liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Aurel Bruma

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (6)


 

 

de Liviu Druguș

 

* În care se vede cum ideologia bate psihologia

 

Primele cinci părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

 

 

Capitolul 8 surprinde sextetul în integritatea sa fizică (parțial și în cea psihică) și este dedicat – în linii mari – viselor lui Cristian, verbiajului lui Radu, monologului ideologic al Zinei, unicei replici a Anei, plus, firesc, gândurile povestitoarei Aurora. Iulia era prezentă, dar … doar pe post de anestezic pentru Radu.

 

Sigur, de la un roman declarat ritos ca fiind unul ficțional nu ne așteptăm la exactități științifice, la documentare bine alcătuite și precis redate, sau la demonstrații logice, ci doar la aproximații, aluzii sau trimiteri vagi la ceea ce înseamnă realitatea exact așa cum a fost. De aceea, nu voi fi foarte critic la adresa autoarei care a pus, în chiar debutul acestui capitol, în gura unui personaj (Radu) lucruri inexacte sau chiar tendențioase în plan cultural, dar nici nu pot lăsa pe seama ”acoperirii” ficționale nedevărurile lansate de acesta cu aer de cunoaștere academică. Profesorul de management Radu, chiar la o agapă psihodramatică într-un local/ restaurant bucureștean, pune serios sub semnul întrebării calitatea pe care o are atunci când face afirmații gratuite, necombătute de altcineva din grup: ”Apropo de americanul Jacob Levy Moreno! Știați că a fost de profesie român? Ideea psihodramei i-ar fi venit chipurile, într-un lagăr austriac, la Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka. Eu cred că purta în el proiectul acestui teatru al spontaneității de când a părăsit Bucureștiul. Gândiți-vă un pic: unde altundeva se mai eliberează omul de tensiuni jucând teatru la modul cel mai spontan cu putință, ei?” (p. 68). Conform https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno viitorul psihiatru austriaco-american Moreno a părăsit Bucureștiul când avea 6 ani! Așadar, ideea de românitate cred că nu putea fi probată în vreun fel la acea vârstă. Mai mult, a-l califica drept ”român de profesie” este o supralicitare care nu cred că are vreun rost a fi diseminată, fie și în paginile unui roman de ficțiune. Este în spiritul dâmbovițean această tendință de a ne împăuna cu meritele altora, de a aduce omagii patriei străbune pentru fapte inexistente sau deloc probabile. Originile românești ale evreului Moreno sunt la fel de valabile ca și descrierea României ca fiind ”Grădina Maicii Domnului”.  Sper că ne-am edificat cu românitatea (copilu)lui Moreno. Dar fabulația continuă, chiar dacă se inserează, în text, un scuzabil ”chipurile”. Profesorul nostru combate o teorie ineptă (cum că ideea psihodramei i-ar fi venit lui Moreno într-un lagăr austriac, Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka) cu o altă teorie ineptă (că el gândise teoria psihodramei, sau a terapiei de grup, chiar de când a părăsit București-ul, adică de pe la 6-7 anișori). În 1895, cînd familia Moreno a plecat la Viena nu erau lagăre pentru azilanți, ca în zilele noastre, iar citirea lui Freud și Kafka – la 6 ani – în acest lagăr imaginar este de-a dreptul grotescă… Pentru repunerea adevărului în drepturile sale precizez că J.L. Moreno a terminat medicina la 28 ani (în 1917) la Viena, și – student fiind încă – a respins teoria lui Freud referitoare la vise, tânărul medic părăsind Austria pentru SUA la vârsta de 36 de ani, urmând să trăiască tot restul vieții în SUA unde a murit în 1974. Moreno a fost anti-Marx, anti-Freud și anti-industrialism (toate promotoare ale materialismului).

 

În finalul intervenției sale aberante profesorul Radu susține că Bucureștiul este un loc special, unic în lume desigur, unde doar jucând cartea spontaneității teatrale îți pot veni idei geniale de genul psihodramei, invenție care, acum, poartă numele psihiatrului american. Făcând abstracție de faptul că  e vorba doar despre o poveste de roman, totuși preocuparea românilor (a autoarei, inclusiv) pentru fabulații, scenarite, mit(olog)izări, împăunări cu meritele altora etc. iese cu obstinație în evidență. În anii studenției mele (1968-1971) apăreau, ca din senin, teorii despre meritele (încă) nerecunoscute ale românilor. Micii erau o creație pur românească, sarmalele la fel, iar Miorița și Meșterul Manole erau balade românești. Despre toate astea a scris (bine) Dan Alexe în a sa ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. (În vara anului 1968, URSS masase armament masiv la Prut, invadarea țării fiind iminentă, dar poporul a aflat că Ceaușescu dispune de un tun cu laser care topeau instantaneu tancurile (!!!). Mai aproape de zilele noastre, economistul american de origine română Anghel N. Rugină a fost inclus în povestiri abracadabrante fără nicio legătură cu realitate (vezi: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/) . La suita de minciuni sfruntate despre profesorul Rugină, va răspunde Aurel Brumă, în 2011 (vezi: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/  ). Iată însă că rrrrromânismul patriotard nu se dezminte nici în această replică, autorul (Aurel Brumă, fost redactor la Radio Iași) încheind ditirambic, exact în aceeași idee a genialității fără seamăn a românilor: ”Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea.”.  Am făcut scurt acest turneu prin(tre) metehnele românilor care vizează preamărirea etnicului românesc dincolo de orice bun simț, hiperbolizarea grosieră a normalului, cu finalități exact pe dos celei scontate: românii apar ca mitomani, nerealiști, mincinoși, lăudăroși etc. Revin în contextul pseudorecenziei mele cu întrebarea: cui folosește sublinierea românității lui Moreno? (”Faptul că noi, grupul de la Lăptărie, mimam psihodramele românului Moreno nu ascundea cine știe ce paradox, ci arăta că, într-un fel, ne consideram mai atipici, mai autocenzurați și – de ce nu? – mai sofisticați.”  –  p. 69). Răspunsul meu (dat chiar în 1990) este: nu numai că nu ne folosește, ci chiar dăunează! Iar explicația este una sociopatologică: complexul de inferioritate al românilor nu poate fi astupat decât cu un complex de superioritate. Am exemplificat, într-unul din episoadele pseudorecenziei la cartea lui Dan Alexe, cu chiar exemplul meu, după revenirea în țară de la Primul Congres al ISINIInternational Society for Intercommunication of New Ideas – (organizat de Anghel Rugină la Paris, în august 1990). Din acest complex, probabil, am dus misiunea acestei organizații la un nivel care a presupus eforturi uriașe și rezultate minore, organizând două congrese succesive în România, la Bacău (ISINI 9), respectiv București (ISINI 10). (vezi: www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf). Continuarea discursului profesorului Radu din romanul Doinei Popescu se pliază perfect pe sublinierea originalității românilor, cu constatarea mea că autoarea caută mai mult o scuză pentru defectele românilor decât o preamărire necondiționată a lor: ”Aici, la noi, unde timpul îți fuge printre degete, deși tu abia simți că se târăște. Aici, unde nimeni nu pare preocupat de autenticitatea nimănui, nici măcar de a lui însuși. (nota LD: adică,  la noi, la români, mitomania și falsul sunt la ordinea zilei). Spontaneitatea umple, firesc, locul consecvenței, iar teatralitatea suplinește efortul de a extinde ființa care ești până la marginile celei care vrei să se creadă c-ai fi” (pp. 68-69). Se poate deduce de aici și faptul că fabulația cu privire la românitatea lui Moreno ține, de fapt, de imaginarul excesiv al românilor, de neseriozitatea lor funciară, de histrionismul probat mereu-mereu (îndeosebi în politică) nicidecum de o tentativă a autoarei de a mai adăuga un mare român pe lista geniilor pe care (nu) le mai avem. Și totuși: timpul fuge printre degete pretutindeni în lume, spontane și imaginative sunt, în general, toate națiile latine care nu se prea omoară cu munca, ci mai mult cu imaginarul artistic și – uneori – științific. Radu se dezice chair el de cele afirmate inițial despre povestea vieții ”românului” Moreno atunci când declamă: ”Vânturăm imagini inflaționiste, așteptăm ceva ce poate nu va veni niciodată. Așteptarea dilată timpul personal. Această triplă inflație – a imaginii personale, a așteptării și a timpului subiectiv – ne macină clipele din timpul real.” (p. 69). În traducere personală, această tiradă ar putea suna (și) astfel: ”Ne umflăm/ gonflăm/ hiperbolizăm propriile imagini despre noi, avem aștepări nerealiste și nu suntem corect ancorați în timp”. Lucru cu care sunt de acord! Și care se aplică inclusiv discursului autogonflabil al lui Radu despre românitatea lui Moreno.

 

România (de)compensează o întârziere istorică în evoluția societății prin forme fără fond, prin histrionisme de paradă și ridicole autoridicări în slăvi. Moduri de gândire și de comportare ce țin de feudalismul târziu al românilor sunt concretizate în structuri specifice acestui mod de gândire și care elimină în mod automat, dar perfect logic/ firesc meritocrația, echilibrul și măsura. ”Pentru că în România găștilor, clanurilor și încumetririlor nu e ușor…. să îți asumi o diferență contra curentului: devii nereprezentativ și riști marginalizarea” (pp. 69 – 70) comentează Aurora, perfect consonant cu ceea ce gândesc și scriu și eu de un bun număr de ani. Evident, între a fi marginalizat și a te integra în găștile mafiote corupte, pare a fi mult mai logică a doua variantă, fapt probat zilnic de comunicatele DNA și de înjumătățirea aleșilor locali (primari) sau diminuarea celor naționali (parlamentari, premieri).

 

Discursul lui Radu devine mai mult decât lămuritor în privința caracterizării unei bune părți a românilor, respectiv a acelei părți care dă tonul și imprimă direcția de acțiune a societății. Interesant este faptul că, ieșiți din acest creuzet de autoamăgiri orgolioase și adesea inepte, românii continuă să se manifeste în mod exagerat, doritori de afirmare până peste poate. Astfel, oameni inteligenți, cu resurse reale de gândire și simțire, odată pătrunși în lumea meritocrației occidentale strălucesc, devin vîrfuri, VIP uri sau măcar în părțile superioare ale clasamentelor. Culmea, aceste realizări externe ale foștilor membri ai societății românești sunt imediat confiscate de românii din țară, adjudecându-și meritele și declanșând un nou val de autoadmirație bolnăvicioasă, orgolioasă și nemotivată. Exemplul foarte recent al unui laureat Nobel în chimie, germanul de origine română Ștefan Walter Hell, confirmă cele afirmate mai sus: președintele Iohannis a decorat cu un înalt ordin al țării (Steaua României) pe proaspătul laureat Nobel deși formarea intelectuală și științifică a acestuia nu s-a făcut la noi decât până la vârsta de… 15 ani. (vezi:  http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/stefan-walter-hell-laureat-cu-premiul-nobel-pentru-chimie-decorat-de-presedintele-iohannis.html). La fel s-a întâmplat și cu americanul de origine română, acad. Anghel Rugină sau cu scriitori și artiști români afirmați și deveniți celebri în Franța (lista e chiar lungă aici). Pe de altă parte, românii care au plecat în afară doar ca să se căpătuiască, au excelat și aici, unii devenind respectați profesioniști în meserile lor, dar – trebuie să o spun – au excelat și în furtișaguri sau crime. (Un român venit de la o astefel de incursiune în Germania se lăuda colegilor și cunoscuților: ”Mă! da proști sunt nemții ăștia! lasă ușile caselor descuiate. Și-atunci, cum să nu intri?”). Pe tema tentației suicidare a Occidentului, vezi Gabriel Liiceanu despre dereglările mentale ale acestor societăți http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/ . Din exemplele de români geniali, reverberate în țară, s-au născut noi și noi legende urbane, majoritatea având ca ”miez” subliniere faptului că ”românii e dăștepți”. (Mai multe considerații pe această temă se pot citi la: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ ; http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html ,   precum și în volumele: Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964);  și  Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015).

