liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r Recenzii articole

Dragos Paul Aligica – un antiexemplu de editorialist-analist si de formator de opinie


Dragos Paul Aligica – un antiexemplu de editorialist-analist si de formator de opinie

Liviu Drugus

In Revista 22 a aparut la sfarsitul lunii februarie un articol editorial semnat de Dragos Paul Aligica (vezi: http://www.revista22.ro/despre-campania-anticrestinism-antistiinta-antiistorie-antibunsimt-22848.html). Reproduc mai jos acest articol, apoi il reiau cu insertiile generate de comentariile mele  marcate cu LD la inceputul si sfarsitul interventiei. Din pacate, sublinierea pe care am facut-o in textul Word nu este preluata ca atare de wordpress, vaduvind cititorul de un sprijin in lecturarea mai rapida si mai clara a cvasirecenziei mele. Pana la urma, cei interesati vor izbandi sa lectureze textul impanat cu observatiile si comentariile mele. Orice feedback este binevenit!

Revista 22 Editie scrisa
26.02.2013
Despre campania anticreştinism, antiştiinţă, antiistorie, antibun-simţ
de Dragos Paul Aligica
5953 vizualizari | 52 comentarii
Valul uneia dintre cele mai nesimţite şi obscurantiste campanii imaginable în istoria contemporană a atins spaţiul virtual populat de limba şi cultura română.
De ceva vreme, suntem bom¬bar¬daţi pe Internet cu o furibundă campanie anticreştină. E ceva de inspiraţie occidentală. Îmbracă, în special, o for¬mă anticatolică, dar, în realitate, când ajunge pe plaiurile noastre, nu dis¬cri¬minează doctrinar sau confesional, căci purtătorii ei sunt incapabili de astfel de nuanţe conceptuale şi is¬torice. La o pri¬vi¬re mai atentă, nu este însă o cam¬panie doar anticreştină. E o cam¬panie antiştiinţă, antiistorie, an¬tibun-simţ.

O chestiune de cultură generală, nu de religie
Mostră. Ţi se arată două sim¬boluri: crucea şi svastica. Sub ele scrie:
„Unul dintre acestea este sim¬bolul celei mai mari organizaţii criminale din istorie, care a co¬mis genocide şi a oprimat prin abuz psihologic şi ameninţări pe cei ce gândeau altfel. Timp de mulţi ani, milioane de oameni, inclusiv evrei, homosexuali, bol¬navi etc., au fost masacraţi. Ce¬lălalt este simbolul nazismului“.
După care urmează o salvă de co¬mentarii de tipul: „Creştinismul, cu braţele sale înarmate, mi¬sio¬narismul şi inchiziţia, au ucis, în cei 2.000 de ani, mult mai mulţi oameni decât celălalt mons¬tru, nazismul“.
Prima reacţie în faţa acestui asalt la adresa bunului simţ este să spui: cineva trebuie să le explice acestor indivizi că această chestie pe care o distribuie e o im¬be¬ci¬li¬tate. Produsă fie de nişte im¬be¬cili, fie de nişte canalii de pro¬pagandişti care ştiu bine ce fac. Şi că cei care o dau mai departe nu fac decât să participe în ca¬litate de „idioţi utili“ la o imensă bătaie de joc, în primul rând faţă de ei înşişi.
Indiferent dacă eşti religios sau nu, aici e vorba de cultură ge¬ne¬rală, noţiuni elementare de is¬torie şi de bun-simţ. Nu e vorba de religie, e vorba de altceva. Dar ce aşteptări avem? La şcoală nu mai ai ocazia să înveţi istorie. Spiritul ştiinţific este pentru mulţi o dogmă – predată ca atare -, nu un principiu de gândire. Iar bunul simţ e prima victimă în fa¬ţa ignoranţei, dogmatismului şi pro¬pagandei.
Bun. Acestea fiind spuse şi lăsând la o parte reacţiile imediate, tre¬buie să clarificăm totuşi natura pro¬blemei. Ce poţi face în faţa unor asemenea afirmaţii? Te miri. Dar şi mai tare te miri să vezi că sunt indivizi care o iau de bună şi sunt gata să polemizeze în sus¬ţinerea ei, făcând apel la ştiinţele istorice.
Să o privim deci ca pe o pro¬blemă de istorie. De competenţă epistemică.
Ai, aşadar, două poziţii. Una este a acestor indivizi. Pe de altă parte, sunt mii şi zeci de mii de lucrări de istorie: antică, me¬dievală, modernă şi contemporană. Plus lucrări de me¬todologia şi epis¬temologia istoriei şi gândirii istorice.
Te duci la bi¬bli¬o¬tecă şi deschizi un manual de is¬torie medievală. Medieval Eu¬rope de C. Warren Hollister. Ale¬gere nu chiar la întâmplare, pen¬tru că e ediţia a opta a unuia din¬tre cele mai utilizate manuale în universităţile americane. Deci ce¬va ce se afirmă şi e acceptat ca legitim şi justificat în chiar epi¬centrul corectitudinii politice – intelectualmente locul cel mai ostil din univers creştinismului, religiei şi formelor de moralitate social-tradiţionale. Deci, ediţia a opta, repet, a unuia dintre cele mai răspândite manuale în care se tratează factual, istorico-şti¬inţific problema noastră de in¬teres. Scris de un istoric, me¬die¬valist respectat, considerat unul dintre cei mai buni din lume.
Ce spune omul la pagina 427, în concluzia unei lungi discuţii des¬pre Papalitate, Biserică, Im¬periu:
„Trecând peste zgomotul şi pra¬ful ridicat în jurul disputelor vremii, rămâne faptul că Bi¬se¬rica a sponsorizat naşterea uni¬versităţilor, un număr mare de şcoli şi spitale, aziluri pentru bolnavi, handicapaţi şi refugiaţi, orfelinate pentru copii. Sub di¬rectivele papalităţii, dreptul şi doctrina au fost rafinate şi dez¬voltate şi au apărut sisteme teo¬logice care au pus pe baze ra¬ţionale şi raţionaliste explorarea misterelor existenţei şi creaţiei. În aceste moduri şi nenumărate altele asemănătoare, Biserica Me¬¬dievală a servit, modelat şi formatat Civilizaţia Europei Oc¬cidentale.
Lucrurile stau exact invers de¬cât susţine o întreagă mitologie: Biserica a ajutat raţionalismul mai mult decât l-a subminat, a subminat autocraţia şi ab¬so¬lu¬tismul mai mult decât le-a sus¬ţinut, a afirmat demnitatea uma¬nă mai mult decât a încălcat-o. Impactul Creştinătăţii medievale asupra lumii moderne este prea profund şi complex ca să poată fi măsurat. Oricum nu poate să fie doar o simplă coincidenţă fap¬tul că civilizaţia care a trans¬format faţa globului terestru s-a născut şi a crescut în sânul unei societăţi care a avut cel mai ela¬borat, integrat şi rafinat sistem de gândire şi practică religioasă pe care umanitatea le-a cunos¬cut vreodată.“
Bun. Deci am afirmaţii ca cea de mai sus şi altele asemenea făcute de sute de savanţi, istorici, so¬ciologi, economişti, politologi de-a lungul timpului. Şi am afir¬maţii ca cea de şi mai sus făcute de o reţea globală de pro¬pa¬gandişti imberbi, plecaţi de acasă cu pluta, cu sau fără conştiinţa a ceea ce fac, de ce fac şi pe unde au ajuns. Pe cine să cred?
Întrebare retorică, evident. Aş încheia discuţia aici, căci mare lucru nu ar mai fi de spus pe această linie. E o chestie de sim¬plu bun-simţ în faţa evidenţei istorice sau, dacă asta e inac¬cesibilă gradului nostru de edu¬caţie şi cultură, e o chestie cla¬sată din simplu respect în faţa acelor minţi care s-au ocupat se¬rios şi profesionist de inter¬pre¬tarea trecutului şi care ne spun că trebuie să fim foarte atenţi când ne aventurăm să facem ast¬fel de afirmaţii.

Câteva note
N-avem ce discuta sau polemiza. Nu există temă de polemică. Abe¬raţiile se clasează ca atare şi se execută, nu se discută. Mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei şi istoriei. Punct.
Totuşi, să mai adăugăm câteva no¬te într-un alt registru:
1. E interesant că exact aceiaşi in¬divizi se dau mari susţinători ai ştiinţei în faţa obscurantismului re¬ligiei. Dacă i-ai vedea cât caz fac de evoluţionism ai jura că au deschis în viaţa lor un manual de biologie. Poate. Să se uite la poze. La partea cu anatomia organelor reproductive. Pentru că iată-i în faţa testului. Istoria e o ştiinţă. Ra¬finată, venerabilă şi profundă. Are metodele ei de stabilire a fap¬telor şi o vastă şi sofisticată tra¬diţie de analiză şi interpretare a evidenţei istorice. Ce fac în faţa istoriei aceşti indivizi?! O calcă în picioare cu lozincile, pro¬pa¬ganda şi atitudinea lor obscu¬rantistă şi obscenă.
2. E interesant că exact aceiaşi indivizi ce se dau mari susţinători ai libertăţii de conştiinţă şi mari luptători pentru cauza uma¬nis¬mului fac ce fac şi îşi aleg ca ţinte exact ceea ce e facil şi lipsit de pericol. Nu-i vezi făcând pe eroii şi deştepţii în vreo moschee fun¬damentalistă islamică. Sau luând cu asalt vreo teocraţie maho¬me¬dană. Sau confruntând verde în faţă un mare dictator. Nu. Ţintele lor sunt grupuri şi instituţii re¬lativ benigne din Occident, care nici nu vor, nici nu pot să răs¬pundă cu violenţă. Laşitatea aces¬tor indivizi este dezgustătoare.
3. Remarcaţi. Zic indivizii ăştia: „Creştinismul, cu braţele sale înar¬mate, misionarismul şi in¬chi¬ziţia, au ucis în cei 2.000 de ani mult mai mulţi oameni decât celălalt monstru, nazismul.“ In¬teresant. Despre comunism ni¬mic, nimic… Oare cum se face că nu iese la socoteală deloc, de fie¬care dată când se face un astfel de inventar, barbaria organelor co¬muniste faţă de homosexuali, evrei, bolnavi etc.? Sunt şi astea bine documentate, nu? Profesorul Tismăneanu tocmai a scris pe această temă o lucrare receptată stelar în mediile academice şi in¬telectuale. A prezentat meticulos simetria comunism-nazism ca for¬me ale răului în istorie. E ac¬cident că el însuşi e ţinta ata¬curilor venite exact de la cei ce împărtăşesc profilul ideologic al indivizilor mai sus pomeniţi? Nu cred.
4. Pe măsură ce valul de ob¬scu¬rantism corect politic, anti¬ştiin¬ţific şi antiistoric de sorginte oc¬cidentală prinde rădăcini în ţări precum România, devine şi mai evident cât de mult lipsesc din peisajul intelectual al României istoricii şi oamenii de ştiinţă. E o discuţie separată, dar să notăm aici că România, dacă va su¬pra¬vieţui marilor mutaţii istorice ce urmează în acest secol, va su¬pra¬vieţui doar pe doi piloni: (1) co¬munitatea oamenilor de ştiinţă – singura care va putea să menţină România racordată la dinamica economică şi tehnologic-politică a mileniului trei şi (2) comu¬ni¬tatea istoricilor şi a oamenilor de cultură – singurii care vor putea asigura rebranduirea şi via¬bili¬ta¬tea identitară a „românismului“. În jurul acestor doi piloni ar trebui să se regrupeze mediile eco¬nomice, politice şi structurile de siguranţă naţională. Restul e demagogie şi aflare în treabă.

O dublă presiune
Ne aflăm în faţa unei presiuni du¬ble. Prima, din afară, din Occi¬dent, doctrinele de factură corect politică. Ele vin şi nivelează to¬tul, istorie, tradiţie, ştiinţă, în funcţie de priorităţile lor politice şi ideologice. A doua, de la baza socială şi culturală a însăşi na¬ţiunii: o deteriorare rapidă fără precedent. Parlamentul şi sis¬te¬mul de educaţie actuale din Ro¬mânia sunt evidenţa incon¬tes¬ta¬bilă. Să mergi prea departe în se¬colul XXI, grupat, ca naţiune, fă¬ră a putea răspunde acestor forţe şi fără a avea capacitatea de a le ţine sub control e imposibil.
În fine, am dat într-o discuţie de sine stătătoare. Să ne oprim aici. Mai sus, doar nişte gânduri răz¬le¬ţe, provocate de momentul în ca¬re valul uneia dintre cele mai ne¬simţite şi obscurantiste cam¬pa¬nii imaginable în istoria con¬tem¬po¬rană a atins spaţiul virtual po¬pu¬lat de limba şi cultura română. //
Cuvinte cheie: dicriminare, confesional, religie, crestinism, ortodoxism, catolicism,anglicanism, protestantism

Dragos Paul Aligica – un antiexemplu de editorialist-analist si de formator de opinie

Liviu Drugus
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus
Precizare LD: Dupa ce am postat, mai sus, articolul lui Dragos Paul Aligica (DPA) preluat de pe net, voi comenta, intercaland aceste comentarii in textul autorului DPA, marcand inceputul comentariului cu initialele numelui meu urmat de doua puncte, si incheind comentariul cu doua puncte urmate de initialele numelui meu. Textul comentariilor mele va fi subliniat pentru a detasa cat mai bine afirmatiile autorului articolului de comentariile mele. Voi comenta pe marginea ideilor prezentate in articol, a argumentarilor, a arhitecturii articolului, a continutului de ansamblu, precum si a concluziilor si a posibilelor consecinte ale promovarii de catre Revista 22 a unor asemenea editoriale. Ca si in celelalte alte zeci de (cvasi)recenzii la articole sau carti aparute in limba romana semnate de mine, (cvasi)recenzii) publicate pe blogul meu http://www.liviudrugus.wordpress.com, sper, in continuare, ca acest mod de recenzare/ prezentare/ comentare sa primeasca evaluari critice ale celor care se considera indrituiti sa o faca. Regret ca sunt nevoit sa scriu fara diacritice (lipsa diacriticelor ingreuneaza lectura), dar ”stiinta” scriitorilor de programe inca nu a gasit solutia sa transpuna scrisul cu diacritice si pentru cei care au softuri (mai) vechi… Titlul articolului vrea sa sugereze ca DPA este un bun crestin, un bun roman, un om de ”stiinta”, un om de cultura, un cunoscator al trecutului (istoric), un om de bun-simt si … un bun editorialist. Rezervele mele au aparut chiar de la inceput, iar unele comentarii mi-au confirmat aceste rezerve, determinandu-ma sa fac o analiza de ansamblu a articolului. Voi scrie, din nou, ca si pana acum, cuvantul ”stiinta” intre ghilimele, mai ales cand se face referire la ”stiintele socio-umane”, cu precadere la ”stiinta” numita istorie… In loc de o autocaracterizare, pe pagina sa de Facebook (www.facebook.com/pauldragos.aligica/info ) DPA listeaza aprecieri negative la adresa articolelor sale (masochism intelectual? bravada ieftina? Marketing negativ cu expectatii pozitive? Toate la un loc?). Le includ aici, in continuare, pentru a nu mai consuma timpul cititorilor cu intrarea pe pagina respectiva, dar si pentru eventualitatea ca, in viitor, DPA sa renunte la acest teribilism infantil si sa afiseze, cu sinceritate si buna credinta, crezul sau de viata/ cariera etc. Lista lunga de articole si lucrari publicate in tara si strainatate, calitatea sa de cercetator principal la Univ George Mason (vezi http://dragos-paul-aligica.ro/) nu au darul sa ma impresioneze (cel putin pana in momentul in care le voi citi).

About Paul Dragos
CE SPUN CITITORII DESPRE MINE:

Anonim:
Băşcălie ieftină, omiterea nuanţelor, lipsa îndoielilor, apetit pentru sentinţe definitive. Toate acestea fără a avea nici cea mai mică pregătire în domeniul despre care se face vorbire.

Kiril:
Imi pare rau sa constat ca acest baiat, cu aer civilizat, ma refer la d.Aligica, este un om de rand, un om fara credinta, fara identitate. In secolul XIX, secolul formarii statului national, nu oricine avea dreptul de a vorbi despre mersul lumii. Si asta pentru ca erau o groaza de smecheri care nu apartineau comunitatii, alogenii, dar care voiau sa foloseasca ruralitatea romaneasca pentru a spolia resursele Principatelor, ale romanilor in general. La adapostul unui nume autentic romanesc, prin asta inteleg numele romanilor din Principate, Transilvania, Basarabia, Bucovina, Timoc, sunt indivizi care se legitimeaza ca fiind indreptatiti sa spuna apasat care este starea Romaniei.
Sunt convins ca domnul Aligica este roman, probabil arman (sau istroroman ori meglenoroman), ma refer la nume, dar modul in care se exprima, si nu ma refer doar la acest articol, exprima un tip de instrainare evident. Daca tot este un om descatusat de matrice, un americanizat, ar fi bine sa rennunte la “insomniile pe care i le da evolutia Romaniei. Mai bine sa se face agent de vanzari de praz.

Gheorghe:
Da tipul asta care a scris articolul ce „om de stiinta” e? ce pregatire are? Mi se pare penibil. toate editorialele lui sunt pline de falistati. care e agenda lui?

Gabriela:
Am mare admiratie pentru cartile despre liberalism pe care le-am citit cu mullta placere, dar acum simt nevoia sa fac o rectificare . Cartea [pornografica] la care face referire dl Aligica se numeste pisicuta in cizmulite si are ca eroina o prostituata care se retrage din exercitiu functiunii pe la 21 de ani….

Ion:
Ma intreb daca sunteti “agent” al serviciilor prost instruit sau un ofiter bine documentat?

Roxana-clara:
Neoconu’ Aligica traduce de fapt dintr’o singura sursa si „impodobeste” traducerea cu cateva considerente personale bazate pe vasta lui expertiza in…ce? In climatologie? In glaciologie? Nu. In sociologie – nu pare. In Economie? Nici atat. Omul e doar analist politic!

Anonim:
Aligica nu e, de fapt, ziarist ci agent de influenta american.

Flo:
Nici Dan Diaconescu in colaborare cu Vadim Tudor n-ar fi reusit sa scrie asemenea aberatii. Dragi ziaristi aveti un viitor stralucit la Libertatea.

Matei:
Domnule Aligica, in acest moment singurul lucru care imi insulta inteligenta este articolul dumneavoastra. Efectiv ori nu stiti despre ce vorbiti ori prezentati informatiile voit in mod deformat.

Anonim:
Un om lipsit de valoare. Colegii de facultate pot confirma ca a fost exmatriculat si trimis in productie. Se poate verifica faptul ca a fost dat afara pentru ca nu se tinea decat de chefuri, femei si scandaluri. Un asemena om nu are credibilitate.

Ioan:
Stupefiant articolul! Eu tot nu vad nici o idee pertinenta. Aligica ar trebui sa ia cursul de Econimia 01 si mai departe si apoi sa isi revizuiasca aberatiile sale pe teme economice (…). Ma surprinde ca pretinde ca cerceteaza (economia!) la GMU dar nu are pagina de web acolo. Singura concluzie pertinenta este ca ca domul este republican sau afiliat la tea-party

Danon:
Vorbind despre metoda stiintifica, domnule Aligica… rationamentul dumneavoastra este complet gresit din punctul de vedere al logicii formale.

Dl C.ostel:
Citat din dl Aligica ”vedem cum noile generatii imbratiseaza – cu acelasi abandon stupid ca si tineretul occidental – temele progresist-stagiste” Ce sa zic, deci sunt stupid! Va multumesc dl Aligica pentru aceasta apreciere. (sunteti orientat spre ”argumente”, sunteti altfel decat cei care va ataca la persoana…)

Florian:
Dl. Aligica nu este in afara; dinsul este clar impotriva oricarei atitudini normale cetatenesti

Horia_m:
Articolul lui DP Aligica nu face onoare redactiei hotnews! Mi se pare trist ca curentul acesta conservator si lipsit de o argumentatie completa, prinde si la jurnalisti de la hotnews. Problema unei prese care tine ocupat permanent poporul cu prostii, in loc sa stimuleze reforma de mentalitati, demult scadenta!

Teodor G.:
Constat ca aici nu apar decat comentariile favorabile autorului articolului. Asta mi se pare ca spune totul despre Dl. Aligica.

Dan123:
Nu poti decat sa te amuzi la cele scrise aici si sa-i cauti alta slujba acestui pseudo-jurnalist

Bolsevicul:
De mult n-am mai citit nişte rânduri atât de patetice. După ce şi-au zdrobit duşmanii interni, ciracii d-lui Băsescu au rămas fără obiect al muncii. Sfânta lor mânie proletară nu mai are, deocamdată, împotriva cui să se desfăşoare, opoziţia fiind pusă cu botul pe labe. Ca să nu-şi iasă din mână, până una-alta, trebuia găsită o supapă de eliberare a surplusului de spirit combativ al portocaliilor fanatici.

Bibishte:
Nu inteleg ce se doreste prin asemenea articole.

Inchei aici scurtele referiri la autorul articolului din Revista 22 si trec la comentarea articolului prin insertii in text. Aceste insertii vor fi completate cu cateva concluzii :LD

Despre campania anticreştinism, antiştiinţă, antiistorie, antibun-simţ
Revista 22 Editie scrisa
26.02.2013

de Dragos Paul Aligica

5953 vizualizari | 52 comentarii

Valul uneia dintre cele mai nesimţite şi obscurantiste campanii imaginable în istoria contemporană a atins spaţiul virtual populat de limba şi cultura română.

LD: Mostra descrisa mai jos (o glumitza ideologica atee sau anticrestina) care a circulat si pe FB nu-i permite niciunui autor sa o descrie ca fiind un val al unei campanii nesimtite si obsurantiste din istoria contemporana care a atins (cata impertinenta!) spatiul virtual populat (??!!) de limba si cultura romana… O asemenea caracterizare miroase a limba de lemn stalinist, chiar daca DPA nu a ”beneficiat” de scoala comunista din Romania. Mirarea mea referitoare la cum pot avea unii tineri limbajul unei epoci pe care n-au trait-o decat la gradinita si scoala primara are, totusi, un raspuns posibil: profesorii din liceu si facultate erau, in proportii care imi scapa, fostii sefi de promotii, activisti dedicati sau pur si simplu neinteresati sa se mai schimbe. Am constatat, la inceput cu surprindere, ca multi dintre acestia si-au pastrat limbajul, cuvintele de baza si atitudinea vehementa fata de oricine ar avea o alta opinie. Cred ca ideologiile de varii culori, nuante, consecinte, forme de vehiculare, numar de aderenti etc. pur si simplu exista si trebuie considerate ca atare, eventual combatute cu argumentele ideologiei celui care le critica. Chiar daca articolul de fata ar vrea sa se desprinda de dialogul ideologic (firesc in lumea civilizata) si sa devina ”popular” (adica pe intelesul tuturor, inclusiv al celor cu diplome cumparate, cu doctorate falsificate si cu pretentii academice inalte), tot nu consider oportun limbajul virulent de tip Scanteia anilor 50 (am gasit pe FB un articol editorial din Scanteia cu ocazia mortii lui Stalin: citit detasat, cu intonatie si cu mimarea patosului celui care l-a scris ar iesi o buna comedie…). Asadar, acuza aruncata pe net de un glumetz posibil ateu, posibil anticrestin, nu justifica clasarea acesteia ca fiind ”o campanie inimaginabila in istoria contemporana”. O asemenea descriere seamana mult cu limbajul tabloizat al TV urilor care anunta coduri galbene pentru vanturi ce abia clatina copacii… Invocarea culturii romane in imediata apropiere a agresiunii ”nesimtite si obscurantiste” vizeaza sensibilul suflet al romanilor impartiali, simtitori si degraba sifonabili in materie de eul lor national destul de confuz dar, prea adesea, racnit si urlat pentru varii interese electorale. Chiar daca Revista 22 are o anumita pozitionare fata de fortele partidice romane, un editorial ca cel semnat de DPA are darul de a alunga multi posibili votanti spre alte zone ideologice. Cat priveste sintagma ”limba si cultura romana care populeaza spatiul virtual” o consider nefericita, neinspirata si de un populism ieftin, demn de publicatia ”Tricolorul”. :LD

DPA: De ceva vreme, suntem bom¬bar¬daţi pe Internet cu o furibundă campanie anticreştină. E ceva de inspiraţie occidentală. Îmbracă, în special, o for¬mă anticatolică, dar, în realitate, când ajunge pe plaiurile noastre, nu dis¬cri¬minează doctrinar sau confesional, căci purtătorii ei sunt incapabili de astfel de nuanţe conceptuale şi is¬torice. La o pri¬vi¬re mai atentă, nu este însă o cam¬panie doar anticreştină. E o cam¬panie antiştiinţă, antiistorie, an¬tibun-simţ.
LD: Limbajul apocaliptic, specific ideologiilor deficitare dar doritoare de afirmare si de impunere, socheaza din nou: bombardament, campanie, furibund, anti- etc. Obiectul criticii DPA-iste este vag, daca nu chiar vid. Localizarea spatio-temporala a ”campaniei furibunde” este la fel de vaga. Cand a inceput aceasta campanie? Raspuns precis: ”de ceva vreme”. De unde vine aceasta furibunda unda anticrestina? Raspuns precis: ”din Occident”. Care este tinta atacului furibund? Raspuns precis: crestinismul (indeosebi catolicismul), ”stiinta” , istoria si bunul simt. Ce calitati de speriat detin acesti atacatori apocaliptici? Răspuns precis: purtatorii campaniei sunt niste ”incapabili de… nuante conceptuale si istorice”. Cu alte cuvinte, niste incapabili arunca o petarda fumigena si un editorialist de la o gazeta cu pretentii ”culturale” fine, ii trateaza ca fiind mai periculosi decat razboiul atomic, terorismul fundamentalistilor islamici sau ploaia de meteoriti. Pericolul este unul extrem de grav, suntem avertizati, devreme ce glumitza cu crucea si svastica vizeaza intreg crestinismul, toata stiinta, indeosebi marea stiinta a povestilor si povestirilor istorice, ca sa nu mai spunem despre atacul la bunul simt. Si toate astea devin de un interes extrem indeosebi ”cand (campania) ajunge pe plaiurile noastre”. Care plaiuri? Evident, plaiurile noastre romanesti virtuale, internetice… Asadar, atacatorii sunt niste necunoscuti, dar niste necunoscuti incapabili, capabili sa distruga valorile noastre cele mai de pret de pe plaiurile noastre virtuale. :LD.

