liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Adrian Rezuș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 613. Luni 3 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (7)


Nicolae Manolescu afirma că ”Ne-am schimbat între timp: și Maiorescu odată cu noi”. Ca în cazul marilor personalități elogiile au alternat mereu cu demolările. Afirmația președintelui USR a devansat, premonitoriu parcă, vremurile în care Maiorescu nu mai este considerat ctitorul culturii moderne axate pe spirit critic, ci impostorul, inutilul și insignifiantul Maiorescu. Unul dintre stâlpii de rezistență ai culturii române moderne este numit bășcălios ”Titănel” de către specialistul în logică, rădăuțeanul olandez, spiritul bucovinean ultracritic. (În treacăt fie spus, dar totuși relevant, Adrian Rezuș este admiratorul PSD și al cuplului iliberal mioritic Dragnea & Tudorel, amicul meu bucovinean fiind răspânditor voluntar pentru ro-fraieri a grupului de discuții ”Tudorel Toader -presedintele romanilor!”. Recent, A.R. a făcut o precizare pe pagina sa de FB: ”eu unu’ am încredere-n pesedei ca partid – organizaţie politică –, nu musai în persoane private, de-alde dragnea, firi şi alte olguţe bătăioase!”.  Îmi recunosc puținătatea de minte în a înțelege cum poți avea încredere într-un partid de a cărei conducere te dezici. Este ca și cum ai spune: ”ce familie faină sunt Popeștii ăștia, păcat doar că dom Popescu e cam tâmpițel”. Este adevărat că dubla măsură n-a omorât pe nimeni, dar nici model de discurs coerent nu poate fi.)

Așa că zic: Nu vi se pare, stimați cititori, că distanța dintre ”ctitor” și ”titănel” este cam mare, că mie mi se cam pare…(?!). În ultima instanță, spiritul critic poate însemna și așa ceva (adică demolare fără condiții). Las cititorii să aprecieze distanța cu propriul lor canon evaluator, precum și gradele de utilitate ale demersului critic demolator, oferindu-le o mostră de evaluare antiliberală și antimodernă sub semnătura (mereu) nemulțumitului logician. Iată acest text demolator intitulat ” « Titănel » ș. a.” semnat de logicianul Adrian Rezuș, inclus fiind și un addendum semnat de Bogdan Rusu. Dacă am greșit apreciind textul de mai jos ca fiind unul emanat dintr-o adversitate față de liberalism și simpatie față de neliberali (fie ei și socialiști) nu-mi rămâne decât să-mi fac mea culpa.

ADRIAN REZUS·20 MARTIE 2018

Arheologie ro-filosofică: « Titănel » ș. a.

Addenda de Bogdan Rusu (Paris) [FB: March 19, 2017]

[1] AR: Arheologie ro-filosofică: Titu Maiorescu [FB: March 20, 2017]

O mediocritate pompoasă, Maiorescul nostru… Patrioții români, ca mai mereu, făcură din țînțar armăsar!

Nu că ar fi fost cine știe ce de capul altora, al cîte-unui… Ioan Pop-Florantin, de pildă (chit că… mai știi?!), însă Maiorescu chiar n-are treabă cu filosofia! Așa-zisul doctorat german (obținut, după doar un an de studii, la Giessen, cu „Das Verhaeltnis” 1859, nu cu „Einiges philosophisches…” 1861, cum tot zice și crede lumea) abia de i l-au echivalat francezii cu o licență în litere! – En passant, ar fi interesant de aflat și cine fură examinatorii aceia parizieni profund impresionați de „originalitatea” filosofică a junelui transilvan… – De varianta franceză („La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie” 1861 [?]) a opului doctoral chiar n-am auzit pîn-acuma. Există pe undeva textul publicat?

Omul i-a… fentat și pe nemți și pe franțuzi, echivalîndu-și studiile gimnaziale (KuK = chezaro-crăiești) cu cele vest-academice!

Detaliu amuzant: ca june „profesor universitar” în Iași (1863) – la 22 de ani –, predă… istoria Romei [!]. (La ora aceea, omul avea doar vagi studii de drept – nivel: licență pariziană – și tot așa – dacă nu chiar și mai vagi! – de filosofie.) La 23 devine… rector și la 27… academician! După care se-apucă de eseuașe național-literare și, mai ales, de… național-politicale. Etc.

Bref, impostura (academică) la români e cu… tradiție: începe de la Maiorescu!

(Ar fi de notat și faptul că, despre relația lui Maiorescu cu filosofia, lumea… bună – cu excepția lui Kanterian, poate [„Hegel’s Tale” etc.] – știe doar ce scrie la… Wikipedia!) –

În altă ordine de idei, a propos de genul acesta de preocupări – „istorice”, disons – și de „pe cine interesează?”: în ultima vreme – asta de cîteva decenii bune deja – și nemții și olandezii s-au apucat de scos de la naftalină tot soiul de micuți, „obscuri” activiști filosofici de mîna treia sau a patra etc. (cu ediții de texte, inclusiv)! Așa că n-ar fi chiar o excepție așa interes… arhivistic. Oricum, după mine, ar merita efortul. Chestie de… peisaj intelectual de epocă!

E și că, uneori, dacă e să scotocești bine, poți da de surprize: de așa-zise filiații ori influențe mai puțin vădite etc.

Pildă: de „micuții” Ka-u-Ka-li pe care i-a tot frecventat Michail Eminowicz (!), în Bukowina chezaro-crăiască – Czernowicz, KuK – și, ulterior, la Viena, nu s-a ocupat mai nimeni. – Chit că… patrioți eminescologi gîrlă, pe la români! – Printre altele, Eminescu l-a „plagiat” (!) [și] pe proful lui gimnazial de istorie, Ernst Rudolf Neubauer (1828–1890), literator și, mai cu seamă, versificator prolific de limba germană (austriacu’ era în stare să… vorbescă-n versuri, cu rimă adică, și cîte-o zi întreagă!), originar din Iglau, Maehren (Moravia), re-băștinat bucovin, la Cernăuți, după „Maerz” – revoluția aceea de operetă vieneză de la ’48, la care se pare c-a și participat! –, mai apoi, primul director al gimnaziului KuK din… Radautz, „die deutscheste Stadt der Bukowina” etc. Case in point: „Panorama deșertăciunilor” (1871–72) e de inspirație neubauer-iană („Ideonen”, 1862-82, in print: Hamburg 1882), nu o… îngînare a lui Victor Hugo („La Legende des siècles”, 1859–83) cum pretind eminescologii noștri super-docți. (Altminteri, odrasla căminarului știa bine nemțește – asta de pe la patru ani; bref : limbă ca și maternă-n context –, pe cînd franceza, chestie de bon-ton, doar precum… Coana Chirița, plus ou moins !) [v. și https://www.facebook.com/adrian.rezus/posts/10154500500834211, just in case].

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. ‘Telectualu’ ăsta ro-vestit (Maiorescu, adică) a ajuns… academician (la români), cu 6 clase de gimnaziu KuK-vienez (dintre care una la… Brașov!), plus un soi de… an pregătitor la Uni Giessen (care era un soi de școală tehnică, pe-atunci)…

[2] Bogdan Rusu: Ioan Pop-Florantin [FB: March 19, 2017]

>> Ioan Pop-Florantin, profesor de filosofie la Liceul Național din Iași, profesorul de filosofie al lui Iorga, între alții, a fost un om bizar și un literat mediocru. Ca profesor, l-a impresionat pe Iorga (om, totuși, fără vocație filosofică, fără „organ”) mai puternic decât Constantin Leonardescu, un filosof mai respectabil, profesor la Universitate.