 

Dacă nu vrei să te lași marginalizat, cum spunea Aurora, povestitoarea/ (autoarea?), în interiorul societății românești ai și varianta să te pliezi, ipocrit și curvește pe curentul dominant și să supralicitezi speranța de a nu fi strivit, ci acceptat și promovat de turmă, până ajungi la paroxism, respectiv la triumful prostiei în gestionarea turmei. Comentariul Aurorei merită notat; el este, în ansamblul lui, o bună descriere a modului contorsionat/ oportunist/  de gândire, simțire și acțiune (=management) al românului aflat, intelectual – crede el – peste media națională sau mondială. Acest minidiscurs este o posibilă explicație a cenușiului duplicitar al ariviștilor de profesie precum și a dezamăgirii populare generată de descoperirea, continuă, a circului jucat peste tot, cam la toate nivelurile, circ a cărui esență este: mimarea normalității dezirabile, stimularea credibilității și credulității românilor, lidershipul lamentabil al fruntașilor turmei: ”Poți fi însă excesiv, ba chiar monstruos, dar numai în sensul curentului, și nu te mai izolează nimeni, ba dimpotrivă: inspiri un fel de respect, în spatele căruia se pitește de regulă teama. Tendința generală și, în cazul particular, moda furnizează toate circumstanțele pentru a fi validat. Desigur, există și validitatea onorabilă pentru purtătorul unui astfel de mesaj: ”Hm, nici eu nu sunt eroul pozitiv, de fapt nu sunt câtuși de puțin un erou (cine ar mai avea nevoie de eroi?), dar am inteligența de a mima mai bine modestia și practic cu mai mult succes moderația. Știu să-mi vând mult mai bine imaginea, așa că vă recunoașteți în mine onorabililor, vă bizuiți pe mine și puteți chiar să vă aliniați sub steagul meu”. Mai e, desigur, și validarea la limită: ”Ticăloșilor, vă detest, dar vă somez să vă recunoașteți în mine. Dacă vreți să știți, pe mine mă detest îndoit. Am însă suficientă nebunie pentru a mă exhiba mai seducător decât ați face-o voi înșivă”. În fine ar mai fi și validarea excepțională: ”Din fericire, nu sunt ca voi, dar ceea ce sunt e o povară și mai mare pentru mine. Fiindcă nu mă oglindesc în voi, cu care nu-mi găsesc afinități, înot singur în propriile îndoieli. Mult mai mult mă preocupă un răspuns la întrebarea ”de ce?” decât unul croit la întrebarea ”cum?”. Dacă răzbesc, mă validați în ultimă instanță: un caz excentric, răsărit doar ca să vă confirme vouă neliniștea. Din partea mea, onestitatea; din partea voastră, fariseismul. Cu cât e mai excepțional triumful meu, fapt pe care-l admiteți și voi în cele din urmă, mai ales dacă ”urma” este postumă!”. Cine poate să spună de câte ori omenirea a validat onestitatea, statistic vorbind, la scară planetraă și istorică? La modul aplicat, mă refer, și nu doar discursiv, și nici post-mortem, ca în cazul sfinților și martirilor. Nu că onestitatea ar fi rămas o noțiune închisă doar în dicționare, pe care, din când în când, o pun pe tarabă filosofii și artiștii, dar cu ce randament mai inspiră ea astăzi modelele de reușită socială? Și nu numai în locurile în care, cu cât încurcă mai mult socotelile, cu atât e mai des invocată. E o prestidigitație foarte asemănătoare celei prin care, după o contrarevoluție, aproape orice profitor al fostului regim își revendică o neștiută ipostază de victimă, directă sau indirectă, a regimului răsturnat. (Găsește el cumva măcar o rudă prin alianță care ar fi suferit mari persecuții sub regimul despotic, fapt pe care și pe el însuși l-a afectat, desigur, peste măsură.)”  (pp. 70 – 71 din ”Iluzoria vulpe a fericirii”, de Doina Popescu, Editura Adenium, Iași, 2014)

 

Pentru a creiona mai bine modul de gândire și simțire al profesorului de management de la Iași (disciplină academică supranumită de mine GSA – gândire-simțire-acțiune = management sau Metodologia Scop Mijloc) voi reproduce intervențiile sale în dialog cu Cristian, Zina și Ana, nu înainte de a menționa și unda de îndrăgostire/ apreciere a Aurorei față de Radu: ”pentru astfel de replici… îl adoram pe Radu, și nu pentru prostrația care-l lovea uneori în prezența Iuliei” (p. 75).  Este clar, profesorul Radu este filosoful grupului (lucru care mă bucură: un profesor de management trebuie să facă filosofie practică/ etică/ logică/ pragmatică/ praxeologie). Fac, din nou o divagație personală: la unul din cursurile introductive în management – la un master la care erau înscriși medici, ingineri, bioingineri, economiști, și la care deviza junimistă anunțată era: ”vine cine vrea, rămâne cine poate” – am început cu câteva considerații generale despre om, societate și umanitate, despre rostul vieții și finalitățile acțiunilor umane etc., la care doi ingineri dau semne de nerăbdare, iar unul îi șoptește celuilalt: ”asta e filosofie, hai să ne cărăm!”. A fost unul dintre complimentele cele mai frumoase pe care le-am primit!). Așadar, iată alte câteva considerații existențialiste ale lui Radu: ”Toți îl încărcăm pe maturul care devenim cu lestul dorințelor noastre de tânăr. Ele supraviețuiesc în noi – fantome ale celor care am fi putut deveni în cu totul alte istorii ale eului. De cele mai multe ori, însă, sfârșim prin a fi doar cea mai probabilă dintre toate întruchipările noastre posibile”. (p. 75). Remarca de mai sus este făcută în contextul unei discuții pe teme ideologice (la care mă voi referi mai jos), respectiv legată de faptul că la tinerețe mai toți suntem de stânga, generoși cu împărțeala bunurilor și banilor altora, pentru ca la maturitate și după aceea să devenim tot mai conservatori, mai marcați de principiul contributivității și al meritocrației. Radu chiar își devoalează idealismul stângist al adolescenței și tinereții: ”În studenție, dar și câțiva ani buni după, aveam capul doldora de repertoriul stângii: idealuri sociale, entuziasm revoluționar, echitate, dezalienare, bla-bla-bla… Ce mai, formule din astea fără prihană” (p. 76). În final, Radu devine mai acid și mai concret chiar la adresa celor care s-au revendicat (în 1989) și se revendică (și azi) de la o stângă care pierduse de mult idealurile inițiale: ”Aș respira și eu liber și avântat, în sucul meu, dacă patria asta n-ar mai avea încă forma și mirosul slavgardatorilor de neamul lor și patria lor, de bandiți…” (p. 77). ”Salvgardatorii” nu sunt altcineva decât foștii comuniști (mai exact, nomenklatura de partid) care au înființat (chiar înainte de decembrie 1989, dar asta este o altă discuție) Frontul Salvării Naționale (actualmente PSD). Practic, România de azi nu este cu mult diferită de cea din epoca dictaturii ceaușiste (excepție făcând libertatea de a vorbi fără să te asculte nimeni, libertatea de a (e)migra – dacă ai cu ce și unde, libertatea de a fi ales – dacă ai în spate găști care așteaptă să se înfrupte, prin tine, din averea comună prin inginerii financiare). De fapt, alternativa la guvernare este o altă denumire pentru principiul ceaușist al rotației cadrelor. Cum bine zice Aurora, trăim ”în România găștilor, clanurilor și încumetririlor” (p. 69). Interesant este faptul că autoarea (pasionată de cunoașterea politicilor, ideologiilor, doctrinelor și teoriilor legate de guvernare) oferă un spațiu generos dialogului pe teme ideologice, deși ”programat” la spovedanie psihodramatică, în acea seară, era Cristian.

 

Zina este o stângistă convinsă și o la fel de convinsă antiliberală. Discursul ei este regăsibil din plin pe rețelele de comunicare (nu de socializare!) de tip Facebook, de unde și senzația de autentic, de lipsă de improvizație. Voi reda câteva dintre ideile susținute de Zina cu scopul declarat de a sublinia (încă de pe acum, înainte de concluzii) că romanul Doinei Popescu este cu mult mai mult decât ceea ce pare la o primă vedere/ lectură.

 

Iată tirada stângistei Zina, cu argumentări aruncate în fugă și cu convingerea absolută că doar ea deține adevărul: ”Nu poți extirpa idealurile stângii din mințile oamenilor, Radu. Ce pui în loc? Liberalismul? Sau – uau! – conservatorismul? Hai să fim lucizi, nu sunt niște candidați serioși. N-au anvergură ideatică. Nota bene, n-am zis ideologică. Liberalismul se trăiește. Individualist și meschin. Nu coagulează aspirații, nu inspiră minți, nu mobilizează mase, nu poate genera un vis colectiv. Asta-i. Rămâne pur și simplu denotativ. Cât despre neoconi…. (gest de lehamite). E drept, stânga, cel puțin în forma ei extremă, a eșuat în practică. Adevărat! Ideile stângii însă nu pot fi aruncate la gunoi. În partea de lume în care s-a pretins că au fost aplicate vor sta, pentru un timp, la naftalină. Ei și? Ce-i cu asta? Câtă vreme bogățiile se acumulează într-o singură parte, după criterii cel puțin discutabile, se vor naște destule generații dornice să le reîmpartă în conformitate cu promisiunile stângii. Marea problemă e ca împrțitorul să nu înșface chiar totul… Pe el, pe împărțitor, cine îl mai cenzurează? La asta nu s-au gândit comuniștii. Alta-i treaba însă în social-democrațiile nordice. … Nu vorbesc despre extremismul aberant în care a alunecat stânga, ci despre marile ei idealuri, spuse Zina, sugerând că își revizuise stângismul, cel puțin până la papa Marx” (pp. 76-77). Supărată că nu găsește adepți/ susținători, Zina încheie (oarecum firesc pentru o argumentare abia însăilată) cu o amenințare: ”Ei bine, dați-i voi un cec în alb liberalismului… și-o să vedeți voi seninătate și fericire pe dracu” (p. 78). Cam așa se desfășoară, pe la noi, dezbaterile doctrinare și ideologice: când nu mai ai argumente, înjuri!

