liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Alex Leo Șerban

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 557. Marți 10 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (13)


Cristi Puiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cristi_Puiu) binecunoscutul regizor de film este prezentat cititorilor amatori de personaje dilematice sub titlul ”Urăsc școala și instituțiile”. Chiar aș vrea să știu: iubește sau a iubit cineva școala cu adevărat? Cum poți să iubești o instituție eminamente coercitivă și plină de reguli rigide și, adesea, nebenefice formării caracterelor libere și puternice? Poți iubi cunoașterea, învățarea sau cititul cărților, dar instituția numită școală (în sens clasic) nu are cum să fie iubită/ plăcută. Este adevărat, de la non-iubire la ură mai sunt niște pași de făcut. Cristi Puiu i-a parcurs.

Foarte probabil mulți dintre noi au văzut filmul ”Moartea domnului Lăzărescu” un film ce pare a fi mai degrabă documentar decât artistic/ ficțional. Filmul a fost premiat la Cannes și de aici creșterea continuă a notorietății și vizibilității regizorului Cristi Puiu. Pe această temă, a vizibilității și popularității unor personalități artistice intervievatul a făcut câteva observații pertinente și conforme realității. Faptul că pe primul loc într-un clasament ”Zece pentru România” s-a plasat Florin Piersic și abia apoi proaspăt laureatul la Cannes, Cristi Puiu, a fost astfel explicat de regizor: ”publicul din România este un public de televizor” (p.108).

Interesante sunt povestirile invitatului despre propriile sale experiențe cu medicii, spitalele și… documentarea pe internet pentru foarte reala sa ipohondrie. Cât despre bolnavul Lăzărescu, regizorul declară că acesta este o ficțiune, dar cazuri asemănătoare a avut și el cu bunicul său, iar scenaristul Răzvan Rădulescu cu tatăl său. Practic, mulți dintre noi avem cel puțin o experiență neplăcută cu sistemul (nostru) de sănătate, fie și pentru simplul fapt că acesta nu este perfect și pentru că este populat de ființe umane obișnuite. (Pentru amuzament amar amintesc cum, în vara trecută,  m-am adresat Serviciului de Urgențe din Constanța: după o noapte chinuită cu n-șpe analize apare diagnosticul de ”colon iritabil” în timp ce – ajuns la Iași – mi s-a pus imediat diagnosticul de embolie pulmonară și ținut la aparate zece zile. Rata de supraviețuire în asemenea cazuri: 1%…).

Interesantă este succesiunea etapelor creării unui film, bucătăria acestuia fiind diferită de la regizor la regizor, dar și pentru același regizor de la un film la altul. Pentru început se scrie un sinopsis (un text hiperconcentrat care conține nu doar ideea filmului, ci și argumentația pentru finanțarea sa). Urmează treatment-ul (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Film_treatment și https://nofilmschool.com/2016/12/4-key-elements-writing-strong-film-treatment-why-it-matters ) apoi scrierea scenariului (http://www.hbo.ro/article/cum-se-scrie-un-scenariu_50203) Pentru toate cele trei faze vezi: https://www.screenaustralia.gov.au/getmedia/ae5708a4-05d9-4db0-b5fb-4f999fdfed57/What-is-a-synopsis.pdf dar cel mai bine http://www.litero-mania.com/cum-se-face-un-film-etape-esentiale-in-constructia-unui-proiect-cinematografic/ .   Asta ca să realizăm de ce filmele costă enorm și de ce nu toată lumea poate face filme… Pentru amatorii de filme și de cunoaștere a modului cum se poate face un film cele povestite de Cristi Puiu sunt foarte interesante și bine venite.

Pornind de la ipohondria (reală a) regizorului Puiu, Alex Leo Șerban (apoi Cezar Paul Bădescu) îl invită să pună un diagnostic pentru societatea românească a anului 2006: ”Societatea românească suferă de frică – o frică de orice: frica de a-și asuma orice fel de răspundere, frica de eșec. Sîntem unde sîntem pentru că ne torturează această frică.   … Abia reușim să aplicăm ideea de competiție la sport, cu atît mai puțin la cultură. Orice succes e definit în funcție de succesele anterioare și de niște potențialități bănuite … Teoria conspirației este o jucărie inventată pentru a justifica eșecul personal: ”Eu sînt român, nu evreu, de aia n-am reușit..”.  succesul unuia îți apare ca un insucces al tău personal. În societatea americană competiția funcționează pentru că succesul celuilalt este pentru fiecare un challenge, un stimulent. La noi, succesul altuia ne face să suferim… Petre Țuțea spunea că… nu sîntem mai proști sau mai puțin proști decît alții, dar ne lipsește un lucru esențial, și anume îndrăzneala. Sînt de acord cu asta. Este vorba despre o îndrăzneală dublată de înțelegerea celorlalți. … La noi există un blocaj din partea instituțiilor. La noi se cere diplomă…. în Elveția este suficient să ai valoare. La noi nu există un pericol al amatorismului pentru că noi sîntem amatori în toate domeniile.” (pp. 114-115-116).

