liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Alina Hucai

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 461. Vineri 6 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (12)


Consider că cele două articole ale profesorului Traian Diaconescu afectează grav nu numai imaginea autorului/ (auto)plagiatorului Traian Diaconescu, dar și imaginea revistei ”Scriptor”, imaginea membrilor redacției acestei reviste, imaginea Colegiului de Onoare și a Colegiului consultativ precum și pe aceea a Primăriei Iași și a Consiliului Local Iași – instituții responsabile pentru finanțarea unor acte de incultură și de încălcare a elementarelor norme deontologice ale profesiei.

Dar ceva tot s-a schimbat (ca formă) în urma criticilor mele (presupun eu). Lipsa de onoare a Colegiului de onoare a fost amendată substanțial, esențial și definitiv prin eliminarea atributului ”de onoare”. Acum, fostul Colegiu de onoare se numește doar Colegiu (fără onoare!) și și-a mărit componența cu încă un membru (i)responsabil de respectarea normelor elementare de moralitate ale oricărei publicații: Christian W. Schenk (Germania) (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk). Oricine poate sesiza componența puternic și preponderent feminină a Colegiului (conform gândirii primului oltean al partidului conducător al țării în această perioadă): inițial scorul era 5 la 2, dar acum, după consolidarea prezenței masculine în Colegiu, scorul a devenit 5 la 3. Totodată, fostul Colegiu consultativ (existent pînă la nr 1-2/ 2018) și-a schimbat numele în Parteneriat instituțional (care nu mai consultă nimic), și subliniază că numiții: Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, și Simona Modreanu, la care se adaugă, începând cu nr 3-4/ 2018 și Eugen Mircea  de la Galeriile de Artă ale Municipiului Iași și Dragoș Pătrașcu de la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, sunt reprezentanți ai instituțiilor la care lucrează și nu se reprezintă doar pe ei înșiși. Aici măiestria managerială a maestrului fondator și coordonator al revistei ”Scriptor” este realmente impresionantă. De acum înainte, zecile de greșeli la un singur articol nu vor mai fi imputabile doar reprezentanților acestor instituții (reprezentanți care, după umila mea părere, nici nu citesc revista cu atenție), ci instituțiilor ca atare, în integralitatea lor, respectiv unor zone culturale destul de reprezentative pentru cultura Iașului/ Iașilor. Dacă în Colegiu scorul este 5-3 pentru doamne, în Parteneriatul instituțional scorul este de 5-2 în favoarea bărbaților. Deoarece în concepția managerului revistei Echipa tehnică nu are nicio responsabilitate pentru numărul excesiv de mare de greșeli la un singur articol analizat, componența (și denumirea!) sa a rămas intactă.

Îndrăznesc să caut și să găsesc câteva cauze/ motive posibile ale crizei de imagine a acestui proiect al Editurii Junimea (președinte al Consiliului științific al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu; director al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu) și al Societății Culturale ”Junimea 90” (inițiator și coordonator al Societății: Lucian Vasiliu, 1993), proiect care părea promițător și stimulator pentru relansarea Iașului pe orbita orașelor cu contribuții culturale notabile și exemplare. Acest proiect, intitulat ”Scriptor” îl are ca director fondator și coordonator tot pe Lucian Vasiliu. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Vasiliu). O înregistrare video din mai 2016  cu Lucian Vasiliu de la emisiunea ”Modelele și valorile de lângă noi” (emisiune la care a fost invitat, în altă emisiune, și ”magistrul” (auto)plagiator Traian Diaconescu) se găsește la https://www.youtube.com/watch?v=m-vX8Ms88GA . În ultimă instanță, dacă acest proiect s-a dorit a fi un vector de îmbunătățire a imaginii Iașului în ochii decidenților în competiția stabilirii de capitale europene ale culturii pentru anul 2021, iar tristul rezultat fiind deja cunoscut, îmi pun întrebarea dacă acest proiect a ajutat sau a împiedicat obținerea unui rezultat favorabil Iașului.

Sper (la modul naiv) că analiza cauzală va stimula și alte opinii, sugestii și soluții utile Iașului și renumelui său grav afectat acum de meschinăria clanurilor de ”scriitori” cu patalama de USRist. (USR = Uniunea Scriitorilor din România, uniune a cărei președinție este vizată, în aceste zile, de un userist ieșean  – USR = Uniunea Salvați România -, senatorul USR Dan Lungu, despre care presa a scris că are de dat unele explicații în justiție pe tema utilizării unor fonduri europene: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Lungu). Este adevărat că Filiala scriitoricească de la Iași este a doua ca mărime din țară (după București), dar această gonflare cantitativă nu asigură automat și o calitate pe măsura locului ocupat.

