liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Al. I. Cuza

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame