liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Adina Popescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 541. Luni 25 iunie 2018. Cât înveți înseamnă că trăiești. Cât trăiești înveți. (5)


Hedonismul părea a deveni, în ultimele decenii, doctrina care definea cel mai bine umanismul postmodern. Teorii despre fericire: ce este, cum se obține, cum se păstrează, cum se amplifică și cum trăiești în continuare după ce o pierzi, se publică pe tot mapamondul pe bandă rulantă. Rețete despre obținerea fericirii găsești la tot pasul. Mai exact, nu ducem lipsă de sfătuitori, sfetnici, consultanți și traineri. Mai toți ne spun că fericirea se poate învăța, că se poate preda și se poate asimila după dorință. Pe scurt, doar proștii care nu învață cum să fie fericiți nu sunt fericiți.

Dar știm ce este fericirea, înainte de a ne-o dori cu ardoare? Cu siguranță există grade de fericire: de la simpla satisfacție, la extaz și frenezie; de la simpla stare de bine la beatitudine; de la lipsa răului/ a nefericirii/ a durerii la plutire în imponderabilitate… Dar tot nu știm ce este fericirea. În anii de facultate (pe la început) am citit în revista ”Amfiteatru” o poezie semnată de Ana Blandiana intitulată ”Atât de puțin” și în care fericirea era generată de mici gesturi, de simple fapte sau chiar de nevinovate vorbe/ cuvinte. Nu știu dacă chiar așa era formulată fericirea în acea poezie (pe care am păstrat-o, decupată din revistă, multe decenii…) dar despre asta era vorba.

Am invocat hedonismul (ca teorie despre fericire) și fericirea (ca posibil scop al vieții) în contextul discuției despre învățare/ învățătură și viață deoarece ”plăcerea” este cuvântul cheie în majoritatea discuțiilor despre școală, viitor, alegeri, obiecte preferate etc. Chiar mica introducere a Adinei Popescu din Dosarul Dilema Veche este intitulată ”A învăța de plăcere”, iar Monica Patriciu, în articolul ”Punct și de la capăt” conchide: ”ești liber doar atunci cînd faci ceea ce-ți place”. Nelipsitele dialoguri dintre părinți și copii cu privire la viitor au, de regula, forma: ”Ce ți-ar plăcea să fii/ faci când vei fi mare?”. De asemenea, cred că mulți au auzit/ participat la un dialog de acest fel: ”De ce nu înveți la matematică/ fizică/ latină etc.?” – ”Pentru că nu-mi place!”. Eu unul am învățat limbi străine strict din plăcere, fără vreun calcul rațional privind utilitatea cunoașterii limbilor străine. De asemenea, în studenție am făcut mult sport și participam la Concertele lecție de la Palatul culturii. De ce? Din plăcere! Nu exclud intervenția mamei mele în formularea opțiunilor pentru un curs al vieții sau altul, unul axat pe plăcere. Prin clasa VI-a mama făcea eforturi de a-mi inocula plăcerea pentru citit, pentru cărți și pentru scriitori (mi-a mărturisit o dată că i-ar plăcea să mă vadă scriitor!). Pentru a mă motiva, îmi sugera că ea știe că îmi place un lucru sau altul. Mă chema de la joacă cu argumentul: ”Vino repede că este la radio emisiunea literară care îți place ție. Azi vorbește Sadoveanu!”. Atunci aflam și eu că îmi plăcea literatura și chiar Sadoveanu (operele sale complete au umplut mulți ani biblioteca părinților).

Am perorat pe tema plăcerii pentru a sugera că ar fi un lucru extraordinar ca oamenii să acționeze majoritar din plăcere și nu din obligație, teamă, coerciție etc. Da, dar ce te faci cu cei cărora le place să nu facă nimic, să nu învețe, să nu muncească, ci doar să se distreze pe banii babacilor? Ca orice lucru fundamental în existența noastră și plăcerea are două tăișuri și se transformă adesea în opusul ei.