 

În economia acestui plin de miez capitol 8 a mai rămas… doar esențialul (spovedania lui Cristian, mai exact redarea unui vis care îl macină) plus interesantele comentarii ale Aurorei. În ultimă instanță, mobilul principal al întâlnirilor sextetului la Lăptăria lui Enache (poate chiar și speranța unei însănătoșiri reale) îl constituia convenția membrilor grupului de a juca psihodrame Moreno, evident, după ureche și nu ca într-o clinică de specialitate. Găselnița autoarei de a plasa aceste dialoguri/ dezbateri/ dezvăluiri în cadrul unui joc de roluri în psihodrame de tip Moreno  este una fastă, îmbinându-se astfel stilul narativ pe teme socio-umane grave (fatalmente, unul sec și neatractiv) cu o  succesiune de scene care mai dinamizează aceste tablouri eminamente narative. Nu întâmplător locul ales este ”patronat” spiritual de portretul dadaistului Tristan Tzara, un gânditor anti-sistem prin excelență: alegerea jucării psihodramelor Moreno în pofida faptului că acest ”joc” sanogen nu a prins în România. ”Faptul că psihodrama a prins enorm în Franța și în State și mai deloc în România arată că nimic din natura umană nu-i străin indivudului, oriunde s-ar afla el. Ne diferențiază doar dozajul. Proporțiile. Ceea ce la noi e o primă natură, așadar ignorată, la ei e o a doua – tentantă și, nu în ultimul rând, învățată” (p. 69). (Dincolo de sugerarea implicită a presupusului excepționalism românesc, această precizare făcută de Radu are și rostul de a arăta și împotrivirea sextetului față de rămânerea în urmă a societății românești. De aici și  desele tirade critice ale celor șase la adresa acestei societăți, mereu necoapte și căutătoare de direcții culturale și orientări geopolitice. (Chiar referitor la dadaism există încă mereu noi dispute începând cu însuși numele curentului, nume despre care întemeietorul său însuși a declarat că …nu este interesat. Amintesc aici o propunere insolită, dar credibilă, referitoare la numele de ”dada” – oferită de Victor Macarie de la Iași – conform căreia/ căruia numele noului curent a fost împrumutat de la Sf. Dada, sărbătorit exact în ziua de naștere a lui Tristan Tzara, pe stil vechi).

 

Nu voi reda visul povestit de Cristian și mă voi opri strict la efectul acestei povestiri asupra Aurorei, căreia i s-au deschis, ascultând-o, noi sinapse și i-au venit în minte idei noi referitoare la un subiect intim psihodramelor sau altor metode de terapie psihologică sau psihiatrică. Am aici un răspuns destul de la obiect referitor la problema cunoașterii despre care am scris în primul episod: poți comunica mai bine idei noi, ipoteze ”științifice” îndrăznețe sau chiar teorii care să fie apoi validate academic în poezii, piese de teatru sau romane chiar mai bine și mai eficace decât prin publicarea acestora în Analele Universității X sau prin comunicarea lor la conferințe internaționale. Subiectul expus de Aurora se referă la cum stabilim granițele/ limitele dintre normal și anormal/ patologic/ nebunie. Subiectul m-a atras și pe mine și l-am dezvoltat într-un referat pe care l-am scris și susținut în cadrul Școlii doctorale de la Facultatea de Filosofie de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași în vederea obținerii titlului de doctor în etică. Dar, aici, voi reda doar punctul de vedere al Aurorei/ povestitoarei/ autoarei. ”În acel moment, m-am gândit că, dacă într-adevăr starea de normalitate pare aceeași de când lumea, fiind prin definiție limitată de manifestările nebuniei, ei, bine, la rândul ei, nici nebunia nu evoluează spre cine știe ce diversitate, exceptând poate faptul că își ”updatează” temele delirului din mers, ca un computer unele programe. Deși ai crede că-i o formă de evadare din constrângerile realității, nebunia nu-i de fapt decât o altfel de întemnițare, pentru că dincolo de granițele (de altfel, tot mai laxe!)) ale normalului, nu te așteaptă privilegiul libertății depline, ci doar o altfel de captivitate, mai severă. Psihoticul se învârtește în cercul propriei maladii ca într-un manej cu rază tot mau scurtă, constrâns de mecanismul propriei boli să se afunde în inima suferințelor mizerabile până la pierderea libertății tuturor libertăților: libertatea de a hotărâ când și cum să o termine cu recluziunea: Să iasă din nebunie simplu, așa cum ar ieși dintr-o cameră în care începuse să se asfixieze, după ce s-a străduit – și chiar a reușit – să-i etanșeze perfect ușa și toate ferestrele. Dar și nebuniile, clasificabile de altfel și vechi sub soare, ca și micile devieri ale normalității intră în geamantanul minții umane laolaltă cu credințele și iluziile, formele singurătății și ale extazului, ale geloziei și urii, cu felurile iubirii, ale torturii și spaimei. Dar ce geamantan? E vorba doar despre câteva gene care-l individualizează pe om în cadrul regnului animal. Din ingredientele speciei fiecare are parte de un cocteil cu gust irepetabil. Bineînțeles, fuga de idei și parantezele pe care gândul uită să le mai închidă, fac parte din același inventar…” (p. 73-74).

 

Ca o completare la evantaiul de manifestări ale nebuniei/ anormalității amintesc faptul că OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a inclus iubirea în rândul maladiilor psih(ot)ice. Așadar, iluzoria vulpe a fericirii este simptomul unei posibile boli deja instalate. Cât despre nebunia colectivă numită comunism totalitar, ce se mai poate spune?  Nu întâmplător dictatorii comuniști (Lenin, Ceaușescu, Kim Ir Sen și alții) au fost diagnosticați ca fiind paranoici, schizofrenici sau cu alte patologii psihice. În context, îmi amintesc de zbuciumatul început de an 1990, când aproape toate crimele comunismului de la noi erau puse pe seama paranoiei lui Ceaușescu (ulterior am aflat că bolnavii psihici pot fi iertați de pedepse, fie și postmortem, dacă suferă de boli psihice care le afectează spiritul de responsabilitate). Mulți dintre noi au înghițit această ”gălușcă” servită de ziarele noii puteri (de opoziție nu putea fi vorba atunci), iar eu unul am luat-o la propriu și am stat de vorbă, serios, cum altfel?, cu un lector univ. de la UMF Iași specialist în psihiatrie. I-am propus colegului meu dr. C.V.– probail și el pensionar astăzi – , nici mai mult, nici mai puțin (convins fiind că ”știința” psihiatrică poate opera chirurgical cu diagnostice care să separe nebunia de normalitate) să sugerăm noilor autorități să emită o lege prin care orice candidat la o funcție publică să aibă și un aviz favorabil dat de o comisie de medici psihiatri. Privirea pe care mi-a aruncat-o atunci colegul (într-o perioadă eram chiar în aceeași catedră) ar putea fi tradusă, azi, liber, cam în felul următor: ”cred că tu nu ești sănătos la cap” J . Se pare, cred, că aceeași propunere ar merita votată, în regim de urgență, astăzi, ca parte integrantă a unui Cod Electoral democratic… Dacă nu astăzi, poate mâine… poimâine.

 

În finalul capitolului și al dialogurilor multiple, gândurile Aurorei trimit discuția despre vise, ideologii, stângismul Zinei și idealismul lui Radu  tot în trecutul nu prea îndepărtat, respectiv în comunismul românesc postbelic: ”Aș fi spus că tocmai comunismul nenorocit a reformat, prin ricoșeu, democrațiile liberale, obligându-le să devină mult mai atractive. Îmi venise în minte chiar și un citat (din Pascal Bruckner) (Nota LD: poate acesta – ”Numesc inocență această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței) cf https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner), dar n-am făcut-o pentru că subiectul ne inflamase destul, iar intervenția mea n-ar fi făcut decât să-i irite și mai mult pe toți deopotrivă. Ce-ar fi fost să adug? Doar să înceapă istoria de la zero, după cine știe ce cataclism, ca să ajungă omenirea să experimenteze din nou comunismul! Ca și cum n-ar mai exista și alte sofisme seducătoare care, în practică, să genereze nedreptăți la fel de monstruoase. M-am abținut.” (p. 78)

 

Și astfel, prietenia cu frumoasa Zina s-a păstrat, iar povestea continuă cu sextetul integral până în momentul când Ana se va retrage din  grup, transformând, involuntar, sextetul posibil de simbolizat prin steaua lui David cu șase colțuri, în cvintetul (C-R-I-Z-A) posibil de simbolizat prin steaua cu cinci colțuri, aleasă de comuniști ca expresie a progresului, păcii, libertății etc. etc.

 

Iluzoria vulpe a fericirii” este (și) un roman de idei, de polemici, de moravuri, de sexualitate, de interrelații umane, de iubire, de mimare a dramelor generatoare de speranțe de refulare, despre prietenie, de psihosociologie a vieții cotidiene a românilor care s-au trezit brusc cu tone de libertate pe cap și care par a nu mai rezista la atâta presiune… Postmodernitatea romanului vine tocmai din acest melanj de planuri, structuri și intrigi, iar stilul autoarei este pe măsură, adică face un joc inteligent al punerii în scenă a unor personaje pe cât de diferite, pe atât de interesante. Ludicitatea lucidă a autoarei este mereu prezentă: în acest capitol, debutul declarațiilor lui Radu este o capcană adresată celor gata să sară și să dea în vileag grozăvia celor spuse de el (cum am făcut și eu, chiar la începutul acestui episod…), deși afirmațiile sale erau menite doar să atragă atenția asupra faptului că mulți chiar mai cred în rrrromânisme de paradă, iar el este dator – în calitate de profesor – să scoată adevărul la suprafață și să arate găunoșenia unor tirade etnocentriste, naționaliste sau excepționaliste. Așadar, personajul Radu, profesor de management de la Iași, lansează câteva afirmații (cvasigeneral acceptate) pentru ca apoi să le ironizeze, să le desființeze treptat, cu tact pedagogic, pentru ca – împreună cu auditoriul său – să conchidă că ipoteza inițială era complet falsă. Pentru aceasta, un sincer Bravo Radu!, bravo Doina Popescu! Nu pot să nu anticipez aici concluziile finale și să invit posibilii cititori care au tangențe cu zona teatrului să-și imagineze cât de bine, firesc, plăcut și util ar suna replicile din roman pe o scenă în fața unei săli arhipline…

 

 

Liviu Druguș

 

(Va urma)

 

Miroslava, Iași,

23 septembrie 2015

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/  Pseudorecenzie (2) a cărții lui Dan Alexe, ”Dacopatia și alte rătăciri românești”

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/  Pseudorecenzie (1) a cărții lui Dan Alexe Dacopatia și alte rătăciri românești

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/  Un fals la adresa personalității lui Anghel N. Rugina

 

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/ Răspunsul lui Aurel Brumă la articolul din ”Cer și pământ românesc” (14 dec 2011) în ziarul Națiunea

 

www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf  Conferința ISINI 10

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/  Gabriel Liiceanu despre dereglările contemporane ale Occidentului
https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/    Cum e românii și ce vrea dânșii  J

 

https://www.facebook.com/IRequireArt/photos/a.538400226214496.1073741835.136850246369498/893338257387356/?type=1 Portretul lui Monet, 1905, în Herăstrău

 

http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html Andrei Pleșu (Românul e dăștept)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner  Pascal Bruckner: ”Numesc inocența această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)

 

 

Bibliografie

 

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2015

Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964)

Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Reclame

Mircea Băduț – Histrionisme filosofarde antropofile postmoderne și cvasiquijotice olteano-româno-balcanice (1)


 

 

Băduț Mircea, DonQuijotisme antropoLexice. Fals tratat de antropologie. Eseuri, Editura EuroPress Group, București, 2015, 210 p. (format mic).  Colecția: Istoria mentalităților.