O chestiune de cultură generală, nu de religie
Mostră. Ţi se arată două sim¬boluri: crucea şi svastica. Sub ele scrie:
„Unul dintre acestea este sim¬bolul celei mai mari organizaţii criminale din istorie, care a co¬mis genocide şi a oprimat prin abuz psihologic şi ameninţări pe cei ce gândeau altfel. Timp de mulţi ani, milioane de oameni, inclusiv evrei, homosexuali, bol¬navi etc., au fost masacraţi. Ce¬lălalt este simbolul nazismului“. După care urmează o salvă de co¬mentarii de tipul: „Creştinismul, cu braţele sale înarmate, mi¬sio¬narismul şi inchiziţia, au ucis, în cei 2.000 de ani, mult mai mulţi oameni decât celălalt mons¬tru, nazismul“.

LD: Aceasta mostra-glumitza se vrea a fi proba irefutabila a existentei unei strategii globale/ a unui scenariu mondial ce vizeaza distrugerea crestinismului ca doctrina, acuzandu-l a fi mai criminal decat socialismul national german. Despre fratele geaman al acestuia, socialismul international sovietic nu se aminteste nimic… Oare nu cumva….??? Dar sa nu ma las prada tentatiilor scenaristice nicolaesciene si sa vedem cum a reactionat bunul simt al bunului editorialist 22-an. Iata si luarea vigilenta de atitudine:LD. :

Prima reacţie în faţa acestui asalt la adresa bunului simţ este să spui: cineva trebuie să le explice acestor indivizi că această chestie pe care o distribuie e o im¬be¬ci¬li¬tate. Produsă fie de nişte im¬be¬cili, fie de nişte canalii de pro¬pagandişti care ştiu bine ce fac. Şi că cei care o dau mai departe nu fac decât să participe în ca¬litate de „idioţi utili“ la o imensă bătaie de joc, în primul rând faţă de ei înşişi.

LD: Dupa bombardamentul furibund, iata ca vine si asaltul (perfect logic si firesc in ordine militara…). Tinta asaltului: bunul-simt al romanilor! (autorul se face a nu observa ca acest atribut uman numit bun simt este pe cale de disparitie, iar asaltul nu prea mai are obiect…). Dar, in lipsa unor contra-atacuri pe masura atacurilor incapabililor, trebuie sa apara un Spirit, o Constiinta, o Persoana cu har si cu potential combativ pe masura incapabililor obraznici si care atacă bunul-simt de pe plaiurile noastre mioritico-virtuale. Ca acest Spirit inalt este insusi DPA, orice cititor, oricat de incapabil ar fi, tot pricepe. Zice Inaltul Spirit: ”Cineva trebuie sa le explice acestor indivizi ca aceasta chestie pe care o distribuie e o imbecilitate”. Lucrurile se clarifica intrucatva: Occidentul, aflat la originea bombardamentului informational asupra plaiului nostru strabun geto-daco-celtic, este compus, de fapt, din ”cativa indivizi”… Or fi ei putini, dar, vorba ideologului sovietic, ”astia trebuie omorati de mici”. Si cine se apuca sa tina piept ditamai Occidentului compus din cativa indivizi? Raspuns precis: cineva! Sublinierea prin repetitie tine de un rictus nervos verbal in fata imaginii dusmanului feroce: ”acestor indivizi ca aceasta chestie”. Cu ce ne bombardeaza, asadar, Occidentul format din cativa indivizi? Raspuns precis: cu o ”chestie”. Dar nu cu vreo chestie desteapta, forjata indelung in laboratoare secrete, ci cu o chestie imbecila, produsa de imbecili sau, alternativ, de ”canaliile de propagandisti care stiu bine ce fac”. In buna traditie dialectica, DPA ne ofera chipul dusmanului ideologic, la alegere: a) niste indivizi imbecili care nu stiu ce fac sau b) niste canalii de propagandisti care stiu ce fac. Asadar, adanca filosofie si introspectie aligiciana ne ofera cu exactitate nivelul de periculozitate si gradul de risc al atacatorilor furibunzi: niste unii care nu stiu ce fac sau niste unii care stiu ce fac. Spre deosebire de agresorii identificati ca fiind fie prosti fie destepti, Inaltul Spirit isi etaleaza clasa culturala aleasa prin folosirea cuvintelor care descriu dusmanul de clasa (politica): imbecili, idioti, canalii, propagandisti, indivizi ca-și bat joc de ei insisi (eufemism pentru idioti si imbecili). Cu putina imaginatie am putea vizualiza virtual dialogul dintre doctorul in economie si sociologie DPA si imbecilii care au alte opinii decat ale domniei sale: – Tu esti idiot! – Ba tu! – Ba tu! Si tot asa asimptotic spre infinit….Un gand necurat mi se strecoara in minte: oare nu cumva DPA este platit de Universitatea George Mason nu in calitate de subiect cercetator, ci in aceea de obiect cercetat? Parca intuind necuratu-mi gand, DPA se grabeste sa ne impresioneze cu calitatea sa de cercetator-analist-jurnalist-editorialist-economist insirand un sirag de perle academice, dintre acelea pe care Mariana Codrut le culege de prin manuscrisele veleitarilor amatori de eterne glorii culturale. Cititi cu atentie paragraful de mai jos: fiecare propozitie contine perle de o valoare inestimabila: LD
DPA: Indiferent dacă eşti religios sau nu, aici e vorba de cultură ge¬ne¬rală, noţiuni elementare de is¬torie şi de bun-simţ. Nu e vorba de religie, e vorba de altceva. Dar ce aşteptări avem? La şcoală nu mai ai ocazia să înveţi istorie. Spiritul ştiinţific este pentru mulţi o dogmă – predată ca atare -, nu un principiu de gândire. Iar bunul simţ e prima victimă în fa¬ţa ignoranţei, dogmatismului şi pro¬pagandei.
LD: Ca intr-o piesa de muzica preclasica, unde dupa bubuiturile tunetelor ce anuntau furtuna de vara, in scurt timp instrumentele sugerau liniste, un cer insorit si o natura vesela, tot asa dupa anuntata apocalipsa a bombardamentelor si asalturilor unor imbecili idioti sau a unor propagandisti canalii, apare calmul olimpian din varful caruia Inaltul Spirit ne povatuieste si ne explica ce e cu aceste presupuse bombardamente, asalturi si atacuri. De fapt, in ofensiva anticrestina/ anticatolica nici ”nu e vorba de religie, e vorba de altceva”. Daca nu cumva Inaltul Spirit este cu mult mai subtil decat pare, religia nici nu conteaza in ecuatie. Ea este doar un pretext pentru redesenarea sferelor geopolitice de influenta, catolicismul fiind obiectul atacului din partea sferelor protestante (ortodoxia, pare-se, nu prea conteaza in ponderile credinciosilor in totalul mondial). Ehe, dar pentru asta trebuie sa ai cultura generala, iar baza culturii generale, asa cum ne sugereaza DPA, o constituie Istoria. (posibila legatura cu materialismul istoric trebuie exclusa, data fiind orientarea libertara a dlui DPA). Asadar, incultii de cititori (tineri) n-au nicio sansa sa priceapa ceva din peroratiile pe tema pericolului fortelor anticrestine, devreme ce ”La scoala nu mai ai ocazia sa inveti istorie” (intelegand prin asta ca inainte de 89 se invata istorie serioasa). Spiritul stiintific este, in aceste vremuri de criza, dogmatizat si nu lasat la nivel de ”principiu de gandire”. Am acum ocazia sa ma deconspir, sa ma demasc, sa-mi torn cenusa in cap si sa ma las lapidat de oamenii de bine si de bun simt. Recunosc ca printre imbecilii idioti si canaliile care propaga atacuri la adresa ”stiintei”, ma aflu si eu. Am scris in repetate randuri in revista ETC (www.ugb.ro/etc) despre moartea ”stiintei” moderne, disciplinare si fragmentate in exces si nasterea cunoasterii integrale, holistice, complexe, transdisciplinare, postmoderne. ”Stiinta” a murit, traiasca Cunoasterea!”, scriu ori de cate ori am ocazia sa o fac. Cititorii atenti au observat, desigur, ca doar cuvantul ”stiinta” si modul de organizare a acestei activitati imi repugna, nu si ideea de a cunoaste cat mai mult, mai exact si mai predictiv. Printre obiectivele bombardamentului si atacului/ asaltului meu furibund la adresa bunului-simt ”stiintific” se afla doua abordari ”stiintifice” de marca: ”managementul stiintific” si ”socialismul stiintific”. Nu in ultimul rand istoria este, pentru mine, ultima dintre toate disciplinele care ar putea fi considerata ”stiinta” in sens clasic (repetabilitate, predictibilitate etc). Modul in care este rescrisa istoria de fiecare grup invingator si dominator ma scuteste de a mai vorbi despre ”stiintificitatea” istoriei. Ar mai lipsi ca DPA sa clameze nevoia de ”stiintificitate” a religiei, respectiv ca lipsa bunului simt din partea slujitorilor religiei este urmare directa a atacurilor la adresa ”stiintei” in general si a ”stiintei” religiei in special. :LD

DPA: Bun. Acestea fiind spuse şi lăsând la o parte reacţiile imediate, tre¬buie să clarificăm totuşi natura pro¬blemei. Ce poţi face în faţa unor asemenea afirmaţii? Te miri. Dar şi mai tare te miri să vezi că sunt indivizi care o iau de bună şi sunt gata să polemizeze în sus¬ţinerea ei, făcând apel la ştiinţele istorice. LD: Printre acesti indivizi, fara sa ne miram, la loc de frunte se situeaza insusi polemistul DPA, convins ca istoria are raspunsuri la problemele prezentului si viitorului. :LD
DPA: Să o privim deci ca pe o pro¬blemă de istorie. De competenţă epistemică. Ai, aşadar, două poziţii. Una este a acestor indivizi. Pe de altă parte, sunt mii şi zeci de mii de lucrări de istorie: antică, me¬dievală, modernă şi contemporană. Plus lucrări de me¬todologia şi epis¬temologia istoriei şi gândirii istorice. LD: Spiritul cantitativist il bantuie mereu pe autorul articolului. Aflam ca marele razboi este dus de catre cativa indivizi impotriva a zeci de mii de savanti istorici. Presupun ca printre acestia se afla si cei care au scris Istoria Romaniei in perioada ceausista. Nu-ti ramane decat sa iei cartile de istorie de atunci si sa afli adevarul gol golut… :LD
DPA: Te duci la bi¬bli¬o¬tecă şi deschizi un manual de is¬torie medievală. Medieval Eu¬rope de C. Warren Hollister. Ale¬gere nu chiar la întâmplare, pen¬tru că e ediţia a opta a unuia din¬tre cele mai utilizate manuale în universităţile americane. Deci ce¬va ce se afirmă şi e acceptat ca legitim şi justificat în chiar epi¬centrul corectitudinii politice – intelectualmente locul cel mai ostil din univers creştinismului, religiei şi formelor de moralitate social-tradiţionale. Deci, ediţia a opta, repet, a unuia dintre cele mai răspândite manuale în care se tratează factual, istorico-şti¬inţific problema noastră de in¬teres. Scris de un istoric, me¬die¬valist respectat, considerat unul dintre cei mai buni din lume.
Ce spune omul la pagina 427, în concluzia unei lungi discuţii des¬pre Papalitate, Biserică, Im¬periu:
„Trecând peste zgomotul şi pra¬ful ridicat în jurul disputelor vremii, rămâne faptul că Bi¬se¬rica a sponsorizat naşterea uni¬versităţilor, un număr mare de şcoli şi spitale, aziluri pentru bolnavi, handicapaţi şi refugiaţi, orfelinate pentru copii. Sub di¬rectivele papalităţii, dreptul şi doctrina au fost rafinate şi dez¬voltate şi au apărut sisteme teo¬logice care au pus pe baze ra¬ţionale şi raţionaliste explorarea misterelor existenţei şi creaţiei. În aceste moduri şi nenumărate altele asemănătoare, Biserica Me¬¬dievală a servit, modelat şi formatat Civilizaţia Europei Oc¬cidentale.
Lucrurile stau exact invers de¬cât susţine o întreagă mitologie: Biserica a ajutat raţionalismul mai mult decât l-a subminat, a subminat autocraţia şi ab¬so¬lu¬tismul mai mult decât le-a sus¬ţinut, a afirmat demnitatea uma¬nă mai mult decât a încălcat-o. Impactul Creştinătăţii medievale asupra lumii moderne este prea profund şi complex ca să poată fi măsurat. Oricum nu poate să fie doar o simplă coincidenţă fap¬tul că civilizaţia care a trans¬format faţa globului terestru s-a născut şi a crescut în sânul unei societăţi care a avut cel mai ela¬borat, integrat şi rafinat sistem de gândire şi practică religioasă pe care umanitatea le-a cunos¬cut vreodată.“
Bun. Deci am afirmaţii ca cea de mai sus şi altele asemenea făcute de sute de savanţi, istorici, so¬ciologi, economişti, politologi de-a lungul timpului. Şi am afir¬maţii ca cea de şi mai sus făcute de o reţea globală de pro¬pa¬gandişti imberbi, plecaţi de acasă cu pluta, cu sau fără conştiinţa a ceea ce fac, de ce fac şi pe unde au ajuns. Pe cine să cred?
LD: Jocul de-a exemplele (Lenin) pare a fi, pemtru DPA, o joaca preferata de-a argumentarea. Iti alegi manualul care iti convine, extragi citatul care te ajuta si demonstrezi irefutabil ca ai dreptate, ca doar e scris in carti nu? Iar sutele de savanti istorici nu mint… Haida de! Ni se mai dezvaluie, treptat, ca ceea ce cu cateva randuri mai sus erau prezentati ca fiind niste indivizi imbecili sau cativa propagandisti canalii, acum ni se spune ca avem de-a face cu o ”retea globala de propagandisti”. Ar fi culmea ca aceasta retea sa fie compusa doar din cativa indivizi… imberbi si dusi cu pluta (nebuni).
DPA: Întrebare retorică, evident. Aş încheia discuţia aici, căci mare lucru nu ar mai fi de spus pe această linie. E o chestie de sim¬plu bun-simţ în faţa evidenţei istorice sau, dacă asta e inac¬cesibilă gradului nostru de edu¬caţie şi cultură, e o chestie cla¬sată din simplu respect în faţa acelor minţi care s-au ocupat se¬rios şi profesionist de inter¬pre¬tarea trecutului şi care ne spun că trebuie să fim foarte atenţi când ne aventurăm să facem ast¬fel de afirmaţii. LD: Dus pe valuri de pluta acuzatiilor aruncate si neargumentate, DPA scapa porumbelul din gura si scrie clar ca ”istoria este interpretare a trecutului”, iar fata de aceleasi fapte pot fi n+1 interpretari, toate clamand stiintificitatea, rigoarea, adevarul… ”Evidenta istorica” este, pentru DPA, un fapt accesibil doar oamenilor de bun simt, dar unul inaccesibil idiotilor needucati.

Câteva note
N-avem ce discuta sau polemiza. Nu există temă de polemică. Abe¬raţiile se clasează ca atare şi se execută, nu se discută. Mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei şi istoriei. Punct. LD: DPA probeaza fara drept de apel/ recurs ca nu este dispus sa polemizeze cu nimeni pe aceasta tema. El are dreptate si punctum! Stilul bolsevic al interzicerii oricarui dialog, infatuarea ca detii adevarul si convingerea ca cei care au alte opinii sunt bieti idioti dusi cu pluta nu-l onoreaza deloc pe editorialistul Revistei 22, dar si pe redactorii acestei reviste cu o notorietate si respectabilitate aflate la cote rezonabile. DPA face stiinta pura iar cei care au alte opinii fac propaganda si mitologie. :LD
DPA: Totuşi, să mai adăugăm câteva no¬te într-un alt registru:
1. E interesant că exact aceiaşi in¬divizi se dau mari susţinători ai ştiinţei în faţa obscurantismului re¬ligiei. Dacă i-ai vedea cât caz fac de evoluţionism ai jura că au deschis în viaţa lor un manual de biologie. Poate. Să se uite la poze. La partea cu anatomia organelor reproductive. Pentru că iată-i în faţa testului. Istoria e o ştiinţă. Ra¬finată, venerabilă şi profundă. Are metodele ei de stabilire a fap¬telor şi o vastă şi sofisticată tra¬diţie de analiză şi interpretare a evidenţei istorice. Ce fac în faţa istoriei aceşti indivizi?! O calcă în picioare cu lozincile, pro¬pa¬ganda şi atitudinea lor obscu¬rantistă şi obscenă. LD Desi promite ca va continua cu cateva remarci ”in alt registru”, DPA recidiveaza: subliniaza din nou ca a bagat in seama niste imbecili care nu cred in ”stiinta” istoriei, a evidentelor istorice pe acesti neterminati le calca in picioare. Cei care au alte opinii decat Inaltul Spirit Stiintific sunt, din nou, etichetati ca obscurantisti si obsceni, desi obscenitatea este chiar in mintea lui DPA care vede (cu ochii mintii) cum oponentii sai se uita la pozele cu organele reproductive, asa ceva fiind, tot in mintea lui DPA, un semn cert al retarditatii…:LD
2. E interesant că exact aceiaşi indivizi ce se dau mari susţinători ai libertăţii de conştiinţă şi mari luptători pentru cauza uma¬nis¬mului fac ce fac şi îşi aleg ca ţinte exact ceea ce e facil şi lipsit de pericol. Nu-i vezi făcând pe eroii şi deştepţii în vreo moschee fun¬damentalistă islamică. Sau luând cu asalt vreo teocraţie maho¬me¬dană. Sau confruntând verde în faţă un mare dictator. Nu. Ţintele lor sunt grupuri şi instituţii re¬lativ benigne din Occident, care nici nu vor, nici nu pot să răs¬pundă cu violenţă. Laşitatea aces¬tor indivizi este dezgustătoare. LD: De te fabula naratur! :LD
3. Remarcaţi. Zic indivizii ăştia: „Creştinismul, cu braţele sale înar¬mate, misionarismul şi in¬chi¬ziţia, au ucis în cei 2.000 de ani mult mai mulţi oameni decât celălalt monstru, nazismul.“ In¬teresant. Despre comunism ni¬mic, nimic… Oare cum se face că nu iese la socoteală deloc, de fie¬care dată când se face un astfel de inventar, barbaria organelor co¬muniste faţă de homosexuali, evrei, bolnavi etc.? Sunt şi astea bine documentate, nu? Profesorul Tismăneanu tocmai a scris pe această temă o lucrare receptată stelar în mediile academice şi in¬telectuale. A prezentat meticulos simetria comunism-nazism ca for¬me ale răului în istorie. E ac¬cident că el însuşi e ţinta ata¬curilor venite exact de la cei ce împărtăşesc profilul ideologic al indivizilor mai sus pomeniţi? Nu cred. LD: Si eu am remarcat lipsa acuzelor la adresa comunismului, dar asta este strategia ideologica a ”dusilor cu pluta” incriminati de DPA si nu-i poti obliga sa se refere la ceea ce crezi tu ca ar trebui sa se refere. Divide et impera, mutarea accentelor dupa propriile interese – acestea fac parte din orice ofensiva strategica bine elaborata. Dar demontarea acesteste strategii nu se face cu trei invective si doua injuraturi… Invocarea profesorului Tismaneanu (cu statut similar, daca nu chiar identic cu al lui DPA – cetatean roman care preda la o universitate americana) imi aminteste de mai multe tentative de dialog cu acesta, toate fiind lasate fara raspuns. O fi oare inapetenta pentru dialog a unor cetateni cu un anumit statut special o parte componenta a fisei postului? Si ca sa nu creada cititorii ca am incercat un dialog cu dl Tismaneanu injurandu-l (cum face DPA cu antistiintificii sai dusmani virtuali din Occident) precizez ca am incercat sa-i sugerez ca este mai plauzibila ipoteza mea ca fascismul si bolsevismul sunt ideologii gemene si, deci, foarte asemanatoare in esenta, ambele fiind doctrine de stanga, in timp ce dl Tismaneanu in cartea sa ”receptata stelar” (?) sustine ca fascismul reprezinta extrema dreapta iar bolsevismul extrema stanga. De aici incolo asteptam argumente si contraargumente, dar a venit doar tacere… :LD
4. Pe măsură ce valul de ob¬scu¬rantism corect politic, anti¬ştiin¬ţific şi antiistoric de sorginte oc¬cidentală prinde rădăcini în ţări precum România, devine şi mai evident cât de mult lipsesc din peisajul intelectual al României istoricii şi oamenii de ştiinţă. E o discuţie separată, dar să notăm aici că România, dacă va su¬pra¬vieţui marilor mutaţii istorice ce urmează în acest secol, va su¬pra¬vieţui doar pe doi piloni: (1) co¬munitatea oamenilor de ştiinţă – singura care va putea să menţină România racordată la dinamica economică şi tehnologic-politică a mileniului trei şi (2) comu¬ni¬tatea istoricilor şi a oamenilor de cultură – singurii care vor putea asigura rebranduirea şi via¬bili¬ta¬tea identitară a „românismului“. În jurul acestor doi piloni ar trebui să se regrupeze mediile eco¬nomice, politice şi structurile de siguranţă naţională. Restul e demagogie şi aflare în treabă. LD: Ipoteza ca glumitza cu crucea si svastica defineste ”valul de obscurantism corect politic, atistiintific si antiistoric de sorginte occidentala” este, cred rizibila si total neconvingatoare. ”Argumentul” ca in Romania lipsesc ”istoricii si oamenii de stiinta” este inca un porumbel scapat din gura Inaltului Spirit Justitiar prin care se face o distinctie intre istorici si ”oamenii de stiinta”. Asa este: una-i una si alta-i alta! Brusc, DPA devine profetic si ipotetic punand sub semnul intrebarii supravietuirea Romaniei ca natiune, pe parcursul acestui secol. Care sunt marile mutatii istorice cu care se va confrunta Romania nu ni se spune. O stie doar DPA. Speranta provine din randul a doua categorii (distincte!) de oameni: oamenii de stiinta, pe de o parte si istoricii (care nu-s oameni de stiinta, desi istoria este o mare ”stiinta”!!!) dublati de oameni de cultura (istoricii neintrand in aceasta categorie). Sintetizand, conform convingerilor intime ale lui DPA, Romania va fi salvata de trei categorii mari de oameni: oamenii de stiinta, oamenii de cultura si istoricii (care nu-s nici de stiinta, nici de cultura, ei fiind doar interpreti ai faptelor trecutului). Fara sa intentioneze, concluzia lui DPA coincide perfect cu convingerea lui Nicolae Ceausescu care repeta ori de cate ori avea ocazia ca doar stiinta si cultura, materialismul dialectic si istoric vor duce Romania pe cele mai inalte culmi de progres si civilizatie. Si uite asa am ajuns sa avansam ipoteza ca fascismul si bolsevismul una sunt, iar DPA si NC una gandeau. :LD

O dublă presiune
Ne aflăm în faţa unei presiuni du¬ble. Prima, din afară, din Occi¬dent, doctrinele de factură corect politică. Ele vin şi nivelează to¬tul, istorie, tradiţie, ştiinţă, în funcţie de priorităţile lor politice şi ideologice. A doua, de la baza socială şi culturală a însăşi na¬ţiunii: o deteriorare rapidă fără precedent. Parlamentul şi sis¬te¬mul de educaţie actuale din Ro¬mânia sunt evidenţa incon¬tes¬ta¬bilă. Să mergi prea departe în se¬colul XXI, grupat, ca naţiune, fă¬ră a putea răspunde acestor forţe şi fără a avea capacitatea de a le ţine sub control e imposibil.
În fine, am dat într-o discuţie de sine stătătoare. Să ne oprim aici. Mai sus, doar nişte gânduri răz¬le¬ţe, provocate de momentul în ca¬re valul uneia dintre cele mai ne¬simţite şi obscurantiste cam¬pa¬nii imaginable în istoria con¬tem¬po¬rană a atins spaţiul virtual po¬pu¬lat de limba şi cultura română. //
LD: Dubla presiune asupra soartei Romaniei ca natiune (dinspre Occident si dinspre Romania insasi) coincide cu dubla presiune asupra Romaniei resimtita de dictatorul roman NC in decembrie 1989: atat din Vest cat si din Est (Romania fiind in Est). Deci, nimic nou sub soare. Doar faptul ca pentru DPA Estul geopolitic nu prezinta niciun pericol. O fi chiar mantuirea care ne va veni de acolo? Pana a vedea de unde ne va veni mantuirea DPA trage semnalul de alarma ca Occidentul demolator de istorie si traditie este ajutat de romanii insisi, neciopliti si needucati, neintelegator si neintersati de propria soarta. Probabil ca un batalion/ regiment de istorici educati la scoala profesorului Daniel Barbu de la UB ar rezolva rapid situatia… :LD
Cuvinte cheie: dicriminare, confesional, religie, crestinism, ortodoxism, catolicism,anglicanism, protestantism

LD: Concluzie. Editorialul este scris in graba, incropit pe un singur exemplu de anticrestinism, lipsa argumentelor fiind compensata de abundenta invectivelor. Articolul incepe furtunos, vindicativ si amenintator, si se termina profetic si pesimist. Mostrele de limbaj de lemn sunt prea frecvente pentru a nu fi remarcate. La cuvintele cheie apar, surprinzator, termeni la care nu s-a facut nici cea mai mica referire in text (Culmea, eu am facut aceste referiri, cititind printre randuri). Asadar, nicaieri in articol nu se vorbeste despre protestantism, anglicanism, ortodoxism. Sau autorul a avut o varianta mai lunga a articolului, fiind nevoit sa taie din motive de volum excesiv, fie a adaugat confesiunile cu pricina sugerand cam dinspre care doctrine crestine vine anticatolicismul…. :LD

Cuvinte cheie: Dragos Paul Aligica, Liviu Drugus, Mariana Codrut, Daniel Barbu, Vladimir Tismaneanu, Nicolae Ceausescu, Lenin, C. Waren Hollister, stalinism, stiinta, istorie, anticatolicism, anticrestinism, fascism, bolsevism, protestantism, ortodoxie

Sat Valea Adanca, Comuna Miroslava, judetul Iasi 9 martie 2013

Reclame

Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români


Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români

Liviu Druguș
http://www.liviudrugus.wordpress.ro

http://www.liviudrugus.ro

 

Acest pamflet este aproape un pamflet. Cititorii să mă judece.