Mulți l-au luat în zeflemea, Maiorescu în capul listei, a intrat în conflicte cu Ion Creangă, cu bruma de filosofi din „mica noastră mișcare”, cum scria Michăilescu, între alții cu Strajan, care i-a recenzat foarte prost, în Convorbiri literare, „Fundamentul de filosofie”, primul manual de filosofie pentru licee care n-a fost o traducere. „Consecutizmul universal”, lucrarea sa cea mai personală, a fost tratat cu dispreț, Maiorescu iarăși îngropând cartea, candidată la un premiu al Academiei. „Teletipia” a fost tratată similar. Omul a avut în Maiorescu un oponent puternic și disprețuitor – și n-a fost singurul.

Florantin, pe de altă parte, se lăuda că lucrările-i didactice au fost premiate la Expoziția Universală (o fi fost nimica, un asemenea premiu?) și că o lucrare din tinerețe îi fusese premiată de Academia Imperială de Științe din Viena. Poate nu doar laudele, ci și faptul în sine agasa. Într-adevăr, în epoca în care diplomații în filosofie de la noi, întorși de prin străinătate cu țidula, publicau cel mult în românește, prin reviste literare, Pop Florantin avea lucrări care se publicau în analele sus-zisei Academii: „Zur Sprachphilosophie” (1869) și „Der psychiche Moment in der Sprachlaut-Veränderung. Beispiel das romanische Lautsystem” (1868), publicat și în extras (8p). Menționat de atunci, ocazional, prin câte un op e.g. Lothar Hoffmann, „Fachsprachen / Languages for Special Purposes”, De Gruyter, 1998). Acest memoriu, redactat după obținerea doctoratului la Viena (oh, era să uit, Florantin își luase doctoratul la o universitate serioasă, cea din Viena în 1867 … mai rămăsese un an și studiase filologie; Maiorescu își echivalase studiile liceale cu o parte din facultate, se dusese de la Berlin la Giessen ca să-și dea doctoratul, o universitate care făcea ușor doctori, tot acolo luându-și titlul și Xenopol … După care ajunsese în Franța unde doctoratul i s-a echivalat cu bacalaureatul … și unde n-a putut lua doctoratul, deși mult ar fi râvnit titlul sorbonard; ci doar licența) – acest memoriu fusese REFUZAT de Convorbiri literare, fiind, chipurile, „pré pur științific”.

Tot amân să scriu despre politica culturală dusă de Maiorescu în câmpul filosofiei – căreia îi datorăm, poate, prestigiul lui Kant și al logicii tradiționale și mai nimic altceva. Distrugerea „școalei Bărnuțiu”, marginalizarea spiritualismului eclectic (școala lui Zalomit) (mare război personal, de pe vremea ratatei încercări de a lua titlul la Sorbona cu o lucrare care ataca filosofia universitară franceză), ignorarea, dacă nu chiar combaterea unora ca Suliotis (autor, între altele, al unui Compendiu de psihologie și al uni trata de filosofia dreptului (drept natural) în franceză), a krausismului promovat de Laurian – pe scurt, sufocarea oricărei aspirații spre filosofare și spre originalitate, impunerea spiritului de comentariu și de manual, adică de universitate mediocră nemțească, pe contrasensul spiritului humboldtian – astea mi se par a fi liniile de forța ale politicii culturale maioresciene în domeniul filosofiei. <<

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. Despre Ioan Pop-Florantin, v. și:

http://romanianphilosophy.blogspot.nl/2010/06/ioan-pop-florantin-metafizician.html

[3] Bogdan Rusu: Câteva notații despre filosofia românească în „celălalt secol”, cel mai puțin cunoscut, al 19-lea. [FB: March 19, 2017]

>> Este o filosofie de liceu, o filosofie pre-bacalaureat. Paradigma lucrării de filosofie este manualul și, vreme de mulți ani, chiar manualul general, manualul de introducere în filosofie: Charma (cu două traduceri!), Delavigne, Krug (două traduceri publicate), în sfârșit Pop Florantin, cu manualul lui „original” (1871) adică conceput de el însuși și nu tradus. Ceva mai târziu domină manualele disciplinare: de logică, morală, psihologie, istoria filosofiei, estetică.

Maiorescu a fixat cu multă autoritate filosofia românească în vârsta intelectuală a liceului și în paradigma manualului. Celebrul Manual de logică, un manual pentru licee, este maturarea primei sale ambiții intelectuale, din vremea … liceului când, june ambițios și cu o nespus de bună părere de sine, credea că poate face manuale de logică mai bune decât profesorii săi și decât autoritățile vremii lui.

Maiorescu n-a studiat serios decât … în liceu. După aceea s-a preocupat mai ales de adunarea diplomelor necesare pentru a face carieră. Doctoratul nemțesc, care era primul și singurul grad universitar, era echivalentul unei licențe din ziua de azi. Pentru a-l obține se cerea validarea unui „triennium”, adică a trei ani de studii. Maiorescu și-a echivalat ultimii doi ani de liceu (Academia Theresianum era un gimnaziu-liceu, un fel de „colegiu” cum se spune la noi astăzi) cu doi ani de studii universitare. N-a mai avut de validat decât un an la Universitate. Și-a obținut, deci, doctoratul cu numai un an de studii formale, cu lucrarea „Relația”, știind bine, practic, numai pe Herbart (și ceva herbartieni) și pe Feuerbach. (Hegel era practic prohibit în Imperiu, de aceea Herbart era filosoful școlar oficial; Feuerbach, anti-hegelian, era tolerat din această pricină, cu tot ateismul lui, care era și al lui Maiorescu; nu și umanismul …)

Se poate spune că Maiorescu n-a ieșit niciodată din liceu, filosoficește vorbind. Și nici din herbartianism. Ceea ce a și promovat cu îndărătnicie la noi. Culmea cuceririlor sale juvenile i s-a părut a fi, obiectiv, culmea cuceririlor filosofiei, psihologiei și pedagogiei. Limitele spiritului său, el le-a pus drept limite ale spiritului românesc. Sterilitatea lui a fost proclamată drept caracteristică a spiritului național. În loc de creativitate, „spirit critic”, adică exercițiu de silogistică în cultură. <<

[20170319-20] [rev. 20180320]

Aceste gânduri critice formulate în scris de Adrian Rezuș (Olanda) și Bogdan Rusu (Franța) au cu siguranță și sâmburi de adevăr. Spiritul de imitație (vezi sociologia lui Gabriel Tarde și sincronismul lui Eugen Lovinescu) erau mijloacele vremii (începuturile modernizării în România) pentru atingerea scopului firesc: propășirea națională prin cultură (de import, că alta nu prea era), adică prin inteligență larg și intens propagată sub forma cultivării spiritului critic. Pentru nivelul de cultură al românilor de atunci Maiorescu era un ”titan”, unul care a avut tenacitatea și temperamentul necesare să creeze și să consolideze instituții, publicații, organizații. Nu cred că a intenționat cineva să facă din Maiorescu un geniu european (măcar), pentru că nu aveam tradiții culturale solide. O spune G. Ibrăileanu în ”Spiritul critic în cultura românească”: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Cantonarea textului logicianului româno-olandez în discuția despre patalamalele deținute de ”titănel”, în cazul făcut de cărțile (ne)scrise sau presupusa sa mediocritate nu l-au împiedicat pe ambițiosul craiovean să rămână ”cel mai” în cultura română modernă. La rigoare, Eminescu n-a terminat nicio facultate, dar scrierile sale economice și politice dovedesc o înaltă înțelegere a gândirii celei mai avansate a timpurilor sale, el fiind un bun propagator și explicator de idei moderne, novatoare în acel timp. În fond, este dreptul fiecăruia de a evalua și de a publica, de a crea și/ sau de a critica, respectiv de a se lăsa criticat/ evaluat. Asta face esența și substanța dialogului civilizat. Mai mult decât atât, conform zicerii scrise a lui Fernando Pessoa ”Funcția fundamentală a criticii este aceea de a satisface nevoia naturală de a disprețui, ceea ce contribuie mult la buna igienă a spiritului”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 612. Duminică 2 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (6)