 

Pseudorecenzie de  Liviu Drugus de la Miroslava, Iași                    

 

Introducere

 

După ce la prima mea pseudorecenzie de pe acest blog (wordpress) am primit multe și supărate reproșuri de la Aurel Brumă din Iași (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/01/02/cateva-opinii-si-reactii-la-articolul-lui-aurel-bruma-abe-intitulat-adevar-si-inutile-falsuri-promovate-pe-internet-si-publicat-in-cronica-veche-nr-11-2011-decembrie-2011/), iată că acum – arc peste timp – după un cincinal în care am mai ”produs” peste o sută de pseudorecenzii, mi se solicită o opinie (o pseudorecenzie) pe care să o fac publică (indiferent dacă va fi pozitivă sau nu)! Evoluția este fulminantă: de la moldoveanul AB (Abe) supărăcios, la olteanul ultradeschis la critică, îl numesc aici pe MB (Mebe), traseul a fost marcat, adesea, cu indiferență, ignorare sau cu o simplă eliminare a mea de pe lista de prieteni ai supărăciosului pseudorecenzat. Mai mult, autorul oltean (MB) a găsit de cuviință să-mi trimită cartea spre criticare (culmea! la o adresă cu mult mai completă decât cea sugerată de mine… J ). Este un salt în mentalitate, o schimbare de percepție asupra dialogurilor critice și, desigur, pentru mine, o speranță că spiritul critic nu va mai fi asociat cu cârcoteala pizmașă, cu răzbunarea pentru imaginare atitudini, cu autobăgarea în seamă a (pseudo)recenzentului sau cu lăudarea deșănțată a unui autor oarecare (uite-așa, din prietenie sau pentru o masă la restaurant). Uniunea Scriitorilor este, în zilele noastre postmoderne deschise tuturor posibilităților, plină de veleitari oferindu-le membrilor săi ”certificat/ diplomă de scriitor”. La fel se întâmplă și în multe alte alte Uniuni, Asociații, Societăți, Academii etc. De unde și anularea importanței calității de membru al acestora.

 

Se mai practică pe la noi și lauda reciprocă, în tandem  sau ”tip suveică” (eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine) sau – pentru a fi depistat mai greu mecanismul autolaudei – se face o ”laudă în cerc”: (X laudă pe Y, Y laudă pe Z, Z laudă pe X). A devenit aproape o regulă ca autorul proaspăt lansat pe piață cu o (nouă) lucrare/ operă să caute un prieten care ”să prezinte cartea” la lansare, evident… doar laudativ.

 

Preocupările mele pentru dezvoltarea ”criticii de întâmpinare” în domeniul așa-numitelor ”științe sociale” datează din anul 1974 când am propus redacției ”Revista economică” (iar redacția a publicat propunerea la Poșta redacției). Concret, am sugerat că fiecare carte apărută să fie prezentată îndeosebi critic (adică în special cu accentul pus pe ceea ce NU a făcut autorul, pe lipsuri, iar doar dacă noutatea adusă era una deosebită să fie pus accentul pe această latură…).

Majoritatea lansărilor de carte sau a susținerilor publice ale tezelor de doctorat se învârteau invariabil în jurul sintagmei ”tov XY a reușit să umple un mare gol în literatura de specialitate”. O bună parte a criticii de azi nu diferă mult de această  ”modalitate” de a face critică. Mircea Petean, citat de MB pe Fb face o interesantă clasificare a criticilor literari, dar nu numai, la o adică: ”Poetul Mircea Petean propunea în cartea sa din 2014 (‘Nicanor, ultimul om‘) o clasificare şugubeaţă a criticilor literari:

  • Criticul-algebru – are voluptatea punerii în ecuaţie. Pentru el opera este o ecuaţie cu „n” necunoscute pe care el o generează şi tot el se sileşte s-o rezolve. Raţionalismul excesiv, limbajul superabstract, o privire de la „balcon” şi un orgoliu afişat sunt ca şi inevitabile. Pe de altă parte, dansul ideilor, atunci când este executat cu virtuozitate, apropie de artă acest tip de critică.
    • Criticul-vulcanolog – are curajul nebun de a coborî în crater, acolo unde magma fierbe mocnit, riscând în orice clipă să fie înghiţit sau proiectat în cer laolaltă cu măruntaiele muntelui, în caz de erupţie; dar, nu, el ignoră toate avertismentele şi coboară în crater cu tot instrumentarul ştiinţific pe care-l foloseşte cu febrilitate la faţa locului. Pentru el opera este un vulcan adormit; actul critic este sinonim cu cercetarea resorturilor adânci care îi tulbură „somnul”. Amestecul de incandescenţă şi răceală, de calcul şi stihial, de forţă demonică şi precaritate transformă acest tip de critică într-o aventură.
  • Criticul-entomolog – e interesat de aspectul stilistic al operei. El este robul exteriorităţii; priveşte efectele, le descrie şi cataloghează încercând să tragă concluzii privitoare la cauze. Seninătatea şi echilibrul său vor rămâne intacte, oricât de bulversate şi bulversante ar fi „peisajele” studiate. Bucuria înţelegerii nu reuşeşte să estompeze întrutotul sentimentul frustrării, în cazul acestui tip de critică deloc spectaculos, dar sedus de fantasma literaturii percepute ca ştiinţă.
  • Criticul narcisist – textul literar e pretext pentru propriul discurs, o oglindã în care-şi contemplă chipul… ”. Oare în ce categorie m-ar clasa cineva? J Cu siguranța, chiar pentru această autoîntrebare, acel ”cineva” m-ar include (majoritar) în ultima categorie… Personal, cred că am din toate câte puțin, diferența dintre critici fiind, în general, date doar de ponderile pe care le conțin din fiecare categorie.

 

Până la un punct, este destul de ușor de înțeles că fiecare dintre noi are așteptări pozitive pentru faptele/ acțiunile noastre publice, altfel fiecare ar prefera anonimatul, ascunzătoarea sau.. activitatea sub acoperire. Dar de la această expectație firească și până la mimarea frauduloasă a evaluării (ceva asemănător cu celebrele teze de doctorat plagiate de pe la noi) distanța este parcursă de unii prea rapid. În acest mediu cvasiviciat, o invitație (din partea lui MB) la a face publică (de către mine) o evaluare apare ca o floare de nufăr în plin deșert. Probabil, autorul a luat în calcul și posibilitatea ca spiritul meu critic să fie pus în alertă tocmai datorită ineditului de a-mi fi solicitat să fac publică propria mea evaluare, iar pseudorecenzia să fie chiar mai severă decât în cazul în care aș fi făcut-o din proprie inițiativă.  În ce mă privește, dacă aș scrie o carte (indiferent tema sau genul) aș fi realmente bucuros să primesc critici, observații, admonestări sau chiar …veninoasele sau perfidele laude. Altfel, fiecare autor se poate complace în ideea că există o aprobare pozitivă tacită asupra lucrării sale, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu este întotdeauna așa. (Am plasat, recent, un articol al meu din 2006 (https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_(of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting)._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective) și am rugat prietenii să-l critice. Nimeni nu a citit/ criticat nimic…. L). Desigur, nu orice invitație trebuie neapărat onorată J.

 

Despre titlul cărții

 

Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.”      Marcus Aurelius

 

Titlul ales de autor pentru microeseurile (cca 40) pe varii și neașteptat de diverse teme este deopotrivă comercial și sugestiv pentru ideile cuprinse în volum. Simpla referire la Don Quijote, Faust sau Don Juan atrage și trezește intereseul prin asocieri cu celebrele modele literar-umane. Totodată, modul de scriere a titlului cărții de microeseuri este unul inedit (nu și corect, însă!). Cuvântul DonQuijotism nu există în limba română (există, în schimb, quijotism). Atributul afixat ”DonQijotismelor” este acela de ”AntropoLexice”, de asemenea un cuvânt inventat. Scrierea cu majusculă în mijlocul cuvântului este tot o inovație făcută, din nou, să atragă atenția asupra faptului că nu oamenii sunt studiați (antropologic), ci cuvintele sunt analizate (antropo-Lexical). Cu atâtea nouăți și inovații grafico-conceptuale (antropolexic nu există, nici el, în DEX) cititorul mirat ar fi fost încântat să i se deslușească de către autorul însuși alegerea titlului (chiar în prefața de o pagină, intitulată, din nou, pompos/ pretențios/ intelectualist ”Pseudoantropikos. Prefață”). Nici cuvântul ”antropikos” nu este lămurit. Sigur, este ceva legat de om/ oameni, de antropologie ca disciplină… dar câte nu sunt legate de oameni! Amintesc aici că titlul are și un subtitlu: ”Fals tratat de antropologie”. Deci, se poate scrie/ comunica și în limba română tradițională… J Nici eu nu am certitudinea că am intuit bine semnificația titlului:  redau aici opinia mea, cu speranța ca (măcar acum) autorul să intervină și să clarifice… misterul.  Așadar, ”DonQuijotisme AntropoLexice” ar însemna o aventură nebunească în lumea cuvintelor/ lexicului și a conceptelor/ ideilor. Ceea ce, după lectura cărții, chiar așa pare a fi: o nebunească plonjare în lumea iluzorie a ideilor cvasiutopice, concomitent cu spargerea capului (autorului) de durele și nemiloasele realități. Pe scurt, avem de-a face cu o colecție de ”gărgăuni literari” (ca să folosesc sintagma lui MB dintr-o autoprezentare a acestei cărți (vezi https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/). Intrând brusc în spiritul șugubăț-naiv-realist al eroului cervantin, aș propune ca posibile echivalente (în scop de clarificare a intențiilor autorului) câteva alternative (la fel de năstrușnice) la pomposul titlu: ”Rocinantisme AntropoLudice” sau ”Cabalerisme AntropoLaxative” sau ”Alegro Rocinante, MaNonTropoLexic”. Interesant ar fi de știut de ce autorul s-a oprit la modelul quijotesc și nu a apelat la alți ”frumoși nebuni ai marilor orașe” (ca să-l invoc pe Fănuș Neagu): Mîșkin(isme), Erasm(isme) etc. Sper, naiv, ca întrebările/ provocările din pseudorecenzie să primească și răspunsuri. Altfel, dialogul se usucă înainte de a înverzi…

 

În ”Prefața” (supranumită și ”Pseudoantropikos”) (p. 5) – din neatenție, sau din dorința de a sublinia caracterul inedit al lucrării sale, autorul scrie: ”Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite (…)” (p. 5). Inedit înseamnă nou, nepublicat anterior. Dar iată că minciuna are piciore scurte și cititorul atent va observa că destule eseuri sunt… edite, nu inedite, adică au mai fost publicate. Ex.: eseul ”Din cutia Pndorei: prezumția de mediocritate” (p. 153), este un text publicat în Dilema Veche, în 2011); ”Vre@u Messenger!” (p. 167) a mai fost publicat și în Dilema Veche în anul 2008, textul fiind scris în 2007; eseul ”Pierdem Timpul” a fost publicat în 1997 în Almanahul Anticipația. De asemenea, multe texte provin din blogul autorului (http://mircea-badut.blogspot.ro/), pe care a publicat din 2011 încoace, microeseuri preluate în carte (fără a se nota acest lucru în carte, ceea ce este un minus pentru autor). Toate aceste precizări sunt făcute (la paginile menționate mai sus) de același autor care ne-a promis, chiar din primele rânduri, că ne vinde marfă proaspătă, inedită… Deja încrederea în onestitatea/ corectitudinea autorului este zdruncinată, ceea ce îmi permite să presupun că și alte eseuri scrise cu 4-5 ani în urmă au mai fost publicate prin presa locală și nu au stat ”la sertar” pentru a aștepta fatidicul an 2015 (an când se împlinesc exact patru veacuri de la publicarea în Spania  a celei de a doua cărți a lui Cervantes despre Don Quijote)  pentru a fi publicate în carte.  Tot în Prefață, autorul vrea să impresioneze publicul cititor prin formulări/ sintagme inedite, precizând că una dintre intențiile publicării în volum  a eseurilor (inedite! vorba vine) este și ”democratizarea conceptului de antropologie” (p. 5). Concepte ”democratice” sau ”nedemocratice” pot exista doar în mintea autorului care, probabil, a dorit să spună că vrea să facă o vulgarizare/ diseminare/ popularizare/ a conceptului de antropologie și a teoriilor legate de acesta.  Îmi pot imagina că, dacă ar fi publicat cartea în regimul predecembrist, autorul ar fi explicat că vrea să procedeze la ”socializarea conceptului de democrație”. Corectidudine politică înseamnă adaptare la contextul existent, dar… est modus in rebus!