Sarcina de serviciu primită și acceptată de noul redactor șef al prestigioasei reviste românești de cultură de la Cluj, ”Tribuna”, din partea secretarului cu propaganda al celulei comuniste din USL Cluj Napoca, a rezultat din discursul ținut de acesta în fața activiștilor din presa proaspăt recucerită. Iată discursul:

”Tovarăși! Capitalismul este dușmanul socialismului. Misiunea noastră este să distrugem capitalismul muribund, aflat în ultimul său stadiu de putrefacție morală și de criză financiar-economică fără ieșire. Adevărații intelectuali patrioți ai națiunii române trebuie să militeze activ pe frontul anticapitalist, antiglobalist, antiamerican și antieconomist. Noi știm că între spiritul teoretic (filozofie) și acțiunea practică (economie) este o contradicție ireconciliabilă, antagonistă și antiumanistă. Socialismul va rezolva această contradicție măturând falșii intelectuali și falșii patrioți lichelizați și patapizați din străbuna cultură română. Homo sovieticus a fost doborât de homo economicus. Dar nu pentru mult timp. Doar prin distrugerea lui Homo economicus amfibolia dintre cine a fost mai întâi: ”oul dogmatic sau găina cu ouă de aur” va fi definitiv și deplin eradicată. Moarte găinilor trădătoare! Trăiască oul național român! Jos practica economică, sus teoria filozofardă! Tovarășe Mircea, mă adresez acum dumneavoastră, aveți misiunea de a conduce tribuna luptei revoluționare radicale împotriva burgheziei exploatatoare de pretutindeni, dar veți începe cu Clujul – această pretendentă bocciotă la binefacerile financiar-bancare ale ideii de capitală europeană. Nu avem nevoie de banii burgheziei europene compradore și trădătoare! Mulți așa ziși intelectuali au contribuit, în ultimile decenii, la ”întinarea mărețelor idealuri ale socialismului și comunismului” ca să-l citez pe tovarășul Iliescu atunci când a preluat puterea, prin mijloace specifice, de la predecesorul său Ceaușescu. Tovarășul Marga va fi studiat și publicat în tribunele muncii noastre de propagandă anticapitalistă. Filozofia salvează România. Dar nu orice filozofie, ci doar cea adevărată, cea care face profeții profunde și adevărate, nu cea care confundă veridicul cu adevărul. Chiar, tovarășe Mircea, oare de ce uneori suntem așa de obtuzi în a sesiza autenticul și de a ne lăsa conduși de aparențe. Dacă reforma educației inițiată de tovarășul Marga ar fi reușit, nu am fi ajuns să nu mai putem decela acum între gîndirea augurală a înaintașilor săi întru filozofie adevărată, numiții Kant, Bergson, Spengler sau Heidegger (cam mulți nemți, nu vi se pare?). De aceia va trebui să milităm susținut împotriva falșilor profeți care se prezintă sub pseudonimul ”maeștrii gândirii economice”. Nu am să-i nominalizez aici, pentru că ei chiar trebuie dați uitării, nu amintiți în articolele noastre de propagandă. Chiar vă rog să nu-i pomeniți în articol, ei nefiind altceva decât niște lăutari ai globalismului economic pe care doar niște universitari debilizați îi mai predau prin universitățile noastre pline de profeți ai nihilismului spiritual. Vă atrag foarte serios atenția asupra faptului că pentru acești imbecili profesorali cu diplomă orice valoare națională – fie ea filozofică, istorică, literară sau de altă natură – este topită în creuzetul neetnic indeterminat și indeterminabil ca urmare a lipsei de identitate a acestor valori etnico-naționale scumpe nouă. Degeaba avem în rândurile noastre un partid național dacă el nu este și suficient de liberal în afirmarea valorilor noastre intrinseci, socialiste ca formă, dar comuniste în conținut. Puteți apela cu încredere la sociologul Bodea Dorin care să scrie articole și cărți despre spiritul autoflagelator al unor români care par a fi lipsiți complet de încărcătură valorică și valorizatoare (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/) . Nu toți românii sunt ca Meșterul Manole, adică niște indolenți care nu-și duc treaba la bun sfârșit și apelează la ajutor extern pentru a termina o simplă construcție. Nu trebuie, oricum, să recunoaștem caracteristicile negative ale națiunii noastre. Românii nu au defecte morale, ci ei sunt harnici, primitori, ospitalieri și creștini, ctitori de mânăstiri, ei înșiși fiind uși de biserică, eufemistic vorbind. Totuși, românii au un uriaș defect: ei au, nu știu de ce, o falsã raportare la valoare, au o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã a meleagurilor noastre mioritice dragi, dar și de la cea imediat existențialã prin care nenumiții falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare etnică românească pură și consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar făurar al limbii românești, la clujeanul Blaga, la olteanul Brâncuși, la marele Arghezi, matematicianul Barbu, la tizul dumneavoastră Mircea Eliade sau la prea logicul Anton Dumitriu. Așadar, în afara acestui uriaș defect, românii nu au niciun fel de defecte. Defecți sunt doar nenumiții gînditori economici care au defectat cauza noastră și slujesc alte interese, motivați fiind arghirofilic. Chiar vă rog să insistați mereu asupra arghirofiliei în fiecare editorial și articol magistral, călăuză în lupta împotriva obsurantismului falșilor profeți. Cuvinte ca arghirofilie, amfibolie, autoflagelare, augural, apocaliptic etc. etc. trebuie folosite cât mai des deoarece ele conferă articolelor voastre adevărata lor esență culturală și intelectuală, etnică și națională autentică, veridică și nemimată așa cum fac falșii profeți. Pentru acești nenumiți, cultura noastră națională strămoșească – caracterizată prin puritatea etnică daco-turcică, slavo-mongolă, cumano-croată, tătaro-polonă și megleno-română – nu există. Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Despre falsa gândire economică a lui Eminescu au scris deja destui. Unii l-au făcut pe Eminescu economist, alții îl consideră și pe Hesiod ca fiind primul economist libertarian al lumii (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/28/hesiod-primul-economist-politic-si-etic-libertarian-interdisciplinar-al-lumii-sau-despre-dreptate-ordine-rost-destin-si-munca/). Poate libertin da, dar liberal nu. Eminescu și Hesiod sunt filosofi, nu homo-economiști. Musai să scrieți asta, că altfel… Cum spuneam, acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a filosofiei. Poate ați auzit de economistul ieșean Tiberiu Brăilean care chiar se crede filosof (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/). Alt ieșean, de data asta chiar filosof, Valeriu Gherghel
(vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/01/15/valeriu-gherghel-povesteste-in-stil-propriu-despre-scriere-citire-si-interpretare-de-la-facere-pana-in-prezent-adica-gherghelizeaza/) învață lumea să scrie economic. Ptiu, drace! Rău am mai ajuns. Aceastã idee a primatului economicului asupra filosoficului care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul. Ce rușine! Economiștii se strecoară printre noi îmbrăcați în mantia atot acoperitoare a filosofiei. Așa ceva partidul nostru nu va permite să se repete. Trebuie să scrieți în tribunele noastre că economiștii nu sunt intelectuali. Premiul Nobel pentru economie ar trebui să se numească Premiul Nobel pentru arghirofilie! Economiștii nu au patrie, pentru ei patria este piața globală! Ei ar fi în stare să-și extindă afacerile lor murdare și arghiro-filozofice în întregul univers. Nu le mai ajunge lumea noastră românească cu trei dimensiuni, trei culori și trei ciobănei. Ei vor să treacă la spațiul cu patru dimensiuni, iată unde duce lăcomia lor neocapitalistă, globalistă și universalistă! Și copii de la grădiniță știu că infrastructura este doar un simplu mijloc. Sper ca tovarășul ministru de la infrastructuri să nu se simtă lezat, dar așa este: infrastructura trebuie să stea la locul ei, acolo jos, in mocirlă și să nu pretindă a se urca înspre aerul rarefiat al suprastructurii filozofice. Dacă vom mai da nas homo-economicoșilor (auziți, puteți băga și o glumiță cu economicoșii homo, hi-hi-hi!) atunci să nu vă mai mirați că idealurile clasei muncitoare vor fi din nou intinate cu structuri infra. Suprastructura e totul, știm asta de la Marx. Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale naționale și etnice pur românești. De mituri ne arde nouă acuma când acuși bat din nou alegerile la ușă? Cum adică? Infrastructură să fie deasupra suprastructurii? Poate vă aud colegii de la Academie… Băgați-vă mințile în cap și calculatoarele în priză și apucați-vă de scris. Aceasta este cea mai nobilă și intelectual-culturală ocupație, nu afacerile economiștilor homo. Este unul de la liberali la Sănătate, un homoeconomist sau contabil, nu vă luați de el cât încă suntem în coaliție cu ei. Înțelesu-m-ați? Ăștia sunt niște așa-ziși intelectuali, fie ei epigoni ai penibililui Noica, fie autori ai unor cãrticele (bune pentru cuiburi) care mai curînd sunt forme fãrã fond, sau structuri fără conținuturi, ca să mă înțelegeți. Am spus structuri! Nici infrastructuri, nici suprastructuri! Homunculuii ăștia economicoși sunt doar slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic. Vedeți să nu încurcați arhanghelii cu arghirofilii, că ați fi în stare să compromiteți campania noastră de reeducare a maselor largi populiste. Bine că mi-am adus aminte de arghirofili (în treacăt fie spus, îmi place acest cuvânt, cum sună, ușor metalic…). Să fim vigilenți cu pretinșii homointelectuali. Generația noastrã tânără este strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele (vă aduceți aminte de bătrânul Gabriel Liicheanu; vedeți să nu-l confundați cu Gabriel Andreescu, că ăsta-i de-al nostru) Acești licheni de tip nou se uitau la portretul lor și se regãseau ei înșiși în el. De aceea, trebuie sã luptăm feroce și frenetic pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã (nu sterilă) a spiritului pro-creator, un spirit autentic național adică unul scãpat din mlaștina stãtutã a arghirofiliei românești pre și postdecembriste. Fiți atenți, vă repet ca să vă intre bine în cap: existã, la noi așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul. Adică noi intelectualii autentici românești să fim numărați de homocontabilii lu Pește? Never! Never ever! Sper că vorbesc clar românește! Cum putem accepta ca iepoca noastrã să fi ridicat aceastã idee la rang de dogmã? Ce dogmă, axiomă! Și acuma fiți atenți cum o-ntorc ca la Ploieștii lui Caragiale. Voi folosi metoda contrapunctică, luată din muzică. Voi contrapune (ah, încinge-i drace!) pe contabili muzicienilor. Ați văzut voi vreun contabil homo care să ne încânte cu ceva? Aș! Dar filozofii și filologii da! Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevãrat valoros s-a creat în iepocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvinte încrucișate, pe culoarele Parlamentului sau cioplește în piatrã seacă. Dumnezeu a creat lumea cântând. Voi ați auzit de muzica sferelor? Asta e muzica divină a creatorilor. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dragi dar și al urâtei neființe, al suprafizicii vieții dar și al marii morți. Vedeți să nu scrieți cumva marilor morți, că noi nu ne amestecăm în problemele mortuare ale bisericii strămoșești creștine avant la lettre. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. (vedeți voi cum e cu acordurile astea: unii spune că corect ar fi ”lumea și viața devin artă”. Mofturi contabilicești, adică au făcut economie de o literă. Etete…). Noi suntem intelectuali, noi știm limbi multe. Ce ziceți de un citat din preferatul lui Hitler, unul Nietzsche, da nu-l dați in germană, că n-are șarm. Mai bine în franceză (această lingua franca a Franței). Vedeți? Adică, auziți?  E e cu totul altceva. I-auziți: „Chante-moi un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme”. Ați auzit? Da fiți atenți să nu vă-ncurcați cu rejuisările și cu ce fut mon terme, ca să n-avem vorbe! De aici pornind, de la aceastã preamãrire a Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche, pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale autentice este mai puțin decît un pas. Nțeles? Nu că noi am contabiliza pașii până la negarea valorilor spirituale, dar când avem de-a face un un suprahomo, un superintelectual, l-am numit pe marele autentic filozof germanic Nietzsche, niciun efort nu este prea mare. Când e vorba de filozofie, noi nu facem economie! La cuvinte mă refer! Să nu vă speriați că îl veți invoca de acum încolo mai mult pe Nietzsche decât pe Lenin. Noi vrem să distrugem occidentul, dar dacă îi lăudăm pe niște unii de-ai lor, atunci nu se mai prinde nici dreacu de ce operă măreață facem noi. Vreau să fim bine înțeleși: desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Rețineți deci, noi, spre deosebire de falșii intelectuali nu confundăm utilitatea cu absolutizarea ei. Noi suntem utilitariști, dar nu absolutiști. Clar? Deci noi nu suntem absolutiși, dar pentru noi valorile spirituale sunt absolute! Valorile spirituale sunt independente și, de aceea, absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizații nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Ce frumos am spus, nu? Îhî…. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Sper că ați remarcat expresia ”atitudine păstoasă”… Vedeți, aveți grijă să nu confundați sinteticul cu sistemicul, că s-a mai întâmplat….Hai să nu fim exclusiviști. Nu doar nemții au avut filosofi mari, la vreme de războaie. Și italienii au hegelienii lor. Să vă dau un exemplu. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune (intelectualii contabili homo ar spune însuși Croce. Fals! Incorect! Greșit!). Deci, așa cum însăși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din (contabilii ar spune ”una dintre”. E greșit…) formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în ea la modul implicit. Vedeți să nu încurcați implicitul cu explicitul, așa cum au făcut ăia de au înlocuit infrastructura cu suprastructura, că am ajuns acu de n-avem nici infrastructură ca lumea, dar mite suprastructura… Fiți atenți și la dialectica teoretico-practică. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. Nu confundați estetismul cu festivismul și feminismul. Despre ele am să vă spun cum să scrieți data viitoare. Acum rețineți doar că în ceea ce privește forma practicã, aceasta cuprinde atît gândirea economicã cît și cea eticã. Unii economiști falși intelectuali homo pun semnul egal între economic, politic și etic. (A se vedea: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/). Niciodată nu voi putea înțelege așa ceva. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cât și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Nu mă întrebați cu a putut neamțul ăla de Hegel s-o îmbârlige așa de rău? Cum adică ”raporturi de relație”? Poate a vrut să zică ”relații de rapoarte”, sau chiar ”relații de relații” sau ”rapoarte de raporturi”. Deci, Hegel e tare greu, de aia e bine să-l citați ori de câte ori vi se ivește ocazia. Gândirea mea este una postmodernă, eu aplic logica de gândire de tip și-și. De aceea eu văd și absolutul acolo unde alții văd doar relativul și invers. Ați înțeles? Adică absolutul și relativul sunt complementare, ele se complimentează precum bărbatul pe femeie. Da? Bine. Ei bine, atunci aceste forme organice (nu orgasmice) se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp. Cum vă ziceam cu bărbatul și femeia care se întrupează reciproc, evident pentru un scurt răstimp. Ca să fiți mai convingători, băgați și un citat din alt neamț: „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Doar la colegul nostru Marga, am întâlnit atâta profunzime filozofică. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. Aveti grijă, nu confundați E. Spranger cu O. Spengler și lebensformen cu lebensraum că dăm cu toții de dracu… În ceea ce privește afirmarea spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Nu confundați eternitatea cu infinitul că e diferite! Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul nostru etern creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Noi nu ignorăm și nu iertăm nimic! Aveți mare mare grijă, Omul economic, economicosul adică, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. De ce oare? Pentru că fiecare ignoră ceea ce nu cunoaște, n-așa? Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. E treaba lor, dar și a noastră! Nu știm dacã de aceastã datã adevãrul se aflã prins undeva la mijloc. E bine ca la urma articolelor pe care le veți scrie prin tribunele noastre să băgați mereu poanta cu ”falșii profeți”. E tare, nu? Mie mi-a plăcut enorm! Așadar le-o trageți spre final cam așa: Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Rimează bine filo-sofie cu filo-arghirie. Acești profeți mincinoși sunt cei care au drept Zeu BMW-ul german, ei sunt cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea. Ați băgat de seamă, cum am concentrat și eu esența filosofică a discursului meu într-o singură frază? Așa să faceți și voi în scris. Deci, nu uitați: profeți mincinoși, arghirofili, dezintegratori, economicoși homo. Ei, nenumiții nevrednici trebuie dați uitării, dar nu mă-ntrebați de ce. Cred că dușmanul trebuie distrus și uitat. Apoi din nou distrus. Cam atât pentru astăzi. Vă doresc spor la muncă, că lupta e grea și dezintegratorii nu dorm, homo mamii lor de economiști care ați adus criza în casele poporului nostru etern și invincibil. La revedere!”
Cam ăsta a fost discursul înregistrat pe bandă, după care Mircea Arman (probabil un pseudo nume) a scris un editorial care îl reprezintă pe deplin, pentru care va primi și drepturi de autor și spor de management performant. Că altfel nu se explică cum naiba ne-am trezit cu 70% de-alde ei în parlamentul patriei… Iată textul armanian publicat în revista Tribuna nr 250 din februarie 2013:

Homo Oeconomicus sau despre amfibolia spiritului practic

de Mircea Arman

Existã douã feluri de profeții: unele profunde și adevãrate, altele superficiale și mincinoase însã care au capacitatea intrinsecã de a mima veridicul, de a disimula adevãrul. Nu de puține ori suntem obtuzi la a sesiza autenticul, în așa fel încît, dincolo de aparențe, sã putem decela între gîndirea auguralã a unui Kant, H. Bergson, O. Spengler sau Heidegger și falșii profeți ai „lumii noastre”, „maeștrii gîndirii economice” (foarte la modã în ultimul timp), cîntãreți ai globalismului economic și universitari debilizați, profeți ai nihilismului spiritual, pentru care orice valoare naționalã, fie ea filosoficã, istoricã, literarã sau de altã naturã trebuie topitã în creuzetul indeterminat al lipsei de identitate, al vidului etnic.
Desigur, avem noi românii un mod de a fi oarecum autoflagelator care vede în mod detașat, lipsit parcã de orice încãrcãturã valoricã și valorizatoare toate defectele morale,
caracteriologice, ale națiunii, într-un soi de film alb–negru, impersonal, caracteristicile negative ale ființei naționale. Este, în mod vãdit, un uriaș defect, o falsã raportare la valoare, o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã dar și cea imediat existențialã prin care acești falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar al limbii românești, la Blaga, Brâncuși, Arghezi, Barbu, Mircea Eliade sau Anton Dumitriu.
Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de
valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale
dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana
stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a
filosofiei. Aceastã idee care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul.
Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul
superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale. Așa-zișii intelectuali, fie ei epigonii penibili ai lui Noica, autori ai unor cãrticele care mai curînd sunt
forme fãrã fond, Siegfrizii care cãlãresc puternicele motoare bavareze în fața cãrora cad
muți de admirație, nu sunt altceva decît „potentați ai zilei” slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic.
Generația noastrã, strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele ți în al cãror portret se regãseau ei înșiși, trebuie sã lupte pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã a spiritului creator scãpat de mlaștina stãtutã a arghirofiliei.
Existã, așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul iar epoca
noastrã a ridicat aceastã idee la rang de dogmã. Nimic mai fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu
adevãrat valoros s-a creat în epocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvînt, în culoare sau în piatrã. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dar și al neființei, al metafizicii vieții dar și al marii morți. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. Iatã de ce Nietzsche, în ultima scrisoare cãtre Gast, scrisã dincolo de cumpãna vieții, spunea: „Chante-moi
un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit
de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme” De aici pornind, de la aceastã preamãrire a
Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche,
pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei
crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale
autentice este mai puțin decît un pas. Desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea
lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Valorile spirituale sunt independente și, de aceea,
absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în
ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe
ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizaþii nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în
ea la modul implicit. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. În ceea ce privește însã forma practicã, aceasta cuprinde atît gîndirea economicã cît și cea eticã. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cît și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Aceste forme organice se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp : „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. În ceea ce privește afirmarea
spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea
ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. Nu știm, dacã de aceastã datã adevãrul se aflã la mijloc. Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea”.

Aici s-a încheiat articolul armanian. Linkul de mai jos reprezintă o uimire neadmirativă din partea celui mai recunoscut critic român în viață, Nicolae Manolescu de la România Literară (oare mai e România literară?), față de acest articol scris parcă după dictare: http://ovidiupecican.wordpress.com/2013/02/08/nicolae-manolescu-despre-revista-clujeana-tribuna/

Miroslava, 8 februarie 2013

Codrin Liviu Cutitaru (CLC) mai adauga o bila neagra la Cartea de impresii proaste asupra culturii iesene adormite in proiecte gratuite de autopreamarire


Codrin Liviu Cutitaru (CLC) mai adauga o bila neagra la Cartea de impresii proaste asupra culturii iesene adormite in proiecte gratuite de autopreamarire

CLC ne informeaza despre participarea domniei sale la ”un important congres academic, dedicat implinirii a o suta de ani de la nasterea marelui lingvist iesean G. Ivanescu” (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scoala-lingvistica-de-la-iasi~ni94af). Organizator: Institutul de lingvistica “A. Philippide” al Academiei Romane. Evenimentul a fost atat de important incat pagina institutului dedicata manifestarilor academice nu mentioneaza deloc acest ”congres” (vezi: http://www.academiaromana-is.ro/philippide/pages/manifestari_stiintifice.html). De altfel, conform paginii institutului, din 2010 pana in prezent nu a mai avut loc, la aceasta institutie, niciun eveniment demn de a fi semnalat. Manifestarea este, in schimb, consemnata de Nicoleta Dabija de la agentia de presa “InfoApollonia.ro”, doar ca denumita altfel:  Colocviul international “G. Ivanescu” de la Iasi 1-2 noiembrie 2012 (vezi: http://www.infoapollonia.ro/invatamant/colocviul-international-g-ivanescu-la-iasi/). Dincolo de denumirea supraevaluatorie (congres) si de cea subevaluatorie (colocviu) presupun ca la Iasi a avut loc o conferinta comemorativa dedicata unui mare lingvist si carturar roman, Gheorghe Ivanescu, scris in ultuma vreme doar G. Ivanescu.

Nu insist aici asupra reducerii numelul de botez (total nejustificata, dupa parerea mea) la o simpla initiala, mai ales atunci cand se pot produce confuzii (de ex. George sau Gheorghe). Avansez doar idea ca reducerea numelui de botez la o initiala este nu numai o initiativa anticrestina, de minimalizare a botezului si a numelui con-sfintit de acest act de increstinare a copilului, ci si o detasare deliberata fata de cultura occidentala care pune pret pe numele de botez si nu pe acela de familie. Eu unul vad in aceasta autoizolare in spatiul oriental (slav) si o optiune intre persoana desemnata de numele de botez si colectivitatea desemnata de numele de familie. Cu alte cuvinte, cultura romana nu a pierdut, nici de aceasta data, ocazia de a se atasa colectivismului si de a se indeparta, tacit dar clar, de personalismul occidental. Faptul ca acest comportament cultural se desfasoara sub obladuirea Academiei Romane sugereaza ca avem de-a face cu o anumita politica culturala de tip kolhoznic (numita in italiana ”sinistra”), dar (constient) girata de la cel mai inalt nivel. Nu mai vorbesc despre faptul ca s-a renuntat si la a doua litera a numelui de botez (cea care facea o distinctie intre nume, sugerandu-l pe cel corect, real). Astfel, Al. Philippide a ajuns A. Philippide ceea ce poate insemna si Andrei, Adrian, Ana etc. De fapt, CLC insusi desfide orice eventuala regula a scrierii numelor de botez, grafiindu-le alandala, care si cum, la intamplare sau la inspiratie: ”Alexandru Philippide si G. Ivanescu, pana la Gavril Istrate, Th. Simenschy, Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu, Constantin Francu, Stelian Dumistracel si, cum spuneam, Eugen Munteanu”.  CLC ma ajuta, si cu acest exemplu semnificativ, sa sustin, din nou, ca limba romana este, actualmente, una cu totul neregulata. Spun asta ca sa nu cad in pacatul de a acuza ditamai filologul (recte CLC) ca dispretuieste superior si ingamfat reglementarile (cate or mai fi) la care si scoala ieseana de limba romana a contribuit masiv si semnificativ… Un alt mic exemplu: CLC incalca normele elementare ale limbii romane producand un grav si dezagreabil dezacord (scuza ca este un accident produs inconstient nu prea tine): ”Eugen Munteanu – continuatorul incontestabil, in postmodernitate, a proiectelor stiintifice de anvergura” considerandu-l pe E.M. de … genul feminin. (Sugerez o modalitate de verificare a faptului daca in cazul citat ar fi trebuit folosit ”al” prin intrebarea autoadresata: Al cui continuator este E.M.? Raspuns: al proiectelor…). Presupun ca, in atari conditii de stapanire a gramaticii, daca profesorul universitar s-ar prezenta la un concurs de titularizare pentru Liceul din Harlau, ar pica cu succes.

Nu exclud ca aceste noi reglementari lingvistice si ortografice operate pe viu in ultima perioada pe cordul limbii romane sa fie opera acelorasi ”savanti” care au legitimat (ca un alt exemplu) dreptul de libera trecere a pleonasmului ”mijloace mass media” asupra caruia m-am mai pronuntat si cu alte ocazii. Dar nu exclud nici varianta ca la aceste malformari lingvistice sa contribuie si ”savantii” nostri din comuna urbana Iasi, daca luam de buna aprecierea facuta de insusi CLC in articolul deja citat mai sus: ”Nu stiu cati dintre concitadinii nostri mai au timp sa afle/ sa-si aminteasca/ sa observe ca limba romana moderna, fixata pe baze stiintifice solide, este, in mare masura, rezultatul cercetarilor savantilor formati si afirmati in interiorul comunitatii filologice din Capitala Moldovei”. Despre recunoasterea faptului ca actuala limba romana este incremenita in modernitate (”limba romana moderna”), refuzand inovatiile postmodernitatii, nici nu mai trebuie sa insist. Faptul ca CLC il scoate in afara acestui demers ”stiintific modern” pe Eugen Munteanu, initiatorul ”congresului academic” omagial dedicat lui Ivanescu, plasandu-l, discret, in postmodernitate si tamaindu-l vartos si gretos (auto)laudativ, denumindu-l ”continuatorul incontestabil, in postmodernitate, a proiectelor stiintifice de anvergura, ce au caracterizat mereu activitatea scolii lingvistice de la Iasi” trebuie tradus prin faptul ca E.M. a abandonat stiintificitatea modernitatii si s-a abandonat, nepermis, nestiintificitatii postmoderne. Daca interpretarea mea este corecta, atunci E.M. este un potential aliat al meu atunci cand sustin si argumentez ca ”Stiinta disciplinara moderna a murit! Traiasca cunoasterea transdisciplinara postmoderna!”.