Revenind la învățatul din plăcere, Oana Țepeș-Greuruș, în același dosar dilematic, scrie despre un șir lung de cursuri pe care le-a urmat din curiozitate (făcutul pâinii, bătutul la tobe, caligrafie, actorie, dans etc.). Cum a ales autoarea doar acele cursuri și nu altele, iată răspunsul clar: ”am ales doar ce-mi place. Nu m-am dus  să fac prezență și să mă laud amicilor cu noi îndeletniciri. Am mers pur și simplu să mă îmbogățesc, să aflu noutăți, să pun întrebări și să cunosc oameni diferiți”. Cam aceste argumente ar trebui să se găsească în motivarea unui tânăr de a merge la o anumită școală, de a studia anumite obiecte, de a se pregăti pentru o anumită meserie. Pe care să o facă de plăcere. Cred că preocuparea principală a părinților și a pedagogilor ar fi doar aceasta: cum să le insufle copiilor plăcerea de a cunoaște, de a învăța mereu, de a se adapta la schimbare. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 537. Joi 21 iunie 2018. Cât înveți înseamnă că trăiești. Cât trăiești înveți. (1)


Am mai spus-o, mi-au plăcut cărțile, dar nu școala. Rebelul iubitor de libertate din mine, sătul de restricțiile, regulile și regulamentele școlare (cu rostul lor, desigur) m-au făcut să declar de mai multe ori în timpul liceului (vezi ”Jurnalul unui elev prostuț”) că nu știu ce meserie/ carieră profesională îmi voi alege, dar sigur nu o voi urma pe aceea de profesor. Majoritatea profesorilor devin, vrând nevrând, inchizitori, limitatori de libertate și, adesea, dogmatici, umili servitori ai unor opinii sau cunoștințe descoperite și formulate de alții. Probabil, mereu-mereu, școala ca instituție rigidă de transfer de cunoștințe, de reguli de conduită și de (de)formator de idealuri a fost văzută, îndeosebi de elevi (vezi Trăsnea din Amintiri din copilărie de Ion Creangă: ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”), dar și de absolvenți (vezi Băsescu despre școala românească la început de mileniu al treilea: ”școala românească scoate tâmpiți pe bandă rulantă”) ca fiind cel mult un rău necesar, un mijloc de socializare a indivizilor după varii canoane. Școala a fost mereu sub tirul criticilor, al reformelor sau al intereselor înalt idealizate. Nu întâmplător un filma ca ”Liceenii” continuă să trezească interesul spectatorilor (tineri îndeosebi) prin faptul că oferă câmp larg de discuții despre dorința de libertate și de iubire, specifice adolescenței (pe fondul încoresetărilor ”benefice” ale profesorilor ”răi” care îi ”ajută” pe elevi să obține notele (mari) necesare trecerii la alt nivel de încorestare și (de)formare).

Rândurile de mai sus mi-au trecut prin minte citind ”argumentul” Adinei Popescu, realizatoarea Dosarului Dilema veche intitulat ”Cît trăiești înveți” (An XV, nr 749 28 iunie – 4 iulie 2018, p. I). Voi relua o parte din acest ”argument” (intitulat ”A învăța de plăcere”) precum și câteva alte opinii din dosar cu scopul de a disemina opinii generatoare, sper, de reforme școlare inteligente și favorabile viitorilor cetățeni cu drept de vot.