Dosarul Dilema veche cu tema ”Spiritul critic” debutează, firesc, cu … începuturile gândirii critice românești moderne, respectiv cu liberal-conservatorul Titu Maiorescu, oltean moldovenizat, școlit la Paris și adept/ admirator al culturii germane, puternic influențat de englezul Edmund Burke (https://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Burke). Maiorescu nu doar definește și esențializează acea formă de spirit critic adecvată vremurilor de construcție culturală europeană de la noi, ci îl practică, îl promovează și îi premiază pe scriitorii care îi înțeleg menirea și sensul. Ioan Stanomir, în articolul de debut al Dosarului (”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică”, p. II) vorbește chiar despre ”Pedagogia lui Maiorescu”, despre acel ”ochi victorian… capabil, chiar de la început, să sesizeze dizarmonia, notele false, ridicolul, grotescul”. Pentru că doar sesizând și evidențiind negativul, inadecvatul, dizarmonia, lipsa de măsură, grandilocvența etc. poți să vii cu propuneri de pozitivare, de adecvare, de armonizare, de echilibrare și de normalizare pe care le presupune orice act educațional-cultural, inclusiv acela numit ”critică”. Ioan Stanomir dă și el un răspuns afirmativ la întrebarea din titlul acestui miniserial despre spiritul critic și inteligență. Da, spiritul critic (autentic) este apanajul oamenilor inteligenți, al celor care înțeleg corect realitatea și pot acționa în cunoștință de cauză pentru a o îmbunătăți, gradual și echilibrat: ”Răceala olimpiană pe care i-o reproșează inamicii și detractorii este marca inteligenței ce preferă, întotdeauna, măsura în defavoarea exaltării grandilocvente”. Contrar acestui punct de vedere, doi critici ai lui Maiorescu, Adrian Rezuș și Bogdan Rusu, nu obosesc în a aduce dovezi despre cât de prost, nepregătit, incult, infatuat, nefilosof etc. a fost ctitorul culturii române moderne, Titu Maiorescu. Voi aloca episoade speciale acestor două puncte de vedere, deoarece doar comparând argumentele putem ajunge la justa măsură, la atenuarea exagerărilor și la punctul de vedere echilibrat și armonios pe care îl presupune spiritul critic autentic. Dar există și un spirit critic ne-autentic, unul mimat și practicat cu rea credință? După Sever Voinescu (vezi episodul anterior), din păcate, încăput pe mâna românilor, spiritul critic o ia razna, cade fie în omagiere deșănțată, fie în detractare fără limite, ajungându-se, vai!, tocmai la opusul a ceea ce presupune spiritul critic: inteligență, moderație, echilibru, măsură. Este ceea ce promovează și Ioan Stanomir în articolul său, punând accentul tocmai pe aceste calități pe care le-a avut Titu Maiorescu și pe care ar trebui să le aibă și criticii contemporani (unii dintre ei chiar profesioniști), indiferent de domeniul la care se referă acea critică: artă, cultură în general, literatură în special, viață socială și politică, ideologii, doctrine, curente de gândire etc. Aceasta cu atât mai mult în zilele pe care le trăim, ca o speranță ultimă ce nu vrea să moară: ”În clipele în care delirul demagogic devine copleșitor, recursul la spiritul critic ne permite regăsirea drumului drept” (Ioan Stanomir).

Dar nu doar delirul demagogic înflorește nestăvilit la noi, ci și prostituția intelectuală oferită, ostentativ desigur, sub numele de critică de întâmpinare, când ”critici” cu burta mare și sete multă nu ezită să-și pună rușinea la bătaie lăudând grețos orice tabletă de poezele ale vreunei firave și începătoare domnișoare, în drumul nestăvilit (de nimeni) înspre calitatea de membru plin al Uniunii de scriitori. Comercialismul de duzină a invadat demult uniunile de creație, spiritul creator fiind probat mai întâi de incredibila imaginație și îndrăzneală (a unora) în a-și croi drum către presupusa înaltă societate a oamenilor care scriu. Pe la mijlocul anilor 90 un ilustru poet necunoscut de nimeni mă abordează, mă laudă pentru talentul meu ”scriitoricesc” și mă roagă să-i fac o cronică la o carte de poezii. Îi spun că nu mă pricep la poezii. ”Nu contează, important este să apreciați...”. Ca să evit al doilea refuz brutal, o iau pe ocolite: ”Și unde a apărut cartea?”. ”Păi n-a apărut! După ce am aprecierea dumneavoastră mă duc la o editură...”. Sancta simplicitas! Despre comercializarea, parohializarea și bagatelizarea criticii literare la noi – în excelentul articol al lui Ioan F. Pop (aprilie 2018): http://www.contributors.ro/cultura/canoniada-canonului-literar/ .

Inevitabil, mai ales la români, spiritul critic vine și există ardent și ca o expresie a orgoliilor – deopotrivă ale creatorilor și ale cârcotașilor lor. Autorul articolului despre Maiorescu devine el însuși pedagog și critic atunci când ne atrage atenția, delicat dar ferm, asupra consecințelor nefaste spre care ne îndreaptă eliberarea necontrolată a energiilor orgolioase: ”Spiritul critic, cu a sa justă măsură, este capabil să traseze, acum, ca și în urmă cu un secol și jumătate, cărarea pe care trebuie să o urmăm, spre a evita capcanele pe care ni le întind tentațiile propriului orgoliu intelectual”. Practic, din aceste nemăsurate orgolii (doar aparent intelectuale) apar miile de scriitori membri ai Uniunii Scriitorilor din România, tonele de maculatură (ne)citită, adesea, doar de câțiva apropiați, la recomandările insistente ale autorilor grofo-maniaci.

Ioan Stanomir subliniază că Maiorescueliberează terenul pentru un alt canon și o altă sensibilitate care va veni” numind demersul său ”o autentică revoluție de gust și de perspectivă”.  (vezi despre conceptul de ”canon” articolul lui Virgil Diaconu publicat de revista Ramuri în august 2013: http://revistaramuri.ro/index.php?id=2487&editie=85&autor=de%20Virgil%20Diaconu, dar și http://teorialiteraturii.blogspot.com/2012/05/canonul-literar.html sau articolul lui Iulian Boldea: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2941/pdf , dar și articolul din 2013 al lui Nicolae Manolescu: http://www.romlit.ro/index.pl/despre_canonul_literar (cu rezerva mea asupra afirmației că Wikipedia omoară critica). Cu precizarea cvasiinutilă că Mr. Google oferă un evantai foarte larg de articole și cărți pe tema definirii și clasificării canoanelor mai adaug doar un link (autor Cosmin M.I. Borza): http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Borza_Cosmin.pdf. În esență, literatura română este marcată de două canoane literare majore: cel modernist (forme fără fond – Maiorescu; sincronism – Lovinescu) și postmodernist (melanj anticanonic, relativism – fără un lider recunoscut devreme ce canonul postmodern însuși este anticanonic și refractar la ideea de lideri recunoscuți în materie).