Inflația de scriitorași (știați că în România sunt 2600 de ”scriitori”?) care au invadat pur și simplu sindicatul de profil (USR) este o primă cauză care a afectat ideea de scriitor văzut ca ”om de cultură”/ intelectual/ ”om de spirit”. Deși definiția termenului de scriitor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scriitor) mă include cu asupră de măsură (fiind jurnalist profesionist, profesor și… blogger) eu unul prefer să restrâng această profesie/ calitate/ denumire la literatură și la persoanele recunoscute ca atare în istoriile consacrate și larg acceptate ca atare în  enciclopedii, dicționare și manuale școlare. Din păcate, acum scriitor înseamnă orice persoană care știe să scrie, o persoană alfabetizată adică. Orice alfabetizat poate publica în edituri care publică orice și oricum: bani să iasă! Pe fondul acestei precarizări a statutului scriitoricesc (și al celor care se ocupă cu îndeletniciri intelectuale în general) a apărut o reacție a celor de la ”old boys”, scriitori seniori care s-au simțit îndrituiți să ”salveze” onoarea (nereperată) a Iașului cultural.

În contextul competiției pentru obținerea titlului de ”capitală europeană a culturii pentru anul 2021” Primăria Iași a hotărât sprijinirea financiară a apariției unei noi reviste (”Scriptor”) care să influențeze în favoarea Iașului decizia referitoare la capitala europeană a culturii. Sub pretextul promovării valorilor (re)cunoscute/ clasicizate s-au publicat în revistă cu osebire valorile osificate/ pensionate, dar și valorile care umplu listele de membri ai Colegiului și ai Parteneriatului (în ultimele două numere duble apărute aceste nume sunt în număr de 8, respectiv 11, din totalul de cca 48 articole/ număr dublu). O primă concluzie: ”Scriptor” publică cu prioritate articolele semnate de colegi de generație și colegi de redacție (considerând Colegiul și Parteneriatul ca fiind extensii ale redacției revistei). Cea mai bună dovadă că revista este una îmbătrânită și încremenită în vechi și vetuste proiecte este vârsta autorilor. Media de vârstă (peste 70 de ani!) a celor 49 de persoane care au publicat în cel mai recent apărut număr al revistei ar trebui să dea de gândit celor care diriguiesc/ influențează/ finanțează cultura Iașului. Senectute nu înseamnă automat înțelepciune, după cum nici junețe nu înseamnă automat creativitate maximă, dar parcă lipsa semnificativă a tinerilor din Cuprinsul fiecăruia dintre cele 38 de numere (adică 19 numere duble de revistă) ridică un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul culturii ieșene și moldave. Pe când o Junime(a) autentică?

Așadar, ponderea sexagenarilor, septuagenarilor (chiar octogenarilor) este majoritară: cca 30 nume din 48. Rezultă de aici o mare contradicție între ”junețea” trecută a autorilor și numele instituțiilor proiectului ”Scriptor”: Editura ”Junimea” și Societatea Culturală ”Junimea 90”. Iar ”junii”  autori au, de regulă, peste 60 de ani… Cititorii vor înțelege de ce autorii au poze din ”junețe” (chiar aproape octogenarul Traian Diaconescu are o poză de pe la 40 de ani…). Cred că și aici apare o problemă de moralitate și sinceritate. Dacă pe FB poți pune la ”profilul” contului orice poză dorești, într-o revistă literară se impune o poză proaspătă, conformă cu vârsta reală a autorului. Este adevărat, dacă nici autorul unui articol nu este cel real, de ce n-ar fi și poza din altă epocă, fără legătură cu realitatea actuală?

De fapt, politica redacțională nu face un secret din promovarea clasicismului și, pe cale de consecință,  practică ocolirea discretă a junimii locale și naționale. Toate rubricile au denumiri latinești. (Oare de ce? Un posibil răspuns: pentru că limba dacă nu este cunoscută și nici scriere/ scrieri/ scriitori nu a avut). Ușor amuzantă este denumirea rubricii dedicată artei, rubrică ce a cunoscut mai multe formulări în cei trei ani de la apariția revistei: Artis amica nostrae, Artis amica nostre, Ars amica nostra. Tot cu latina-n cap, primul grupaj de articole apare sub semnul ”semina sapientiae” (semințe de înțelepciune). Probabil și prezența constantă în revistă a latinistului Traian Diaconescu ține de acest orgoliu nu doar de a ne adăpa din limba și înțelepciunea anticilor, ci și de a publica cu prioritate anticele personalități ale Iașului.