Recunosc, în timpul liceului, de-abia așteptam să termin cu școala odată pentru totdeauna. Nu mergeam cu plăcere la cursuri, orele de matematică și de fizică mi se păreau lungi, epuizante și inutile, fiindcă aveam senzația că nu învățam nimic. Sau cel puțin nimic pentru viitorul meu, în care visam că voi scrie cărți și articole pentru ziare. Întâmplător sau nu, chiar așa a fost, iar ecuațiile complicate, trigonometria și integralele chiar nu mi-au folosit la nimic. Poate că alesesem prost, un profil real care nu mi se potrivea. Însă mai era și altceva, ”sistemul” în sine – trezitul de dimineață la 7, orele cu durată fixă în care stăteai înțepenit într-o bancă, într-o sală de clasă neatrăgătoare, profesorii care veneau, predau și plecau, toată acea rutină, notarea și spaima de note mici, ”ascultatul” la tablă, tezele, perspectiva Bac-ului, acest înspăimîntător examen ”de maturitate”. Cînd am terminat clasa XII-a , am fost cel mai fericit om din lume. Apoi nu m-am dat în vânt nici după facultate, însă la o facultate de arte (și meserii?) lucrurile sunt subiective, orgoliile – mari. În fine, am fost și mai fericită, după încă patru ani, că nu mai trebuie să învăț nimic. Acel imperativ trebuie dispăruse. Desigur că am învățat multe – jurnalismul l-am învățat ”pe teren”, la Dilema, care pe vremea aceea era o veritabilă școală de jurnalism, pentru mine și pentru mulți alții. Să scriu un roman am ”învățat” scriindu-l, rescriindu-l, restructurînd de nenumărate ori povestea, cizelînd frază cu frază. Așadar, tot acest proces de învățare a continuat pe nesimțite, însă în absența unui ”sistem” care presupune uniformizare, n-am mai simțit nici o presiune, nu-mi mai putea da nimeni note, evaluarea se transforma într-o autoevaluare.  …  Desigur, scrisul nu se poate învăța, ține în primul rînd de talent, însă creativitatea și cheful de a scrie se pot stimula atunci cînd nu există nici un trebuie, nici un sistem”. Pot semna și eu aceste rânduri care mi se potrivesc mănușă: am picat și eu ca musca-n lapte la secția reală, am dat admitere la obiectul ”matematică”, obiect pe care l-am studiat încă doi ani și a cărui conținut nu a folosit decît unui coleg care s-a specializat pe econometrie (o disciplină inutilă, după opinia mea). Am învățat jurnalism la ”Cronica” din Iași și apoi la ”Sfatul Țării” și ”Săptămîna” de la Chișinău etc. Sunt, cu alte cuvinte, un alter ego al Adinei Popescu ale cărei articole le citesc cu plăcere (de parcă le-aș fi scris eu…). Conchid: cele mai multe lucruri le-am învățat după terminarea facultății. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 482. Vineri 27 aprilie 2018. Postum Scriptum la episodul anterior: ferice de scriitorii săraci cu duhul, căci a lor va fi Uniunea.


Zicerea că ”românul s-a născut poet” ar putea fi extinsă la un nivel mai ridicat de cuprindere literar-artistică sub forma: ”românul s-a născut scriitor”, cu precizarea că nu toți românii au aflat încă despre Uniunea Scriitorilor din România pentru a fi primiți ca membri cu datorii și drepturi depline în acest sindicat. Există însă speranțe și soluții: la absolvirea clasei a XI-a se va introduce o lecție despre USR și un model de cerere pentru a fi completat de către oricine are bani să plătească cotizația de membru (dar și ceva bănuți pentru a răsplăti pe acel scriitor cu ceva vechime care-l va învăța cum se adună niște texte între niște coperți, plus ceva bănuți pentru tipografia care va printa aceste texte). Există unii scriitori români care, deși au făcut cerere de intrare în USR, deși au fost membri cu drepturi depline ai USR au fost excluși din Uniune pentru un motiv serios: nu și-au mai plătit cotizația. Printre ei și Herta Muller, actualmente cetățean german, laureată a mult prea râvnitului Premiu Nobel. Deci, stimați aspiranți la calitatea de membru-scriitor, dacă nu aveți bani pentru plata cotizației, nu mai insistați cu scrierea de opere geniale care să fie răsplătite cu Premiul Nobel. Geaba Nobel dacă nu USR.