 

În fine, MB ne atenționează că urmează să citim în carte și ”o proză ficțională din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri și legende populare (aici fiind vizate baladele ”Monastirea Argeșului” și ”Miorița”)” (p. 5). Cu alte cuvinte, MB face o hermeneutică a miturilor cunoscute îndeosebi pentru că se studiază la școală (cam prea multe se studiază la școală… 🙂 ) deși cuvântul hermeneutică nu este folosit explicit. Fiind probabil la curent cu atenționările mele și (mai recent) ale lui Dan Alexe, referitoare la faptul că acestea nu sunt mituri/ legende/ balade specific românești, ci sunt pur și simplu panbalcanice, autorul ezită să folosească suprauzitata formulă antedecembristă care plasa aceste legende strict în cercul strâmt al valorilor naționale rrrrromânești. Din păcate, așa cum voi arăta în următoarele părți ale acestei pseudorecenzii la minicolecția de eseuri și ficțiuni literare, autorul nu rezistă ispitei de a cădea în patima protocroniștilor și a daciopaților fervenți care văd originile Imperiului roman, ale limbii și ale civilizației romane într-o Dacie cu granițe incerte, și variabile, după caz și context… Cu alte cuvinte, la întrebarea eminesciană ”Voi sunteți urmașii Romei?” răspunsul dacopat este constant: ”Nu! Romanii sunt urmașii noștri!”. (Anticipez aici și sugerez citirea textelor de la adresele de mai jos pentru a înțelege mai bine modul în care autorul hermeneut fără voie se situează clar în tabăra protocroniștilor (ceaușiști și postceaușiști) care văd Bucegii, alte locuri din Carpați sau de la Tărtăria ca dovezi irefutabile ale preeminenței civilizației dacice față de toate celelalte civilizații ale lumii (ca și cum asta ar avea vreo importanță). Mai mult, oare mai există 1% moștenire genetică și culturală dacică în ceea ce se numește azi poporul român? Iată câteva linkuri care pot pregăti discuția pe care o voi face la primul text din carte (”Manoli”) și care se încadrează – discret și insidios doar – în gâlceava dintre protocroniștii naționaliști români (dacopați) și relativiștii culturali regionaliști sau globaliști:

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#)

 

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/

 

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

În fine, în încheierea Pseudoantropikos ului, autorul ne devoalează (indirect) crezul său ideologic cultural și artistic eminamente postmodern: ”Volumul de față aduce cititorului un amalgam de provocări pentru minte și inimă, într-un melanj pastelat, susținut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esențiale: auto-ironie, umilință și duioșie.” (p. 5).  Definitorii pentru gândirea de tip postmodern sunt chiar cele declarate de autor: amalgamul provocator, melanjul surprinzător și triadicitatea/ tridimensionalitatea abordărilor. Recunosc, pe parcursul lecturării microeseurilor și ficțiunilor literare nu am găsit clamata autoironie și nici umilință sau duioșie… Probabil trebuie să-mi schimb dioptriile. Nimic despre titlul și coperta cărții, deși, în interpretarea mea, ambele vor să sublinieze ralierea clară la postmoodernism. Asta face, oarecum, notă discordantă față de   atașamentul autorului față de un tradiționalism local definit mai mult geografic decât  cultural. Dar, până la urmă, și asta face parte din amalgamul postmodernist. Postmodernul avant la letttre Spinoza a făcut o Etică more geometrico, în timp ce M. Băduț face o Eseistică more tecnico.  Și o ultimă speculație referitoare la metoda quijotică practicată de autor care se luptă (quijotesc) cu morile de cuvinte ale limbii române: Cervantes și-a scris opera sa capitală (Don Quijote de la Mancha) înainte de a împlini 50 de ani, iar inginerul literat Băduț își scrie a doua sa carte la 48 de ani. Cu siguranță, statisticienii faptelor de cultură ar putea trage o concluzie (pe un eșantion reprezentativ, of course) referitoare la vârsta la care creativitatea autorilor se află la cote maxime și năvălește irepresiv pe bloguri, în edituri și în librării.

 

ANEXE

 

Despre autor

 

Mircea Băduț (n. 15 noiembrie 1967) este absolvent al Facultății de Electrotehnică, Universitatea din Craiova. În prezent este consilier informatică la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Vâlcea și redactor colaborator la diferite publicații de informatică. A publicat: Bazele utilizării și programării calculatoarelor electronice (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura ADIAS, Ramnicu-Valcea, 1994), Calculatorul personal (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 1995), Informatica pentru manageri (Editura Teora, București, 1999), Bazele proiectarii cu MicroStation (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2001), Bazele proiectarii cu Solid Edge (în colaborare cu Mihai Iosip, Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2002, 2003), Informatica în management (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2003), GIS – sisteme informatice geografice: fundamente practice (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2004, 2007), Fictiuni primare (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice pentru administratie și interne (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice (GIS) pentru electroenergetica (Editura Polirom, Iasi, 2008) și Fictiuni familiare (în colaborare cu Anca Badut, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2011). Semnează numeroase articole în reviste românești de profil (CHIP, Net Report, PC World, CAD Report, Hello CAD FANS, ComputerWorld, PC Report, PC Magazine, My Computer, Tehnica & Tehnologie), majoritatea pe teme de proiectare asistata de calculator (CAD/CAE/CAM/PDM, GIS). A scris unsprezece cărţi de informatică, peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi câteva din Europa), traduce articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum / EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe / simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa. A publicat proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008), şi în revista Helion (Timişoara), două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013). A debutat cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006) şi este coautor – alături de fiica sa – al cărţii Ficţiuni Familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii.

 

O bună descriere a ceea ce este și dorește să arate că este Mircea Băduț ar fi: inginer eseist, informatician antropolog, enciclopedist scriitor, cercetător programator, filosof literar, povestitor și traducător etc.

 

Mircea Băduț este și traducător. Redau aici un extras din traducerea unui interviu acordat de un fizician de la CERN, ca un posibil motiv (de natură educațională) care a determinat traducerea și publicarea interviului.  Mircea Băduț a tradus acest interviu: publicat în ”Science in School”:  ”…l-am întrebat pe profesorul Heuer dacă are vreun sfat special pentru cititorii noştri. „Să-i entuziasmezi pe elevi cu actuala programă de învăţământ este foarte dificil – dacă începi cu mecanica secolului 19 vei pierde instant 99% dintre ei. Pe când prezentarea ştiinţelor moderne poate ajuta mult.” Din fericire, el crede că se pot explica o mulţime de lucru şi fără matematică.

„De exemplu, eu am explicat mecanismul Higgs vorbind despre ziarişti. Desigur, pentru a înţelege complet mecanismul, elevii vor avea nevoie de matematică, dar asta o pot face şi ulterior. Pentru început trebuie să înţeleagă logica.” ” See more at: http://www.scienceinschool.org/node/4180#sthash.NcHZ8JoJ.PzlyLZBx.dpuf

 

Alte informații despre autor: http://www.europressgroup.ro/mircea-badut-a-143.html

 

 

Publicații literare

 

http://atelier.liternet.ro/articol/14843/Mircea-Badut/Intoarcerea-fratelui-risipitor.html

http://dilemaveche.ro/taxonomy/term/992 Dilema veche

 

 

Recenzii/ prezentări ale cărții DonQuijotisme AntropoLexice

 

http://www.helionsf.eu/mircea-badut/  (Georgică Manole)

http://www.luceafarul.net/viitorul-intr-o-ecuatie-de-mircea-badut (Georgică Manole, Luceafărul)

https://www.youtube.com/watch?v=J_fgv3JuTkw Radio România actualități (Valentin Protopoescu – audio) Aici este și textul prezentării: http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2015/06/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice-fals-tratat-de-antropologie/

http://www.agentiadecarte.ro/2015/04/a-aparut-volumul-%E2%80%9Edonquijotisme-antropolexice%E2%80%9D-de-mircea-badu%C8%9B/  Agenția de carte (reia textul de prezentare de pe copertă)

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/ Prezentarea celor două volume: Întoarcerea fratelui risipitor și DonQuijotisme AntropoLexice, de către autorul însuși

http://fanzin.clubsf.ro/donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-note-de-autor/ Autoprezentarea cărții

http://reteaualiterara.ning.com/profile/MirceaBadut Autoprezentarea cărții

http://revista-literatura-romana.blogspot.ro/2015/06/mircea-badut-ne-uimeste-cu-o-noua-carte.html

http://samanatorul.blogspot.ro/2015/04/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice.html în Sămănătorul (reia textul de prezentare de pe copertă)

http://literaturapetocuri.ro/2015-donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-editura-europress.html Literatura pe tocuri (reia textul de prezentare de pe copertă)

 

Tîlcul copertei

 

http://luceafarul.net/wp-content/uploads/2015/05/unnamed2.jpg

 

Din punctul meu de vedere autorul sugerează că se se pot compara merele cu perele, mai ales atunci când reușești să observi esențele lor asemănătoare, comune

 

 

Webografie

 

https://www.facebook.com/mircea.badutz Pagina de FB a autorului Mircea Băduț

http://mircea-badut.blogspot.ro/  Blogul de microeseuri al lui MB

http://www.roliteratura.ro/text/Liber-in-Labirint.html Unable to access the network

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/  Autoprezentarea primelor doupă cărți Întoarcerea fratelui risipitor și Donquijotisme antropoLexice.

http://www.scienceinschool.org/node/4180 Traducere de Mircea Băduț a interviului cu directorul CERN

https://www.facebook.com/notes/mircea-badutz/din-fr%C3%A2nturi-reflexive/985978911425349?notif_t=close_friend_activity    ”Nu e firesc să te disociezi de ceva, criticându-l până la desfiinţare, fără să rămâi apoi disponibil pentru dezbaterile/ zbaterile care să rezolve acea chestiune”. (Publicat la 1 august și reluat la 22 august 2015)

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#  Dacopatie, dacomanie și dacofobie

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/  Patologie naționalistă dacă

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs Dacopatia lui Dan Alexe desființată de un ”naționalist dac pursânge”