Parcă încercând să dea un răspuns cauzal-explicativ la actuala uriașă dezordine literară mondială postmodernă, Ioan Stanomir statuează că ”Pentru individ, ca și pentru comunitate, spiritul critic stabilește acel standard fără de care ordinea și echilibrul devin imposibile; el luminează, chiar în cele mai teribile clipe, asemeni unui far în furtună.”. Așadar, nu trebuie să ne mirăm deloc că plutim anomic, neregulat, în derivă, de mai multe decenii: lipsește acut spiritul critic ordonator, echilibrator și armonizant. În lipsa acestor minime calități intelectuale elementare nu trebuie să ne mirăm de instalarea insidioasă și perversă, în ”scumpa noastră patrie” a dictaturii mediocrității (sub forma dictaturii majorității), a cultului pentru puterea de gang și a antiintelectualismului tot mai vizibil la iliberalii noștri populiști autocrați autobotezați socialiști, cu tente asiatice tot mai vizibile. O spune, cu tristețe, în finalul articolului său și Ioan Stanomir: ”Revenirea la Maiorescu este, în România lui Liviu Dragnea, o formă de apărare a decenței noastre colective”. Articolul profesorului Stanomir merită și trebuie citit în întregime (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/maiorescu-spiritul-critic-si-luciditatea-patriotica), nu doar pentru recursul la Maiorescu, ci (și)  pentru acuratețea, inteligența și actualitatea sa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 588. Joi 9 august 2018. Djuva(r)eruri (1)


Contestat ca istoric, criticat pentru spiritul său critic, aromân dar deloc antiromân, un boier al minții convertit la varii și contradictorii idealuri sociale, (moș) Neagu Djuvara va rămâne o voce sinceră și necesară pentru cunoașterea trecutului european și românesc, dar și un model de conduită umană pentru cei care își propun ca la bătrânețe să aibă cât mai puține regrete. În ultimă instanță, istoria este (doar) poveste; ea este scrisă/ impusă de învingători și povestită la gura sobei de oamenii care nu mai au nimic de pierdut. Povestirile, ”la gura sobei”, rostite de Neagu Djuvara au fost consemnate sub formă de interviu, unul lung cât o … carte, de George Rădulescu. Ele conțin nu doar gravuri și crochiuri de epocă (inclusiv din ziua declanșării loviturii de stat din Rusia clamată de bolșevici ca Marea Revoluție Socialistă din Octombrie), ci și picături de înțelepciune condensată, adevărate ”maxime și cugetări” pe care le-am numit ”djuva(r)eruri. Având bucuria împărtășirii, le voi consemna aici ca pe niște posibile tablouri vorbite ale înțelepciunii și prostiei românești. Cartea se numește Un secol cu Neagu Djuvara, iar interviewer ul este George Rădulescu. A apărut la Ed Adevărul Holding, 2015, după ce prima ediție apăruse în 2010 (în text voi nota doar pagina din ediția II-a din care au fost extrase citatele).

 

  • După episodul de legionarism și antisemitism, Cioran se ”convertește” la filosemitism. George Rădulescu îl întreabă pe Neagu Djuvara: ”Este posibilă o asemenea transformare la 180 de grade?”. Neagu Djuvara: ”Da, da! Un om inteligent sigur că poate! Numai o persoană încăpățânată, mai puțin inteligentă, rămâne așa până la moarte. Dacă ești, într-adevăr, un om subțire și cinstit cu tine însuți, trebuie să recunoști că ai greșit…”. (p. 63). Întâmplător, un prieten rădăuțean tocmai a postat pe pagina lui de FB: ”deşteptu-şi mai schimbă punctu’ de vedere [git na], idiotu’ o ţine pe-a lui [blibt sta]! (via Adrian Rezuș). Chiar dacă R îl critică pe (moș)Neagu Djuvara, uite că se poate ca gândurile să coincidă, îndeosebi când sunt aplicate la cazuri concrete.
  • Cu referire la sistemul de educație (de atunci și din… viitor): ”… exista conștiința că, înainte de toate, trebuia să-ți formezi creierul și abia apoi să te specializezi. La reformele care se fac acum în educație se pierde complet din vedere chestia asta. Mai întâi trebuie să-ți faci un cap bun, nu un cap plin!” (p. 66)
  • O posibilă confirmare a teoriei mele, neacceptată de ideologii ”științifici” (Vladimir Tismăneanu și alții) prin care eu pun semnul de identitate/ egalitate între nazism (național-socialism) și bolșevism (internațional-socialism): ”Astăzi, cu întârziere mă întreb și mă crucesc, atunci când recitesc ”Cărticica șefului de cuib” și alte scriere de-ale lui Corneliu Zelea Codreanu, cum de-am putut găsi comestibil așa ceva. Astăzi compar aceste scrieri cu ale lui Mao Tzedun și ale lui Gaddafi. Cam acesta e nivelul – de un simplism și de un primitivism îngrozitoare.” (p. 71)
  • Unii ”istorici” și unii oameni politici pledează în favoarea purității etnice a popoarelor, ignorând că marea majoritate a popoarelor europene sunt amalgamuri multietnice dovedite. Iată ce scrie Neagu Djuvara despre rrromânul pur Corneliu Zelea Codreanu: ”Numele adevărat al bucovineanului Zelea Codreanu era Zelinski, iar mama sa era nemțoaiacă”. (p. 72)
  • Europenii s-au omorât între ei oarecum degeaba (În Primul Război Mondial), în loc să creeze o federație europeană. …. o jumătate din Italia a fost pasionată de acest fascism, crezând că-i va curăța de politicienii incapabili și corupți. Același lucru s-a întâmplat și în Germania. … germanii, într-adevăr, erau cei mai mari vinovați ai izbucnirii Primului Război Mondial, din cauza dorinței lor de a domina Europa. Germanii au avut ambiții de dominație planetară chiar – gândiți-vă numai la calea ferată Berlin – Constantinopol – Bagdad… Eroarea a fost a aliaților pentru că în 1918 nu au continuat războiul pe teritoriul german și s-au mulțumit cu prăbușirea morală a armatei germane și a conducătorilor ei și cu abdicarea kaiserului. Le-au impus un tratat excesiv de dur care a generat al doilea Război Mondial. Dacă te uiți la ce i se impusese Germaniei în 1918, ca daune de război, îți dai seama că era în imposibilitatea materială de a face față. Au fost ruinați, a fost o prăbușire a mărcii germane – te duceai cu roaba de bani la piață – și o cădere economică totală. Ca urmare au apărut voci care au spus că Germania nu a fost învinsă, ci a capitulat din cauza ticăloșiei conducătorilor ei, în majoritate de inspirație socialisto-comunistă.” (p 73). ”… după Primul Război Mondial, dacă n-ar fi fost obligați de a plăti acele sume colosale francezilor și englezilor și tuturor foștilor adversari, nu erau atât de dărâmați economic. Din fericire, în privința plății datoriilor de război, au început să intervină americanii care erau mai puțin îndârjiți împotriva lor decât francezii și englezii. Americanii au venit și cu pactul Kellog, dându-le și germanilor posibilitatea, înainte de toate, să facă mari împrumuturi pentru a putea reînvia economia. Numai când occidentalii au început să renunțe la o parte din lucrurile pe care le impuseseră, Germania a început să se ridice. La origine a fost o intervenție americană înțeleaptă din punct de vedere economic. Și-au dat seama că o țară mare precum Germania, bogată și industrializată, trebuie ridicată de la pământ. Mai era și problema cu Rusia Sovietică, Europa Occidentală riscând să devină vulnerabilă la comunism”. (p. 74).
  • Amalgamarea etnică de care aminteam mai sus este argumentată (nu și probată cu o trimitere la o sursă verificată) de afirmația juristului/ istoricului Neagu Djuvara că ”În 1918, în faimoasa Românie Mare aveam peste 30% minoritari: Enorm! Unguri, germani, evrei, ucraineni, bulgari, sârbi, turci, tătari, de toate.” (p. 89). Dintr-un imperiu multinațional (cum a fost și URSS) la ce te puteai aștepta decât la o (firească!) amalgamare în care ideea de etnie să fie minimalizată în favoarea ideii de cetățean al Imperiului). În ultimă instanță, și Uniunea Europeană promovează – firesc – amalgamarea, multiculturalitatea și amendarea oricăror forme de discriminare rasială/ etnică.  Problema este însă una a proporțiilor, a majorităților electorale și a culturii dominante care va semăna, nu peste foarte mulți ani, prea puțin cu cea de azi.        (va continua)
  • Un bonus pentru mai buna cunoaștere a lumii în care trăim, o analiză pertinentă marca Djuvara (îndeosebi ultima parte a textului): http://24pharte.ro/era-o-vreme/