Cat despre ”bazele stiintifice solide” ale limbii vorbite de catre o populatie sau un popor am mai scris. Aceleasi ”argumente stiintifice solide” sunt invocate si de lingvistul politic Vasile Stati din Republica Moldova cu privire la ”stiintificitatea” denumirii de limba moldoveneasca, dar si de lingvistii politici de la Bucuresti care demonstreaza (tot ”stiintific”) faptul ca denumirea corecta este limba romana. De atata ”stiinta”, romana vorbita de cetatenii Republicii Moldova se numeste limba moldoveneasca, lucru consfintit in Constitutia statului vecin. Subliniez, din nou, un adevar axiomatic, acela ca limba este o conventie si nu o constructie ”stiintifica” artificiala (gen esperanto). ”Savantii” – pentru a-si justifica existenta salariala – pe langa ”importantele congrese academice” gasesc mereu cate ceva de stricat (vezi exemplele de mai sus) pentru ca apoi, alti savanti/ experti/ specialisti sa scrie articole, studii, disertatii prin care sa se repare reglementarea ”stiintifica” anterioara.

Am intervenit, in dese randuri, in dialogul pe tema candidaturii Iasiului la onorantul si bine finantatul titlu de capitala culturala europeana. Inclusiv ieri, 20 noiembrie 2012, am postat pe pagina mea de Facebook (FB) un comentariu la articolul ”Iasul se afla in fata Clujului in lupta pentru titlul de capitala culturala europeana” semnat de Raluca Dana Diaconiuc: ”Raluca DD face uz de un simplu joc de cuvinte: Iasul se afla in fata Clujului… Da se afla in fata Clujului si il priveste – fata-n fata – cu admiratie si sfanta invidie intelectuala. Dl Raileanu a mers la Cluj sa vada ce se mai poate imprumuta de pe acolo ca sa nu iasa chiar pe locul patru dintre cele patru candidate la acest titlu. Iasul are de facut recuperari la capitolul mentalitate. Ma refer la mentalitatea europeana occidentala. Iasul este paseist, fatalist, adormit, bleg, lipsit de initiativa, fara nerv si fara putere concurentiala reala. Materialismul iesenilor nu ii recomanda pentru o competitie de spiritualitate. Desfiintarea librariilor Humanitas si Alexandria spune ceva despre setea de cultura a iesenilor. Pornografia teatrala nu poate tine loc nici de teatru, nici de avangardism cultural. Autoplagiatorii ieseni (vezi https://liviudrugus.wordpress.com) aduc puncte negative Iasului, in timp ce Clujul obtine puncte pozitive prin http://www.plagiate.ro si prin cartile antiplagiat care apar la Cluj. Clujul are saptamanalul Tribuna, Iasul are doua Cronici (una mai veche decat alta), ambele sub nivelul Tribunei. Clujul a demarat pregatirile cu cel putin doi ani in urma. Iasul se pregateste ca la anul sa ofere… ”un proiect de concept al candidaturii sale” (cf Raluca DD). Asadar, in viitorul apropiat vom face niste planuri pentru viitorul indepartat. Nu e rau, poate prin 2050 sa reusim sa contam cat de cat in competitia cu harnicul si intelectualul Cluj. Vom muri si vom vedea… (vezi http://oradeiasi.oradestiri.ro/iasul-se-afla-in-fata-clujului-in-lupta-pentru-titlul-de-capitala-culturala-europeana/cultural/2012/11/19/)”. In acest mic comentariu imi exprimam rezerva fata de capacitatea reala a Iasiului de a concura cu Clujul (ba chiar si cu Timisoara). Redau mai jos aceasta postare ce pare a fi publicata si pe editia electronica a publicatiei ”Ora de Iasi”, realitate virtuala contrazisa insa de ceea ce este scris mai jos si anume ”Nici un comentariu”. De asemenea, cele doua „like”-uri nu permit vizualizarea autorilor acestora, vizualizare garantata de proprietarii FB. Inteligenta romaneasca in materie de informatica nu se dezminte, mai ales in materie de „jmekerie” si contrafaceri. Asadar, nu exclud ca amintitul comentariu este vizualizat doar de mine, iar cele dou like-uri sunt puse acolo doar ca sa-mi „dea satsfactie”, desi cred ca sunt singurul care il pot citi…

In context, amintesc faptul ca „mi-am permis” sa fac un comentariu critic la adresa unui articol (”Arta profesoratului intre agorafobie si epistemologie”) publicat de CLC in revista bucuresteana ”Cultura” (vezi: http://revistacultura.ro/nou/2011/03/arta-profesoratului-intre-%E2%80%9Eagorafobie%E2%80%9C-si-%E2%80%9Eepistemologie%E2%80%9C/). Deoarece opiniile mele difereau putin de cele ale autorului am publicat la rubrica de Comentarii urmatoarea opinie: ”Liviu Drugus  Says:

April 4th, 2011 at 7:57 am

Codrin Liviu Cuţitaru – discipol sau dublură?

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com , http://www.liviudrugus.ro

Revista săptămânală „Cultura” continuă să mă intereseze/ frapeze atât prin calitatea unor articole (exemple: grupajul dedicat lui Mircea Ivănescu şi articolul semnat de Mihaela Grancea, dar şi eseul lui CLC intitulat – neinspirat şi chiar incorect – „Arta profesoratului: între şi ”) cât şi prin tezismul editorialistului Augustin Buzura, un vehement angajat ideologic al opoziţiei actuale. Mă refer acum la numărul 11 (316) din 24 martie 2011, paginile 28 – 29.
Voi formula câteva remarci pe margine eseului lui CLC, motivat fiind de senzaţia de deja vu pe care am avut-o atunci când am citit câteva dintre opiniile opiniomanului ieşean (pe care îl citesc şi la rubrica Opinii a cotidianului Ziarul de Iaşi). Evident, voi da curs şi unor întrebări care îmi apar în minte atunci când nu sunt de acord cu unele formulări, idei, concluzii etc. ale autorului. Cum spuneam, titlul mi se pare ciudat: „agorafobia” nu ţine de „arta” profesoratului, ci este pe deplin în afara acesteia. Agorafobul poate lesne să se retragă între pereţii bibliotecilor şi să devină un cercetător bun, în loc să rămână în afara artei profesoratului, să sufere atât el cât şi aceia cărora li se adresează (desigur, doar dacă nu este cumva un sado-masochist autentic). CLC ar fi putut să se apropie mai mult de un eseu autentic dacă ar fi respectat regulile artei, respectiv dacă ar fi făcut şi citări ale surselor invocate (aşa cum face, de exemplu, cu notabilă distincţie şi autentic profesionalism, bilunarul Tribuna de la Cluj). Un prim exemplu este luat din primul capitol – „Fiorii interacţiunii” – al articolului : „Conform cercetărilor sociologice celor mai serioase, în epoca modernităţii, spaima prin excelenţă a omului rămâne aceea de a ţine un discurs în faţa unui grup – mai mare sau mai mic – de indivizi.”. Trimiterea la vetusta şi desueta epocă a modernităţii, încheiată cu mai bine de jumătate de secol în urmă, vine în flagrantă contradicţie cu concluziile acestui eseu, postmoderne prin excelenţă. Nu m-ar mira să citesc, într-un viitor articol al lui CLC, că cele mai moderne cercetări sunt cele postmoderne… Ce l-ar fi costat pe CLC să citeze sursa serioaselor cercetări? Asta cu atât mai mult cu cât, drept argument suprem, autorul continuă cu o frază ce relativizează spusele anterioare: „Se pare că această aprehensiune teribilă o depăşeşte în intensitate şi pe cea care, la prima vedere, am fi tentaţi să o considerăm mama tuturor fricilor: teama de moarte”. Cel care tocmai citise excelenta relatare a teribilelor spaime ale unui soldat care a luptat pe ambele fronturi la ultimul mare război (pagina 27) va avea dovada că cele afirmate mai sus sunt o simplă speculaţie ad hoc, nesusţinută de nimic, decât, cel mult de clamarea unor sporuri salariale de nivel maxim pentru bieţii profesori speriaţi de studenţi… Emotivitatea crescută a profesiei de dascăl este, cred, mult depăşită de aceea a actorilor şi a politicienilor în campanii electorale sau în Parlament (evident, mă refer la cei buni, nu la simulanţi lipsiţi de minimul bun simţ care îi face imuni la orice emotivitate…).
Lipsa de respect al autorului faţă de cititorii săi apare prin consecvenţa acestuia de a NU cita, de a NU trimite cititorul interesat de mai multă cunoaştere la o sursă concretă (editură, an, pagină). Iată cum citează profesorul CLC: „Într-o carte superbă („Lessons of the masters/ Lecţiile Meştrilor”) – ce reuneşte un număr de prelegeri despre relaţia „maestru-învăţăcel –, marele profesor George Steiner…”. Din modul de punere a ghilimelelor la titlul cărţii rezultă că lucrarea a apărut cu acest dublu titlu – în engleză şi română – pe coperta sa…. Urmează un citat de 35 de rânduri (!), cu intercalare a unui comentariu personal de 8 rânduri – tehnică subversivă menită să confunde textul autorului citat cu gândirea proprie a autorului articolului. Până în prezent, credeam că tehnica era deţinută doar de profesorul universitar ieşean Tiberiu Brăilean şi de profesorul universitar băcăuan Ştefan Munteanu, doi maeştri ai acestei tehnici (câteva probe sunt prezente pe site ul subsemnatului la secţiunea Recenzii. Acum, tabloul este mai complet şi mai uşor de diagnosticat. Evident, ar fi fost extrem de utilă precizarea paginilor de unde a fost copiat/ tradus textul cu pricina, deoarece chiar aş vrea să verific originalul englez la etimologiile cuvintelor „a transmite” (tradendere) şi „traditio” (ceea ce ne-a fost înmânat). Cred că merită să reliefez filiaţia dinspre latinescul „tradendere” (transferare, transmitere) şi englezescul „trade” (comerţ), un act realmente „tradiţional”, ca să nu spun ancestral…
Următorul segment al articolului lui CLC („Cunoaşterea ca formă de putere”) începe tot cu o citare în stilul, încă nerevendicat ca atare, promovat de profesori şi cercetători din scumpa noastră patrie cu o democraţie culturală extrem de originală. Concret iată citarea: „Într-un eseu faimos din secolul al XIX, – vai, câtă precizie! – „Nature/ Natura”, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă [….]”. Se observă acelaşi stil ambiguu de citare care ne face să credem că acesta era titlul original al lucrării, bilingv, dar fără a ne oferi sursa din care a citit şi preluat CLC informaţiile pe care le prezintă în continuare şi la care se adaugă trimiteri la Socrate şi Platon, Husserl şi Merleau Ponty, evident fără a preciza măcar „secolii”, darmite, titluri de carte, autori, edituri, ani, pagini… Invocarea unei eventuale lipse de spaţiu tipo cade, doar una dintre cele trei imagini care însoţesc articolul ar putea fi înlocuită cu spaţiu dedicat trimitelor, notelor, referinţelor.
În segmentul final („Superformula”) CLC ne trimite (vorba vine….) la dr. Antonio Damasi şi două lucrări ale sale prin care se demonstrează un lucru uşor intuibil: emoţiile sunt absolut necesare vieţii umane; iar raţionalismul cartezian; uscat şi reducţionist trebuie „musai” îndulcit şi umectat cu emoţionalitatea specific umană. Mă mir că CLC nu l-a citat pe Coleman cu „Inteligenţa emoţională” şi „Inteligenţa socială” aflate în orice librărie… Melanjul dintre raţiune şi emoţii este o chintesenţă a gândirii postmoderne, transdisciplinară şi bazată pe logica terţului inclus de tip „şi – şi”, tip de gândire pe care o promovez şi o predau studenţilor de peste trei decenii. Evident, teoriile create şi semnate de mine nu pot fi citate şi puse alături de celebrităţi occidentale deja amintite… Mi se pare simptomatic fapul că niciun autor român nu este invocatînsuşi şi nici măcar autorul nu se prezintă cu vreo contribuţie oarecare… Concluzia la care ajunge CLC este formulată astfel: „Gândim şi apoi acţionăm, numai în măsura în care, concomitent, şi simţim”. Este definiţia pe care o dau eu managementului de cel puţin 10 – 15 ani, teorie definită în cadrul Metodologiei Scop Mijloc (MSM) – EMMY în varianta engleză – şi care vizează compactizarea şi esenţializarea cunoaşterii despre om şi comportamentul uman într-o abordare unică şi unitară care să aibă drept nucleu dur Politica-Economica-Etica văzute în simultaneitatea şi continuitatea lor indistinctă. Pe acest nucleu orbitează firesc abordări legate de drept, estetică, lingvistică etc. Evident, cine doreşte să se informeze sau să intre în dialog cu mine, o poate face şi prin lecturarea unora dintre articolele postate pe site, publicate în reviste precum ETC (www.ugb.ro/etc) sau European Legacy, scriindu-mi sau publicându-şi opiniile în reviste sau bloguri. Dialogul este nu doar posibil, ci extrem de necesar în postmodernitatea caracterizate de comunicare globală, transdisciplinaritate şi compactare informaţională.
Întrebarea din titlu face trimitere la posibilitatea ca CLC sa-mi fie un tăcut şi respectuos discipol sau este doar o simplă dublură/ portavoce a unor somităţi occidentale, unele deja contestate sau rămase doar în amintirea modernităţii care este deja istorie…
Valea Adâncă, Miroslava Duminică, 3 aprilie 2011, ora 16.00

Urmare a aparitiei acestui comentariu de mai sus, un presupus cititor (pe care eu il banuiesc a fi chiar profesorul CLC) imi replica urmatoarele: Silviu Manolescu Says:
April 9th, 2011 at 8:27 am

Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste.

Incantat de faptul ca, in sfarsit, un dialog parea a se infiripa, am raspuns urmatoarele:

Liviu Drugus Says:
April 18th, 2011 at 11:01 am

Mult stimate si iubite tovarase Silviu Manolescu (un pseudonim perfect pentru un pseudointelectual). De ce te miri in loc sa rapunzi la invitatia la dialog? Pentru ca nu vrei sa dialoghezi, pentru ca esti incremenit in proiectul de “contestatar” de tip nou. Pentru ca nu ai nimic de spus. Pentru ca nu ai nici o idee de comunicat. Pentru a demonstra celor care (mai) citesc acest forum te informez ca nu am predat niciodata socialism (titular curs era prof Marinescu) si nici ceausism (curs existent poate in mintea ta). Am predat disciplinele Economie politica si Economie sanitara. Daca mi-ai fost student (poate coleg cu Alina Mungiu careia i-am indrumat o lucrare de cercetare in 1988?) adica, daca esti un biet fost student medicinist, iti spun ca unii studenti medicinisti erau mai ceausisti decat mine. Un exemplu cred ca esti chiar tu, indoctrinat definitiv in doctrina luptei de clasa si a dusmanului de clasa ce trebuie izolat, distrus, nimicit… Daca spui ca iti este rusine “ca ma vezi vorbind” (licenta iti apartine) tot este un lucru bun. Asta dovedeste ca esti un om simtitor, sensibil chiar… Evident, incompatibilitatea ta cu postmodernismul demonstraza ca esti bine infipt in proiectul modernist (din care si comunismul a aparut) proiect din care nu poti iesi. Infierarea mea cu sfanta manie proletara demonstreaza ca eforturile profesorului Marinescu au dat si mai dau roade. Desigur, astept nu doar alte injuraturi, ci eventuale replici la observatiile mele. Altfel, ce rost au injuratorile intr-un saptamanal de Cultura? Eventualii cititori ai acestor comentarii vor decela cu usurinta cine este dogmaticul indoctrinat si lipsit de orizont cultural si cine nu.  A trecut mai bine de un an si jumatate de la incheierea abrupta a mult speratului dialog cu intelectualul iesean CLC, dar se vede treaba ca articolul cu pricina semnat de CLC a starnit un interes de rang mondial devreme ce oricate articole as fi scris si oricate intrari ar fi pe blogul meu de pe wordpress itemul referitor la dialogul dintre mine si CLC s-a infipt definitiv si irevocabil pe pozitia treia in lista oferita de Mr Google, dar nu oricum, ci intr-un anumit fel… Care fel? Unul din care sa reiasa clar si la prima vedere (cine mai are timp de citit comentarii lungi?) ca subsemnatul sunt un biet nostalgic comunist marxist-leninist stalinist ceausist trotkist maoist etc – ist:

 „Cultura » » Arta profesoratului: între „agorafobie“ si „epistemologie“

revistacultura.ro/…/arta-profesoratului-intre-„agorafobie“-si-„epistem…

24 Mar 2011 – Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui 

Atat! Orice cititor grabit stie deja, din citirea celor doua randuri, cine este tovarasul Drugus, si cine este dl CLC, pe baza Notei informative semnate de „tov Marculescu”. Se mira, insa, cineva ca din lungile mele comentarii Mr Google a ales cu exactitate tocmai citatul in care tov Marculescu ma „desconspira” in fata milioanelor de cititori insetati de adevar? Cine stie putine informatica este de acord ca un citat dintr-un text poate fi facut sa apara pe prima pozitie a oricarei cautari Google daca este supus unei „cosmetizari” informatice. Prietenii stiu de ce (si cum). Am readus in memoria eventualilor cititori ai revistei „Cultura” si ai cotidianului „Ziarul de Iasi” acest inceput de dialog din anul 2011. Din dialog rezulta clar la ce nivel de subcultura se afla Iasiul daca reprezentanti vizibili ai sai scriu bazaconii si compuneri agramate. Se observa, de asemenea, ca barbatia si onoarea dlui CLC au fost „reperate” de un „medic” revoltat de faptul ca in iliescianul capitalism de cumetrie mioritic unii profesori chiar au chef de dialog si de critica de intampinare. Si iata ca pornirea mea critica nu a fost deloc intamplatoare, „probitatea profesionala” a intelectualului iesean CLC fiind dovedita mereu-mereu, in trecut, acum si, probabil, si in viitor…

Revenind la problema dureroasa a incapacitatii Iasiului de a pretinde la calitatea de capitala culturala europeana subliniez, din nou, ca presupusii reprezentanti ai culturii locale nu pot (si se pare ca nici nu vor) sa iasa din paseismul pagubos si deloc productiv. Traind mereu din amintirea „marilor”, pigmeii prezentului se fac – nu doar in expresie relativa – din ce in ce mai mici, incapabili sa inteleaga ca ei sunt, de fapt, groparii culturii iesene si chiar a culturii romane. Cui ii foloseste oare o asemenea litanie adormitoare si deloc stimulativa: „Iasul are, din fericire, o glorioasa traditie culturala, iar noi, localnicii, ne-am obisnuit de aceea sa ne asumam virtutile trecutului cu o anumita seninatate emotionala. A respira, in prezent, aerul pe care l-au respirat candva Alecsandri, Maiorescu, Eminescu sau Creanga, a colinda pe stradute pe care odinioara mergeau Xenopol, Negruzzi ori Ibraileanu, a intra in cladiri in care au intrat, poate, Sadoveanu, Toparceanu si G. Calinescu (in perioada profesoratului sau iesean!) ni se par lucruri normale, intrate intr-o dinamica existentiala a firescului” . „Sanatatea emotionala” cu care s-a obisnuit nu doar CLC, ci si multi alti „telectuali iesani” care clameaza ca aerul respirat de marii inaintasi le asigura, automat si fara alte eforturi, calificarea pentru capitala europeana in 2020 este o adormitoare iluzie. Doar daca ar fi sa luam in calcul postul national Transilvania Li!ve si ajungerea din urma a Clujului nu poate fi facuta in cei sapte ani (de criza!) care urmeaza pana in 2020. Oricum, „dinamica existentiala a firescului” iasiot (o sintagma iesita din putul gandirii de tip iliescian si din „meandrele concretului” mioritico-manolic ale mult prea prelungitului feudalism romanesc numit pretentios „tranzitie”)  mi se pare nu doar total nefireasca, ci si jenanta…

CLC se plange de „riscul de a rata, in estimarile personale si colective, importanta axiologica majora a unor astfel de vecinatati”, fapt ce reitereaza diagnosticul meu de paseism pagubos si bolnavicios al intelectualilor ieseni. In continuare, CLC face trimiteri obositoare la maretia trecutului si a maretilor inaintasi ai caror epigon nefericit este. In fine, extragand esenta esentelor din cuvantarea directorului institutului, dl Eugen Munteanu, CLC – generos fata de cei care nu au putut lua parte la academicul congres – ne face cunoscuta o mostra din mareata cuvantare: „La mentionatul congres, Eugen Munteanu (care a fost studentul, discipolul si apropiatul lui G. Ivanescu) i-a facut o frumoasa evocare profesorului, insistand pe ideea delicatetii savantului in fata tentaculelor de otel ale istoriei. Induiosatoare, in portretul respectiv, ramane colaborarea dintre Ivanescu si domnul Fasola – un fel de dactilograf personal al profesorului. Personajul in cauza nu rata nici un moment pentru a-l tapa de bani pe savant, profitand, desigur, de fragilitatea sociala a ultimului, aflata in contrapondere cu forta geniului lui stiintific”.

Curat stiintific, Coane Fanica!

PS Parte integranta a peisajului „cultural-stiintific” al Iasiului este si partea de agramatism pe care si-o asuma Agentia de stiri „Infoapollonia” (http://www.infoapollonia.ro/invatamant/colocviul-international-g-ivanescu-la-iasi/#respond) . Mi-am permis sa atentionez „aghentura” cu pricina asupra unei erori de scriere (parte integranta a culturii iesene si romane actuale), dar comentariul meu, la ora scrierii acestor randuri, inca astepta moderarea…Verificand inca o data, observ ca observatia mea a fost  …. moderata definitiv, adica stearsa! Halal ziaristi, halal cultura!

Iata observatia facuta de mine:
Liviu Drugus

Your comment is awaiting moderation.

Regret ca trebuie sa incep cu o observatie, dar o fac in speranta ca limba romana va avea de suferit mai putin… Imperativul verbului ”a fi” se scrie ”fii” nu ”fi”. V-am facut publicitate gratuita pe blogul meu. Tocmai de aceea, sper sa remediati rapid eroarea lingvistica. Cu prietenie, Liviu Drugus http://facebook.com/liviu.drugus

Liviu Drugus

Miroslava, Iasi, 21 noiembrie 2012

http://facebook.com/liviu.drugus    https://liviudrugus.wordpress.com    www.liviudrugus.ro

Tiberiu Brailean este convins ca exista un mod economic de gandire. Aceasta convingere tine de secolele trecute


Tiberiu Brailean este convins ca exista un mod economic de gandire. Aceasta convingere tine de secolele trecute

In Ziarul de Iasi din 7 noiembrie 2012, la rubrica de ”Opinii” este publicata opinia profesorului american Paul Heyne, sub semnatura profesorului iesean, economistul Tiberiu Brailean, (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-un-mod-economic-de-gandire~ni92qn) referitoare la dilema daca exista sau nu un mod economic de gandire. Iata esenta acestei opinii, redata de autorul iesean: ” Heyne pledeaza explicit pentru a nu mai imbuiba studentii cu cunostinte economice, ci pentru a-i invata sa gandeasca economic. Dar poate exista un mod de gandire economic? La inceput am fost tentat sa raspund negativ; la fel au facut-o si cei pe care i-am consultat. Dar dupa lectura manualului si dupa alte meditatii, opinia s-a schimbat. Raspunsul este acum unul afirmativ: da, poate exista un mod de gandire economic”. Desigur, un inginer va sustine ca exista un mod ingineresc de gandire, un entomolog va sustine ca exista un mod entomologic de gandire, ca sa nu mai vorbim despre modul muzical de gandire, modul architectonic, modul sportiv de gandire etc., argumentate ”stiintific” de muzicieni, arhitecti, sportivi etc. Mai mult, un economist finantist va vorbi despre modul finantist de gandire, un economist contabil va sustine existenta modului contabil de gandire, iar un economist marketer va demonstra (tot ”stiintific”, bineinteles) ca exista un mod marketologic de gandire. Dar lucrurile nu se opresc aici. Daca specialistul in contabilitate este ultraspecializat pe contabilitate bancara, acesta isi va incepe prelegerea cu precizarea continutului modului economico-contabilo-bancar de gandire, iar daca interesul este axat pe sistemul bancilor de investitii vom afla despre modul economico-contabilo-bancaro-investitional de gandire, unul cu totul specific, dat fiind ca disciplina respectiva este o ”noua stiinta, cu obiect propriu si cu metode proprii de cercetare”. Si uite-asa ajunge scoala sa devina ca pe vremea lui Creanga ”un cumplit mestesug de tampenie”.