Modul în care onor conducerea redacției revistei ”Scriptor” înțelege să facă politica culturii locale este identic cu cel care a dus la răsunătorul insucces al Iașului cultural în lupta pentru obținerea de finanțări europene în proiectul capitalelor europene ale culturii. Am analizat și am publicat multe concluzii pe acest subiect și am prezis, în mai multe rânduri, insuccesul garantat/ inevitabil la care s-a abonat Iașul cultural prin reprezentanții săi. De fiecare dată am atras atenția asupra bolii mortale a culturnicilor ieșeni contemporani: PASEISMUL, ochiul întors spre trecut, spre clasici/ antici, respectiv regurgitarea și mestecarea la infinit a unor fraze, clișee, teme, modele, practici (plagiatul fiind doar una dintre ele) de către mereu-mereu aceleași persoane…

În episodul următor voi face o radiografie a ultimului număr apărut în librării și on line. Sper ca aceste analize să fie utile și altor redacții sau instituții de cultură ieșene, tot mai greu de trezit din ”somnul cel de moarte”.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 456. Duminică 1 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (7)


Pentru că audiența de care are parte blogul meu nu este una impresionantă (ba, dimpotrivă) am considerat de cuviință să informez direct principalele ”personaje” implicate în povestea plagiatului și autoplagiatului acceptate și promovate de revista ”Scriptor” din Iași. Prin urmare am trimis cele 6 episoade anterioare atât redacției revistei ”Scriptor” (revista plagiatoare) cît și redacției revistei ”Tribuna” (revista din care s-a plagiat). De asemenea, am trimis aceste materiale și Primăriei municipiului Iași – instituție care sprijină financiar apariția revistei (în mod indirect, instituția amintită – neluând nici o măsură disciplinară asupra revistei plagiatoare – sprijină plagiatul). Am trimis semnalarea respectivă și unor membri din Colegiile (zise ”de onoare” și ”consultativ”) care ”patronează” (vorba vine) activitatea revistei ”Scriptor” (Maria Pilchin, Ana Blandiana, Ion Pop, Cristina Hermeziu, Emilia Chiscop). Conform principiului arhicunoscut: ”Cu cît e mai mică mintea, cu atît este mai mare îngîmfareaPrimăria Iași și revista ”Tribuna” de la Cluj n-au răspuns. Nici autorul plagiat, Dumitru Velea, nu a mai răspuns. Nici onorabilele nume din lista care compune Colegiile amintite. Din motive încă neclare, redacția revistei ”Scriptor” prin persoana coordonatorului revistei, dl Lucian Vasiliu, a răspuns semnalării mele. Răspunsul merită analizat deoarece este unul simptomatic pentru o revistă care nu dă doi bani pe principiile de moralitate care ar trebui să guverneze activitatea oricărei publicații.

Dar înainte de a publica și analiza răspunsul revistei ”Scriptor” voi reproduce textul scrisorii mele de semnalare a plagiatului comis de profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu.

Plagiate în serie. Revista ”Scriptor” din Iași promovează plagiatul și autoplagiatul. Pînă cînd?