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 366 Luni 1 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (94).


Marți 26 aprilie 1966. Aseară, cum ne-a dat drumul la dormitoare am ieșit afară, la pompă și m-am spălat pe picioare + șosetele. În dormitor n-am mai făcut nimic altceva și m-am vîrît în pat. A venit însă Evuleț (cl. XI-a Lic 2) care nu prea-i cu toate acasă. A început să vorbească cu noi și fiecare-l lua în zeflemea, bineînțeles cu o măsură, că altfel te distruge nebunu. Are o forță imensă. A fost și la lupte. Se făcea că iese afară, dar rămînea în dormitor, iar noi ne făceam că nu-l vedem și începeam să-l ponegrim. Odată am întrecut măsura și l-am luat tare de tot, că rîdea tot dormitorul. A venit la mine, s-a suit cu genunchii pe pieptul meu și vroia să mă lovească cu mîna. Dacă nu mă opuneam și nu-l țineam de mîini, tot mă pocnea. Apoi: Salut, la revedere, ieși afară! Seara trecută am fost foarte vesel și distrat și-mi reușeau toate glumele. Halip Neculai mi-a spus povestea cu calaicanul (sulfat de fier). În loc de calaican cineva a cerut ”ca la cal” (emoticon foarte zîmbăreț).

Azi dimineață m-am trezit o dată la 5, apoi m-am sculat din pat la 5.30. Mi-am pus taban de hîrtie în pantofi, m-am spălat, apoi mi-am cusut nasturele de la haină (care mi-a căzut ieri) și unul la cămașă. La 6.15 am sosit în meditație. Pînă la 7.15 am scris lucrarea la limba română: ”Analiza literară a poeziei ”Cor de robi” de D.Th. Neculuță”. Am scris vreo 3 foi și sper să fie mai bună ca precedenta.

Și azi e o zi minunată. Cerul e perfect curat de nori și soarele strălucea de la 5.

Dimineața cînd am ajuns la școală, majoritatea fetelor stăteau pe coridor. Abia după ce mi-au spus, mi-am adus aminte că azi era meditație la limba rusă. Din curiozitate, m-am uitat pe gaura cheii, dar – ghinion! De-abia am pus ochiul și am și simțit cum se mișcă clanța. Dintr-un salt caraghios am ajuns între fete. Totuși profesoara m-a zărit și mi s-a părut că a zîmbit chiar.

Prima oră: limba română. Însă înainte de oră cineva a adus în clasă vreo 6-7 cărăbuși. Pînă a sunat și apoi toată ora de l română m-am distrat cu ei. I-am făcut să zboare, i-am așezat pe nas, am legată ață la piciorul unuia și multe altele. Am dat cu ei pe la nas la fete și sînt cîteva care se tem de moarte de ei. Cel mai mult se tem Omelcenco și Dobroghiu care țipă ca din gură de șarpe numai la simpla lor vedere. E lesne de înțeles ce era în clasă cînd i-am vîrît lui Omelcenco unul în sîn. B.M. îi suferă și nu s-a supărat cînd i-am pus unul lîngă ureche.

Șa limba română, după obișnuita ascultare ne-a predat ”Viața lui Ș.O. Iosif” prezentînd o mulțime de date personale despre poet și familia lui. La limba rusă l-a ascultat pe Halip (7) apoi am făcut planul lecției și s-a prelucrat de vreo două ori rezumatul. Profesoara m-a pus să povestesc prima parte, dar eram prea cleios ca s-o pot face. Am început să le îngîn și nici nu mai știam ce spun. La un moment dat am zis ”Diaciok Vasilisa…”. Cînd Albu era la tablă eu mă uitam la B.M. Mi se pare că Albu m-a surprins și a zîmbit… La dirigenție am stat mai bine de jumătate de oră liberi, fără dirigintă, care a întîrziat. În acest timp n-am mai fost așa vesel și dispus ca pînă atunci. M-am așezat în bancă și am tăcut aproape tot timpul. Am încercat să o privesc în ochi, dar ea se uita în altă parte, așa că am mai avut un motiv de întristare. Apoi a venit diriginta și după obișnuitul control la uniforme a trecut la subiect. Ora asta s-a vorbit depre ”perspective de viitor”. După puțină prezentare a subiectului diriginta a început să întrebe pe cîte cineva ce perspective are. Unii aveau numai terminarea liceului. După cum m-am așteptat, m-a întrebat și pe mine. Am spus că după terminarea liceului vreau să termin și facultatea de limba engleză și să obțin un post în legătură cu aceasta. Nu știu dacă voi intra în învățămînt. Înainte de ora de cor buna dispoziție mi-a revenit și-am stat la masă făcînd glume cu fetele. Ea stătea în bancă și cred că s-a simțit prost. Pe masă era un pahar cu două narcise albe. Una a luat-o B.M. și pe cealaltă am luat-o eu. Am considerat asta ca fiind ceva semnificativ cu privire la eu și ea. La cor, profesoara a pus băieții să scoată afară toate materialele fieroase existente în sală, apoi toate scaunele au fost date deoparte iar noi am fost aranjați în picioare, pe voci. Nici azi n-am prea cîntat și diriginta s-a cam enervat și ne-a făcut de vreo două ori observații. Eu și cu Tănase eram însă bine dispuși. Nu știu ce este cu această bună dispoziție a mea. Mi se pare cam suspectă. Aci rîd și glumesc pentru ca apoi să devin cît se poate de posomorît. Mă tem să nu fie ceva nervos (ca la Evuleț). (L.D.: un amic medic mi-a explicat, peste ani: ”toți suntem ciclotimici. Mai mult sau mai puțin vizibil”. După această re-încadrare a mea în general-umanul numit convențional ”normalitate”, trecerile mele bruște de la veselie la tristețe nu au mai apărut…). La șt naturale citisem o dată lecția, dar n-am avut timp să aprofundez. Ora asta am fost chiar prea dispus, pînă la obrăznicie. Cupșan tot îmi răpea floarea, iar eu – cînd o vedeam că nu-i pe fază – mă repezeam și i-o luam. Odată m-am repezit mai cu zgomot și Zăicescu a ridicat-o în picioare. Ea n-a vrut să mă pîrască, dar profesorul știa cine-i vinovatul. Mi-a pus data în catalog și pînă la sfîrșitul orei m-a ascultat. Pînă atunci am mai citit și i-am dat un răspuns satisfăcător. Mi-a pus o notă, dar cît – nu știu. Apoi a predat lecția nouă. Spre sfîrșitul orei a venit sora medicală și a făcut o serie de injecții celor care n-au făcut cu noi (i-a făcut și lui B.M.; aproape că plîngea, dar se schimonosea într-un mod drăgălaș…).