Despre cresterea canceroasa a “stiintelor” am mai scris, desi interesul universitatilor de a avea cat mai multe “specializari” este unul atat de “obiectiv”, incat subiectivitatea unei opinii cvasisingulare nu mai conteaza. Nu mai vorbesc despre faptul ca un licentiat in “stiinte economice” (adica trei ani de facultate) este deja considerat un specialist/ expert in economie. Se uita (voit!) faptul ca sistemul Bologna considera studii universitare complete doar daca sunt parcurse cele trei componente ale sale: licenta, masterat, doctorat (3 + 2 + 3). Am putea vorbi despre un cunoscator intr-ale economiei doar dupa parcurgerea acestor 8 ani de studiu, iar absolventul lor ar trebui sa faca apoi multa practica pentru a deveni “specialist/ expert”. Avansez aici o opinie: in lipsa unor restructurari radicale in structura educatiei in general si a celei universitare in special, se impune ca la nivel de licenta in economie sa nu existe ABSOLUT niciun fel de “specializare”, singura denumire pentru pregatirea la nivel de licenta fiind aceea de ”economica”, urmand ca specializarile sa aiba loc abia ulterior, la masterat si doctorat. La acest nivel de licenta ar ramane si spatiul necesar pentru a implini dezideratul gandirii transdisciplinare, al depasirii granitelor falselor discipline (obiecte de studiu) impuse in programa academica adesea in functie de profesorii existenti, de specializarile acestora si de faptul daca ”ies” normele profesorilor sau nu. Ca urmare a repulsiei mele fata de aceasata mascarada a specializarilor, pompos numite ”stiinte” – cu invocarea unei presupuse predictibilitati, a unei rigori superexacte a deciziilor luate si a verificabilitatii fiecarei teorii sau experiente – am scris si voi continua sa argumentez impotriva utilizarii cuvantului/ conceptului ”stiinta”, unul vetust, specific modernitatii demult apuse si modului de gandire disciplinar. ”Stiinta” a murit! Traiasca cunoasterea!” – acesta este crezul pe care il promovez de multi ani in numele detasarii mele de gandirea moderna, disciplinara, segmentata si a atasamentului meu (firesc, cred eu) fata de gandirea postmoderna, transdisciplinara, holistica. Profesorul P. Heyne a intuit corect trendul imperios spre transdisciplinarizare, desi a ramas prizonierul expresiilor provenite din modernitate. Iata acest gand formulat cat se poate de explicit si plasat de T.B. la finalul articolului despre ”modul economic de gandire”: ”Un bun economist, scrie Heyne, inseamna mai mult decat a fi competent in modul de gandire economic. Un economist mai bun trebuie sa inteleaga ca poate obtine castiguri de pe urma negocierilor cu specialistii in alte domenii. Specialistul in modul de gandire economic se poate imbogati in urma schimbului de idei cu alti specialisti care studiaza conditia umana, de la filosofi, teoreticieni politici si sociologi la critici literari, istorici de arta si antropologi culturali. Daca doriti sa va continuati studiile in domeniul economiei, nu trebuie sa cadeti prada tentatiei de a ignora sau de a elimina complet celelalte discipline umaniste” (p.479-480).”  Ei bine, profesorul Heyne frizeaza postmodernitatea si plaseaza corect asa zisul mod economic de gandire in contextul altor asa zise moduri ”specifice” de gandire: politic, etic, sociologic, antropologic etc. Din aceasta precizare a lui Heyne rezulta clar, dupa parerea mea, ca NU poate exista un mod economic de gandire daca acesta este redus la dimensiunea economica a realitatii!  Nu este si nu poate fi un bun economist acela care este doar economist – este o apreciere care este tot mai mult agreata, acceptata si… chiar aplicata. Mai mult, aceasta precizare a lui Heyne face o trimitere directa la curriculum ul academic al presupusilor specialisti economisti. Fara o cunoastere a celorlalte dimensiuni ale umanului, orice pregatiri cu numele de economica, politica, etica, juridica, manageriala, sociologica, istorica, psihologica, antropologica, statistica etc. nu sunt decat monstruoase malformari ale gandirii umane, exact ca si cum la medicina s-ar crea dupa 3-4 ani specialisti in plamani, in inima, in creier etc, fara a cunoaste foarte bine INTREG corpul uman. Economicul nu este o activitate de sine statatoare, asa cum fals se sustine adesea, ci este o activitate umana care implica toate dimensiunile acesteia, dimensiuni ce ar putea fi rezumate in triada gandire-simtire-(decizie de) actiune. In acest punct al demersului meu in favoarea gandirii transdisciplinare trebuie sa precizez, inca o data, punctul meu de vedere referitor la predarea modului de gandire transdisciplinar. Exact cum procedeaza medicinistii cu cunoasterea corpului uman, la fel ar trebui sa se procedeze in intreg sistemul de educatie: mai inati se studiaza intregul, apoi partile componente. Asadar, la inceputurile educatiei ar trebui sa se faca/ predea gandire transdisciplinara, holistica, integratoare, nesegmentata, urmand ca apoi, pe masura avansarii spre finalul studiilor sa ne permitem luxul de a ne specializa in ceva mai ingust (si asta doar la nivel de masterat si doctorat).

Cineva s-ar putea intreba: de ce este nevoie de 6 ani de medicina urmata de specializari universitare care dureaza pana la inca 6-12 ani? Pentru ca altfel ar fi prea riscant pentru oameni (recte pentru indivizii umani) sa lasi pe mana unui absolvent de medicina sa faca operatii pe inima sau pe creier. In schimb, cand nu mai este vorba despre indivizi concreti, ci despre multimi/ turme de oameni acest lucru este perfect posibil. Candidati la deputatie se lauda ca sunt experti in economie deoarece au absolvit cursurile facultatii ”Spiru Haret”, nivel de licenta, de la Botosani sau Dolhasca. Deciziile lor – prin simpla ridicare de maini –  vor influenta soarta a milioane de cetateni, cu inerentele ”pierderi” umane. In medicina, nerespectarea unui protocol terapeutic si eventuala agravare a bolii sau chiar decesul individului sunt considerate malpraxis si se pedepseste (caz penal adica). In viata noastra politica si economica, adica acolo unde oamenii sunt inlocuiti cu cifre sau cu statistici, decesele provocate de incompetenta diriguitorilor sunt tratate ca fiind firesti si netaxate de electorat, sub scuza ca nu poti avea grija de fiecare in parte…

Asadar, revenind la existenta sau nu a unui mod economic de gandire raspunsul meu este cat se poate de clar: NU exista un mod economic de gandire (dupa cum NU exista un mod de gandire politic, etic, juridic, psihologic –sic! -, sociologic, managerial, istoric, antropologic etc. etc.). Exista doar un mod UMAN de gandire, sau mai simplu un mod de gandire. Elevii si studentii nostri trebuie invatati DOAR sa gandeasca folosind informatii puse la dispozitie de discipline instrumentale ca: logica, psihologie, matematica, statistica etc. Daca gandirea va fi buna, corecta, creatoare, inteleapta etc. atunci aplicarea la variile domenii se face cu multa usurinta si cu performanta ridicata.

Exista, la rigoare, si un mod de NEGANDIRE, o maniera mimetica si maimutoida de a face educatie: repetand la infinit si necritic ceea ce au afirmat altii in timpuri si in contexte mult diferite, cu consecinte directe in modul de viata al fiecarui individ in parte. Din pacate, articolul semnat de TB este o excelenta proba de mod de negandire, preluand nediferentiat si nemestecat idei si concluzii fara impactul pozitiv asteptat de la asemenea lecturi. Pentru domnia sa lucrurile par a fi clare. Citez din articolul din Ziarul de Iasi: ”Lucrurile incep sa se limpezeasca. Ideile acestor autori si nu numai (vezi si Giorgio Agamben cu recenta sa lucrare Prietenul si alte eseuri) converg spre ideea ca economia n-ar fi tocmai o stiinta veritabila. In acelasi spirit, si subsemnatul aratam in Fundamente filosofice ale economiei, Junimea, Iasi, 2008, p. 41-45, ca „stiinta economica este una aparte. Chiar de la inceputuri, metodologia sa a fost extrem de controversata. Edificiul sau s-a inaltat pe o serie de platitudini si simplificari de genul: «indivizii prefera mai multe bunuri decat mai putine», «indivizii sunt capabili sa-si ordoneze optiunile dupa o ordine de preferinte», «marfurile sunt divizibile», «indivizii aleg acea optiune pe care o prefera» s.a. Edificiul a integrat si un aparat matematic, in dorinta de a demonstra ca, intr-adevar, «omul e un animal care calculeaza si de a dobandi un prestigiu mai bun in randul stiintelor prin recursul la matematici»”.  Pentru mine cel putin ultima parte a citatului, care este tot un citat, este lipsit de sens, adica de gandire. Despre Fundamentele filosofice ale economiei am scris la timpul respectiv. Eventualele persoane interesate despre o opinie alternativa fata de opiniile formulate de dl TB pot accesa link ul: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/.  Orice opinii referitoare la afirmatiile mele anterioare sau prezente sunt binevenite. Din pacate, constat ca dialogul nu este preocuparea profesorilor, cercetatorilor sau a altor persoane interesate, mai mult sau mai putin, de cunoastere. Poate de acum inainte…

Liviu Drugus        comuna Miroslava, judetrul Iasi,7 noiembrie 2012, ora 12.00

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.ro

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012

Nicolae Turtureanu isi autoplagiaza opera pentru a umple ”Cronica veche” cu Parabola blocului de locuinte din ”Ziarul de Iasi”


 

 

După ce citesc pe data de 5 iulie 2012 articolul-recenzie publicat la rubrica Opinii a Ziarului de Iasi (vezi: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/parabola-blocului-de-locuinte~ni8lup) si semnat Nicolae Turtureanu, același autor găsește de cuviință să apeleze la autoplagiat pentru a mulțumi, probabil, autorul băcăuan Petru Cimpoeșu cu încă o (falsă) prezență în presa culturală ieșeană. Spun falsă pentru că nu este vorba despre o nouă prezentare de carte făcută în publicația patronată chiar de Nicolae Turtureanu (redactor-șef), Cronica veche (la pagina 4) (vezi: http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/09/cronica-veche-nr-9-20.pdf) ci este un copy-paste după articolul cu același nume publicat în Ziarul de Iași. Cred că Petru Cimpoesu ar fi meritat și un alt punct de vedere al altui recenzent, tocmai pentru a beneficia de observații și comentarii noi. Publicarea de ”n” ori (astept să văd același articol publicat și în revistele băcăuane Ateneu, Plumb sau Vitraliu) a unui articol nu amplifică, cred, nici importanța autorului recenzat, nici importanța recenzorului amabil. Dimpotrivă.

Las cititorii acestui blog sa constate si singuri cate semnaturi de autoplagiatori – semnalate pe acest blog – gazduieste Cronica Veche. Insistența cu care autori ieseni se autoplagiază, ducând în derizoriu scrisul lor, numele lor și revistele/ ziarele care îi găzduiesc devine o problemă gravă de patologie a culturii ieșene și prin care se scad, în continuare, șansele ca Iașul să renască cultural și să depășească poziția ingrată de centru cultural de importanță strict locală. Referitor la acest ultim caz de autoplagiat (sper din toată inima să fie chiar ultimul…) cred că persoanele implicate ar trebui să răspundă la întrebarea: ”De ce dl Turtureanu se complace in ipostaza neonestă de autoplagiator?”. Răspunsul este unul multiplu, nu îl voi formula, dar mă pot gândi la câteva cauze posibile, lăsând cititorilor să se pronunțe asupra celui mai important factor care a generat acest autoplagiat regretabil. Iată o posibilă listă de asemenea determinări:

  • Lipsă de timp
  • Lipsă de inspirație
  • Lipsă de respect față de cititorii celor două publicații
  • Lipsă de respect față de sine
  • Lipsă de bun simț
  • Lipsă de respect față de legea care incriminează autoplagiatul la fel ca si plagiatul
  • Lipsă de respect față de Ziarul de Iasi care nu a fost menționat în Cronica Veche drept publicația care a găzduit pentru prima oară articolul ”Parabola blocului de locuințe”
  • Lipsa luării de atitudine de către colegi, de către asociațiile neguvernamentale care promovează onestitatea și corectitudinea în presa românească față de cazurile de autoplagiat semnalate pe acest blog și cunoscute deja de cititori din România si nu numai
  • Lipsa respectului față de tradițiile culturale ale Iașului și față de intențiile și speranțele (deșarte, din păcate) ale unor ieșeni de a vedea Iașul capitala culturală a României

Alte motivații pot fi adăugate de cititorii-comentatori-coautori ai acetui articol.

Liviu Drugus,

Valea Adâncă, Miroslava, Iași                               22 septembrie 2012

Tiberiu Brailean ca intruchipare a BINELUI


In Ziarul de Iasi din 20 august 2012 a aparut articolul dlui Tiberiu Brailean, intitulat Societatea-mozaic (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/societatea-mozaic~ni8qj0), la rubrica Opinii. Deoarece modul de oferire a unor informatii din literatura mondiala pe post de OPINII personale, cu trimiteri aproximative si cu plasarea autorului de notorietate mondiala la remorca argumentarii ideii de articol original, bazat pe opinii proprii, asadar considerand acest ”modus operandi” ca fiind unul neonest am scris la rubrica de Comentarii la articolul de mai sus urmatoarele:

Comentarii

raspunde

Regres moral si intelectual la Iasi

20/08, 12:50, postat de Liviu Drugus

Despre criza culturii iesene am mai scris. Si alti cititori se intreaba unde sunt oamenii de OPINIE (nu doar de prezentatori ai opiniilor altora). Articolul de astazi al dlui Brailean probeaza faptul ca lipsa opiniilor proprii este nota dominanta a iesenilor. Din pacate, aceasta recenzie a unei carti scrise de Amitai Etzioni pacatuieste si prin lipsa oricarei citari sau trimiteri la cartea recenzata, tocmai pentru a spori falsa impresie de articol original. Pentru a va convinge de regresul cultural/ intelectual/ moral al intelectualitatii iesene promovate de Ziarul de Iasi puteti compara aceasta recenzie cu una publicata cu doi ani in urma. Vezi http://www.liviudrugus.wordpress.com

 

Redau mai jos reactia mea fata de un articol al dlui TB din decembrie 2010. Prin compararea articolelor semnate de dl TB in dec 2010 si in august 2012 am ajuns la concluzia ca ne aflam in fata unui regres calitativ, unul ce merita semnalat si supus atentiei cititorilor doritori de idei noi si de propuneri concrete, toate astea intr-o fireasca sperante de mai bine.

 

Articol scris la 8 decembrie 2010 si publicat pe blogul www.liviudrugus.ro. Au fost efectuate usoare corecturi fata de textul din 2010.

Banalitatea BINELUI

De unde ne vine raul, si cum arata el? Opinia mea este ca acesta vine, in primul rind, din lipsa dialogului autentic, deschis si sincer intre oameni onesti, respectuosi si iubitori de oameni. Tot sursa de rau este si ipocrizia savanta a atotcunoscatorului ce clameaza (in cazul prezentat mai jos, chiar probeaza) modestia intelectuala, formulind solutii salvationiste cu iz de doctrina divina extrasa direct din esenta de radacina cosmica, de la Sursa. Personal, am o definitie a binelui si a raului ca fiind o problema de adecvare scop-mijloc, verdict dat de oamenii care interactioneaza. Nu este aici locul detalierii punctului meu de vedere, dar, am unul si il promovez ca atare.

Eram foarte curios sa aflu punctul de vedere al dlui Tiberiu Brailean citind articolul “Banalitatea raului” publicat in Ziarul de Iasi din 8 decembrie 2010 (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/banalitatea-raului~ni6svo). Dar dl TB nu defineste raul, asta fiind doar treaba cunoscatorilor, nu si a scriitorilor de eseuri care doar citeaza masiv din altii, de regula, mari filosofi. Adica, daca te iei de mine, te iei de marii filosofi ai lumii… Pai se poate una ca asta? Eu cred ca se poate, altfel dialogul adevarat moare si este inlocuit de surogate de analiza si de solutii. “Raul nu este o exceptie sau absenta binelui” ne spune, foarte original (?) profesorul Brailean. In loc sa aflam ce este raul, aflam ce nu este el. Iar pe post de intregire a explicatiei aflam unde este raul: “Raul ne-a invadat si a invadat intreaga noastra existenta”. Asadar, raul este peste tot, inclusiv in capul profesorilor universitari. Asa o fi… Dar aceasta autoasumare a aflarii in rau este imediat pasata in alteritatea inconjuratoare (un bun obicei romanesc de a vedea cauza raului la altii de langa noi). Scrie dl Brailean: “Am vazut recent, in ochii unui om (sa-i spunem), intelectual pe deasupra, raul in expresie pura, autentica, de neuitat, m-a ingrozit, era acolo chintesenta raului”. Probabil o fi un coleg al domniei sale pe care nu-l poate vedea in ochi din cauza rautatii din ochii lui… Oricum, identificarea raului in stare pura mi se pare a fi un fapt exceptional, realmente neintalnit pina acum. Aici intervine si modestia intelectuala a dlui TB care in loc sa clameze un Nobel pentru aceasta descoperire o lasa in plan secundar, fiind doar o descoperire pe linga multe altele facute de dl profesor universitar. De mirare este insa complicitatea cu Raul, numele nefericitului posesor de rautate pura fiind pastrat in taina, in anonimat, desi TB are la discretie o rubrica permanenta la un ziar bun. Cred ca asta (nedivulgarea raului pur) nu-l prea caracterizeaza pe dl TB, el fiind, nu-i asa?, un cavaler al BINELUI, chiar BINELE insusi. Cred  ca printr-o antiteza concreta intre RAUL pur deja identificat la ALTUL, localizat si anatemizat de dl TB, pe de o parte, si BINELE pur intruchipat intamplator (!) de domnia sa, lumea nestiutoare si nerecunoscatoare va putea alege (ehei, se apropie alegerile…), in deplina cunostinta, de cauza BINELE. Oare sa fie asa de greu de ales intre alb si negru, intre bine si rau?

Mesianismul braileanian (un potential intemeietor de fascie radical-religioasa, anarho -sindicalista si liberal-socialista) este o forma de altruism absolut si total, nu prea intalnita pe la noi… La un eventual scrutin electoral dl TB ar putea avea drept slogan de campanie “Votati BINELE”, desigur cu poza domniei sale alaturi, iar ancestrala intelepciune bastinoasa va cugeta profund: “N-ar fi RAU sa fie BINE” si va pune stampila in dreptul semnului electoral „Palaria cu boruri foarte largi”. Din pacate pentru viitorul candidat (la Primaria Iasului?) realitatea autohtona este total nefavorabila BINELUI. O spune insusi apostolul Binelui, dl TB: “Ma tem ca oamenii rai, haini,  au devenit o majoritate…”. Asadar raii (cei multi si in continua inmultire) vor vota tot (cu) raii. Aferim!

Care este insa “problema noastra” (asa cum este ea definita de dl TB)?  Conform stilului sau inconfundabil si usor recognoscibil (“Le style c’est l’homme, n’est pas?”)  cu care am facut deja cunostinta in primele rinduri ale articolului sau, problema este definita prin ceea ce NU este ea… (are dreptate autorul cind clameaza generalizarea nihilismului in lume). Apasat de apofatism, dl TB vede cu prioritate ce nu este. Astfel, daca ar fi profesor de biologie si ar trebui sa defineasca ce este broasca, prima fraza ar suna cam asa: “Broasca nu este nici cal si nici pasare”. Clar, nu?  Asadar, dl TB formuleaza  astfel esenta problemei: “Vedeti, (chiorilor! LD) cred ca problema noastra cea mare nu tine de politica si de economie, ci este o problema de etica, o boala morala ce ne maninca sufletele”. Aha! Acuma am inteles! Etica actuala este “boala morala ce ne maninca sufletele”. In sfirsit, o apreciere catafatica, demna de un filosof moral de talie mare.

Dar, amator de echilibre fine, dl TB revine la apofatism si ne (in)cinta cu o definire negativa, prin lipsa: “Ne lipseste o ideologie in care sa credem, care sa aprinda o flacara in noi, sa ne dea reperele unei vieti morale, ale  unei noi etici sociale”. Deci, jos cu etica individuala, sus cu etica sociala! In treacat fie spus, cea mai sociala etica este etica socialista, aflata la antipodul eticii individaualist-capitaliste. Insa, desi ne lipseste ideologia, nu lipseste Sursa acesteia. Cine nu stie, poate afla cine este Sursa: “…aceasta ideologie nu o putem afla decit in religia noastra”. De aici, lucrurile devin complexe, ezoterice chiar. Care este religia noastra? Se refera  dl TB la religia oficiala a statului roman, ortodoxia crestina? Se refera oare la crestinism in ansamblul sau (incluzind catolicii si protestantii)? Se refera la New Age-ul postmodern? Se refera la credinta ateilor? (au si acestia credinta si religia lor…). Se refera dl TB la religia tuturor romanilor care nu poate fi decat romanismul? Se refera oare la religia lui Placinta junior, fondator de biserica ateista? Nu aflam, deocamdata. Aflam, in schimb ca dl TB este nostalgic dupa “singura valoare suprema in care mai credem si care mai e capabila sa miste masele (ooops! masele electorale trebuie miscate…), sa ne ofere constiinta a cine sintem, si sa ne arate incotro ne indreptam” (quo

vadis, romane?).

Spre deosebire de Mitica de Bucuresti care are ca slogan “Eu cu cine votez?”, TB de Iasi apeleaza la mai pragmaticul “Ce-i de facut?” a lui Cernisevski (slogane, roman si rus, puse in antiteza de Vasile Ernu). Chiar daca problema („care este”!) este ca nu este definita, aflam ce TREBUIE sa prestam in continuare, spre  izbavirea noastra inevitabila. Voi prelua citeva puncte de reper din strategia electorala prezentata subtil in partea doua a articolului analizat: a) sa ne intoarcem la radacini (adica sa promovam radicalitatea, radicalismul chiar, cf  lat. radix, radicis = radacina).  Evident, nu va ganditi la un indemn spre a merge la intunericul radacinilor, ci la energia luminoasa pe care o pot ele asigura. Este si un indemn (pentru profani) la o alimentatie naturista, foarte benefica pe timp de criza (fructele le papa altii…). Sau poate dl TB se referea la: radacinile adamice ale devenirii noastre? Ar suna interesant Partidul Adamic Roman (PAR), b) sa refacem credinta (evident, nu se spune care, posibil si cea ateista, new age-ista, etc.), c) sa ne reintoarcem catre sursa vietii; (dupa cum se vede indemnul este sa avansam inapoi). Iata si o mostra de argumentatie fara argument: “Numai metafizica ne poate desena contururile unei etici superioare aflate intr-un raport direct cu originile, cu Sursa”. Profund adinc si, mai ales, inaltator… Daca ne intrebam cine e Sursa, aceasta nu poate fi decit Marele Arhitect al Universului cu care dl TB mai sta de vorba din cind in cind. Oricum, ideologia propusa de domnia sa devine, astfel, necriticabila si irefutabila, aducind si voturile lojilor masonice iesene; d) sa dezbracam religia de toate formele fara fond (recursul la Maiorescu este, evident, involuntar); Nu ne ramane decit sa identificam formele si sa le aruncam (ca sa ramana fondul pur si dur al ideologiei nenumite inca): sutanele preotilor, altarele aurite, cadelnitele si icoanele sfintilor. Daca dl TB nu ne ajuta sa le identificam, atunci speculatiile vor continua… Oricum, ideologia propusa tine mai mult de neoprotestantism decit de ortodoxie. Este libertatea dlui TB sa-si aleaga ideologia preferata si sa o  propage in cotidianele cu cel mai mare tiraj; e) sa incepem fiecare cu el insusi (o idee excelenta care ar duce la economii cu cheltuielile de propaganda, cu campanile de (re)indoctrinare; f) sa  ne scrutam interiorul, pentru a regasi fiinta din noi, scinteia divina ce a fost sadita acolo inca de la inceputuri; g) sa… etc.

Ca in orice plan managerial strategic si electoral ni se spune ce se va intampla daca acceptam ideologia braileaniana. Simplu: a’) ne vom schimba profund (aluzia la crearea “omului nou” este mai mult decit stravezie); b’) vom fi mai buni; c’) vom  indrazni mai mult (soimii patriei si pionierii conectati la Sursa vor fi infinit mai indrazneti decit anteriorii, neconectati….); d’) ne vom lua destinele in propriile miini (nu vi se pare cunoscut?); e’) ne vom apropia mai mult unii de altii (strins uniti in jurul BINELUI, idealul nostru suprem. Deoarece la origini suntem UNU, de ce nu am fi uniti in jurul UNULUI, stim acum cine veste EL); f’) vom deveni extraordinar de puternici; g’) nu vom mai avea nevoie de stat, de politicieni, de toti aceia care ne-au amagit, ne-au furat si ne-au ascuns speranta (o demagogie ce frizeaza ridicolul); h’) jos cu ideologia banului si a mortii (in comunismul deplin banii vor disparea, doar moartea va fi eterna, cu exceptia celor care traiesc etern, din basmele lui Ispirescu).

In partea a treia (si ultima) a articolului sau, dl TB ne (i)lumineaza pe ce lume traim: A. traim o epoca a nihilismului; B. traim un timp al dispretului; C. suntem bombardati din toate partile cu discursuri lipsite de sens, conservate in/ cu vid (discursul intitulat „Banalitatea raului” fiind un bun exemplu in acest sens). Finalul (apoteotic, inaltator, vibrant, eteric, miscator, divin chiar) face o pledoarie pentru discernamant, pentru transformarea dragonilor in ingeri si realitatea in poezie (halal discernamint!). Trimiterea la cartea “Fascismul liberal” a lui Ionah Goldberg, aparuta recent la Polirom, face insa lumina in toata tarasenia: ceea ce credeam a fi un nou si, evident, original construct doctrinar nu este altceva decit o prezentare de carte, pe post de articol de autor, prezentare impanata insa cu reflexe ideologice adunate de-a lungul anilor sub palaria cu boruri foarte largi. Revin la ceea ce am mai afirmat: citind carti si articole publicate sub semnatura TB, am ajuns la concluzia ca mai toate au la baza un “modus operandi” pernicious si nedemn de urmat de studenti si masteranzi. Reteta ar fi cam urmatoarea: se iau niste nume celebre, in uvertura, cum ar fi H. Arendt, de exemplu. Se amesteca apoi idei preluate din diferite capitole ale cartilor si se aduc, pe parcurs, alte nume celebre, E. Husserl, Fabrice Midal, R.M. Rilke, pentru ca in final sa se umple spatiul ramas cu un citat baban din cartea ce ar urma a fi prezentata (Ionah Goldberg). Este un modus operandi care mie unul nu-mi face placere si dlui TB nu-i face onoare.  Desigur, intelectualul raspindac este necesar, cu conditia sa nu se autoidentifice cu creatorii de doctrina, de ideologii sau de sisteme filosofice.