Motto:Nu tupeul hoților mă înspăimântă cel mai mult, ci aplauzele celor furați

Valeriu BUTULESCU

Revista ieșeană ”Scriptor” beneficiază de suportul financiar al Consiliului local Iași și al Primăriei Iași. Fiind subvenționată din bani publici, revista se vinde la un preț incredibil de mic (4 lei un număr care are cca 150 pagini!). Dar acest cadou făcut ieșenilor din banii ieșenilor pare a fi un fruct otrăvit atât timp cât redacția revistei, Colegiul de onoare (care onoare?) și Colegiul consultativ promovează sau cel puțin acceptă articole (auto)plagiate (ca să fie revista plină, mare și multă). Concret, un articol semnat de Traian Diaconescu, (publicat în nr 1-2, ianuarie-februarie 2018, pp. 50-51) este un plagiat după un autor din Petroșani (Dumitru Vela) care și-a publicat articolul în revista clujeană ”Tribuna”. Mai mult, același articol (deja un plagiat) semnat de Traian Diaconescu a fost publicat anterior și în revista ”Studii eminescologice” care apare la Cluj (în acest caz avem de-a face și cu un autoplagiat, autorul și redacția revistei ”Scriptor” neprecizând că articolul nu este unul original, ci este o simplă preluare a unui articol publicat anterior într-o altă revistă. În cazul în care redacția a plătit acest articol ca pe unul original ne aflăm în fața unui abuz, respectiv ”primirea de foloase necuvenite” de către un autor. Cred că oricine citește reviste literare/ de cultură poate sesiza cu ușurință furăciunea auctorială și redacțională și este în drept să reproșeze Consiliului Local Iași faptul că se cheltuiesc bani publici (obținuți din impozitele date de contribuabili) pentru o revistă care acceptă și promovează plagiatul, neonorând pretențiile elitiste ale culturii ieșene. Oricine poate citi și vedea (inclusiv pe internet) că ne aflăm în fața unui caz simultan de plagiat și de autoplagiat, fapt care trebuie să dea de gîndit responsabililor care ar trebui să răspundă la întrebări ca: finanțăm cultura sau incultura? finanțăm valoarea sau impostura academică? Demonstrarea plagiatului este făcută în cele șase episoade dedicate acestui subiect pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com (episoadele 410, 411, 412, 413, 414 și 425).

Se știe că cine plătește comandă muzica. În consecință, Consiliul Local al municipiului Iași este perfect îndrituit să ceară ferm ca redacția revistei să nu abandoneze etica profesională, să nu promoveze sub nici o formă plagiatul și autoplagiatul. În caz contrar, aș sugera revistei să-și schimbe numele din ”Scriptor” în ”Transcriptor” (pentru că doar transcrie articole publicate în alte părți) și să renunțe la a mai asocia Consiliul Local Iași și Primăria Iași cu furtul intelectual (inevitabil, și unul material).

 

Consider că este posibil și necesar ca printr-o Hotărîre a C.L. Iași, (care ar putea lua și forma unei inițiative legislative susținută de TOȚI parlamentarii ieșeni care doresc să contribuie la diminuarea corupției din România) să se instituie obligația ca orice publicație subvenționată să includă, printre cerințele minimale de publicare, următoarele (reiau din textul publicat pe internet în serialul ”Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit. Episodul 425 din 1 martie 2018”. Precizez că textul are și cîteva mici modificări față de cel publicat la 1 martie.): ”prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie semnarea ”Declarației de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere/ conținut duplicat) sau că este preluarea ușor modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze adevăraților autori; c) autorul care a plagiat să aibă obligația de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual să plătească daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental”. Aș mai adăuga aici și declararea plagiatorului ca persona non grata în redacția oricărei reviste care se respectă, fapt ce va fi notificat de orice revistă care va face dovada acestui simț elementar al onoarei. Ministerul Culturii (dacă mai există așa ceva) să aibă, prin lege, o pagină dedicată plagiatului, plagiatorilor și celor care acceptă sau încurajează plagiatul. Plus de asta, sugerez membrilor Consiliului de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin și Ion Pop) dar și membrilor Colegiului consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai și Simona Modreanu) să condamne plagiatul semnalat mai sus și, eventual, să se disocieze de o revistă care practică și promovează plagiatul.

 

Senatorii (melcilor) au decis (în 2015) că plagiatul nu este infracțiune și nu poate fi inclus ca atare în Codul penal. Iată și rezultatul: plaga plagiatului se răspîndește epidemic, vânjos și voios, iar presupusele ”modele de urmat” (în fapt, plagiatori ordinari) se vor multiplica indefinit strivind definitiv orice pretenție sau speranță ca Iașul să fie o capitală a culturii române. Dar mai există vreun Comitet de Etică jurnalistică/ publicistică în România? Înțeleg că hoția este (ca și) legiferată la noi, dar morala publică, bunul simț și onoarea de breaslă chiar sunt specii pe cale de dispariție?

Cu mare tristețe,

Liviu Druguș

P.S. Reproduc, în continuare, cele șase episoade care devoalează plagiatul și autoplagiatul comise de Traian Diaconescu cu acordul tacit al unor persoane (i)responsabile din cultura ieșeană. (L.D.: au fost anexate cele 6 episoade).