Cred că se poate crea un pattern al celor care nu iubesc școala, dar ajung profesori care predau într-o școală. Nu este doar cazul meu și al lui Cristi Puiu. Iată motivația regizorului: ”Urăsc școala cu patimă, ideea de școală și de instituție care te ia și te pune pe un scaun… Da, țin un curs la Universitatea de Teatru și Film. Dar am probleme în continuare cu actoria noastră. Nu atît cu talentul actorilor – pentru că România este o țară care dă pe-afară de talente în actorie, dar dă pe-afară și în materie de înfumurare. De asta sînt bune cursurile la facultate, ca să-i înveți pe tineri să coboare puțin nasul. La primul curs le-am spus că eu cred în actorul inteligent și cultivat… Le-am explicat … că școala o poți păcăli (în fiecare an termină facultatea cam trei sute de actori în România) dar își furi singur căciula”.

Ca un profesor ce este, Cristi Puiu vine cu un sfat către debutanții care primesc bani să facă un film: ”În momentul în care tu, ca debutant, primești bani să faci un film, ai posibilitatea unei investiții de seriozitate: să-ți faci filmul, să respecți banii care ți-au fost acordați, pentru că nu sînt ai tăi ci de la contribuabili, iar apoi ușile îți sînt deschise. Așa ar trebui să se desfășoară lucrurile: pe față – fără manevre, fără sori trase care aduc în prim plan proiecte stupide” (p. 121).  Da, de acord, dar în țara fricii și a fricoșilor care nu-și asumă responsabilități, clasicul ”nu știi pe cineva?” la care se adaugă clasicul plic cu preaclasicii bani vor aduce mereu în prim plan (și) proiecte stupide.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 556. Luni 9 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (12)


Interesante sunt precizările făcute de Mircea Cărtărescu pe marginea reacțiilor la diversele sale scrieri, conturând ideea că aceste reacții sunt, adesea, nu doar neașteptate, ci și doveditoare ale faptului că modul de receptare a literaturii, la noi, nu este întotdeauna în cheia făurită și folosită de autor. De exemplu, dacă reproducerea realității este prea fidelă (inclusiv la nivel de nume proprii) atunci riscul de a primi corecții/ observații/ precizări publice este nu doar mare, ci și foarte concret-dureros. Ficțiunea este mai credibilă decât realitatea pe baza căreia a fost făurită. Adesea, o ficțiune autobiografică tinde să fie luată drept memorialistică și curriculum vitae mai detaliat.

Trei lucruri care nu-i plac intervievatului: 1. Adrian Năstase (care tocmai pierduse, în ziua dialogului, șefia Camerei Deputaților); 2. Cum arată Bucureștiul; 3. Cum arată cultura noastră mică: ultradivizată și excesiv de pornită pe lupte intestine, autodistrugătoare. Trei lucruri care-i plac intervievatului: 1. Prietenii personali; 2. Câteva reviste (Dilema, Academia Cațavencu, Cotidianu)l; 3. Sângeorz Băi, locul natal al soției – un paradis pe pământ – și unde, la pensie, intenționează să se retragă.

Ce le lipsește intelectualilor români? ”Devoțiunea intelectuală față de cineva pe care îl consideri un om superior ție, un om care merită iubit și venerat. De asemenea, nu avem oameni care își fac mea culpa. Oamenii trăiesc într-un angrenaj social atît de neiertător, încît probabil că se tem să nu decadă simbolic și chiar concret din privilegiile lor, din felul lor de viață”. (pp. 101 – 102).

Urmare a unei ”provocări” din partea lui Alex. Leo Șerban pe tema filmelor și a receptării acestora de către public și jurii, Mircea Cărtărescu deplânge ”anestetismul și mutarea afectelor din zona estetică în politică. Cele mai multe premii se dau pe criterii politice sau ideologice” (p. 102). Dorind să insufle optimism și încredere cititorilor scriitorul român devine foarte critic la adresa postmodernismului: ”Nu pot să cred că astăzi cultura înaltă este total damnată și că nu mai poate merge decît pe cultura populară. Dacă ideea de postmodernism nu este regîndită de fiecare minte în care pătrunde, ajungi la un relativism total, unde orice este posibil, unde din 100 de filme, oricare poate fi premiat în egală măsură, și atunci ajungi să te hrănești exclusiv cu trash cultural”. (pp. 102-103).

Simona Sora incită invitatul să se pronunțe asupra perioadelor din literatura română: ”… literatura anilor 60 și 70 – în bună parte, fiindcă nu toată lumea se înscrie în asta – a fost într-un fel nefirească, deși nimeni nu contestă valorile care au apărut. Dar ca evoluție a formelor istorice, ea a fost o perioadă nefirească. Nicăieri în lume nu se mai făcea literatură modernistă. Ceea ce au făcut optzeciștii a fost să încerce o reapropiere, în sensul unei sincronizări aproape lovinesciene cu ceea ce se făcea în lume în epoca respectivă. Și atunci, își are și optzecismul legitimitatea sa. După părerea mea optzecismul este demult istoricizat, el a rămas în anii 80, și e foarte bine că este așa”. (p. 103 – 104).   Închei acest cam lung periplu prin dialogurile cu Mircea Cărtărescu cu speranța că pesimismul meu în privința primirii premiului Nobel pentru literatură va fi infirmat.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!