Poate spre surprinderea dlui TB am si agremente, nu doar dezacorduri cu domnia sa. Sunt intrutotul de acord cu citatul (bine ales!) din Husserl care spune ca “Stiinta a devenit o forma de fetisism”. Drept pentru care caut si aduc mereu argumente legate de moartea stiintei (a asa numitelor “stiinte sociale” in primul rind, a altor pretinse stiinte sacrosancte,  cum ar fi fizica, sau prezentarea matematicii si logicii pe post de stiinte). I-am spus, cu citiva ani in urma dlui Alexandru Dobrescu, scriitor iesean, ca managementul nu este stiinta. Reactia dinsului a fost explicita si chiar fireasca: “Si atunci, cum este predat la Universitate?”. Dar asta este deja o alta poveste. Rejectind definitiile “stiintifice” ale “stiintelor sociale” am redefinit politica, economica si etica. Desigur, nu voi face aici o lectie despre aceste redefiniri. Dar nu este deloc lipsit de importanta sa spun ca, in timp ce dl TB nu vede nicio legatura intre cele trei domenii, eu definesc eticul ca fiind continuumul creat/ produs de intersectia si interactiunea permanenta dintre economic si politic. Bineinteles ca am argumentat acest lucru. Cei interesati pot accesa http://www.liviudrugus.ro sa faca observatii pertinente si sa facem dialog deschis. Neintamplatorul functioneaza (perfect!) daca ma gandesc ca alaturi de articolul dlui TB este publicat si articolul Danei Tabrea, “Pactul cu diavolul” unde se afla o definitie exceptionala a moralului aflat la intersecta dintre vointa (politicul) si trebuinte (economicul), definitie data la 1891. E veche! ar putea obiecta promotorul reintoarcerii la izvoare… O fi, dar e probata de viata si nu trebuie ascunsa sub faldurile si falsurile oferite cu fast de “stiinta”. De aceea prefer sa merg la un spectacol de teatru decit sa caut (inutil) idei originale in scrierile unor profesori, indragostiti de propriul lor nume si atit.

Liviu Drugus, Miroslava,  8 decembrie 2010.

liviusdrugus@yahoo.comwww.liviudrugus.ro  www.liviudrugus.wordpress.com

Reproduc mai jos articolul dlui T. Brailean, precum si cele doua comentarii aparute in editia elctronica a Ziarului de Iasi

Banalitatea rauluiAUTOR: TIBERIU BRAILEAN

DATA PUBLICARII: 08/12/2010

Dumnezeu este cu voi. Dar voi?

Am ales drept titlu aceasta sintagma din Hannah Arendt pentru ca mi s-a parut ca exprima foarte bine situatia in care ne complacem. Raul nu mai e o exceptie sau o absenta a binelui, ci pur si simplu ne-a invadat si a invadat intreaga noastra existenta. Am vazut recent in ochii unui om (sa-i spunem), intelectual pe deasupra, raul in expresie pura, autentica, de neuitat: m-am ingrozit, era acolo chintesenta raului. Ma tem ca oamenii rai, haini au devenit o majoritate…

Vedeti, cred ca problema noastra cea mare nu tine atit de politica si de economie, ci este o problema de etica, o boala morala ce ne maninca sufletele. Ne lipseste o ideologie in care sa credem, care sa aprinda o flacara in noi, sa ne dea reperele unei vieti morale, ale unei noi etici sociale. Dupa parerea mea, aceasta ideologie nu o putem afla acum decit in religia noastra, e singura valoare suprema in care mai credem si care e capabila sa miste masele, sa ne ofere constiinta a cine sintem si sa ne arate incotro ne indreptam. Isme s-au inventat destule. Este, cred, timpul sa ne reintoarcem la radacini, singurele capabile sa ne redea in ochi si in inimi lucirea sperantei. Sa ne refacem credinta, asadar, si sa ne reorientam catre sursa vietii. Fara radacini, ramurile noastre nu mai sint alimentante cu energie, sint moarte. Trebuie sa ne rebransam cit mai repede cu putinta.

Numai metafizica ne poate desena contururile unei etici superioare, aflate intr-un raport direct cu originile, cu Sursa. Avem nevoie sa ne dezbracam religia de toate formele fara fond, pentru a-i repune in splendoare chintesenta, simplitatea sublima, lucrarea-i atotputernica. Sintem goi, in bataia vinturilor, dar energia noastra este inca in radacini. Trebuie doar sa ne reamintim si ea va curge din nou, cu si mai multa putere in noi si intre noi, aici, la noi acasa. Sa incepem fiecare cu el insusi. Sa ne scrutam interiorul, pentru a regasi fiinta din noi, scinteia divina ce-a fost sadita acolo inca de la inceputuri. Sa o aprindem pina ne cuprinde. Atunci ne vom schimba profund, pentru ca vom fi regasit izvorul vietii, al sperantei si al iubirii.

Atunci vom fi mai buni, vom indrazni mai mult si ne vom lua destinele in propriile miini. Ne vom apropia mai mult de ceilalti, pentru ca vom intelege ca la origini sintem Unu. Vom deveni astfel extraordinar de puternici, de buni si nu vom mai avea nevoie de stat, de politicieni, de toti cei care ne-au amagit, ne-au furat si ne-au ascuns speranta. Ne-au intoxicat cu false ideologii, ale banului si ale mortii. Trebuie sa regasim religia vietii si a adevaratei valori a sufletului. Totul e in noi. Putem suride din nou, ne putem bucura semenii cu un suris intremator!

Traim o epoca a nihilismului, in care, asa cum arata Edmund Husserl in Crisis, „stiinta a devenit o forma de fetisism de fapt”, ce nu mai tine seama de trairile omului, e dezumanizanta, lipsita de constiinta. Trebuie sa redevenim oameni in sens deplin si creatiile noastre vor arata altfel. Asa cum invatam sa scriem, sa citim, trebuie sa reinvatam sa fim, sa trecem dincolo de conventii, asa cum ne indeamna textele sacre, dar in respectul valorilor sacrului. Libertatea constituie totusi singura posibilitate de a ramine fideli celui mai inalt adevar spiritual, pastrind intrinsec si un element de provocare.

De altfel, intreaga aventura moderna este una a libertatii ca sansa, chiar daca uneori aceasta degenereaza intr-un libertinaj desirat. Ea ne invata cum sa traim intr-o lume fara repere sigure, lipsita de certitudine si de siguranta. Dar, inca o data, aceasta este o sansa, pe care nu avem dreptul sa o ratam.

Traim un timp al dispretului, al nelinistii si instabilitatii, iar cel mai grav lucru mi se pare refuzul de a recunoaste acest lucru. Sintem bombardati din toate partile cu discursuri lipsite de sens, conservate in vid. „Obsesia noastra pentru numere, pentru cuantificare si instantaneitate ne-a costat legatura cu acel loc, existent in fiecare dintre noi, care onoreaza noncuantificabilul si eternul – capacitatea de a ne infricosa, de a ne minuna si de a simti misterul; acel loc in care actele de credinta intr-un proces mai maret decit noi insine se dovedesc in cele din urma satisfacatoare in deplinatatea timpului” (Ionah Goldberg, Fascismul liberal, Iasi, Polirom, 2010, p. 355).

Avem de cautat un drum care sa ne permita recuperarea unei demnitati autentice. Nu e usor, poate necesita chiar o munca dificila, un efort profund si mult discernamint. Trebuie sa discernem obscuritatea ce tinde sa se instapineasca, ca si barbaria din noi. Numai asa lumina poate sa tisneasca nestingherita si sa-si faca lucrarea sa de pace si de inaltare. E poate lucrul cel mai important pe care-l avem de savirsit acum. Nu voi spune, precum Fabrice Midal, ca „singura, poezia ne poate salva”, dar e cert ca avem nevoie de mai multa poezie. Cum spunea Rainer Maria Rilke, dragonii nu sint poate decit niste printese ce asteapta sa fie recunoscute. Deci, daca respingem dragonii, ne anulam orice sansa de a intilni printesele, si asta poate fi fatal. De aceea e necesar un bun discernamint. Un adevarat esprit de finesse poate sa vada cite o printesa in fiecare dragon care il ameninta. Si sa devina print. Un mic print al luminii, iubirii si sperantei…

© 2006 – Ziarul de Iasi. Toate drepturile rezervate
Comentarii

raspunde

Tiberiu Brailean

08/12, 15:39, postat de roman

Sincer am aceeasi parerea despre Dl. Brailean. L-am cunoscut in cateva randuri si m-a impresionat prin suficienta si blazare. Plictisit, mereu pufaind pe nari, privire tulbure, nas latit, pufav si superior cu aerul unui grof pe latifundie. Ce avere are … mai putin important, nu conteaza, e ca toti politicienii un mare bogat care pozeaza intr-un flamand. Nu stie sa se imbrace si, parerea mea nici sa se poarte. Sincer insa nu pot accepta ca acest politruc, de a carui eruditie ma indoiesc, sa primeasca spatiu intr-un cotidian iesean. Nu merita. Si e pacat ca domnia sa, marele Brailean, nu isi da seama de suficienta sa, si se crede autor de pilule jurnalistice. E pacat. E o rusine ca nu mai avem oameni de valoare si acum se trezesc cei influenti ca sunt publicati, in locul celor talentati si merituosi.
DIXIT

raspunde

teoretizare sterila

08/12, 11:45, postat de lacan

Dom’le Brailean, ai timp si disponibilitate pentru batut cimpiile metafizicii   si indemnurilor la trairi abstracte,pentru ca nu mai poti de bine si ai chef de joaca cu cuvintele.Cind ai adunat avere tot baza asta de gindire ai avut-o?Ce faptuiesti  dumneata pentru oamenii care  sint prea striviti de nevoi si umilinte,de ignoranta,de frica,de bataia de joc  al celor care au insfacat puterea ,la toate nivelurile,pentru a-si mai gasi resurse pentru metafizica? Nu ai vrea sa te  stradui cu asemenea indemnuri  prin cartierele populare,bordeie de oras sau de tara,birturi  de cartier sau din satele patriei,pentru o mai multa luminare a mintii cind vin alegerile? Nu ar fi bine sa ai curajul  si simtul comun  de a tine asemenea discursuri  cu citate,de vajnic intelectual, in parlament sau la partidul dumitale ?
Daca nu ai fi un cabotin ,te-as suspecta  de o discordanta la limita cu tulburarea mintii

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”


Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”

 

  • http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/
  • Promenada ghilimelelor – un sport obligatoriu pentru avertizarea infractorilor
  • Plagiatul – o forma agravata de prostie si de prostituare. Autoplagiatul – la fel
  • (Fondul si forma) = (marfa si ambalajul) = (prostia si perceperea prostiei)
  • (Bine-rau) = (adecvat-inadecvat) = (desteptaciune-prostie)
  • Scopurile si mijloacele sunt bune si rele, destepte si proaste, adecvate si inadecvate atat timp cat vor exista oameni pe planeta Pamant

 

Tema ”prostiei”  fascineaza deopotriva pe prosti si pe inteligenti, mai ales ca granita dintre cele doua (proto)tipuri umane este, adesea, ca si inexistenta sau, daca vreti, este una cu o geografie/ geometrie (foarte) variabila. Cred ca binomul desteptaciune-prostie este o varianta ceva mai concreta a binomului bine-rau, unul care a creat premisele relativizarii lucrurilor pana aproape de absolut… Nu intamplator, tratarea prostiei (a temei, nu a fenomenului) este (mai) la indemana psihologilor (care studiaza cum gandesc sau nu oamenii) si a filosofilor (care, iubitori de intelepciune fiind, se presupune ca nu sunt chiar prosti, desi viata ne arata mereu ca iubim ceea ce ne lipseste, nu ceea ce ne prisoseste).

Olandezul Erasmus din Rotterdam a scris ”Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei” (”Laus Stultitiae”) (http://blog.citatepedia.ro/elogiul-nebuniei-de-erasmus-din-rotterdam.htm) lucrare publicata in 1509. Prin prescurtare, retinand primul si ultimul cuvant din acest titlu, multi dintre noi au retinut ca Erasmus a scris ”Elogiul prostiei” (”Laus Stultitiae” in varianta originala a opusului erasmusian). Titlul a placut prin incarcatura sa oximoronica si surprinzatoare. Cum adica, prostia este ceva de lauda? Odata intersul starnit, textul olandezului a avut, cum se spune in zilele noastre, ”succes la public”. A devenit, asadar, un fel de bun comun, o sintagma ce se potriveste in contexte tot mai numeroase (unii spun ca asta se intampla din cauza faptului ca volumul/ cantitatea desteptaciunii umane este constanta, doar populatia creste mereu…). Cunoscutul psiholog roman si iesean Vasile Pavelcu nu a gasit alt titlu pentru unul dintre eseurile sale decat ”Elogiul prostiei” (este adevarat, pe atunci populatia Romaniei era mult mai mica). La cateva decenii bune de la aparitia acestui eseu, unul dintre urmasii sai intr-ale psihologiei si eseisticii, profesorul iesean Adrian Neculau, nu a gasit alt titlu pentru un eseu publicat in ieseana ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, p. 20 decat, ati ghicit, tot ”Elogiul prostiei”. In realitate, eseul semnat de dl Neculau este o recenzie (adica un produs intelectual fara pretentii de originalitate, dar care trebuia indexat – de catre redactorii cronicari vechi – ca atare printr-un supratitlu: ”Recenzie”), asadar este o recenzare/ prezentare a eseului cu acelasi titlu semnat de mentorul sau Vasile Pavelcu. Pentru ca tema ma intereseaza demult (Cartea ”Istoria culturala a prostiei omenesti” scrisa de RATH-VEGH  ISTV’AN –  vezi  http://www.scribd.com/doc/2940242/RATHVEGH-ISTVAN-Istoria-culturala-a-prostiei-omenesti mi-a trezit, cu cateva decenii in urma, curiozitatea) eram cat pe ce sa scriu si eu un ”Elogiu prostiei”, supralicitand nepermis o sintagma care deja nu mai spune prea multe la prea multi…  Revenind la cartea lui Rath Vegh Istvan, acesta subliniaza dificultatea definirii acestui concept, fapt reluat si de Gerard Stan in eseul sau ”Prostia ca boala existentiala” (Cronica veche, nr 5-6 mai –iunie 2012, pp 20-21. Vezi articolele pe tema prostiei la adresa http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf).

Dupa cum se vede din titlul ales de mine pentru aceasta ”recenzie”, ma voi referi, in primul rand, la trei articole semnate de Adrian Neculau: unul intitulat ”Elogiul prostiei” si publicat in ”Cronica veche” nr 5-6, p. 20 – http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf – si celalalte doua intitulate, primul ”Era prostilor”, publicat in ”Ziarul de Iasi”, in pagina de Opinii, la 30 iunie 2012 (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) si al doilea intitulat ”Prostii de ieri, prostii de azi” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/prostii-de-ieri-prostii-de-azi~ni8m6u).  Voi aminti, in treacat, si articolul semnat de Gerard Stan (”Prostia ca boala existentiala”) publicat in acelasi numar al ”Cronicii vechi” si care ma determina sa fac unele comentarii. Asadar, pentru inceput ma voi referi la cele trei articole semnate de Adrian Neculau despre prostia omeneasca (se va vedea ca, de fapt, articolele sunt doar doua, de fapt unul….) reprezinta o buna cantitate de observatii inteligente despre acest aspect al comportamentului uman si care nu pot fi trecute cu vederea.

Mai ciudat este, cel putin pentru mine, faptul ca articolele din ”Ziarul de Iasi” (”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi”) ale dlui Neculau reprezinta – in proportii diferite – un autoplagiat, gen copy-paste, un act de rea credinta care da o nota proasta atat pentru domnia sa cat si pentru tagma profesorilor si a publicistilor care s-a ”imbogatit” astfel cu inca un (auto)plagiator dovedit. Voi argumenta ca acest autoplagiat nu este nicidecum opera redactorilor de la ”Ziarul de Iasi”, ci este un plagiat deliberat si cat se poate de constient ”lucrat”, pornit de la aceeasi premisa falsa ca cititorii ieseni sunt suficient de prosti pentru a nu descoperi acest fals ordinar. Cum am spus mai sus, redactorii de la ZdIS sunt exonerati de responsabilitatea ”prelucrarii” in regie proprie a unei parti importante din eseul dlui Adrian Neculau din ”Cronica veche”, dar nu exclud posibilitatea de a fi partasi la acest autoplagiat prin doua modalitati: a) sa cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa pastreze tacerea (vinovata) asupra faptului ca ”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi” reprezinta un copy-paste dupa ”Elogiul prostiei” din ”Cronica veche”; b) sa nu cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa insiste, in criza de materiale, la adresa dlui profesor Neculau cu indemnul: ”hai, dom profesor, da-ti-ne ceva acolo, ceva prelucrat din cea ati mai scris; este vara si lumea nu prea citeste, dar noi tre’ sa umplem pagina si sa pastram ritmul de a va publica in fiecare sambata…”. Cititorii pot proba si singuri faptul ca articolul ”Era prostilor” publicat in ”Ziarul de Iasi” la 30 iunie (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) este, in proportie de 84% preluat din ”Elogiul prostiei” publicat in ”Cronica veche” nr 5-6/ 2012. Procentajul ar fi fost chiar de 100% daca nu ar fi existat si intentia de a pacali cititorii, povestindu-le acestora – intr-un preambul de cca 9 randuri care vor sa sugereze (Ah! Cata subtilitate, domnule psiholog!)  – ca articolul este o prospatura de cateva zile, in timp ce, in realitate,  restul de 66 de randuri au fost scrise cu cel putin o luna sau doua in urma. Iata aceste 9 randuri din ”Era prostilor” pe care le voi si comenta: ”In urma cu cateva zile, am primit de la profesorul Daniel David, de la Cluj (cel care a candidat la functia de rector a universitatii clujene), fotografia unui bust inaugurat nu demult, omagiu adus profesorului Florian Stefanescu-Goanga, marele rector de la Cluj, stalp al democratiei in prestigioasa institutie; motiv pentru care au incercat sa-l asasineze studentii legionari. Drept recompensa pentru verticalitatea lui – ce oameni nastea atunci universitatea! -, noul regim instalat dupa razboi l-a dat afara si apoi l-a trimis si la inchisoare. Cinci ani a stat la Sighet, fara sa fie judecat, de la 69 la 74 ani. Era intemeietorul psihologiei experimentale in Romania. Cand am primit fotografia, mi-am amintit de o discutie cu tanarul profesor David, la Cluj, in biroul sau de la Institutul de Psihologie, institutie fondata, inainte de razboi, de marele rector. Colegul David mi-a aratat atunci, pe birou, cartea lui Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. In fiecare seara, mi-a spus, citesc cateva pagini”.

Acest mic ”adagio” care plaseaza actiunea scrierii articolului ”Era prostilor” doar ”in urma cu cateva zile” este o gaselnita neinspirata si neeleganta de a induce cititorilor: a) idea ca articolul este pe cat de original, pe atat de nou si proaspat; b) autorul intretine bune relatii cu lumea selecta a psihologiei romanesti, autoseparandu-se de orice banuiala ca nu ar fi parte a intelighentiei, nicidecum a prostilor. Meritele lui Stefanescu-Goanga si ale lui Vasile Pavelcu sunt de notorietate, dar oare ce ar spune acestia, daca ar fi in viata, despre nefericita idee a unui profesor conducator de doctorat de a (auto)plagia? Daca ar fi primit si onorarii/ bani pentru cele doua-trei articole cu continut cvasiidentic atunci culpei morale i se aduaga si una financiara si penala. Specialisti in drept penal de genul Victor Ponta, Adrian Nastase si multi altii ca ei ignora si acum, cu acea superioritate a infractorilor inteligenti foc, ca nu se pune problema sanctionarii penale sau morale a acestei infractiuni. (A se vedea legea 8/ 1996, art 141). Oare de ce? Schimbarea titlului, adugarea a 9 randuri si a catorva interogatii la sfarsitul unor paragrafe nu schimba cu nimic incadrarea acestui articol la categoria ”plagiate”, cu consecinte neplacute (morale, financiare, penale) nu atat pentru autor cat pentru ideea de educator/ mentor/ indrumator de doctorat, plasand autorul in imediata vecinatate a indrumatorului de doctorat Adrian Nastase si a pupilului acestuia, nefericitul Victor Ponta. Si pentru ca A.N. (de la Adrian Neculau, nu de la Adrian Nastase) a invocat nedreptatea cauzata lui Stefanescu-Goanga deopotriva de legionari si de comunisti, invoc si eu, in context, riscul ca – abdicand de la normele deontologice ale educatiei din Romania – puberi sarmani si saraci cu timpul, de genul Ponta sau Sova,  sa probeze practic faptul ca atitudinile fascistoide apar tocmai pe fondul unei educatii morale precare.

In privinta celui de-al doilea autoplagiat publicat de ZdIs la 7 iulie 2012, lucrurile nu sunt mai putin grave. Aproape 50% din text este autoplagiat, dupa articolul ”Elogiul prostiei” din Cronica veche. Restul este format din consideratii de dictionar si din citate celebre, ceea ce va starni admiratia ”prostilor cu memorie deosebita, reproducand cu si fara rost citate, expresii, nume, coplesind naivii” citat din A.N., la alegere din Cronica veche 5-6 si/ sau din Ziarul de Iasi din 7 iulie. ”Am cautat prin dictionare sinonime pentru cuvantul prostie. Lista e lunga: stupiditate, neghiobie, idiotenie, imbecilitate, ineptie, insanitate, nerozie, eroare, gogomanie, naivitate, bagatela, futilitate, frivolitate; prostul e o persoana nesarata, fada, searbada. Si nu-s toate pe care le-am gasit. Dar parca mai lipseste ceva: agresivitatea prostului, dorinta lui de a se reproduce”. (Ziarul de Iasi din 7 iulie).  As adauga aici si autoreproducerea calitatii de autor, indiferent de riscuri si consecinte. As putea spune ca gestul profesorului Neculau este unul de-a dreptul curajos. In plina campanie antiplagiat si anticoruptie, domnia sa face fronda, se arata neinfricat in modul ”clasic” de gandire (romanesc/ balcanic/ bolsevic) caracterizat prin ignorarea regulilor si prin multiplicarea artificiala a meritelor. Oare sa nu stie ilustrul profesor ca putea sa-si publice textele/ recenziile ori de cate ori doreste, dar cu o conditie: sa citeze sursa. Din toata aceasta poveste de autoplagiat lipseste doar cultul/ cultura citarii. Lumea nu citeaza de frica sa nu-si dilueze soliditatea soclului statuii pe care si-o construieste de decenii… El vrea sa fie mereu original si proaspat, desi nu este si nu poate fi. Dar ce mai conteaza? Merge si-asa…

Ca o incheiere si o justificare a asumarii de catre subsemnatul a rolului de ”ciocanitorul/ sanitarul padurii” precizez ca sunt suprasaturat de articole ”shmekere” cu aura de sapienta cvasiabsoluta, scrise doar pe marginea lucrarilor altora, mestecandu-le in asa fel incat nu mai deslusesti clar ce si cat ii apartine autorului lucrarii si cat ”shmeker” ului cu pretentii de emitator de idei noi. O simpla citire a titlurilor cvasi-recenziilor mele la articole si carti demonstreaza ca ritmul acestui tip de articole si carti este ametitor, majoritar, dominant, strivitor in raport cu ideile nou aparute, cu consecinta aproape fireasca a impunerii unui model de scriitura aparent originala, dar cu mari pretentii de originalitate.  Dispretul fata de lege si siktirirea ideii de ”stat de drept” (ce-o mai fi si aia?) pare a fi nota dominanta a intelighentiei de tip vechi (bolsevic) si nou (mensevic). Oare premierul Ponta si alti intelectuali ca el cunoaste/ cunosc Legea numarul 8/ 1996, art 141 „Art. 141 – – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere […].” Cu precizarea ca chiar cand furi de la tine, tot furt se numeste.  Atunci cand vad cum se prostitueaza profesorii nostri pentru false si iluzorii recunoasteri publice ma aliniez total gandului lui Catalin Turlea care scria in 1997: ”imi place sa fiu solidar si complice uneori cu ”prostii” onesti si sa tin partea prostiei cinstite in fata agresiunii smecheriei alogene. Si ma inclin in fata celor care au taria de a ramane ”prosti” si cinstiti intr-o lume de smecheri si de isteti”. (Catalin Tirlea, Prostia la romani, Ed. Alfa Paideia, Bucuresti, 1997, p. 3).

***

Discutand despre prostie si semnificatiile acestui concept cultural cred ca se impune o clarificare semantica, fie prin precizarea notelor sale principale, fie prin contrastare cu opusul acestuia: desteptaciunea/ inteligenta/ intelepciunea. Desigur, exemplele edificatoare vor ajuta la constientizarea subtilelor diferentieri dintre aceste concepte eminamente culturale, adica relativiste si relativizante prin excelenta. Din eseul-recenzie ”Elogiul prostiei” semnat de Adrian Neculau in ”Cronica veche” nu este clar daca A.N. are si contributii personale la tema. Deoarce nu a subliniat in niciun loc din eseul sau ca o idee sau alta i-ar apartine, trag concluzia ca toate ideile prezentate apartin lui Vasile Pavelcu. Prin urmare, in continuare ma adresez acestui autor si nu lui Adrian Neculau. O prima observatie se refera la tratarea alternativa si usor indistincta a prostiei si a purtatorului prostiei. Or, cred ca ar trebui analizat distinct, cel putin pentru faza lamuritoare, ce este prostia si ce este prostul (ca purtator de prostie). Daca ar fi sa luam de bune afirmatiile puse pe seama lui Vasile Pavelcu, cititorul onest si credul (prost?) ramane cu impresia ca Vasile Pavelcu este un ganditor submediocru, inconstant in afirmatii, adica un fel de prost cu staif.  Vasile Pavelcu scria la pagina 301: ”Valoarea – pozitiva sau negativa – a prostiei este de origine sociala. Societatea de astazi, rationalista, pozitivista si practicista, destrama aureola de prestigiu de alta data a prostiei” (cf http://www.scribd.com/doc/91412879/6/ADEV-R-I-EROARE). Iata ce sustine A. N. ca ar fi spus Pavelcu: ”Prostia, desi pare a fi o functie innascuta, in realitate este de origine sociala. Rationalista, pozitivista, ”practicista”, societatea de astazi destrama ”aureola de prestigiu” a prostiei ca gratie divina”. Invit cititorul onest si rabdator sa compare cele doua citate. In primul rand, dl AN nu a folosit ghilimele care sa arate ca este vorba despre un extras din cartea lui Vasile Pavelcu. Dar, cum spuneam mai sus, A.N. afirma mereu ca se refera la textul pavelcian, chiar daca nu citeaza corect si complet. Sub aspectul continutului insa lucrurile stau diferit. Astfel, V.P. se refera, explicit, la ”valoarea prostiei” ca fiind determinata social, in timp ce A.N. vorbeste despre determinarea sociala a prostiei. Adica, una este prostia – definita diferit de diversi autori – si alta este evaluarea sociala a acesteia. Un exemplu: una este definitia/ descrierea elefantului, si cu totul alta este perceptia/ evaluarea celor care il vad din varii unghiuri si distante. Socialul este media, este colectivitatea luata ca un tot cvasiuniform si care percepe cat se poate de diferit ceea ce un grup de cercetatori  sau chiar unul singur ar putea defini conceptul de prostie sau de inteligenta. Pornind de la acest caz flagrant de nerespectare a textului unui mare inaintas in chestiuni de psihologie – profesorul Pavelcu, – profesorul Adrian Neculau isi dezvaluie o dimensiune pe care nu as fi vrut sa o cunosc si care contrasteaza puternic cu statutul domniei sale de de lider de opinie, de publicist, de autor, de profesor si de mentor (toate presupun o moralitatea exemplara).