După ore am venit cu băieții la Casa de Cultură, apoi singur pînă la internat. Ica a intrat în conflict cu Magopăț. Ar merita s-o pună la punct, s-o sature să se agațe de toți.

La internat, după ce-am luat masa am jucat tenis cu Arcadie (9-7). De la 3.30 la 5 am scris în Jurnal. În acest timp m-am ”hîrjonit” cu Halip și ne tot pocneam sub bărbie. În pauza de 5 am jucat tenis cu Costică Lungu. L-am bătut cu 8-0. După ce a început meditația, am început iar să mă zbengui cu Halip. Am început să ne prindem de mîini și apoi cosaci, pocneală sub barbă. La un moment dat m-am enervat și i-am spus s-o termine. El a găsit de cuviință să-mi mai dea un cosac. M-am înfuriat și i-am dat o palmă. Am început cu cuvinte tari și într-un minut ne-am și luat la bătaie. N-am avut timp decît să ne împingem și să ne dăm cîteva directe la cap, căci a venit pedagogul și ne-a despărțit. În învălmășeală, Halip N. mi-a rupt cămașa deasupra buzunarului, în stînga. Drept pedeapsă pt cele întîmplate pedagogul Țopa ne-a despărțit din banca unde stăteam împreună. Pe el l-a trimis în ultima bancă de lîngă ușă, iar pe mine în prima bancă de la geam, lîngă masa pedagogului. A fost o încăierare prostească, soldată cu o supărare. Cred că n-o să țină mult asta, dar nici n-o să mai fie ce-a fost și fiecare o să țină cont de asta. Pînă pe la 6.20 am scris Jurnalul. În prima bancă stau cu Cotleț de la fără frecvență (f.f.) (cu care tot am avut conflicte). Ca idee, nu-mi place să fiu supărat cu cineva, să nu vorbesc și să ne ocolim. Dar nici nu-mi place să mă ia de bleg. Am ținut și țin întotdeauna la prietenie și colaborare, dar asta în limita posibilităților. Pînă aici a fost una. Acuma e alta.

Mi-am adus aminte de toate fetele care mă plăceau de cînd eram mic. Prima – eram la grădiniță și făceam în așa fel încît să fiu mereu în vecinătatea ei. N-o mai țin minte deloc cum arăta. O chema Lidia. În clasele I-IV, în clasa IV-a, mă plăcea o fată numită Muraru. La Cîrlibaba, în clasa I-a, am ”făcut dragoste” cu fata unui vecin, căruțașul Bîrzu, care ne-a și prins în plină faptă… În ciclul V-VII îmi plăcea (și, cred, mă plăcea) Scripcaru Melozina, care era cea mai drăguță fată din clasă (minionă). În ciclul VIII-XI – B.M. Sper să rămînă ca și celelalte, în amintire, și abia în ciclul anilor de facultate să-mi găsesc pe cineva. (L.D. s-a întîmplat în anul IV, la banchetul de final de facultate, în mai 1971). Dar pînă atunci mai e timp și, deocamdată, sînt singur și n-am parte de asemenea prietenii. Cauzele sînt binecunoscute și mă condamn pe mine pentru ele.

Pînă la 7 am scris tema la limba engleză. În acest timp Cotleț mi-a povestit despre o rudă de-a lui din Canada, care l-a vizitat timp de o lună în România. Mi-a spus că vrea să plece și el acolo, dar se pare că nu se poate.  Cam ușor vorbește el să părăsească familia și țara.

După ce-am luat masa am plecat cu Toader și cu Arcadie la plimboi (L.D. = plimbare). Am avut destul timp și am ajuns iar la placa ”Rădăuți”. Arcadie mai spune cîte-o vorbă minunată de te umple rîsul (Să moară mortul…). Cîn am venit înapoi spre internat începuse să se însereze  și cărăbușii au ieșit cu miile și zecile de mii. La lumina farurilor unei mașini se vedeau roind unul lîngă altul. Tare mulți au mai fost anul ăsta, și abia au început să iasă. Ce va fi mai tîrziu? Pînă la internat am venit fugind după cărăbuși și am prins destui. Cu cîți mi-au fugit am mai rămas cu vreo 10 bucăți. Cam fiecare aveam cam atîția (eram vreo 7 băieți) și i-am adus în meditație. Aici, comedie mare: toți au dat drumul la cărăbuși și ei roiau grozav. Erau pe puțin 50. Becurile se mișcau de foiala lor. Haiuță însă a fost mai deștept ca Prandea. Nu s-a enervat prea mult din pricina lor și a scăpat de ei foarte simplu. Cum a sunat meditația a făcut liniște, apoi a stins lumina. Majoritatea au căzut pe jos, apoi Haiuță i-a cules și i-a dat afară. Așa a scăpat aproape de toți. A fost directorul Botez pe aici și nu ne-a făcut o caracterizare prea frumoasă în legătură cu asta. Mai tîrziu a început să se lanseze cărăbuși separați. Zaharia i-a pus o bucățică de ață în coadă și era foarte comic – parcă era un șoricel; apoi i-a legat o bucățică de hîrtie. Spre seară m-am mutat iar în banca mea din fund și acum stau singur.

Miercuri 27 aprilie 1966. Dimineața m-am trezit la 5.15 și l-am sculat și pe Toader. Ieri a fost în parc cu Natalia pînă pe la 4, apoi i-a făcut fotografii lui Haiuță și a pierdut o mulțime de timp, pe care vrea să-l recupereze. Azi ne-a sculat Haiuță. A venit cîntînd în dormitoare, foarte vesel. Ieri au fost niște maiștri și au reparat pompa de la bucătărie, dar pe a noastră, de la spălătorie, au neglijat-o. Continuăm să ne spălăm afară. Avem noroc de zile frumoase și călduroase și ne priește. De la 6.30 la 7 am scris în Jurnal cu toate că azi dimineață aveam programat să învăț la limba latină și limba engleză. Dar, de data viitoare…

Prima oră: latina. Profesoara Badac n-a ascultat la lecția ”Caracterizarea operei lui Cicero”, ci a chestionat numai cîțiva elevi ca apoi să putem trece la ”Noțiuni de metrică și prozodie”, lecție frumoasă și interesantă în care profesoara a pus multă pasiune. La limba română, după obișnuita ascultare a predat ”Opera lui Iosif” prezentînd-o pe larg. În timp ce preda lecția, Albu a lansat un cărăbuș care, după cîteva rotocoale prin clasă a aterizat forțat lîngă catedră. Profesoara nu s-a supărat, ci a spus ca dojană: ”sînteți mai rele ca cele din clasa V-a”.

Azi am avut și eu cîțiva cărăbuși la mine și i-am lansat într-o pauză. Am vrut să-i pun unul pe umeri lui B.M., dar ea a strîns din umeri cu un gest de fină gingășie.

În primele ore n-am vorbit deloc cu Halip. Apoi, în celelalte ore, am mai schimbat cîte-un cuvînt-două. La internat iar n-am vorbit și am stat separați. Aseară am discutat cu băieții despre asta și toți au spus că nu-i frumos ce-am făcut, iar eu le-am dat dreptate. Colegi de bancă la școală și la internat și să stăm bosumflați!

