liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Adrian Tudorachi

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!