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/nu-dacii-nu-au-pierit-dar-nu-se-simt-tocmai-bine?utm_source=newsletter&utm_campaign=Adrian+Cioroianu%3A+Nu%2C+dacii+nu+au+pierit%2C%0A%09dar+nici+nu+se+simt+tocmai+bine&utm_content=Newsletter-245307-20150821 Cioroianu – echilibrează și calmează extremele, explicând calm cauzele fenomenelor dacopate și dacofobe

Primele două părți ale pseudorecenziei mele la cartea Dacopatia…. lui Dan Alexe

  1. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/
  2. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_%28of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting%29._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective  MSM / EMMY

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13788 Don Quijote în oglinda criticii și dincolo de ea, de Rodica Grigore, în: România Culturală, 2009  ”după cum observă G. Călinescu, în Impresii asupra literaturii spaniole, „o dată cu Miguel de Unamuno, quijoteria devine, ca şi bovarismul lui Jules de Gaultier, indicele unei filosofii, filosoful spaniol luând nebunia lui Don Quijote în serios şi proclamând-o Weltanschauung.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Don_Quijote  Răzvan Codrescu: Don Quijote și Prințul Mîșkin – doi nebuni exemplari

http://www.calificativ.ro/Don_Quijote___Comentariu_Video-a22687.html Expunerea vieții lui Cervantes și prezentarea cărții/ romanului Don Quijote. Apărut în două etape (1605 și 1615). DQ nu vede sau nu vrea să vadă realitatea.

http://www.romlit.ro/noi_concepte-cheie_n_interpretarea_lui_don_quijote 1999, RomLit, Alexandru Paul Georgescu, Noi concepte cheie în interpretarea lui Don Quixote: ”la sfârsitul unui mileniu si la începutul altuia, Don Quijote se proiectează ca promotorul unui nou umanism si, prin extrapolare, ca apărător al demnitătii si creativitătii omului, cu noi arme si împotriva a noi primejdii si ispite. Nu-si pierde, ci își multiplică exemplaritatea și forța modelatoare. 

 

Prima trăsătură a luciditătii quijotesti o constituie sinceritatea, autenticitatea, seriozitatea ei. „Don Quijote se joacă de-adevăratelea”, afirmă cu drept cuvânt Nicolae Manolescu. Este, apoi o luciditate ordonată prin reguli (cavaleresti), pe care Don Quijote le asumă, dar le si schimbă, le inventează în chip „irepetabil si plin de fantezie”. De aci, caracterul ascendent, nobil, al joacăi. „Rar un jucător mai dezinteresat decât Quijote”. „Jocul lui este nelimitat”. 

 

În sfârsit, valoarea de actualitate a punerii în sistem. Politic, ea e evidentă: viciile sistemului de fier sunt încă de recunoscut si aspiratiile diamantine încă de apărat. Metodologic, proliferarea adevărurilor din Don Quijote nu se mai lasă prinse liniar, în relatie cauzală, cantitativă, ci global, în ansambluri calitative, în sisteme de valorizare. Am explicat în altă parte (Literatura hispano-americană în lumină sistemică, p. 38-71), ce si cum pot prelua estetica si critica literară din teoria matematică a sistemelor, din tipologie si modelare. 

 

(va urma)

 

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

22 august 2015

 

Câteva opinii și reacții la articolul lui Aurel Brumă (abe) intitulat ”Adevăr și inutile falsuri promovate pe internet” și publicat în Cronica veche, nr 11/ 2011 decembrie 2011)


 

Câteva opinii și reacții la articolul lui Aurel Brumă (abe) intitulat ”Adevăr și inutile falsuri promovate pe internet” și publicat în Cronica veche, nr 11/ 2011  decembrie 2011)

 

 

(observațiile mele critice sunt inserate în textul publicat pe site ul revistei și scrise cu aldine, după inițialele L.D.)

 

La sfârşit de mandat, actualul legislativ a emis şi o iniţiativă de bun augur obligând televiziunile generaliste „să difuzeze, săptămânal, cel puţin 120 de minute de emisiuni sau ştiri cu conţinut cultural sau educativ, iar televiziunile de ştiri 30 de minute”. (L.D.: Care sfârșit de mandat în noiembrie 2011? Legislativul mai avea, la ora scrierii/ publicării articolului, mai bine de un an până la încheierea mandatului! Inexactitatea nu poate fi una întâmplătoare, ci apare a fi un wishfull thinking, respectiv o speranță subterană și deloc motivată logic că opoziția va declanșa alegeri anticipate; o alta ipoteză a erorii voite ar fi cea prin care autorul minimalizează ”inițiativa de bun augur”, sugerând că abia la capătul unui mandat de patru ani, legislativul a acceptat să pună o frâna dezmățului mediatic scăpat de sub control). Un început timid totuşi în bătălia ce trebuie orchestrată pe un orizont larg împotriva manelismului cultural, a analfabetismului ridicat la rang de normă socială prin producţia deşănţată de vipuri de Ferentari, Balta Albă sau alte zone cu producţie ridicată de trufandale pseudo-artistice, ghicitoare şi prezicătoare de noi şi

noi apoteoze ale prostiei. În bairamurile televiziste de zi cu zi dispărea ideea că în România ar mai exista şi valori reale, netrucate, necosmestizate conform cutumelor impuse de emisiunile copiate, în marea lor majoritate, de la televiziuni străine sau construite în castelele cu cât mai multe turnuleţe/tuiuri. (LD: Manipularea informațională a autorului continuă prin insinuarea că singura formă de in/sub/ cultură (analfabetism) este cea a etniei rome/ țigănești, știut fiind că Balta Albă si Ferentarii sunt cartiere simbol ale concentrării acestei etnii în București, de unde se recrutează și țigăncile ”ghicitoare și prezicătoare”. Mai mult, televiziunile care practică aceste ”bairamuri televiziste” promovează, ”în marea lor majoritate”, formate de emisiuni străine sau găzduite de palate  țigănești -”castele cu cât mai multe turnulețe”). O nouă manipulare este practicată aici prin revigorarea tipic fascistă și bolșevică de găsire a cauzei tuturor relelor în factorul alogen, anațional, care nu fac parte din fondul cultural pur al românității noastre. Incitarea, de către A.B., la acțiuni mai puternic orchestrate împotriva capitalului străin sau a minorităților care deranjează esența pozitivă a etniei majoritare nu mai trebuie demonstrată. Criteriul valoric și ideea unei competitivități axiogenetice nu sunt deloc invocate. Mai mult, invocarea cazului românului Anghel Rugină, este tot una de natură să pună sub semnul întrebării buna intenție clamată de A.B., aceea de a devoala falsurile practicate și promovate pe internet). Mai puţină pâine şi mai mult circ – cam în aceşti parametri se înscriu la concurenţă de găuri în caşcaval majoritatea emisiunilor scurse în intimitatea noastră prin canalele neepurate îndeajuns. (L.D.: Pentru epurarea scursurilor de canale televizioniste, A.B. sugerează necesitatea unei cenzurări drastice a aparițiilor țigănești/ străine televizate). Dar acesta este un subiect asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu multă, foarte multă asumare în anul 2012. (L.D. Anul electoral 2012 trebuie să aibă, susține A.B., o temă importantă din partea actualei opoziții social-liberale și anume acuzația adresată actualei puteri că nu a epurat la timp scursurile și urdorile culturii maneliste și că a promovat valorile minorității țigănești în detrimentul adevăratelor valori ale culturii române).

Din nefericire Internetul oferă la o dimensiune, cred, amplificată, nenumărate probe de suficienţă, de copilării întârziate, aici „mama proştilor fiind cam mereu gravidă”. (L.D.: Până aici A.B. a atacat televiziunile, deși titlul articolului face trimitere doar la rețeaua Internet).  Citeşti articole cu pretenţii ştiinţifice de te cutremură râsul (L.D.: Deși analiza lui A.B. nu are – nici nu are cum – pretenții de  ”științificitate”, cred că credibilitatea autorului ar fi crescut dacă ar fi fost inserate și câteva exemple de ”suficiențe” sau ”copilării întârziate” ca să mai râdă și alții, nu doar A.B.), dizertaţii în care inexactitatea (L.D.: Exemple de inexactități avem destule în articolul lui A.B. și le voi evidenția acolo unde ele apar), jumătăţile de adevăr fojgăie ilariant şi, culmea, tocmai din acest zăcământ cultural cancerizat de prostie (L.D. O altă manipulare marca A.B. este ușor vizibilă: cancerul prostiei fojgăie ilariant doar la TV și pe Internet, nu și în presa scrisă, așa cum probează și articolul semnat de A.B.) și mulţi dintre copiii grăbiţi să alerge unde au de alergat îşi culeg datele, paragrafele pentru strălucitele şi obligatoriile lucrări impuse de programa şcolară. Tehnica spicului lucrează la parametri groteşti, o inepţie fiind reluată, altoită cu alte inepţii şi asumată ca adevăr fundamentat oficial, academismul Internetului nefiind pus cam de nimeni la îndoială. (L.D.: Aici A.B. își asumă un ”merit” ce nu-i aparține: contrar afirmației sale că ”academismul Internetului nefiind pus cam de nimeni la îndoială”  cred că foarte puțini conferă Internetului pretenții de ”academism”. Dimpotrivă. Inclusiv celebra Wikipedia atrage atentia asupra impreciziilor sau a trimiterilor care să certifice anumite afirmații. Probabil A.B. are cunoștință de profesori de toate rangurile, inclusiv universitari, care acceptă tehnica copy-paste, preluarea necritică a unor opinii emise de persoane cu varii și uneori îndoielnice pregătiri. Am mai auzit, la o conferință organizată în 2011 de UPA Iași, o critică la adresa Internetului pentru unele inexactități. L-am întrebat de ce nu publică, tot pe internet, corecții sau observații asupra afirmațiilor de valoare incertă, dar interlocutorul (un ron care predă în Franța) a tăcut zâmbind, dând de înțeles că el nu-și pierde timpul cu așa ceva. Cred că tot din această cauză lăsăm, prea adesea, să treacă – pe post de contribuții oneste – și făcături jurnalistice  cu pretenții de analize pertinente și bine intenționate. În ce mă privește, cred că riscul pe care mi l-am asumat de a semnala, într-un text publicat pe blog, parada de cultură și de patriotism/ românism pur făcută de A.B. în articolul  ”Adevăr și inutile falsuri promovate pe Internet” nu va rămânea fără urmări. Sintagma ”inutile falsuri” sugerează că  A.B. crede în utilitea unor falsuri, mai ales dacă acestea slujesc unei cauze ”nobile”: mulțumiri primite de la finanțatorul revistei Cronica Veche sau de la partida social-liberală,  iluzia că slujește presupusa mare cultură ieșeană clasată recent după orașe ca Bistrița și Sfântul Gheorghe etc.).  Dar cum pe aici autorii sunt copii ceva mai sârguincioşi şi limitaţi la rândul lor de aceeaşi grabă a lecturilor din avion, absolvirile de vinovăţii sunt posibile. Grav, enorm de grav este un alt domeniu, o altă dimensiune a trucajelor, cele aparţinătoare unor indivizi cu ceva pospai intelectual şi care, pentru a-şi atinge scopurile de omuleţi mărunţi în cenuşiul lor, manipulează informaţii injectate cu aparenţa veridicităţii, transferând pe un fond de sensibilităţi generalizate, inepţii, gongorisme. (L.D.: Aici comentariul meu se reduce la patru cuvinte adresate direct lui A.B. ”De te fabula naratur”.) Mai grav este faptul că, pentru a-şi adjudeca şansa difuziei cât mai mari a „produsului mediatic”, elucubraţiile sunt asezonate cu apeluri la personalităţi, mai ales cele care nu mai pot riposta din motiv de neantizare sau pur şi simplu fiindcă nu le interesează universul aparent sofisticat al internetului. Ciudat este faptul că impostorii, hakerii pe viaţa şi valoarea cuiva sau altcuiva beneficiază de şansa anonimatului, presupuşii autori, poate chiar cei de fapt, dând din umeri ori chiar ripostând cu o violenţă bine timbrată ca surplus de mediatizare. Că imaginea proprie îi omoară! (L.D.: Din nou, hoțul strigă ”Hoții!”. La 16 decembrie 2008, moralistul A.B. (se poate citi usor ”abe”) semnează, cum altfel?, cu pseudonimul ”abe” două comentarii la articolul publicat de Mediafax (la data de 15 decembrie 2008) despre viața și decesul, în noaptea de 14 spre 15 decembrie a economistului Anghel Rugină. Iată conținutul celor două comentarii semnate ”abe”: ”in 2007, la editura performantica, aparea volumul 1 memoriale al prof. anghel rugina (530 pagini) unde si acum cititorul poate afla ideile, strategia si instrumentele de redresare economica pentru romania dar mai ales interesele care au condus la neaplicarea planului rugina. din nefericire, multe dintre proiectiile savantului: criza economica generalizata, impactul nefericit al globalizarii pentru tarile nedezvoltate, renuntarea nedemna la multe dintre elementele de identitate nationala devin de la o zi la alta profetii validate. perceperea curateniei morale, stiintifice, a apartenentei netrucate a savantului la valorile nationale, toate acestea nu apar in nici un articol scris acum, in graba, la disparitia marelui roman anghel rugina” și (al doilea comentariu): ”citez de pe coperta cartii memoriale de anghel rugina: iubite cititor, acest succes cu realizarea unui miracol economic in romania inca in 1990, cand era un lucru usor de pus in practica, ar fi insemnat numai o viata de cel putin 50 de ori mai buuna pentru poporul roman… un asemenea rezultat fenomenal ar fi deschis ochii tuturor noroadelor pamantului ca o viata mai buna pentru toti, fara nici o discriminare si cu dreptate sociala de echitate este posibila peste tot in lume. ce alta coroana mai stralucitoare s/ar putea aseza pe fruntea acestei natiuni care a suferit atata in istorie si merita o soarta mai buna?”. Am făcut copy – paste de pe Internet. Pentru verificare se poate accesa linkul: http://www.mediafax.ro/economic/economistul-anghel-rugina-a-decedat-3661341 Cred că oricine știe că ”abe” (A.B.) este alcătuitorul/ îngrijitorul/ redactorul/ editorul cărții ”Memoriale”, vol. I, Editura Performantica, Iași, la al cărui autor se face referire în acest număr din Cronica veche. Departe de a aduce un omagiu marelui profesor disparut, A.B. își face reclamă la cartea pe care trebuia să o vândă în cât mai multe exemplare, pentru obținerea comisionului aferent. Cred că acum este mai explicabilă înverșunarea lui A.B. (abe) la adresa Internetului, dar și împotriva celor care se ascund la umbra anonimatului, promovându-și meschinele lor interese.