Aceasta a fost scrisoarea mea (cu ușoare modificări stilistice) către instituții și persoane pe care eu le consider (co)părtașe la păstrarea climatului de imoralitate care se vrea a fi definitoriu pentru (in)cultura ieșeană actuală. În episodul următor voi publica răspunsul, de fapt răspunsurile primit(e) din partea redacției ”Scriptor”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 413 Sîmbătă 17 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (4)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Voi prezenta, în continuare, în esență, modul cum percepe Traian Diaconescu receptarea semnificației/ moralei fabulei lui Menenius Agrippa de către Marx și de către Eminescu. Încep cu propria mea concluzie în privința acestei receptări și a modului cum sunt prezentate, în articol, ideile/ operele celor doi gânditori. Prima impresie este aceea de neclaritate, de inutilitate și de prețiozitate academică ieftină, cu mesaj ambiguu sau cel puțin incomplet. Frazele par rupte dintr-un alt context, le lipsește continuitatea logică și lasă cititorul cu gustul amar al unei făcături (adică al unui lucru făcut doar ca să fie făcut, cititorul responsabil simțind că cineva și-a bătut joc de el, de revistă, de ideea de cultură ieșeană – una doar clamată și departe de a fi aclamată pentru asemenea produse ”intelectuale”). În mod surprinzător pentru un filolog de limbi clasice (T.D.), numărul erorilor de ortografie și de citare este prea mare, chiar și pentru un începător într-ale publicisticii. Degeaba m-am bucurat că, în sfârșit, apar în casetele redacționale (inclusiv la ”Scriptor”) persoanele (i)responsabile de acuratețea lingvistică și tehnoredacțională a articolelor publicate. Voi arăta că articolul semnat de T.D. nu a fost văzut de niciun ochi de corector și stau și mă gândesc dacă articolul este scris/ dactilografiat/ corectat de autorul însuși. Încep cu aceste elemente de natură formală și voi încheia cu cele de natură conceptuală și de moralitate publică și academică (mult mai grave și mai dureroase decât cele formale). Am găsit mai multe erori de scriere pe care le voi enumera (explica), apoi voi arăta nedumeririle mele legate de modurile confuze/ neclare/ greșite de prezentare/ explicare ale unor idei/ principii/ teze/ doctrine.

Lista ciudățeniilor lingvistice ale profesorului universitar de la filologia ieșeană (acum pensionar) începe cu un pleonasm: ”ferment catalitic”. ”Cultura greco-latină, temelie a spiritualității europene, este în opera lui Eminescu un ferment catalitic, un nesus formativus al societății contemporane, hrănind sufletul, mintea și caracterul, crescînd oameni devotați valorilor perene ale  cetății și ale omenirii.”, scrie T.D. Pleonasmul (pro)vine din faptul că fermentul acționează prin cataliză. (Vezi: FERMÉNT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum. Catalític, ~ă a [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr catalytique] 1 Care se produce prin cataliză. 2 Specific catalizei. 3 Care aparține catalizei. 4 Referitor la cataliză). A doua ”perlă” profesorală este ”nesus formativus”, cuvînt pe care nici măcar Mr Google nu a reușit să-l găsească (decît în opera lui T.D., mai exact chiar în articolul său (?), ceea ce poate însemna un început de contribuție ieșeană la creșterea vocabularului limbii române contemporane. Desigur, ”nesus formativus” așteaptă să fie explicat în viitoare articole, studii și cărți. Întrevăd ca posibilă explicație din partea autorului ieșean că noua sintagmă este rezultanta combinației ideatice dintre ”nexus formativus” și ”nisus formativus”, concepte latinești cu sensuri mult diferite. Dacă autorul a vrut să scrie ”nisus formativus” cu sensul de ”efort creator/  formator/ director, atunci o definire a conceptului o găsim la: https://gnosticteachings.org/glossary/n/3435-nisus-formativus.html). Dar dacă autorul a vrut să scrie ”nexus formativus”, atunci o bună explicație contextuală a sintagmei o găsim la Nechifor Crainic (http://crispedia.ro/nichifor-crainic/)  sau la https://es.scribd.com/doc/52321660/STUDIUL-OMULUI-SOLAR . Latinescul ”nexus” (cu sensul de legătură, mănunchi, fascicol/ grup de nuiele greu de frînt) a stat la baza ideologiei fasciste, legionare, fără ca prin asta să translez asupra autorului T.D. acuzații de legionarism/ fascism/ nazism). În fond, autorul nici nu a foslosit cuvântul ”nexus”, ci inexistenul (până în acest an) a cuvântului ”nesus”.