Noaptea am avut vise aiurea. Am visat-o pe Hasna Lucia (ieri i-am făcut un gest de politețe și mi-a spus ”mersi”). I-am atins sînii care erau foarte, foarte tari. Apoi am visat-o pe ”ea” (B.M.). Se făcuse mult mai matură și era și mai drăguță. Se plimba cu Rezuș Adrian de la Liceul 1. Cînd i-am văzut, mi-a părut tare rău. Dar ăsta-i visul…

La ed fizică am împrumutat tenișii de la Costică Lungu și-am făcut ora și în pantaloni scurți. Azi e ziua cînd mai au educație fizică două clase de-a VI-a. Fetele au făcut flotări pe un teren ”neutru”, iar nouă băieților ne-au dat o minge de baschet să jucăm fotbal… Am jucat în curtea școlii unde era plin de fete de la internat. Gozec le trăgea cam în plin; reproșurile era prea slabe ca să ne sinchisim. În general în ora asta m-am plictisit de-a binelea și după cheful pe care-l aveam… mai bine o-ntindeam cum am făcut prezența și scăpam de plictiseală. Pînă la școală am luat-o la trap și am ajuns înainte de a suna. Am făcut o ”baie” și m-am răcorit foarte bine pe mîini și pe obraz. Gherasim a încasat și el un 6 la economie. Mi-a spus c-a știut destul de bine, dar probabil Economul nostru ne-a ținut minte din ziua cînd am ieșit amîndoi de la film și… ne cam făceam loc. Ora de fizică am făcut-o în laborator. Aici, după ce a ascultat o elevă a făcut o experiență cam de jumătate de oră. Asta m-a enervat grozav. Mocăită și înceată, profesoara a repetat-o de cîteva ori, dar cu o încetineală și o neîndemînare grozave. După asta am făcut ceva probleme; am făcut și eu una la tablă și m-am descurcat binișor. La eco politică profesorul a întîrziat vreo 20 min și eram aproape siguri că ne dă extemporal. Dar ne-am speriat degeaba. A vfost chiar dispus și a ascultat restul orei. A pus note foarte mari de ne-am speriat. Lui Halip N. i-a pus un 9 și pot zice că a știut cam cît mine. Magopăț – 8 etc. Azi s-a anunțat cu condica prin clase că la ora 13 se face repetiție la cor. Am considerat că toți vor merge la cor și nu se va face engleza, iar la cor n-aveam chef să merg i-am luat pe Toader și pe Costică și-am plecat la internat. Mai tîrziu am aflat că s-a făcut și engleza, iar noi și încă unul au fost puși absenți.

La internat am jucat cu Costică tenis pînă la 2.30 cînd a venit Mircea și am plecat în oraș. Am luat flaneaua lui Costică fără matricolă și așa, în această ”uniformă” am patrulat tot orașul. Mircea a fost acasă și mi-a adus 125 lei pentru pantofi, 25 de lei să plătesc o butelie și o sută de lei să o pun la cec (asta, mai mult pentru el). Și-a cumpărat o muzicuță ”Weltmeister” de 66 lei și cîntă destul de bine. Am avut de făcut mai multe drumuri pentru un singur lucru: butelia. Am mers mai întîi la Amariței (Str. Școlii Noi). Nu l-am găsit acasă, i-am lăsat caietul de matematică de la tata, apoi am luat-o la pas spre școala unde predă el. Din om în om am întrebat și am găsit imediat, pe strada Horia, Școala de 8 ani nr. 2 unde a trebuit să mai așteptăm 20 min pînă cînd a sunat de ieșire. În acest timp am luat-o pe niște străduțe lăturalnice și am ajuns în str. Putnei și retur. Tot timpul Mircea m-a distrat cu muzicuța. Cînd a sunat, m-am dus la ușa de la Sala profesorilor și am așteptat pînă a sosit și profesorul Amariței. A spus că azi nu ne poate servi, dar să vin mîine la amiază cu tot cu butelie la el. Apoi m-am reîntors cu Mircea în oraș (pe drum m-am întîlnit cu Economul). Aici am pus suta pe un cec nou, apoi mi-am cumpărat o pereche de pantofi ca ai lui Gherasim, bej, cu găuri false – 108 lei. I-am luat un pic mai mari (nr 43) și mă simt bine în ei. Cei vechi și rupți i-am dat acasă prin Mircea care a plecat cu Zamostea de la ora 5.30.

La internat, Hamza m-a luat la rost: că unde-am fost? I-am explicat că a trebuit să-mi iau pantofi. N-a mai făcut gălăgie, dar m-am ales cu o absență. Toader, și el a fost cu N. în parc pînă pe la 4, apoi au schimbat locul și au stat prin oraș pînă la 5. Toader și-a justificat absența cu-n bilet de cînd era bunica fată semnat de Zăicescu. Dar absența tot absență rămîne. Toader intră din ce în ce mai adînc în ”subiect”. Mi-a mai spus și mie cîte ceva… De la 5.30 la 7 am scris în Jurnal, am măturat coridorul și m-am uitat printr-un Album de cîntece și amintiri” a lui Adochiței Radu. Mi-au plăcut amintirile și aș vrea ”să-mi construiesc” și eu așa ceva, dar eu să nu scriu nimic în el; sînt destule fete la mine în clasă. După ce am luat masa, am plecat cu Toader pe hipodrom. Pe drum m-am întîlnit cu profesoara de limba rusă care venea dinspre Milișăuți cu bicicleta. Totdeauna ne răspunde foarte respectuos la salut și parcă rîde… Pentru Toader, trimestrul ăsta s-a mai înăsprit la rusă, dar la mine toarnă cu kilogramul.

Pe hipodrom am admirat amurgul. Azi a fost o zi grozav de caldă. Soarele frigea și azi am fost cam mereu asudat. Cînd ne-am întors de pe hipodrom n-am mai prins din cărăbușii care zburau cu miile. Totuși, în meditație au fost aduși cîțiva. Hamza se atacă văzîndu-i și-i creștea inima cît un bostan cînd găsea cîte unul pe jos. În dormitor, Popovici Neculai mi-a făcut o morișcă. A vîrît acul unei agrafe în jumate de picior, apoi agrafa pusă pe un cui se învîrtea ore întregi dacă ții bine cuiul în mînă.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 295. Duminică 22 octombrie 2017. Jurnal de licean prostuț (28).


Vineri 18 XI 1966. Dimineața, îmi spune Prandea: ”Druguș, am vorbit ieri cu maică-ta ….. ăăăă, eu cu mama ta și …. ăăăă o să vedem. Mă duc astăzi la tov. Viforeanu și o să vedem…”. Cred că ăsta numai mă încurcă. Sper ca Duminică să-i dispar în mod misterios și… adio mamă!

De la 6.30 la 7.30 am transcris în curat scrisoarea + ”Bucharest” + o vedere din park, Casa de cultură și Ruinele Cetății Suceava.

După ce am luat masa, am mers direct la poștă. Recomandata a costat 5 lei (a întrecut greutatea).

Zăicescu se plimba în chip misterios prin fața Liceului 1. Ieri, H.N. a plecat de la școală acasă pentru a aduce o dovadă și astăzi a lipsit de la ore.

În ora de rusă nici n-am știut ce s-a discutat. La română – am scris în jurnal, am rămas puțin în urmă. Ne-a adus extemporalele la chimie – 7! La limba română Pascaru Ilarica a scris: ”Soldații lui Ștefan Gheorghidiu au găsit niște căruțe cu divizii”.  Hlinski: ”Voi ați înțeles greșit democrația. Sînteți niște răsfățați ai veacului. Sînteți o generație în care toți vă pierdeți în anonimat și niciunul nu încearcă să se ridice. Cred că voi o să luați – majoritatea – bacalaureatul, dar mai departe sînt sigur că nu reușiți…”.