Recent, au avut loc alegerile președinților de filiale USR pe zone ale țării, inclusiv pe Chișinău. O binecunoscută scriitoare a relatat, de la Chișinău, un fapt foarte semnificativ pentru sindicatul scriitoricesc. Un membru USR Chișinău întrebat fiind cu cine va vota în cadrul ședinței de alegeri a șefului de filială, acesta și-a definit criteriile estetice pe care ar dori să le promoveze viitorul președinte de filială, și – de ce nu? – viitorul președinte al USR: ”să fie tânăr și să fie moldovean”.  Mai concret: contează vârsta și cetățenia. Sigur și calitatea de membru USR. Am aproape convingerea că la toate aceste ședințe de alegeri s-a discutat puțin spre deloc despre promovarea unor criterii valorice, estetice, stilistice, calitative, deontologice etc. Doar managementul financiar este ceea ce (mai) contează, cu speranța înlocuirii actualului manager financiar cu un alt manager financiar (mai tânăr și mai moldovean). Sigur, un management financiar performant ar putea aduce o brumă de fericire în viața membrilor USR: dar asta va fi de văzut abia după alegeri. Până una alta există (și) opinia că ”Unii scriitori au ajuns, pentru liderii lor închipuiți, o afacere precum aceea cu vite” (Ion Vieru, Pen International, FB, 26 aprilie 2018). Nu e clar dacă ”liderii închipuiți” sunt actualii sau viitorii, dar concluzia este simplă. Alegerile se câștigă per capita.

Mă gândeam că un bun viitor manager financiar al USR ar putea fi chiar actualul ministru al Educației, domnul inginer Valentin Popa (n. 1964), renumit deja pentru greșelile de exprimare, de gramatică, de limbă română în general. Având aceste calități, plus experiența managerială de la minister (vezi alocarea de locuri pentru admitere la marile universități de stat) oare dl ministru nu este cumva și membru USR? Îl întreb pe dl Google, și iată ce-mi răspunde: https://www.google.com/search?q=valentin+popa+cv&sa=X&ved=0ahUKEwigxMiXz9jaAhXILFAKHWqHA8QQ1QIIgAEoAA&biw=1280&bih=609 Valentin Popa CV. Cărți publicate: Manuscrisul pierdut și Papagalul și revoluția.  Din câteva click uri aflu că, de fapt, autorul celor două cărți este un alt Valentin Popa, unul mai bătrân și mai brăilean decât domnul ministru sucevean/ moldovean Popa.

Dar nu-i nimic pierdut. Aflu din articolul Adinei Popescu intitulat ”Tovarășa Poștărița și restaurația” (Dilema veche, an XV, nr 740, 26 aprilie – 2 mai 2018) că dl ministru al educației Valentin Popa este și poet. Versurile de mai jos, plus alte câteva de genul acesta, ar putea să-i asigure intrarea în USR și candidatura (în cincinalul următor) la funcția de președinte al USR. Autoarea precizează că versurile au fost scrise și declamate cu ocazia celei de a 105-a aniversări a ASE București. Iată-le: ”Se cuvine, dragi prieteni/ Ca la ceas aniversar/ Să-i cinstim pe-aceia care/ La ASE fost-au făurari./ Pe acei ce-au pus sămânța, / Și au tras din greu, cu spor. ( …) Pe toți ce-am împins ștacheta/ Spre înalturi, către zări/ Ca ASE ul să răspundă/ Miilor de provocări/ Care-au îmbinat tradiții/ C-un învățământ modern/ Ducând faima Academiei/ Și intern, dar și extern/ Lor, a noastră admirație/ Și nu știu dacă contează/ Ci că toate se-mplini-vor/ Dacă un Popă le urează”.  Când am citit versul ”Pe acei ce-au pus sămânța” am avut o tresărire: nu cumva e un plagiat din ministrul agriculturii Daea?  Se pare că nu, dar mai trebuie investigat: ambii miniștri fiind mari iubitori de limbă română, sigur au și veleități artistico-literare (adică sunt și veleitari) și, foarte probabil, vor deveni, în curând, membri cotizanți la USR. Altfel de unde pensii pentru scriitori?    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!