Urmează erori de dactilografiere, acceptabile într-o ciornă, dar total inacceptabile într-un articol publicat într-o revistă ce se dorește a fi (re)cunoscută și apreciată (și) la nivel național: ”Munteel” în loc de ”Muntele” și ”bătrînul ți înțelepul” în loc de ”bătrînul și înțeleptul”. O altă eroare de dactilografie este chiar în cuprinsul fabulei lui Menenius Agrippa, redată, desigur în traducere, dar nu știm în a cui traducere (deși T.D. face trimitere, în ”Note” la cartea lui Titus Livius tradusă în românește în 1959): ”îndeplinește îndatoririle cel mai trebuincioase” (în loc de ”cele mai trebuincioase”). Șirul greșelilor de (dactilo)grafiere continuă cu ”îndeamnă … al omenie”, în loc de ”îndeamnă la omenie” și ”de la registru social la registru moral” în loc de ”de la registrul social la registrul moral”. Pe pagina următoare găsim o ”perluță” chiar în textul citat din Marx: ”individul însuți” în loc de ”individul însuși”. Și tot în citatul din ”Capitalul” lui Marx (presupun că este din cadrul citatului, deși autorul deschide citatul cu ghilimele, dar uită să le pună și la sfârșitul citatului) găsim scris ”… îl prezintă pe om ca simplul fragment al propriului său grup” în loc de ”… îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său grup”. În fine, pe lista erorilor de dactilografie includem și un cuvânt dintr-un citat din Eminescu: este scris ”unui altuia” în loc de ”unul altuia”. Chiar dacă eroarea ar fi existat în citatul original (în fond, niște notații fulgurante, superficiale, pe spatele unor foi și neprelucrate ulterior de poet) cred că era de datoria autorului T.D. să precizeze acest lucru. De asemenea, în calitatea sa de filolog latinist consider că era de datoria sa să explice sintagma ”posito spoliare ar fi”. Închei aici lista erorilor de formă, dar nu înainte de a remarca citarea (la bibliografie) ”a la Gâgă” a textului din Marx: ”8. Karl Marx, Capitalul” (nu an, nu ediție, nu localitate!). Ce nu-i de înțeles aici? Cititorul este invitat să citească tot ”Capitalul” pentru a vedea (în context) ce a vrut Marx să spună prin ”fabula absurdă a lui Menenius Agrippa” …  Mă opresc aici cu enumerarea erorilor (toate grave atunci când ele apar sub semnătura unui universitar ieșean și într-o publicație subvenționată care ar putea folosi mai înțelept hârtia și spațiul virtual. Să mai precizez oare că hârtia revistei, salariile membrilor redacției și onorariile autorilor sunt plătite și de naivul de mine, contribuabil iașiot?). Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”, dar mirarea sporește cînd citesc și precizarea ”Respectăm ortografia autorilor” (care ”orto”?) urmată de ”amenințarea”: ”Nu publicăm tot ce primim”. Oare? În aceste condiții ce rost mai au în echipa tehnică funcțiile de tehnoredactare (Cezar Baciu) și corectură (Viorel Dumitrașcu)? Dar oare ce vini au persoanele din Colegiul de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Tereza Kortusova, Luo Donquan, Maria Pilchin și Ion Pop) și chiar cele din Colegiul consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Simona Modreanu) pentru a-și asocia numele cu cauționarea unor texte de felul celui semnat de Traian Diaconescu? Un răspuns posibil: când preocuparea pentru calitate este minimă, încerci dispersarea responsabilității asupra unui număr cât mai mare de persoane (unele chiar personalități). Iar dacă responsabilitatea este transferată automat numai asupra autorilor, atunci nu ar fi mai bine ca autorii care publică în revistă (pe bani publici) să-și posteze producțiile lor pe infinitele pagini ale internetului?

Mai precizez, în finalul acestui episod, că articolul cu pricina are alocate două pagini de revistă, întinderea sa fiind de 75 de rânduri, din care 32 de rânduri sunt citate din Agrippa, Marx și Eminescu. Deduc că partea de contribuție auctorială se rezumă la doar 43 de rânduri, dintre care multe sunt fraze clișeice și răsuflate despre genialitatea lui Eminescu. Oare doar un micro-șoricel a putut naște muntele (de om) Traian Diaconescu? Dacă este așa, atunci o parte a culturii ieșene nu este doar ignorantă, ignorată, ci și demnă de a fi astfel.  (va contina)

Liviu Druguș

Pe mâine!