveam aparatul la noi am plecat tustrei la ”Grădina de tir” unde avea loc concursul de atletism al școlilor generale de 8 ani din raionul Rădăuți.

Profesorul Băncescu vroia să mă pună la completat niște formulare și la socotit; m-am descotorosit de treaba asta zicîndu-i că nu mă pricep (s la umanistică etc.). M-a anunțat că duminica viitoare avem și noi (liceele) concurs de atletism. Haiuță mi-a dat să port ochelarii lui, iar eu i-am împrumutat creionul automat. Toader a făcut cîteva fotografii la săritura în înălțime și în lungime. Am venit la internat, dar nu era nimeni în meditație. Am coborît la valize să-mi schimb cărțile și am jucat patru meciuri de tenis cu Babii. Apoi, pînă pe la 12 am scris în Jurnal (pe ziua de vineri). Înainte și după masă Toader a făcut cîteva fotografii cu ”țăranii”, adică cu elevii care erau azi îmbrăcați în costume naționale. I-a mai făcut apoi cîteva poze lui Ica (o fată din clasa X-a B, umană, de la Liceul 1). Nu vroia în ruptul capului să facă o poză cu Haiuță, dar Toader i-a prins o dată împreună…

Pînă la ora 13 am luat masa. Cu toate că știam prea bine că azi, la ora asta, trebuia să merg la școală pentru a întîmpina, împreună cu clasa, delegația șefilor țării în frunte cu tov Nicolae Ceaușescu, am ales să rămîn la internat și să aștept aici trecerea coloanei. Dar ni s-au lungit urechile așteptînd. Treceau orele una după alta și tot așa mai trecea, din cînd în cînd, cîte-o mașină, speriind moșnegii (”Uite-l!”). Abia pe la ora 5, în sfîrșit, au ajuns și-n Rădăuți. Eu am stat chiar în fața internatului. În prima mașină stăteau, în picioare, tov. N. Ceaușescu, Gh. Apostol și E. Botnăraș. Nu știu de ce lumea nu s-a agitat prea mult. Probabil mulți s-au mulțumit numai să-l vadă, uitînd să mai ovaționeze, cum ar fi fost cazul. Poate din această cauză nu pomenește niciun ziar de trecerea lui prin Rădăuți. Toader a reușit să-i fotografieze. A urmat apoi o coloană de 30 de mașini. Alaiul s-a îndreptat spre Putna, punctul terminal al vizitei în Țara Moldovei. Acolo au fost serbări mari, și cine a avut fericirea să-și petreacă ziua de azi la Putna nu i-a părut rău.

Imediat cum a trecut convoiul am ieșit în oraș crezînd că poate se va opri aici, dar a trecut – și încă destul de repede – fără să se oprească. M-am întîlnit cu Haiuță și Toader (care s-a desprins de noi). Cînd l-am regăsit, Haiuță s-a dus la internat iar eu am rămas cu Toader și cu Felicia (na!). Toader s-a dus în parc să facă niște poze la ”țărani”, iar eu am făcut vreo două ture prin oraș cu Felicia (s-o trimiți acasă?!). A venit apoi și Toader. Felicia ne-a povestit cum au petrecut fetele la banchetul lui soră-sa, Elena Popescu. S-au îmbătat toate pe capete și tare mult aș fi vrut să le fi văzut în starea în care erau. Cred că și ele au rîs cînd m-au văzut și mi-au ascultat vorbele în seara aceea de pomină (2 mai). Teodora nu se mai putea ține pe picioare, Natalița a început să plîngă și să-și deschidă inima (îi era ciudă c-a înșelat-o Toader, dar ea nu știa care-i situația). În cercul nostru a intervenit și Costică Lungu care ne-a sfătuit să nu mai stăm cu una ca Felicia că ne compromitem. Am mers apoi tustrei la ospătărie și după ”un pic” de așteptare am mîncat fiecare cîte-o friptură, apoi cîte-un suc. Dar m-am înșelat amarnic: pe lîngă că numai ne-am zgîndărit foamea am dat în total 25 + 4 = 29 lei (e cam de la obraz; nu ne-a venit în cap să ne socotim acolo și ne-a jumulit). Am mers la cofetărie și-am luat cîte-o prăjitură, ca un capac… După asta ne-am continuat plimbarea. Se făcuse ora 7 și afară era rece. Azi am umblat numai în bluza albastră pe care-o tot port în fiecare vară, din clasa VII-a încoace. I-am lăsat pe Costică și Toader în parc și-am venit la internat să-mi iau haina bluza de vînt, pe deasupra. Am venit la internat tot o fugă, ca să nu-i fac să mă aștepte prea mult. Dar degeaba. Ușa de la dormitor era încuiată și a trebuit să stau așa. N-am vrut să-i cer cheia lui Haiuță pentru că ar fi trebuit să-l rog și nu vreau să apelez la el sub nici o formă. Dacă-mi va face vreun serviciu din inițiativa lui, n-am să mă supăr. Am rămas numai cu el în meditație. Mi-a dat două chei și mi-a zis să mă duc la infirmerie să-i aduc un bec. Din curiozitate am încercat cheia și la ușa dormitoarelor și… s-a deschis! Imediat mi-am luat ”haina” și după ce-am scăpat de bec și de chei am tulit-o în oraș. Pe drum m-am întîlnit cu Simeria Virgil și cu Halip Florea. Pe Toader și pe Costică nu i-am mai găsit. Am mers cu cei doi colegi în parc unde s-a încins o discuție despre fete și gusturi. Simeria: ”O fată trebuie să aibă mult mai multe calități decît un băiat”. Mi-a povestit despre prima sa simpatie din cauza căreia a suferit.

Aprinzîndu-se și luminile-n parc, am luat-o prin oraș și-am luat-o pe str. Putnei. Am mers așa sporovăind pînă la vreo 2-3 km de oraș cînd am dat de asfalt (prin dreptul internatului celor de la Școala veterinară). Cînd ne-am întors l-am văzut pe Mircea la (restaurantul) Moldova. M-am uitat la el, m-a zărit și a ieșit afară. De bani nici nu putea fi vorba. Mi-a spus că a fost acasă și mama n-a mai plecat la București. Mi-a dat dicționarul Român Englez (pe care l-a căpătat în schimbul Dicționarului englez-român din care aveam două).

Cînd am ajuns la linie, a trecut un soi de tren cu tot cu locomotivă formînd un singur vagon. Am crezut că ăsta o fi trenul cu care pleacă tov N. Ceaușescu, dar m-am înșelat. Am ajuns la internat după ora 10. În seara asta am dormit în paturile noastre.

Azi a fost o zi frumoasă.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!