Dirig. mi-a corectat materialul pentru adunare: ”E bun, dar ai un scris neciteț…”. La engleză am activat și eu ca niciodată anul ăsta și m-am anunțat din bancă. Din fericire toate propozițiile au fost făcute bine.

La masă m-am întâlnit cu casierul de la Lic 1: ”Ce faci cu ăia de la direcțiune – nu te mai împaci cu ei?” Eu: ”Da nu mai știu! În orice caz cred că mă duc de la 1 XII!”. El: ”Fii atent măi Druguș la ce-ți spun eu, care am experiență! Tu cînd ai făcut scrisoarea aia trebuia să te gîndești la șansele pe care le ai. În cazul ăsta nu ai nici o șansă. Ei au întors-o tot pe-a lor. Nu există perfecțiune socială. În orice regim!”. Am meditat asupra acestor vorbe. Cum o fi oare?

Mîine am teză la geografie – două fițane (tare mă tem că nu merge). În pauza de 8 am făcut bairam mare: chiuituri, strigături, bătăi, cîntat din fluier și altele.

Sîmbătă 19 XI 1966. Dimineața m-am sculat foarte vioi și plin de viață; m-am spălat pe jumătate, mi-am făcut pantofii. Am plecat la școală cu galoșii care-s cam mari. Ca să fiu și eu o zi corect, mi-am luat basca. Ca apoi să ajung la școală și să-mi facă Pop mizerie. Din toți de la internat care aveau bască, deci nu aveau șapcă, se găsește deșteptul să se lege de mine: ”Druguș, unde-ți este chipiul (șapca)? De ce nu vii în uniformă la școală?”. Cînd am văzut-o și pe asta, m-a băgat în draci, am făcut stînga-mprejur și m-am întors la internat. Ceilalți s-au mai rugat și au intrat așa. La internat am stat în meditație și am citit de la Subcarpați pînă la Podișul Moldovei. După asta mă duc la școală și dau teză la geografie. La punctul meu – un mare noroc – mi-a căzut Podișul Moldovei. I-am tras ”barbă” și la urmă am tras și cartea. Totuși e periculos de copiat la asta.

În pauză, Raif Ingrid (cl XI-a F): ”Liviu! Ce ți-a căzut? Ai știut? Cum ai scris?”. Ce s-o mai fi interesînd și asta de mine? She isnt bad!

Azi a fost o vreme cum nu se poate mai urîtă (un cer plumburiu și o ceață scîrboasă a stăruit all the day long). Azi T1 i-a trimis Nataliei cîteva bilețele care au adus șiruri de lacrimi și mari supărări! Ce mai! O tragedie întreagă. Dumneaei și-a luat frîu liber și și-a permis cam multe, ceea ce lui Toader nu i-a plăcut. Tot azi a făcut și T2 o ”boacănă” cu Doina H., lăsînd-o baltă și apucându-se de o fostă prietenă: Manea Dorina (XI-a F).

Azi am pierdut ora de fizică (și tare-mi pare mie rău…). La l rusă a adus tezele: 6! În general sînt note f slabe. S-a făcut corectarea tezei și ne-a dat drumul cu 10 min mai înainte. M-am dus s-o chem pe dirig pentru a veni la adunare și m-am întîlnit cu Zăicescu: ”Vezi măi, v-ați apucat de făcut reclamații și-acuma tot voi ați ieșit prost. Da măi! Lor nu le place critica, și-acuma au prins ură pe voi. Stai acolo la internat pînă la Crăciun și apoi vom mai vedea noi… (Poate are de gînd să mă dea cu Gherasim la vreo gazdă).

De la 1 la 2 am ținut adunarea generală pe luna noiembrie. Trebuia să participe și Gemănaru. N-a mai venit și am început numai în prezența dirigintei. Am citit darea de seamă făcută de mine și apoi au urmat discuțiile. Nu m-am intimidat cum s-ar fi așteptat ”unele”. Cît a stat diriginta, adunarea a mers cum a mers. Dar apoi a plecat și-am rămas singur. S-a vorbit destul de neserios. Și mie-mi venea a rîde din cînd în cînd. N.L mi-a trimis un bilet pe care l-am citit după adunare (Tov secretar (puștiulică). Ar trebui să respecți mai mult fetele din 3 motive). A vorbit Vlonga Aurora (ai simpatii: Grijincu, Pîrghie ș.a.) Băimăceanca n-a fost prea bucuroasă c-am pus-o să vorbească. Pe la urmă, l-am pus și pe Gozec să vorbească deoarece se rîdea în prima bancă. Nici n-a vrut însă să se scoale și mi-a răspuns obraznic. Nu i-am zis aproape nimic, însă o să-l zic dirigintei și să-i scadă nota la purtare. În fine, am terminat și cu adunarea asta care a ținut fix o oră. Toader a avut și el adunare (a participat Zăicescu și dirig.) și s-a terminat mai tîrziu cu vreo 20 de min.

După masă, m-am spălat iar, m-am schimbat, m-am periat, mi-am făcut pantofii, am pus pantalonii la dungă (nici nu mai semănau a pantaloni). T1, T2, M.V., Atănăsoaie au plecat la 3 la școală. Clasa XI-a F are azi adunare generală. Pe la 4 am ieșit și eu în oraș și m-am îndreptat apoi spre Casa de Cultură. Pe la 4.30 tocmai ieșeua cei din F de la adunare. M-am întîlnit cu diriginta și mi s-a spovedit. A spus că i-a plăcut la adunarea de la F. (o adunare cu temă: ”Obișnuința – a doua natură”. D. Hlinski a pregătit un material foarte bun și i-a plăcut f mult cum a vorbit Piecnița. Eu: ”Da, tovarășa dirigintă, e băiat inteligent”. La Casa de cultură m-am întîlnit cu T1 și T2. După îndelungi înghesuieli am reușit să intrăm înăuntru (T2 a făcut 20 lei ciubuc). Am avut și locuri în față (eu cu T1). T2 cu Manea Dorina au stat la balcon. A prezentat de la 6 la 8.30 ”Music Hall Galați”. Un program variat (un harem necorespunzător – ești născut înainte de 23 Aug. 1944, ai făcut liceul la Sf Sava, stai pe Lipscani, te cheamă Brîncoveanu. Eu stau pe bulevardul Muncii!). Au fost trei prezentatori comici, care ne-au distrat mereu. Au avut și ceva cîntece bune: Jula + Miron – the best.

După spectacol T1 a venit la internat, iar eu neștiind de el am mers prin oraș, după care am venit la internat. Prandea: ”Unde-ai fost, Druguș?!” Eu: ”La spectacol”. El: ”De ce n-ai anunțat?” Eu. ”Nu era nimeni aici”. El: ”Nu știu ce-i cu tine, măi Druguș, tu ori le faci intenționat, ori… Nu știu…. Nu știu… A venit tov director pe-aici și mi-a spus că ce s-a hotărît e sfînt. N-am ce-ți face!”. Pagubă-n ciuperci!

Telucu a venit și el pe la vreo 9. A fost cu Ichim (sfetnicul lui de taină) și cu Manea D. pînă la ea acasă. Ca un făcut, au ieșit ca din pămînt Doina H. și Natalia. De nevoie a mîncat și o prăjitură la cofetărie, dar în zadar. L-au urmărit – doar-doar ar intra în vorbă cu ele. El însă nu le-a dat atenție și nici nu s-a uitat.

Mi-a spus Buliga că ar fi vrut Rezuș să se întîlnească cu mine (about letters). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!