***

Ma voi referi si la articolul semnat de Gerard Stan (GS) in ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, pagina 20-21, articol intitulat ”Prostia ca boala existentiala”, cu patru subcapitole: Prostia nu este o boala de piele…, Prostia lichida si prostia cristalizata, Prostia ca lipsa de proiect, si Cum se scapa de prostie. De data aceasta sper ca am/ avem de-a face cu un articol original, unul care sa porneasca de la o incercare de definire a prostiei sau macar a prostului ca realitate existentiala greu de contestat. Spre uimirea mea, fiind primul eseu al lui GS pe care il citesc, descopar un anticartezian convins, un postmodern care are ca puncte de reper filosofi moderni si un abil manuitor de cuvinte. Primul paragraf – prima surpriza! GS nu crede in definitii, pe care le considera inutile sau chiar imposibil de dat. Pentru GS orice definitie este un monstru caruia ii cresc noi capete pe masura ce le retezi (definesti) pe celelalte. Un punct de vedere interesant, dar parca as fi fost mai linistit in cazul in care s-ar fi incercat macar o descriere, daca niciunul dintre tipurile de definitii nu ne pot fi de ajutor. Iata si argumentatia autorului: ”Aproape orice definitie poate fi folosita pentru a ingropa o problema, nu pentru  a o lamuri. Indiferent de tipul definitiei pentru care optam, deseori entitatea sau fragmentul de realitate supus definirii este poliform, eterogen, cu fatete contradictorii uneori, impredictibil in toate ramificatiile sale. Ca un monstru caruia ii cresc in fiecare zi alte capete ce nu seamana cu cele crescute deja. Nu stii cum o sa apra si nici de unde. Un astfel de monstru este si prostia. Cum sa definim prostia cand ea ne surprinde tot timpul prin imprevizibilul sau, cand ne orbeste si ne paralizeaza mereu? Cum sa definesti chiar ceea ce anuleaza ratiunea, dar ne face sa ne simtim dumnezei?” (p. 20). In lucrarea lui   Istvan Roth (citata mai sus, la inceputul acestui articol-recenzie), se sustine, de asemenea, ca este riscanta incercarea de a defini un asemenea fenomen, drept pentru care, pe intreg parcursul cartii sale, nu mai aminteste deloc cuvantul ”prostie”, ci face doar referiri concrete la situatii care exemplifica admirabil aceasta ”calitate” umana.

Desi articolul lui Gerard Stan (GS) este bine scris si placut la citit, nu pot sa raman indiferent fata de o prostie a lui Kant, pe care GS  il ia drept punct de reper in analiza sa. ”Kant – scrie GS – rezuma esenta atitudinii morale prin urmatoarea formula: actioneaza astfel incat sa-l tratezi pe celalalt totdeauna ca scop, si niciodata ca mijloc” (nefiind o revista de cultura/ de specialitate, redactorii de la Cronica veche nu au cerut ca citatul sa aiba si o trimitere la sursa, asa cum face, de ex. prof Neculau care recunoaste ca textul sau ”Elogiul prostiei” este o povestire a celor scrise de Vasile Pavelcu in 1947 in revista Ethos vol IV, nr 1-2). Sa revenim la Kant, doar cu gandul de a imi afirma dezacordul cu acesta si de a lasa eventualii cititori sa ma combata (eventual dupa ce citesc si Metodologia Scop Mijloc, postata, de asemenea, pe acest blog). Astfel, disocierea kantiana ca intotdeauana celalalt este doar scop si niciodata mijloc nu are niciun suport faptic si nici macar ideal. Ceilalti sunt INTOTDEAUNA mijloace prin care ne indeplinim propriile scopuri, ceea ce inseamna ca si noi, la randul nostru, suntem mijloace pentru ceilalti. De la aceasta convingere a mea, aceea ca fiecare persoana umana este simultan/ concomitent si permanent atat scop cat si mijloc, atat raportandu-se la sine cat si la altii, am propus spre dezbatere Metodologia Scop Mijloc, ignorata de multa lume, dar diabolic aplicata de USL in capturarea totalitarista si dictatoriala a puterii in stat. Asa se intampla atunci cand se desconsidera, de catre cei ce se considera democrati si ”buni”, rostul teoriilor in practica noastra cotidiana. Cat despre cine sunt prostii si desteptii in cunoasterea si aplicarea teoriilor ramane sa se decida pe baza legii numerelor mari… (daca nu cumva va fi decretata ca neconstitutionala de catre noua putere national socialista romana).

Liviu Drugus                                               7 iulie 2012

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com

Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania


Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania

Titlul, inceputul si continutul articolului semnat de Maria Cernat in saptamanalul ”Cultura” (nr. 20/ 24 mai 2012, pp. 8-9, la Sectiunea ”Cultura politica” in formatul print, desi in formatul electronic este incadrat la ”Cultura mozaic”) sunt suficient de tentante pentru mine pentru a le citi cu atentie si a intra in dialog cu autoarea. Titlul articolului ”Modelul managerial in educatia superioara sau privatizarea pe bani publici” nu poate lasa indiferent pe niciunul dintre actorii/ actantii/ actionarii segmentului educational numit (deja, de mult, fara acoperire) ”educatie superioara” sau ”invatamant superior”. Prin urmare, nici pe mine nu m-a lasat indiferent, preocupat fiind de aplicarea propriului meu model managerial (intitulat, incepand din 1990, ”Metodologia Scop-Mijloc”, dupa ce ani la rand l-am pregatit sub denumirea aparent neutra ”Binomul Scop-Mijloc”). Evident, curiozitatea mea de a vedea care este ”modelul managerial” propus de Maria Cernat a sporit chiar de la primele cuvinte, cuvinte care ar trebui sa figureze in orice articol sau rezumat al acestuia: ”Scopul articolului de fata este…”. Asa indemn si eu studentii care pregatesc lucrarea de licenta si disertatia de (viitor) master sa-si structureze Introducerea si, desigur, intreaga cercetare efectuata: ”Scopul este… Mijloacele (respectiv metodele si alte instrumente de cercetare) sunt… Gradul de adecvare al mijloacelor la scop a fost… (respectiv s-a reusit sau nu sa se confirme sau sa se infirme ipoteza de lucru)”. Daca acest schelet (sistem osos/ rigid de principii aplicabile oricarei cercetari) ar fi prezent in toate articolele, atunci, cu siguranta, am avea studii si cercetari de calitate, neplagiate, utile etc. Asadar, inceputul articolului doamnei Maria Cernat (se pare, cf Google, lector doctor de filosofie la Universitatea Spiru Haret) este, ca si titlul, unul promitator. Voi incepe, asadar, cu redarea definirii scopului articolului, facuta chiar de catre autoare: ” Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara”. Dezamagire! Nu identificarea, descrierea si amendarea modelului managerial existent la noi in educatia superioara este scopul (articolului) dnei Cernat, ci doar analiza unui concept si hermeneutica romaneasca a acestuia. Totusi, etnicizarea sau ”romanizarea” acestui concept este, cred, o exagerare, autonomia (fie ea si universitara) nu este inteleasa la fel de catre toti etnicii (sau doar cetateni) romani. Au existat lupte serioase pentru definirea (limitelor aplicarii) acestui concept, dar diferentele au ramas semnificative in functie de de ideologia preopinentilor. Unii inteleg prin autonomie universitara, dreptul de a folosi banii primiti de la buget cum ii taie capul, altii vorbesc despre liberetatea de a alege un curriculum absolut original, eventual in functie de ce profesori sunt disponibili pentru a preda la universitatea in cauza, altii inteleg prin autonomie o separare a modului de functionare a universitatilor de celelalte domenii de activitate, respectiv de a nu se supune Codului muncii si Legii pensiilor, Codului fiscal si Legii salarizarii, adica autonomie ar insemna dreptul de a avea legi si norme proprii de functionare. Chiar etica pare a insemna, in unele opinii, cu totul altceva la profesorii universitari: astfel plagiatul (un furt ordinar, tainuit adesea de conducatori de doctorat asijderea, adica tot ordinari) nu poate fi pedepsit ca un furt obisnuit pentru care, de regula, se face puscarie, se interzic drepturi etc. Nu! Conform unei intelegeri ”romanesti” a conceptului de autonomie universitara, plagiatul (vezi celebrul deja caz Mang, ministru desemnat si jurat pe Biblie ca va respecta legea) este un delict minor, sau nici macar nu este un delict daca aproape toata lumea plagiaza/ fura in Romania… In acest caz, avem de-a face cu o interpretare mioritica/ ciobaneasca a autonomiei. Daca eu fur o oaie/ mioara este ok, zic pardon si dau oaia inapoi, apoi incerc sa fur din alta parte. Ca asa e intre ciobani! Azi fur eu de la tine, maine furi tu de la mine, unii recunosc, altii nu, oricum nimic grav nu se intampla. Unii spun ca asta ni se trage chiar de la educatia primita la gradinitza: ”Catelus cu parul cret, fura ”oaia” din cotetz” apoi ”El se jura ca nu fura” si viata mioritico-balcanico-danubiano-pontica isi continua existenta minerala, vegetala si animala de mii de ani… Asadar, ca sa rezum, in acceptiune romaneasca/ mioritica prin autonomie universitara se intelege orice, ce vrea oricine si mai ales ce intelege cel prins cu ”oaia”-n gura. Dar acum aflam si ce crede Maria Cernat ca intelege tot romanul prin autonomie universitara: ”Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat” (p. 8) Asa da, acum este mult mai clar. MC nu ne spune ce este autonomia, ci ce pare a fi… Dar, poate mai incolo aflam si ce este autonomia. Si poate aflam si care este modelul managerial existent acum in universitati si care este cel propus de MC. Dupa cum se poate vedea/ citi din articolul dnei MC (reprodus integral in continuare, pentru a putea vedea intreaga bogatie de idei a articolului) in loc de lamuriri asupra autonomiei (scopul principal al articolului!) se face o comparatie intre educatia comunista din ”Iepoca de Aur” si ”excesele” liberale postdecembriste precum ”universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea… si chiar patrunderea etosuluiu managerial in universitati” (p. 8). Cred ca deja accentele devin dramatice: daca si etosul/ etica managerial/a a patruns in sanctuarele academice, asadar lucrurile au devenit grave de tot, in acceptiunea autoarei MC. Dupa ce se enumera ”tarele” sistemului educational comunist, se sustine totusi ca pe vremea aceea ”se facea carte”. (Mda… Eu unul nu am prea agreat ceea ce am invatat la facultate, chiar in anii liberalizarii 1967-1971. Carte am facut dupa terminarea facultatii, cand timp de cinci ani, ca cercetator la un centru de cercetari am invatat mai mult decat in mai multe facultati unde ”se facea carte”). Dupa ce peroreaza pe tema comparatiei dintre comunism si capitalism in materie de educatie (punand la index ambele sisteme) MC observa ca parca altceva isi propusese ca scop in primele randuri ale articolului. Drept pentru care, reformuleaza: ” Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati”. Asadar, MC renunta la a mai scrie despre autonomie, si intra la partea de istorie recenta, ca sa intelegem noi mai bine starea actuala a universitatilor… Dupa care o ia de la inceput: cum era in comunism si cum e acum in liberalismul capitalist (atacul la tov vice USL Krinutz este mai mult decat evident, dar va fi si mai evident, dupa ce sistemul pontocratic aflat in ofensiva bolsevica va elimina si ultimele urme de liberalism desuet din universitati, din economie si din politica). Citez: ” Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii (in comunismul-capitalism de stat ceausist – nota mea LD) i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone”. Asadar, pentru tovarasa invatatoare de studenti spiruharetisti feudalismul comunist a generat feudalismul capitalist. Halal concluzie, halal educatori, halal revista de in(Cultura)! Pentru MC, conceptele liberale de mai sus fac parte dintr-o ”teorie atragatoare si o practica repulsiva, ambele generatoare de aceste concepte” (p. 8). Acum scopul este, evident, altul: nici analizarea autonomiei, nici trimiterea la ”repere istorice minimale”, nici incercarea de a analiza care este strea de fapt a educatiei romanesti. Fleacuri de acest gen nu intereseaza un autor al carui scop este unul pur ideologico-partinic: inlaturarea elementelor liberale din educatie si promovarea idealurilor socialiste. Pentru aceasta se revine la formularea scopului facuta la inceput si se trece la analiza conceptului de autonomie universitara. Dupa cum am spus deja, in spatiul mioritic, fiecare concept are sensul pe care i-l confera fiecare. Pentru MC, ”În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte”. Ceea ce clameaza MC ca fiind autonomie este, in fapt, o invitatie la haos si la incompetenta, data fiind calitatea profesorilor care predau in educatie. Adica, daca cineva vrea sa cerceteze sensul cuvantului autonomie, o face si apoi publica rezultatele in revista (in)Cultura si asta inseamna ca a avut autonomie in a-si alege tematica de cercetare, iar articolul semnat de MC va figura in lista cu ”studii stiintifice publicate in reviste de prestigiu”.
De fapt, toata aceasta retorica folosita de MC a fost un preambul la un atac ideologic tipic bolsevic, adica bazat pe minciuna si pe acuzatii nefondate. Nu spunea Leszek Kolakowski ca ”minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”? (Naivul de mine, in prima varianta a tezei mele de doctorat elaborata in 1984, l-am citat de mai multe ori pe Kolakowski, drept pentru care, sustinerea tezei a fost putin amanata…pana in 1996!). Dar sa vedem analiza educatiei superioare din Romania facuta de MC, evident, din proprie initiativa si nu ca urmare a apartenentei la un partid politic, nu stiu care… Iata ”analiza” facuta de MC: ”Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a (sic! – LD) propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Minciunile sunt evidente pentru oricine mai are rabdarea si taria de a urmari simulacrul de viata parlamentara de la noi. MC sustine ca ”senatori ai partidului” care au propus LEN (dupa gramatica folosita de MC ar fi trebuit sa scriu ”senatori care … a propus) au venit, acum, dupa urcarea socialistilor la putere, cu propuneri de modificare a LEN. MC minte prin omisiune, uitand sa faca referire la traseistii politici Croitoru si Filip, fosti PDL, fosti pro-LEN, si care propun modificari in calitatea lor actuala de membri PSD si de actuali anti-LEN. Asta este o prima minciuna. Ca si cum ar face referire la un senator PDL, MC face referire la presedintele EDU-CER, Stefan Vlaston, ca si cum acesta ar fi pedelistul care isi reneaga propria ideologie si scuipa unde a pupat… Dar, spre deosebire de MC, modul romanesc in care Stefan Vlaston intelege conceptul de autonomie universitara este unul care ”nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta”. Redau citatul complet: ” Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome”. Concluzia mea este ca, in mintea dnei MC, un rol sporit al statului (pesedist) in dirijarea treburilor universitare este de natura stiintifica, in timp ce libertatea de alegere a rectorului sau alte prevederi ale LEN, sunt nestiintifice. Am, daca mai era nevoie, inca o dovada a cat de terfelit si de pervertit este cuvantul ”stiinta”, respectiv inca o sustinere a motivatiei mele de a NU mai utiliza vreodata cuvantul ”stiinta” (cine este interesat si de alte argumente le gaseste in articolele mele publicate in revista Economy Transdisciplinarity Cognition la adresa: http://www.ugb.ro/etc ). Pledoaria dnei MC pentru restauratia bolsevica a controlului statului (pesedist) asupra modului de functionare a fabricilor de diplome este una clara si fara riscuri de interpretari eronate. Dupa ce USL (PSD+PNL+PC) a re-introdus sindicalismul in conducerea educatiei, ce urme de liberalism ar mai putea ramane in sistem? (NB: Dimitrie Gusti a definit excelent sindicalismului ca fiind anticamera bolsevismului, asa ca nu mai este nevoie de alte dovezi ”stiintifice” pentru a demonstra ca restaurarea iliescianismului bolsevic este un fapt aproape implinit). In fond, reaparitia bolsevismului este un semn clar al slabiciunilor regimurilor democratice care, la vreme de criza, dau castig de cauza revolutionarilor de piata, asistatilor, sinecuristilor, sau lumpenproletarilor inclusiv intelectuali. In fond, criza din 29-33 a dus direct la victoria populismelor, nationalismelor si dictaturilor militare. Nimic nou sub soare! Istoria este ciclica, iar profitorii de contexte sunt eterni. De fapt, ce vrea MC? Vrea mai putina libertate pentru universitatile private deoarece aceasta libertate s-a tradus in lipsa preocuparii pentru calitate si performanta in cercetare. Mai concret, daca avem libertate de a alege si conducatori/ impostori, atunci sa nu ne mai miram ca avem vanzatori de examene, diplome si titluri academice. Iata argumentul: ”Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Adica, dupa ce critica antreprenoriatul academic si alte chestii liberale, MC vrea ingradirea libertatii manageriale academice, transferand-o in seama statului, care, stim deja, munceste in binele poporului, nu a unor imbuibati de rectori antreprenori… Adica, daca e privat, atunci privata sa fie (universitatea), dar statala sa fie decizia! Parca ceva logica ar fi in aceste cuvinte… Adica, daca privatii nu au capacitatea de a asigura calitate si performanta de nivel european (macar) atunci vine statul si zice: ”Asculta comanda la mine! Drepti! La stanga imprejur!” (ca la dreapta ati fost destul…). Daca Daniel Funeriu ar fi propus ca statul sa fie mai ferm in acordarea de bugete contra calitate (cee ce se si incepuse) poporul pesedist ar fi clamat abdicarea de la democratie si ingerinte nepermise in autonomia universitara… Oricum, nu este usor de uitat acribia cu care apara PNL-istul Andrei Marga autonomia universitara si cand ataca ingerinta statului in stabilirea varstei de pensionare la 65 de ani. Asadar, democratie = abuzuri academice; liberalism academic = hotie la drumul mare etc. Stiintific, nu? O fi si ”stiintific”, dar interesat este sigur. Oferind comanda universitatilor publice si private deopotriva catre statul pesedist, MC cere ceva: interzicerea universitatilor de stat sa mai pregateasca studenti contra taxa, situatie care a transferat si in campul statului ”bunele practici” ale campului privat: goana dupa client, coborarea stachetei calitatii la genunchiul broastei, la care se aduga inca o aberatie: utilizarea investituiilor publice (banii contribuabililor) pentru obtinerea de salarii si venituri fabuloase profesorilor de la stat. Dincolo de targul propus de MC, adaug si eu un argument pro, in acest context: invatamant superior cu taxa la stat contravine Constitutiei care spune ca invatamantul de stat este gratuit (fara taxa). Desigur, asta favorizeaza universitatile private, dar lucrurilor pot fi reglate sub raport calitativ prin implicarea agentiilor independente europene in testarea si evaluarea calitatii pregatirii absolventilor. Despre posibile solutii manageriale pentru cresterea calitatii pregatirii studentilor de la licenta, masterat si doctorat, voi scrie imediat dupa ce voi prezenta toate sugestiile propuse de MC. Deocamdata, am retinut o singura propunere: interventia statului in conducerea universitatilor private contra obtinerii monopolului de a pregati studenti cu taxa doar la universitatile private. A doua propunere va rezulta in urma analizarii, in continuare, a conceptului de autonomie universitara. In acest scop, MC apeleaza – in stil perfect mioritic – la o autoritate externa pe care doar o invoca (Gerard Delanty), dar fara a folosi obligatoriile ghilimele, fara a sti, deci, unde incepe si unde se termina citatul. Pozitia lui Delanty (nota de final nu precizeaza orasul in care a aparut lucrarea, astfel incat poate fi vorba fie de un britanic, fie de un american) este ca, actualmente, presiunea asupra mediului universitar nu mai este una ideologica, ci una financiara. Oare este o mare noutate ca cine plateste, comanda muzica? Erau necesare trimiteri la autoritati de pe mapamond pentru a sti ca asa s-a intamplat mereu? Cu o nuanta: platitorul/ finantatorul isi impune si ideologia, si conduita manageriala. Exact cum face FMI-ul: ofera imprumuturi, dar pune conditii ideologice (cum ar fi NU asistentei sociale cu iz de jaf economic national, DA austeritatii bugetare cu prezervarea resurselor si pentru viitor). Si pentru ca ideologia promovata de MC este una de renuntare la LEN si de impunere a unei noi (de fapt vechi) legi a educatiei (una de tip sindicalist, specifica manadatului Ecaterinei Andronescu, respectiv PSD ului), atunci sunt de inteles cele doua critici aduse conceptului de autonomie. MC sustine ca ”Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cat o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma”. In traducerea mea, MC sustine ca nu rectificarile LEN in privinta modului de administrare a patrimoniului universitatilor particulare, si in privinta alegerii conducerii universitatilor sunt cele dorite de domnia sa, ci doar cele care sa confere o ”autonomie a cunoasterii” (ce predam si ce cercetam). Ce ar insemna insa o asemenea autonomie? In opinia mea, o asemenea liberalizare a ceea ce predam si a ceea ce cercetam ar da castig de cauza liberalismului care s-ar plia masiv si imediat pe cerintele pietei. In decursul carierei mele didactice am propus adesea discipline sau abordari noi, dar raspunsul era: ”Si daca nu se aproba? Dar de ce sa nu facem si noi ca altii, de ce sa ne expunem? Etc.”. Deductia mea este ca propunerea dnei MC este una profund USL-ista, adica o parte bolsevica si o parte liberala: una pesedista (control etatist) si una penelista (libertatea curriculara). Evident, la cea de a doua propunere subscriu, dar este nevoie de mecanisme care sa testeze rapid, utilitatea si oportunitatea unor discipline sau abordari noi. Iluzia dnei MC este una mare de tot, si anume faptul ca aceasta liberalizare/ autonomizare a cunoasterii ar elibera universitatile de comenzile finantatorilor. In ultima instanta, finantatorii nu mai finanteaza daca o specializare nu mai este cautata de piata, sau daca costurile pregatirii ei in tara ar fi prea mari. MC sustine ca excesul de democratie manageriala este principala cauza a ”pseudoinvatamantului superior” (p.9) atat la stat cat si la privat. Asupra acestui aspect de natura manageriala isi indreapta MC atacul final, in subcapitolul intitulat ”Manager educational sau jupan academic?”. Pentru MC, tocma aceasta libertate manageriala a dus la apritia aberatiei pe care eu as numi-o ”invatamant de stat/ gratuit cu taxa”. Aceasta aberatie face parte din aceeasi categorie de situatii ilogice, gasite la toate formele de invatamant cu taxa (atat la stat cat si la privat): studentul plateste o taxa ca sa invete, dupa care plateste o alta taxa (spaga) ca sa nu invete, respectiv sa ia nota de trecere fara sa stie (mai) nimic… Nu stiu ce intelege dna MC prin ”criterii manageriale” dar ceva nu este clar in utilizarea de catre domnia sa a acestei sintagme: ”Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale”. In traducerea mea, fraza de mai sus vrea sa spuna ca desi finantarea este de stat, totusi conducerea nu este asigurata de stat in totalitate… Sau, mai sintetic: unde esti tu centralism democratic socialist, ca pe vremea aia se facea carte?…
In continuare, MC continua cu o argumentare/ demonstrare a inutilitatii libertatii manageriale a universitatilor, in patru puncte. Nu mai este nevoie, cred, sa reiterez ca este o argumentare de natura eminamente ideologica si care nu vizeaza obtinerea cu adevarat a unei calitati superioare a invatamantului nostru universitar. Prim parte a argumentarii este un atac la adresa ideii ca educatia ar fi parte a sectorului tertiar sau cuaternar, respectiv ca educatia/ scoala superioara este (doar) un furnizor de servicii si nu o fabrica (de diplome). Motivul atacului? Dificultatea de a verifica calitatea pregatirii (dar piata ce face? Nu cumva chiar ea face o selectie riguroasa intre absolventi, in functie de pregatirea lor? Poate dna MC nu cunoaste o situatie reala si destul de recenta in care firme care dadeau anunturi de angajare precizau: exclusiv absolventi de Spiru Haret. Asta inseamna ca piata evalueaza corect si precis calitatea absolventilor, desi MC sustine exact contrariul, fara a proba, insa: ”Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero. … Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei”. Dna MC confunda notiunea de ”managerial” cu cea de ”antreprenorial” (for profit): ”in cazul in care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine”… Spre stiinta dnei MC precizez ca termenul de ”managerial” se aplica in cazul oricarei organizatii (familie, firma, institutie publica, stat, comunitati de state), dar si in caz personal (selfmangement). Probabil, pentru MC notiunea de ”management public” este o contradictie in termeni. Ramasitele marxismului materialist sunt vizibile in gandirea dnei MC (ceeea ce nu este neaparat o vina sau o eroare logica – este doar o problema de convingere personala, la fel cum credinciosii cred in ingeri, in viata de apoi sau alte asemenea). In logica dnei MC daca piata imobiliara cade nu inseamna ca profesorii de la constructii nu-si fac treaba, cu concluzia implicita ca da, statul trebuie sa scolarizeze in continuare multi ingineri constructori, devreme ce profesorii lor sunt buni…. Adica, daca piata nu cere ingineri, statul poate decide sa scoata pe banda ingineri. Si ca sa incheie apoteotic argumentarea lipsita de substanta, dna MC sustine ca piata nu are cum sa ofere ”toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei”, in schimb genereaza ”o birocratie fara sfarsit, care ingroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hartogarie fara rost”. Apoi, daca piata face birocratie, oare ce ar produce birocratismul de stat? Dna MC va primi raspunsul de la piata, peste cativa ani, mai ales daca pledoaria sa pro-etatista va ajunge chiar politica de stat.
Punctul numarul 2 al argumentatiei anti-piata si pro-plan a dnei MC porneste tot de la o premisa falsa: ”Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri”. Daca inteleg bine, opusul descentralizarii este centralizarea, opusul pietei este planul imperativ, opusul capitalismului este comunismul/ socialismul. Ca sa nu faca chiar o pledoarie directa pentru trecerea la socialismul etatist MC propune un socialism nedefinit, probabil ceva de genul democratiei originale a comunistului de omenie Ion Iliescu. De fapt, MC critica deopotriva capitalismul de stat practicat de Ceausescu si socialismul de piata practicat de socialistii francezi (de exemplu), pledand pentru un socialism cu fata umana, gorbaciovist, cu rolul conducator al unui partid si cu centralizarea deciziei, inclusisv in planificarea de la centru a specialistilor care vor umple apoi piata Americii sau Africii (tot de exemplu). Mai lipsea un citat din tov Marga, ministrul de externe, care este impresionat de modelul managerial autoritar-etatist al lui Putin. Ca argumente, MC da exemplul unor decani-manageri care decid planul de invatamant dupa numarul cunoscutilor, prietenilor sau supusilor. Ca acest lucru se intampla cam peste tot in Romania este adevarat, dar asta nu inseamna ca piata nu va sanctiona si nu sanctioneaza voluntarismele managerilor neprofesionisti (care sunt, la randul lor fostii studenti ai unor profesori slabi). De altfel, indicatorii economici, puterea de cumparare, rata inflatiei sunt dictate – majoritar! – de piata. Dar dna MC ne spune doar ce este criticabil in Romania, fara a sugera in mod clar o strategie de urmat si posibilele consecinte ale aplicarii acesteia.
Punctul 3 al demonstratiei dnei MC se refera la curriculum, respectiv la un set de discipline obligatorii si care sa faca posibil controlul de la centru. Cred ca acest lucru se poate face cel mult la nivelul denumirilor, nu si la continutul fiecarei discipline. Nu intamploator, vizitele facute de ARACIS nu includ inspectii la ore care sa evalueze calitatea predarii in functie de un continut presupus a fi necesar. Dna MC se plange ca ”oferta educationala” este facuta dupa ureche, respectiv in functie de criteriile amintite mai sus (prieteni, vecini, fete simpatice), dar nu vrea sa ia in calcul ca o asemenea ”oferta” va duce la rezultate slabe la angajari (nici acest indicator nu este bun in opinia dnei MC). Probabil pe buna dreptate, dna MC spune ca este rizibil modul in care se fac (auto)evaluarile intre colegi si cum toti au calificative excelente (ca pe vremea lui Ceasca, ca sa folosesc chiar sintagma utilizata de dna MC). Solutia propusa de MC? Inspectia de la Bucuresti, una absolut incoruptibila intr-o tara fruntasa la coruptie …
In fine, al patrulea aspect analizat de MC se refera la modul de angajare in universitati. Nepotismul in floare (cu incercarea de stopare a acestui fenomen facuta de LEN – varianta Funeriu), coruptia endemica si promovarea imposturii ca mijloc de ascundere a imposturii angajatorilor, toate aceste au drept cauza, in viziunea autoarei, urmatoarele: descentralizarea excesiva a educatiei, managementul academic – numit ”modelul managerial”, ”practici manageriale” – (probabil solutiile sunt recentralizarea si conducerea stiintifica a productiei si a muncii, disciplina de frunte la Stefan Gheorghiu, loc de unde se inspira, tot probabil, consilierii prim ministrului Ponta). Tot descentralizarea este vinovata (cf. MC) de imposibilitatea organizarii de concursuri nationale pentru promovarea pe pozitii superioare. Cred ca pentru invatamantul de stat acest lucru (examen national) este perfect plauzibil si posibil, fiind vorba despre un finantator unic – bugetul statului. Riscul cel mare este insa ca, aducand examinatori straini, sa nu treaca nimeni examenul… Dna MC numeste ”capitalism academic” autonomia universitara bazata pe libertatea facultatilor de a-si alege personalul. Dupa doua decenii de lupta cu ”greaua mostenire comunista” si de trecere la economia de piata, hopa! vine si dorul de centralism, de planificare imperativa si de renuntare la criteriile de selectie specifice pietei libere.
Ca o concluzie a ”demonstratiilor” de mai sus, dna MC isi dezvaluie ultimul dintre scopurile urmarite prin scrierea acestui material: ”sa prezint cateva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii in educatia academica romaneasca”. Ce bine ar fi daca abuzurile facute de lipsa de competenta si de calitatea multor profesori ar fi rezolvabile prin revenirea la centralism, la planificarea imperativa, la inspectii de la centru si la angajari organizare centralizat la nivel national! Dar pot paria ca noile criterii de selectie ce vor opera in curand in sistemul de educatie din Romania vor fi apartenenta la partidul conducator, alegerea inspectorilor doar dintre simpatizanti (exact dupa cum a si inceput, prin masiva politizare uselista la toate palierele administratiei). Toti inspectorii scolari vor fi uselisti de frunte, promotori ai centralismului, planificarii etatiste si ai inspectiilor la sange pana ce se demonstreaza ceea ce este de demonstrat (conform filei de plan).
Cititorii interesati pot reciti in mod cursiv intregul articol al dnei MC, dupa care pot citi propunerile mele referitoare la cresterea calitatii in educatie. Cititorii vor observa ca si piata si planificarea la nivel de baza sunt oportune in cresterea calitatii. Nu in ultimul rand voi face si o propunere cu caracter radical referitoare la structura planului de invatamant in gimnazii, licee, facultati (licenta, masterat si doctorat).