          Aşa cum se cuvine, pregăteam un articol despre marele economist român Anghel N. Rugină, 14 decembrie fiind ziua ultimă din existenţa sa terestră. Grupam şi regrupam idei, adevăruri, premoniţii bine fundamentate ştiinţific în 1993 asupra adâncirii crizei mondiale, asupra neputinţei clasei politice din România de a-şi asuma responsabilităţile prin strategii coerente, aplicate, benefice stării de mai bine a celor care le asigură surplusul financiar într-o absurdă şi totuşi reală democraţie bugetară. (L.D.: A.B. scrie despre ”premoniții bine fundamentate științific”. Cred că termenul premoniții face casă bună cu prezicătoarele din Ferentari invocate la începutul acestui articol. Termenul adecvat este ”predicții” (eventual ”prognoze”). Cât despre ”democrația bugetară” doar A.B. ne poate desluși absconsul său conținut…). „Junimist inveterat”, savantul era ferm  convins că România post-revoluţionară poate să redevină o ţară puternică prin sine însăşi, utilizând propriile resurse umane şi materiale într-o strategie căreia îi definea clar, concis, neechivoc etapele încă din 1990. Dar „Ora 25” avea să fie amânată, speranţele savantului spulberându-se în jocurile de interese ale grupurilor de putere, în ipoteza administrativă că societatea, economia se vor tasa de la sine, uşor dar determinant ajutată de privatizările pe un dolar, mai apoi de traducerile „după ureche” ale documentelor venite de la Bruxelles sau de chirurgiile de moment pe corpul deja invalid al societăţii române. Înlocuind, timp de 20 de ani, căştile de augmentare a sunetului cu dopurile anti-fonice, demnitarii nu aveau cum să asculte vocea marelui economist patriot Anghel Rugină care le spunea răspicat în 1997: „După căderea regimului comunist în 1989 şi intrarea în perioada de tranziţie, ţara şi neamul românesc s-au găsit în faţa aceluiaşi argument ca cel dela 1864: să se introducă valori şi instituţii din Occident, respectiv din societatea şi economia de piaţă capitalistă sau să se evalueze în spirit critic românesc, moştenit din şcoala lăsată de Maiorescu şi ceilalţi membri de la Junimea, ce era bun şi folositor şi ce era rău şi păgubitor din economia şi industria existentă la 1990. Partea ultimă evident că putea să fie îmbunătaţită prin contactul cu idei noi, mai bune, din Apus. Din nefericire, în 1990, guvernul român a apucat pe o cale greşită, respectiv calea imitării Apusului, cu politica monetară şi fiscală la nivel macro şi grabă la credite şi împrumuturi din străinătate care, după unele estimări, se ridică la mai mult de 6 miliarde de dolari (1997).

Asta înseamnă o povară grea pentru o refacere economică de viitor”. Anghel N. Rugină, 1998: „M-am gândit însă că oamenii care ajung în poziţii înalte în guvernarea politică a unei ţări se împart în două categorii: (1) unii care îşi fac datoria din toată inima şi din tot sufletul în slujba celor mulţi, care aşteaptă dreptate şi de aici se simt mai umili, mai precauţi din cauza răspunderii morale ce apasă pe umerii lor – aceştia într-adevăr sunt oameni mari în istorie – iar alţii (2) care consideră poziţia oficială înaltă ca şi cum ar fi dreptul lor de proprietate personală, moştenit sau achiziţionat ca să fie utilizat aşa, după bunul plac – aceştia sunt oameni mici în istorie iar uneori, dacă împrejurările îngăduie, pot deveni dictatori cruzi, neiertători, figuri antiumane în istorie. În realitate mai există şi o a treia categorie, a celor care se strecoară în istorie fără a produce nici rău prea mare dar nici prea mult bine pentru umanitate, şi asta merge de la preşedintele ţării respective şi până la primarul din ultimul sat” (Memoriale, p. 67). Anghel N. Rugină, 2000: „Toate ajutoarele primite din străinătate şi toate împrumuturile făcute din afară de la 1990 încoace nu au rezolvat absolut nici o problemă ci din contră au complicat problemele, au prelungit şi intensificat cancerul economic şi financiar, aşa că s-a îngreunat orice posibilitate de relansare în viitor” (Memoriale, p. 148). „Nu s-a procedat de urgenţă la o reformă administrativă a aparatului de stat care în timp de aproape 50 de ani fusese construit şi consolidat ca să servească un stat şi o economie totalitară. O economie de piaţă funcţională, în afară de o monedă stabilă, cere o descentralizare a aparatului de stat, şi anume stabilirea de responsabilităţi specifice şi sursa de venituri pentru fiecare nivel de guvernare: naţional, judeţean şi comunal. In această direcţie nu s-a făcut nimic, iar o armată întreagă de funcţionari neproductivi a rămas să terorizeze populaţia şi agenţii economici cu tot felul de aprobări şi controale absolut inutile într-o economie de piaţă şi care nu numai că nu ajută la nimic productiv dar mai vârtos încurajează şi perpetuează corupţia şi ştrangularea economiei naţionale. Fără o asemenea reformă administrativă integrală făcută cu înţelepciune, nici o economie de piaţă nu poate funcţiona normal în România ” (Memoriale 1, p. 304). Multe din (L.D. corect ”dintre”) propunerile marelui economist devin actuale cu o întârziere de 20 de ani (spre exemplu: „Din nefericire în perioada de tranziţie 1990-1993 nu s-a produs nici o reformă administrativă raţională care să simplifice aparatul de stat şi să diminueze reţeaua vastă de birocraţie (probabil la 1/3) care să fie productive din punct de vedere social. Această reformă administrativă nu s-a făcut fiindcă nu a existat un program coerent care să alinieze structurile statului la o economie de piaţă funcţională” (p. 280). Şi asistăm în această perioadă la multiple secţionări ale aparatului administrativ dar cu o întârziere care victimizează destine fără a oferi certitudinea rezolvării de fond a crizei. Concomitent avantajele celor din vârful nenumăratelor piramide (ministere, societăţi comerciale de stat, agenţii de tot soiul) nu numai că nu intră în reducţie ci pe ici pe colo îşi măresc disponibilităţile (fiindcă se raportează la „eficienţa” disponibilizărilor).

Hoitarii. A fost primul gând, prima replica pe care am ţipat-o la primirea aproape concomitentă, de la mai mulţi expeditori internauţi, a materialului „Stăpânii lumii”. Verificând şi alte surse am înţeles că respectivul material are o circulaţie de bestsealer (L.D. corect: best seller) electronic, majoritatea covârşitoare a lectorilor provenind din zona intelectualităţii nemulţumite de cursul vieţii social politice. Succesul de circulaţie al aşa-zisului articol pare a fi asigurat de alăturarea unor nume de prestigiu: Acad. Dinu C. Giurescu, Acad. Anghel N. Rugină, publicistul Marius Tucă şi, concluziv, ca receptacol unificator, deşi în declin vizibil, Pavel Coruţ, autorul a nu mai puţin de 125 de cărţi. (L.D.: Cred că Aurel Brumă putea oferi adresa electronică a acestui material inflamant și infamant la adresa memoriei economistului Anghel Rugina. Iată o  adresă la care se găseșe presupusul dialog Marius Tucă – Anghel Rugină: http://centruldio.net/wordpress/?p=1979 iar semnatarul materialului este Dragoș Ungureanu).   Este propus ca autor al articolului istoricul Dinu C. Giurescu, propunere hilară, absurdă, într-o inapetenţă totală cu academismul recunoscut al scriiturii savantului. De unde şi până unde ar putea acesta să părăsească rigorile ştiinţifice ale scriiturii şi să devină un stenograf al discuţiei dintre Anghel N. Rugină şi Marius Tucă?! Ba, în final, să se şi mândrească a fi contemporan cu Anghel Rugină şi mai ales cu… Pavel Coruţ (şi încă mă bântuie copleşitor prezenţa mâinii aceleia suplimentare din Cina cea de taină, cuţitul!) Dar acest prim semn pare a fi insuficient, exorciştii tăcerii continuând să caute vinovaţi şi vinovăţii exogene propriei lor nelucrări. Apoi şi foarte sigur, fapt confirmat şi de sora economistului, doamna Maria Cristea, în 2005, la ultima sa prezenţă în ţară, Anghel N. Rugină nu a avut nici o „seară memorabilă” de dialog cu Tucă. Ca atare, ab initio, clar cum întunericul nopţii că dialogul la „Omul zilei” nu a existat, că Dinu C. Giurescu este total absolvit de implicare în trucaj şi că „scenariul” are ca rezultantă revenirea în actualitate a prozatorului de care s-a amintit plus, ca apendice, o carte cu acelaşi titlu ca cel al însăilăturii: „Stapânii lumii”, de Juan Carlos Castillòn, Editura Nemira. Pentru cei interesaţi până la capăt de mizeriile pe care le regurgitează „autorul” scripto-novelei „Stăpânii lumii”, în deplină cunoştinţă de situaţie, ca redactor-editor al memorialelor savantului Anghel Rugină, am obligaţia unor precizări (uşor de descifrat chiar din lectura biografiei savantului, lectură spre care lectorul este invitat cu o sagace nesimţire de chiar “autorul” lucrăturii): – Anghel N. Rugină nu a fost nevoit să fugă din ţară, în perioada ceauşistă, „trecând Dunărea către sârbi cu un glonţ în trup” ci dimpotrivă, ca cetăţean american şi consilier expert al preşedintelui SUA s-a întâlnit cu dictatorul Ceauşescu căruia i-a înmânat un Program de stabilizare valutar-financiară, ca semnal al sprijinului pentru o eventuuală ieşire a ţării de sub tutela Moscovei şi a rublei. Savantul a fost într-adevăr rănit dar în al doilea război mondial, undeva, la Cotul Donului. – Familia Anghel şi Aurelia Rugină nu a avut copii, fiica fiind o fantasmagorie a compilatorului de închipuiri. – Presupusa definire a existenţei unui Grup de „Stăpâni ai lumii” este contrară modului de analiză a geo-politicii de către savant, acesta vorbind despre „Marea transformare” pe care o impune globalizarea cu toate avatarurile ei. Mai mult, consecvent apartenenţei sale româneşti, Anghel N. Rugină prevede eşecul unei astfel de politici, acordând fiecărei naţiuni şansa dezvoltării armonice prin sine însăşi, ca parte constitutivă a umanităţii într-o altă secvenţă istorică, golită, suprasaturată negativ atât de experienţele comuniste cât şi de cele capitaliste. „Eroare, trebuie spus de trei ori eroare! În cursul verii de anul trecut am fost în Grecia pentru al doilea Congres Mondial al Societăţii ISINI. Acolo, economiştii greci mi-au spus că economia lor suferă de inflaţie, şomaj şi deficit în bugetul public şi balanţa de plăţi, ca să nu mai vorbim de inechităţi sociale, adică aceleaşi probleme de care suferă economia românească… Grecia este totuşi un membru asociat la comunitatea europeană încă din 1981. Lecţia de tras: Aderarea la Comunitatea Europeană nu înseamnă per se rezolvarea problemelor social economice din România. Iar dacă ţara respectivă se află în dezechilibru – cum este România sau Grecia – atunci aceste dezechilibre se continuă mai departe, pe când finanţele ţării vor fi controlate de bănci străine. Să nu fiu înţeles greşit! Eu nu sunt împotriva aderării la comunitatea europeană, dar am recomandat ca mai înainte de intrare eonomia românească să fie redresată şi pusă în condiţii de echilibru general stabil, aşa încât finanţele să nu mai poată fi controlate de bănci străine, iar nivelul de impozite şi circulaţia monetară să nu poată fi determinate de tehnocraţii de la Bruxelles, care nu cunosc condiţiile istorice în care s-a dezvoltat economia românească şi nici dorinţele şi aspiraţiile intime ale poporului român. Experţii vor considera numai statisticile globale sau la nivel macro şi pe baza acestora vor face decizii. Statisticile macro sunt cifre moarte care nu arată cozi lungi la aprovizionare, nici cât timp îţi ia ca să cumperi un litru de lapte aşteptând la coadă; nici cum se simte poporul luptându-se zi de zi ca să rezolve decalajul dintre preţuri şi venituri reale”. De altfel, între sursele serioase de documentare pentru cei interesaţi se înscrie şi cartea scrisă de prof.dr. Petre Iosub, prof. Lidia Zărnescu şi prof. Vasilica Grigoraş: Anghel N. Rugină, omul şi savantul. Doctor în filosofie, prof. Petrea Iosub este iniţiatorul punerii Colegiului economic din Vaslui sub patronajul marelui economist româno-american. Citez dintr-o scrisoare primită de la savant (corespondenţă foarte intensă): „Aici, departe de ţară geograficeşte dar în spirit mai aproape ca oricând mă simt ca un doctor chirung care a deascoperit leacul la cancer de care suferă atâtea fiinţe omeneşti în lume – în cazul nostru un cancer economic, monetar şi financiar – dar ceilalţi medici din profesie se simt ameninţaţi de aceasta descoperire care le taie veniturile grase şi de aici pe toate căile posibile şi imposibile, legitime şi nelegitime încearcă să oprească cunoştinţa leacului nou şi unde se poate şi aplicarea lui. Tot aşa în cartea numită am arătat în detaliu şi pe înţelesul tuturor care este leacul cel adevărat pentru a scăpa de cancerul economic, monetar şi financiar care produce şomaj, inflaţie, blocare financiară deficite bugetare şi în balaţa internaţională de plăţi, nedreptăţi sociale de tot felul şi regina tuturor relelor sociale: CORUPŢIA care nu este un fenomen rezervat la caractere de indivizi cu înclinaţie să facă rău ci mai degrabă un sistem social politic în derută, confuz, în dezechilibru care înlesneşte şi într-un fel invită corupţia la o acţiune foarte bănoasă. Eu ştiu că într-o zi ,,miracolul economic” se va împlini atâta vreme cât va exista libertate şi o conştiinţă de Român. Dar aş fi dorit să se întâmple în cursul vieţii mele. Dacă nu se poate atunci aş dori ca printre arhitecţii planului şi inginerii economişti executori să fie şi un fost absolvent sau absolventă de la liceul dumneavostră” (op. cit., p. 16). Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea. (L.D: reînvățarea de a fi români este în deplin contrasens cu învățarea de a fi europeni, românismul promovat de ceaușism (de ex.) nefiind decât un paravan pentru eternizarea dictaturii personale a lui Ceaușescu. La ora actuală, retragerea în naționalism și depărtarea de ideea federalistă europeană este cel mult o soluție electorală la vreme de criză, decât o soluție reală de dezvoltare economică. Etnocentrismul trebuie înlocuit cu economocentrismul, altfel construcția politică numită UE, moneda euro și institutiile europene nu au niciun sens și cititorii Cronicii vechi nu obțin o lămurire în legătură cu ce este benefic pentru viața oamenilor în general și a europenilor în special. În loc de concluzii la comentariile mele la articolul lui Aurel Brumă voi face câteva considerente de ordin redacțional: compilația de citate din Anghel Rugină nu explică deloc și nu ajută cu nimic la înțelegerea doctrinei economice a profesorului Rugină, articolul fiind mai mult o promovare a lucrării ”Memoriale” al cărui redactor – editor este Aurel Brumă. Cu profesorul Anghel Rugină am avut strânse legături și dialoguri directe începând din ianuarie 1990. Am participat la majoritatea congreselor ISINI și am prezentat chiar o lucrare la Congresul ISINI din Ciudad de Mexico, capitala Mexicului (2001), pe tema cauzelor nereceptării pozitive a gândirii ruginiene în lume, una excesiv de radicală pentru a fi acceptată de un sistem ce ar urma să dispară dacă ideile acad. Rugină ar fi implementate. Președintele fondator al ISINI a fost Anghel Rugină (Boston, 1988), iar la Congresul ISINI de la Wageningen (Olanda) din 2003 am fost ales presedinte al ISINI pentru o perioadă de doi ani. De atunci și până în prezent fac parte din conducerea ISINI, unul dintre obiectivele mele fiind publicarea integrală și gratuită pe Internet a operei complete a savantului și a lucrărilor despre ideile sale. Am pledat pe lângă Guvernatorul BNR, acad. Mugur Isărescu,  pentru aducerea corpului neînsuflețit al acad. Rugină în țară, precum și aducerea în București a bibliotecii sale. Naivitatea lui Aurel Brumă de a solicita introducerea în programa școlară a 30 de min. despre Anghel Rugină este cu atât mai mare cu cât în licee și facultățile de profil cursurile de doctrine economice au dispărut (cu excepția ASE și Cuza, după știința mea). Articolul pe care l-am analizat critic nu onorează nici autorul și nici publicația care îl găzduiește (inclusiv pe internet la adresa http://cronicaveche.wordpress.com/  – modalitate de difuzare care îl scârbește profund pe A.B.), pentru cel puțin câteva motive: titlul nu corespunde pe deplin cu conținutul, nu se face o prezentare fie și succintă a ideilor ruginiene, nu se fac trimiteri la adresele electronice, se maculează o realitate (Internetul) din cauza câtorva impostori care își fac publicitate utilizând fraudulos nume de renume. Dar cel mai lipsit de moralitate mi se pare publicitatea gratuită făcută de autor în numele unor înalte  idealuri morale, pe care el însuși le încalcă.

Analiza de față a apărut din preocuparea mea de a desluși cauzele căderii culturale a Iașului în raport cu alte centre de cultură ale țării. Despre modul în care este făcută și promovată cultura (de) la Iași voi mai scrie. Cronica veche este o mostră de publicație vetustă, amorțită și convinsă de valorile pe care le publică și le promovează. Tot Cronica veche a publicat o vehementă reacție colectivă la clasarea Iașului cultural pe locul șase în țară, în timp ce reacția firească a revistei ar fi fost aceea de a filtra mult mai bine articolele publicate, de a lansa tineret valoros și promițător. Singurul merit al Cronicii vechi este de a fi ușor peste revista Cronica, uzurpată în interes familial de un vechi colaborator al Cronicii de până în 1989.

Cred că paseismul, preamărirea trecutului și neimplicarea în construcții solide și autentice caracterizeaza pricipalii actori culturali ai Iașului (oameni și instituții). ”O cultură se construiește, nu se moștenește”, afirma Malraux. Ieșenii trăiesc din evocarea marilor înaintași dar produc extrem de puțin față de potențialul existent. Cultura înaintașilor este ”greaua moștenire” culturală a ieșenilor. Aurel Brumă a folosit cuvântul ”hoitari” pentru descrierea celor care trăiesc de pe urma numelor marilor personalități. Aurel Brumă este unul dintre ei, speculând și el, alături de alții, memoria savantului român afirmat în Statele Unite ale Americii  și apoi pe plan mondial. Pentru hoitarii patriotismului românesc amintesc că românul Rugină nu a făcut doar planuri de salvare economică a României, ci pentru majoritatea țărilor foste comuniste: Moldova, Kazahstan, Rusia, Ucraina, Moldova etc. Desigur, asta nu reduce din însemnătatea contribuțiilor sale doctrinare, el fiind adeptul unei a treia căi, nici comunistă nici capitalistă, cale în numele căreia s-au declanșat toate revoluțiile est europene.

 

Liviu Druguș www.liviudrugus.ro

Valea Adâncă, Miroslava

1 ianuarie 2012