Modelul managerial în educatia superioara sau privatizarea pe bani publici

http://revistacultura.ro/nou/2012/05/modelul-managerial-in-educatia-superioara-sau-privatizarea-pe-bani-publici/

Articol aparut pe 24:05:2012, in sectiunea Cultura mozaic . Zero comentarii

AUTOR: MARIA CERNAT
CUVINTE CHEIE: MANAGEMRNT IN UNUVERSITATI, SISTEMUL DE INVATAMANT
Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara. Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat. Sufocati pâna în 1989 de un învatamânt centralizat si ultrarigid, profesorii universitatilor românesti au îmbratisat cu mult entuziasm idei liberale precum universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea. Mult sperata libertate adusa de Revolutia din 1989 si frustrarile acumulate sub regimul coercitiv de dinaintea revolutiei i-au facut pe foarte multi dintre intelectualii români în general, si pe profesorii universitari, în particular, sa accepte si sa sustina la modul cel mai sincer, patimas chiar, patrunderea etosului managerial în universitati. Totusi, la aproape douazeci de ani de la Revolutie, starea învatamântului universitar nu e nici pe departe multumitoare. Mai mult, învatamântul românesc universitar prezinta o particularitate dintre cele mai socante: doar aici nu se vorbeste despre „trista mostenire comunista“. Mai mult, am ajuns sa ne amintim cu nostalgie de Epoca de Aur, de seriozitatea din facultati, de strictetea examenelor si a profesorilor, de rigurozitatea predarii si de altele asemenea.
Amintiri din Epoca de Aur
Trebuie sa precizez, din capul locului, ca nu sunt o nostalgica a comunismului si ca nu ma numar printre aceia care plâng la 25 decembrie la mormântul tovarasului Ceausescu. Sunt sigura ca eventuala noastra nostalgie este si un rezultat al idealizarii inevitabile a trecutului. Dam prea usor uitarii lunile de practica obligatorie pe ogoarele patriei, executiile politice, propaganda politica din scoli sau interminabilele adunari pionieresti. E adevarat: depan uneori amintiri din Epoca de Aur fara oroare si regret. Cine nu îsi mai aminteste de ridicolul reuniunilor pionieresti cu eternele raportari de tipul: „Tovarasa comandant-instructor, grupa a doua, cu un efectiv de 12 pionieri, dintre care 11 prezenti si unul absent, este gata pentru începerea activitatii. Raporteaza comandant de grupa, pionier X-ulescu“. Dar aceste formulari grotesti rasuna astazi placut în urechile noastre doar ca urmare a faptului ca nu le constientizam ca atare în acel moment al copilariei. Acum însa lucrurile stau altfel, si cred ca oricine îsi poate da seama cât de profund intruziva si agresiva era propaganda comunista. Cât de nefiresc era faptul ca ne începeam activitatea cu intonarea imnului. Cât de absurd era ca aveam poza de tinerete a tovarasului pe perete. Sigur, aceste amintiri nu fac obiectul articolului de fata, dar nu ma pot abtine sa nu observ ca acum avem icoane în locul tovarasului, dovada, probabil, cã la noi acel regim a creat o nevoie foarte serioasa de a avea un tatuc.
Sa depasim însa momentul rememorarii învatamântului comunist si sa ne întoarcem în prezent. Cum se face ca ajungem sa regretam atâtea lucruri legate de acel învatamânt? Toata lumea trecuta de 50 de ani spune ca „pe vremea noastra, se facea carte“. Si adevarul este ca, privind comparativ, cel putin la facultatile care au avut sansa sa supravietuiasca pentru ca nu erau legate de discipline „burgheze“, ca psihologia, de pilda, chiar se facea carte. Problema este ca degeaba idealizam acea perioada, atâta timp cât abuzurile de atunci au facut posibile unele dintre derapajele de acum. Enumar doar câteva exemple, din avion: faptul ca trebuia sa ai origine sanatoasa ca sa fii primit în universitate, faptul ca te faceai din portar lector universitar, faptul ca profesorii erau umiliti si obligati sa promoveze elevi nepregatiti – deh, aveam productie la hectar, trebuia sa avem si productie de absolventi. Totusi, în ciuda aparentelor, învatamântul ceausist avea mai multe în comun cu actualul tip de învatamânt decât s-ar putea crede. Diminuarea autoritatii profesorului, plasarea vinei pentru esecurile pedagogice exclusiv pe umerii profesorului, persecutarea intelectualilor si implicit a profesorilor care atunci, ca si acum, erau considerati „neproductivi“ sunt doar câteva dintre elementele care ar sustine o interpretare a regimului ceausit ca fiind un soi de „capitalism de stat“. Oricum, eram cu totii niste sclavi pe tarlaua jupânului suprem, asa ca cei cu vederi de dreapta n-ar trebui sa se supere pentru eticheta pe care am pus-o. Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati.
Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone. Pentru a prezenta aceasta stare de fapt voi face o scurta analiza a discrepantei dintre teoria atragatoare si practica repulsiva, ambele generate de aceste concepte. Sa o luam pe rând.
Autonomia universitara
În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte.
Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri.
Pâna la adoptarea noi Legi a Educatiei Nationale, situatia a fost la fel de grava si în universitatile de stat, si în cele particulare. În cazul universitatilor de stat este si mai revoltator faptul ca s-a practicat ani la rând un soi de privatizare pe bani publici care facea din decani niste stapâni absoluti ai planurilor de învatamânt si ai statelor de functii. În aceste conditii, comertul cu note si diplome nu a fost apanajul particularelor, si e un lucru cu atât mai revoltator, cu cât el a fost practicat pe banii nostri, ai contribuabililor.
Cea de a doua problema deschide drumul unei critici mai profunde a conceptului de autonomie universitara. Într-o ampla lucrare de analiza, Gerald Delanty (2) arata ca libertatea academica a fost un fruct care s-a pârguit destul de rar, pe parcursul istoriei universitatii. Astfel, de-a lungul timpului, biserica si apoi statul au încercat sa subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care sa garanteze independenta profesorilor universitari fata de preoti si politicieni pare binevenit. Dar eu nu sustin ca un atare principiu n-ar fi salutar – însa cred ca el e desuet! Asta în conditiile în care cea mai mare presiune careia lumea academica trebuie sa îi faca fata, în prezent, nu mai este una ideologica, ci una financiara. Asa cum aratam si cu alte ocazii (3), provocarea la adresa libertatii academice s-a mutat în alta parte. Acum nu mai este la fel de important sa asiguram independenta universitatii fata de biserica sau fata de stat, ci fata de institutiile finantatoare, fie ele fundatii sau corporatii care sponsorizeaza proiectele de cercetare.
Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cât o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma. Fireste, nu putem judeca toate universitatile românesti la gramada. De asemenea, e posibil ca în tari cu democratii ceva mai mature o independenta administrativa a universitatilor private sa nu para ceva iesit din comun. În România, însa, acest tip de întelegere a generosului concept de autonomie universitara a deschis larg usa catre un pseudoînvatamânt superior.
Manager educational
sau jupân academic?
Lucrurile nu stau mai bine în cazul universitatilor de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie sa se implice cât mai putin în procesul educarii cetatenilor sai, sustinerea bugetara pentru universitati s-a diminuat considerabil. În lipsa de bani, universitatile au început sa caute resurse alternative. Locurile cu taxa au fost solutia cea mai la îndemâna. Aceasta masura a transformat însa învatamântul de stat într-un fel de struto-camila care, va vine sa credeti sau nu, a încurajat abuzuri înca si mai mari. Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale. De aici decurg o serie întreaga de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmeaza:
1. Ideea ca facultatile sunt furnizoare de servicii si studentii au dublul statul de consumatori ai acestor servicii si de „produse“ ale universitatii conduce la proceduri foarte complicate de verificare a calitatii educatiei. În cazul în care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine: piata de încaltaminte îl va mentine sau îl va respinge pe respectivul producator. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, maturi, suruburi, piata poate functiona, cel putin în teorie, ca indicator al calitatii. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însa consecinte dezastruoase. Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei. Daca acum nu se mai fac angajari în constructii pentru ca piata imobiliara a cazut, înseamna ca profesorii de la Facultatea de Constructii nu îsi mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piata ca la un soi de Oracol Absolut care ne poate oferi toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei conduce la o birocratie fara de sfârsit, care îngroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hârtogaraie fara rost.
2. Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri. Din nou, nu vreau sa judec la gramada. Exista, fireste, exceptii notabile. Sunt înca oameni care mai cred în educatie si se lupta pentru ea. Totusi, prea des în România universitara „managerul educational“, adica decanul sau seful de departament, este un fel de jupân care stabileste dupa bunul plac, ce trebuie sa se predea într-o facultate (planul de învatamânt) si, mai ales, cine trebuie sa predea acele discipline (statul de functiuni). Am trecut prin situatii hilare când, sub motiv ca „dorim sa ne adaptam la piata muncii“, au fost întocmite planuri de învatamânt dupa urmatorul algoritm: în pasul 1, decanul îsi cauta apropiatii – colegi umili si servili, verisori, vecini, fini si altii asemenea. În pasul 2, acestia erau întrebati cam la ce se pricep. În pasul 3, se întocmea planul de învatamânt în functie de preferintele acestei gasti pestrite de apropiati ai „managerului educational“. Un manager al unei fabrici de pâine nu si-ar angaja vecinii incompetenti. Pur si simplu, nu i-ar conveni sa-i plateasca din propriul buzunar ca sa faca produse proaste sau, mai rau, sa stea de pomana. Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero.
3. Lipsa unui set comun de discipline care sa se predea la toate facultatile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizarii unei inspectii. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline cuprinse în „oferta educationala“, comisiile de specialitate nu au cum sa faca inspectii, motivul fiind ca nu exista specialisti în acele discipline. Fireste, nu as vrea nicidecum sa ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989, însa negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspectie, ca instrument de testare a calitatii. Poate ca multi privesc cu oroare aceasta ipoteza, dar alternativa este si mai proasta. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte, fiecare facultate trebuie sa îsi testeze singura calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pilda, se face evaluare multicriteriala a cadrelor didactice de catre studenti si de catre colegi. Dar nu exista o procedura standard care sa împiedice fraudele. De regula, aceste formulare sunt completate la misto, si toata lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile si în cazul evaluarii colegiale la care toata lumea primeste calificativul „excelent“. Sunt, fireste, si exceptii, însa toate aceste tone de hârtii introduse în dosarele de acreditare nu valoreaza cât o ora în care asisti efectiv la cursul unui profesor.
4. În fine, cea de-a patra problema pe care vreau sa o aduc în discutie priveste angajarea în mediul universitar. Faptul ca avem de-a face cu aceasta descentralizare si cu patrunderea practicilor manageriale în câmpul academic face imposibila organizarea unui concurs national pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educationala, propunând diverse discipline la concurs. Exista si cazuri în care lucrurile sunt facute rational, planurile de învatamânt si posturile scoase la concurs fiind rezultatul unor discutii democratice între cadrele didactice. Totusi, sunt prea multe cazurile în care planul de învatamânt e croit dupa persoane, si nu dupa principii, si prea putine instrumentele prin care asemenea abuzuri sa fie identificate si sanctionate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat, însa, atâta timp cât actualul sistem îi lasa libertatea managerului educational sa decida ce si cine o sa predea anul viitor, orice este posibil.
Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbratisarea fara rezerve a principiilor capitalismului academic. Ceea ce cred eu e ca, daca am ajuns sa idealizam educatia din perioada de dinainte de 1989, ceva este profund viciat în actualul sistem de învatamânt. Am trait multe experiente foarte neplacute în învatamântul superior, si ca profesor, si ca student. Scopul meu nu este sa atac indivizi, ci sa prezint câteva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii în educatia academica româneasca.

Note:
O varianta a acestui text a aparut si pe platofrma Criticatac.
1. http://www.contributors.ro/editorial/a-inceput-masacrarea-legii-educa%C8%9Biei-na%C8%9Bionale-modificarea-legii-educa%C8%9Biei-gone%C8%99te-studen%C8%9Bii-din-universita%C8%9Bi-private-care-s-ar-putea-desfiin%C8%9Ba-peste-noapte/
2. Gerard Delanty, „Challenging Knowledge. The University in the Knowledge Society“, Open University Press, 2001.
3. http://www.criticatac.ro/10236/privatizarea-cunoasterii-si-costurile-sale-sociale/

Modelele manageriale despre care vorbeste eronat MC (cu gandul la modele antreprenoriale) sunt, de fapt, modele de gandire simtire si actiune. Daca as vrea sa-i dau o descriere mai ”romaneasca” ideii de actiune as scrie ”faptuire” in loc de actiune. Faptuirea este un act volitiv constient si sugereaza continuitatea si concomitenta/ simultaneitatea actului managerial pe un interval temporal dat/ ales/ impus. Structura triadica, pe care o promovez activ de cateva decenii, este preluata, recent, si de un coleg care preda management la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iasi si care chiar a gestionat structuri organizatorice ale acestei universitati in ultimele decenii. Deci, se poate… Dupa cum am (de)scris in multe alte articole (as spune ca sunt mai usor de amintit acelea in care nu am facut-o), managementul, considerat de mine deopotriva ca teorie si practica/ actiune, este un proces de stabilire a unor scopuri, de alegere, de combinare si de consumare (productiva!) a acelor mijloace care au probabilitatea cea mai mare de a atinge scopul in conditii de evitare a risipei, de reducere cat mai substantiala a consecintelor negative fata de mediu (adica fata de alti oameni si de sansele acestora de utilizare a resurselor/ mijloacelor, acum si in viitor). Precizez ca si teoria managementului (nu doar practica manageriala) este bine servita de acest model. Astfel, managementul vazut ca teorie isi propune I) un SCOP clar (a) transmiterea catre studenti, absolventi si orice alte persoane interesate de informatii, idei, atitudini, comportamente manageriale performante; b) deschiderea studentilor/ studiosilor catre gandirea creatoare, generatoare de noi modele si tipuri de gandire, simtire si faptuire), II) isi alege un set de MIJLOACE/ resurse (pedagogice, logice, psihologice, decizionale, juridice, logistice, financiare etc.) care sunt apreciate ca fiind cele mai ADECVATE atingerii scopului propus, avand grija sa III) verifice permanent (adica, simultan si continuu) nivelul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Evident, profesorul (de management) are o tripla calitate, aceea de persoana care stabileste scopurile, alege mijloacele si verifica permanent gradul de adecvare dintre acestea. Astfel, orice profesor, indiferent de disciplina pe care o preda, are obligatia sa aiba un management performant in procesul de predare si evaluare, fiind, astfel, propriul sau manager. In viziunea mea, orice persoana umana este propriul sau manager, luand permanent DECIZII referitoare la SCOPURI, MIJLOACE si gradul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Prin urmare, am pledat si pledez permanent pentru ca intreaga pletora de discipline (numite sociale, umane sau socio-umane) sa fie predate SIMULTAN si CONTINUU, dar in mod COMPACT, ESENTIALIZAT si TRANSDISCIPLINAR incepand cu gimnaziul si terminand cu ultima clasa de liceu. Asadar, un invatamant mediu fara economie, psihologie, istorie, logica, notiuni de politologie, de drept sau de etica etc, respectiv fara discipline predate de ”specialisti” care isi promoveaza propriul lor domeniu de studiu in detrimentul altora. In locul lor eu propun un melanj sui-generis din toate aceste discipline, retinand elementele esentiale fara de care cunoasterea si intelegerea omului nu poate avea loc. Asadar, fara discipline si granite disciplinare, ci doar CUNOASTERE si metode/ modalitati de cunoastere a omului in (aproape) toate ipostazele sale de viata (gandire, simtire si actiune). Specializarea pe discipline sau pe grupuri de discipline va fi (doar) misiunea nivelului universitar, astfel: la nivel de LICENTA se vor preda grupe de discipline. De ex. pot fi facultati cu urmatoarele profile: Politica-Economica-Etica, sau Politica-Economica-Juridica, sau Psihologie-Sociologie-Teologie (a nu se confunda cu Religia), sau Logica-Gramatica-Statistica-Matematica-Informatica, sau Istorie-Literatura-Comunicare etc. In mod similar, se pot grupa cunostinte de baza la nivel de licenta, pe grupuri disciplinare, ca de ex. Fizica-Chimie, Biologie-Chimie sau chiar Fizica-Chimie-Biologie sau Chimie-Matematica-Informatica etc. Pentru Medicina si Farmacie as lasa specializarea incepand de la licenta cu doar 5 ani de studii, cu reducerea orelor de fizica, chimie, biologie si anatomie din primii trei ani si cu largirea arealului de practica medicala (inclusiv de preventie). De asemenea, Arhitectura, Artele, Educatia fizica ar putea fi compactate prin reducerea unui an de studiu, cu mastere de specializare de maximum un an. Desigur, in cazul in care asemenea propuneri ar prezenta interes, managerii de la nivelul sistemului de invatamant trebuie sa se implice activ, cu alte propuneri si contrapropuneri, dincolo de interese de catedra, de promovarea unei specializari sau a alteia de a acorda unor categorii de cunostinte o pondere mai mare fata de alte categorii etc. Dezbaterea publica si largirea acestei discutii la nivelul Uniunii Europeane sau a statelor interesate de calitatea educatiei ar fi un mare castig si o dovada a acestui interes. (Cei interesati pot citi si alte opinii si propuneri ale subsemnatului pe teme de management academic la adresa http://www.it4s.ro/Liviu%20Drugus%20-%20Desteptarea.pdf).
La nivel de MASTER va urma apoi o specializare pe o disciplina sau chiar o subdisciplina, urmand ca abia la nivel de DOCTORAT sa aiba loc o specializare pe o tema suficient de ingusta si de profunda, fie disciplinara, interdisciplinara sau transdisciplinara. Si nu in ultimul rand, daca tot a venit vorba despre calitatea educatiei si dialogul pentru performanta as propune ca mult dorita transparenta a actului educational sa fie asigurata prin obligarea fiecarei universitati publice de a posta pe pagina web linkurile la toate camerele video care preiau imagini audio-video din salile de curs si seminarii/ lucrari practice. Asa cum lumea realizeaza ca asa numitul secret bancar este de fapt un paravan in spatele caruia se pregatesc mari fraude generatoare de tensiuni si crize, tot astfel, patrunderea ochilor publici (fie si contracost in cazul facultatilor private) in locul in care se produce actul educational ar fi un extraordinar impuls pentru cresterea calitatii. Probabil sunt si contraargumente la aceste propuneri. Ar fi bine de cunoscut, de dialogat pe marginea lor si de creare a unui curent de opinie fata de calitatea actului educational – unul de maxim interes public. Dincolo de interesul profesorilor de a se perfectiona, de a da randament maxim la ore, ar creste si vizibilitatea publica a facultatilor si universitatilor care ar accepta aceasta propunere. Cred ca ar fi interesant de facut un clasament al universitatilor dupa viteza cu care ar accepta sau ar respinge aceasta propunere. Pentru mine, decizia Universitatii de Vest din Timisoara de a achizitiona soft antiplagiat pentru verificarea originalitatii lucrarilor de licenta, disertatie si doctorat, plaseaza – in mintea mea, desigur – aceasta universitate ca ocupand primul loc in lupta pentru calitate in educatie.
Convingerea mea este ca aceste propuneri ale mele vor fi ignorate cu superioritate si emfaza, asa cum au fost deja tratate si in momentele in care am facut aceste propuneri la Ministerul Educatiei, la Institutil de Stiinte ale Educatiei, la Universitatea Al I Cuza etc. Cu siguranta, toate ideile au timpul lor. Probabilitatea mai mare este ca aceasta idee sa fie preluata de sistemele de educatie deschise competitiei (finlandez, american, englez etc.) Un minim interes din partea autoritatilor ar fi o invitatie la expunerea acestor idei, la un dialog critic cu profesionistii liberi in gandire etc. Pana acum, contrargumentul principal adus acestor propuneri a fost …lenea! Mai exact, raspunsul suna cam asa: ”Da, n-ar fi rau, da-i greu…”.
Opinia mea este ca disputele de genul plan sau piata, comunism sau capitalism, centralizare sau descentralizare nu sunt foarte limpezi si directe. Ca si in articolul dnei MC, nu se fac pledoarii directe pentru socialism, ci doar pledoarii pentru o presupusa si sperata calitate superioara in educatie folosind mijloace socialiste, ca si cum acestea nu ar defini imediat o societate socialista. Dar, e bine ca exista libertatea de expunera libera a ideilor. In lipsa acesteia am fi martori neputinciosi ai unei involutii sigure.
Dincolo de dispute, de simpatii sau antipatii partidice, cercetarea ar putea pune lesne la dispozitia decidentilor din educatie studii, instrumente de masura sau anchete care sa ajute la luarea deciziilor in buna cunostinta de cauza. Sper ca denumirile: ”stiinta” (in loc de disciplina), ”stiinte” (in loc de cunoastere), ”cercetare stiintifica” in loc de ”cercetare” sa dispara incet incet si sa punem, cat mai multi dintre cei implicati in educatie si cercetare, accentul nu pe caracterul ”stiintific” al ideologiei (socialiste, capitaliste, mixte), ci pe rezultatele obtinute sau posibile de obtinut printr-un demers sau altul, precum si nivelul de satisfactii generat de aceste rezultate.

Liviu Drugus, Miroslava judetul Iasi.
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.worpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Scris la 11 iunie 2012 la 64 de ani de la etatizarea sectorului privat (a ”principalelor mijloace de productie”) in Romania sovietizata.